Fără să aibă prea multe precizări, P. P. Panaitescu, în Contribuții la istoria culturii românești, p. 38, consideră că acest pas a fost făcut undeva în secolul al X-lea, după creștinarea slavilor și adoptarea de către aceștia a alfabetului chirilic. Cum slavii erau elementul dominant și, pare-se, primicerii/cnejii și ducii/voievozii nord-dunăreni datorau supunere (politică), fie și nominală, țarilor bulgari de la Preslav, odată cu această subordonare politică, prin primirea și hirotonirea unor prelați (cel puțin de rang episcopal), subordonați scaunului ecleziastic arhiepiscopal (și chiar patriarhal) de la Ohrid, strămoșii noștri vor fi schimbat alfabetul latin, păstrat până atunci, cu cel chirilic, care se va menține, apoi, până după Unirea Principatelor, când Alexandru Ioan Cuza, Domnitorul Unirii, decide revenirea la alfabetul latin.

Totuși, cum s-a ajuns aici și de ce, dacă este să-i dăm credit lui P. P. Panaitescu, traco-daco-romanii, în curs de a deveni români, nu au adoptat alfabetul grecesc? În acest caz, considerăm că este necesar să ținem cont de mai multe aspecte..

În primul rând, de la Constantin cel Mare (împărat traco-roman), mai întâi, în anul 313, prin Edictul de la Mediolanum (Milano), creștinismul devine religie oficială. În câțiva ani, până în 318 (când dispar complet incursiunile dacilor liberi, mai ales ale carpilor) împotriva Imperiului, același împărat îi va fi convins pe traco-daci să se creștineze, treptat, aceștia învățând Tatăl Nostru și Crezul în limba latină. Apoi, în anul 330, Constantin mută capitala de la Roma pe malurile Bosforului, într-un oraș care se va numi, de acum încolo, mai bine de un mileniu, Constantinopolis.

Câteva secole mai târziu, un alt împărat de origine traco-romană, Justinian, cel care a reclădit Megali Ecclesia, sub numele de Hagia Sophia și cel care (aproape) a reîntregit, cu mari eforturi (în oameni și bani), Imperiul roman, ridică, în anul 535, aproape de localitatea natală, Tauresium (azi satul nord-macedonean Taor), o nouă arhiepiscopie, la Justiniana Prima, căreia i-a subordonat (cel puțin) pe toți traco-romanii balcanici, sau, măcar, pe o mare parte dintre ei. Teritoriul alocat acestei arhiepiscopii a fost desprins din cel al arhiepiscopiei Salonicului, unde, ierarhul locului era vicar papal.

Din păcate, mai întâi incursiunile slavilor (după anul 602) și, apoi un atac al avarilor (în 615) au distrus orașul, iar arhiepiscopia a dispărut. Teritoriul său a reintrat, o vreme sub jurisdicția Salonicului, acesta rămânând sub autoritatea Romei până în anul 733, și păstrând latina ca limbă liturgică. Ulterior, scaunul arhiepiscopal de la Salonic, cu tot cu teritoriul aferent, a trecut sub controlul Patriarhiei Constantinopolului, care a modificat statutul Salonicului la cel de scaun metropolitan.

Putem, deja, după „trecerea în revistă” a acestor fapte, să considerăm că, până în secolul al VIII-lea, cel puțin, strămoșii noștri aflați sub autoritatea împăratului de la Constantinopol, au utilizat nu doar alfabetul latin, ci și limba latină, ca limbă liturgică. Aceasta, chiar și în condițiile în care, după 580, limba oficială în capitala imperiului a devenit greaca, iar regiunile balcanice nordice au intrat, în secolele VII-VIII, sub autoritatea slavilor și, ulterior, sub controlul bulgarilor turanici, care au creat, aici, primul țarat bulgar. Că este așa, o dovedesc toponimele românești din zona Salonicului – Sărună, numele (a)românesc al orașului (derivat din latinescul Salona), Cavura, un mini-golf, din Golful Salonic (rezultat din forma latină cavula), formă veche românească, dezvoltată în gaură (pluralul ei, Găvuri, a fost notat de Ion Conea, în Munții Retezatului), numele pe care și-l dau fărșeroții (rezultat dintr-un greco-latin pharsaliotes = de la Pharsalus), antroponimele Nicăruș, Nicuruș, derivate diminutivale de la Nicoară, evoluat dintr-un latin popular Nicola și chiar numele dat de românii macedoneni primului țarat bulgar – Vârgaria – rezultat dintr-o formă, slavă, *Bâlgaria, de dinainte de preluarea lui ă de la români. Dacă ultima formă a fost afectată, ulterior, de influența greacă (cu B trecut în V, ca în numeroasele Valtos, derivate din românescul Balta, prezente pe litoralul nordic al Mării Egee), TOATE toponimele și antroponimele amintite au suferit modificarea lui l în r, fenomen general la toți românii, produs, cel mai probabil, în secolele VII-IX.

Mai adăugăm că, deși scaunul eclesiastic de la Justiniana Prima a dispărut (ca și orașul ridicat de Justinian), satul natal al împăratului a continuat să fie locuit, de traco-romani, care, chiar dacă, deveniți români, ulterior s-au slavizat, au făcut ca vechiul toponim, Tauresium să se păstreze, până azi, în forma Taor.

Chiar dacă regiunile estice ale Peninsulei Balcanice, aflate sub controlul bulgarilor, mai probabil vor fi avut o altă organizare eclesiastică, păstrarea latinei ca limbă de cult și prezența unor autohtoni traco-romani, nu doar subordonați țaratului de Preslav, dar având chiar rang bisericesc înalt, este revelată de participarea unui episcop de Abritus (azi, Razgrad, în nord-estul Bulgariei), numit Ursus (formă latină, ce poate ascunde, bănuim noi, un stră-român, pe nume Ursu), la Conciliul Ecumenic de la Nicaea (în anul 787).

Toate aceste particularități sunt puse în evidență, din păcate, doar pentru elementul local, autohton, sud-dunărean. Dar, în câteva rânduri, Imperiul roman și-a extins controlul (cel puțin în vremea împăraților Constantin cel Mare și Justinian) și asupra unor regiuni nord-dunărene (din Banat, până în Basarabia), iar în secolele IX-X, așa cum am mai amintit, practic întregul spațiu nord-dunărean locuit de români se găsea sub controlul (fie și doar nominal) al țaratului bulgar sau, eventual, chiar al Imperiului constantinopolitan (așa cum lasă să se înțeleagă chiar voievodul crișean Menumorut, în secolul al IX-lea, în explicația refuzului său de a-și lăsa voievodatul liderului ungur, Arpad). O asemenea (tot nominală) subordonare este „trădată” și în colindele maramureșene, din care se pot cita versurile: „În poartă la Țarigrad/Șade-un fecior de-împărat”! Or, asta presupune, dacă nu o subordonare politică față de „cetatea cezarilor/țarilor” – Constantinopolul, măcar o subordonare administrativă (nominală) față de țaratul bulgar și una bisericească (de rang episcopal, cel puțin?) față de întâi-stătătorul Bisericii de la Constantinopol.

În plus, deși am fost „acuzați” noi, românii, că, spre deosebire de frații noștri neo-latini din partea apuseană a Europei, n-am păstrat toponime, la nord de Dunăre, care să provină din antichitate, pentru localitățile dacice și/sau daco-romane de la nord de fluviu, nu este așa, nici pe departe! Astfel, în Moldova carpato-nistreană, antica Petrodava apare, în documentele medievale sub numele de Piatra lui Crăciun, apoi, Piatra, iar de la Unirea Principatelor – Piatra Neamț. Vechea Paloda (cu un nume derivat dintr-un termen traco-dac, înrudit cu latinescul paludem = loc mlăștinos, cu exces de umezeală) a fost tradus de vechii slavi, iar din slavul berlo (cu sensul de loc cu exces de umezeală) s-a dezvoltat oiconimul Bârlad. Medievalul Civitas Moldaviae, cu sensul de Cetatea/Târgul Moldovei, ar deriva dintr-un termen de origine germanică/gotică, moldă = copaie (cu trimitere la forma albiei râului omonim). Adăugând un sufix slav, -ovo/-ova, s-a ajuns la numele Moldova, dat întâi râului, apoi Țării Moldovei, primei ei capitale și, apoi, întregului teritoriu medieval românesc estic, cuprins între Carpații Orientali și Nistru. Probabil și numele Tighina e tot din antichitate, probabil de la un grecesc Antigonae. Adăugăm antroponimul Carp, care-i atestă, în Moldova și Basarabia, prin mii de purtători, pe urmașii celor din tribul dacic al carpilor, localizat în Moldova, până în secolul al IV-lea și posibila transformare a anticului Kogaionon, din muntele sfânt al lui Zamolxe, în Muntele Sfânt al creștinilor români din Moldova, numit, azi, Ceahlău.

În sud, de la vechiul Turris, latinesc, tradus în gotică, printr-un Thurm, s-a ajuns la forma Turnu, pentru așezarea situată la confluența Oltului cu Dunărea, azi Turnul Măgurele. Tot dintr-un nume vechi, dar traco-dacic, vine și numele așezării de pe apa Buzăului, numită tot Buzău, oiconim evoluat din anticul Buseus.

Iar în Ardeal, e vechi, de prin secolele V-VII, numele Cluj, rezultat dintr-un latinesc (in)clus(us), cu trimitere la Apusenii ce par că „închid”, spre vest, culoarul pe care merge vechiul drum către Oradea (Dragoș Moldovanu). Acesta apare, în primele documente maghiare, în limba latină, în forma Castrum Clus și nu Kolozs(var), forma ungurească (aceasta, dacă românii ar fi ajuns după maghiari în oraș, trebuind să evolueze, probabil, în românește, în *Culușoara). În vecinătatea acesteia, în zona Bihorului, nume de origine traco-dacică, derivat dintr-un *bihalu(s) = bivol, s-a aflat capitala voievodatului lui Menumorut, Biharea. Și tot vechi trebuie să fie și numele capitalei voievodatului bănățean, Urbs Morisena = Cetatea/Târgul/Orașul *Moreșana, evoluat din anticul traco-dac/traco-daco-roman Marisia/Marisus, printr-un intermediar, româno-slav, Moreș. Așa se numea, în documentele de limbă latină ale Regatului Ungariei, actuala așezare Cenad, de pe malul Mureșului. Nu în ultimul rând, de la numele traco-daco roman Dierna, pronunțat, bănățenește, Gierna, sub influență slavă și ținând cont de faptul că afluentul râului se cheamă Bela Reca (Râul Alb), locuitorii din sud-estul Banatului au numit râul, afluent al Dunării, Cerna (Neagra). Și nu am „epuizat” exemplele și nici nu insistăm asupra zecilor de nume de râuri – Dunăre, Nistru, Prut, Siret, Tisa, Iza, Someș, Criș, Mureș, Arieș, Ampoi, Timiș, Bârzava, Caraș, Motru, Olt, Lotru, Argeș și altele – plus numele Carpaților, toate moștenite de la strămoșii noștri.

Revenim la evoluția eclesiastic-administrativă a Peninsulei Balcanice… Având în vedere faptul că, din 934, Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut pe liderul bisericesc al țaratului bulgar, ca patriarh, sediul acestei patriarhii bulgare a ajuns, după mai multe „peregrinări”, cauzate și de conflictele bulgaro-bizantine – Preslav, Moglena, Vodena, Prespa – la Ohrid, în anul 990. După (re)încorporarea, de către împăratul Vasile Bulgaroctonul, a fostului țarat la Imperiu (1018), scaunul eclesiastic de Ohrid a rămas doar la nivel de arhiepiscopie, fiind redenumit, în 1157, „arhiepiscopia Justinianei Prima și a întregii Bulgarii”, spre a fi „legată” de episcopia înființată de împăratul Justinian, în prima parte a secolului al VI-lea. Titulatura a fost acceptată de Patriarhie, în 1261, în forma „arhiepiscopia Justinianei Prima, a Ohridului și a întregii Bulgarii”. De notat că, printre cele 32 de episcopii sufagane, la crearea acestei entități eclesiastice, una dintre episcopii se numea a „vlahilor”, deci îi includea, cel puțin, pe românii balcanici, dacă nu, chiar și pe cei nord-dunăreni, așa cum este demonstrat, documentar. Astfel, ceva mai târziu, după cucerirea otomană a Balcanilor, din secolul al XV-lea, Țara Românească și Moldova au fost subordonate Ohridului, când scaunul eclesiastic de aici a fost ridicat, din nou, la rang de Patriarhie, iar mitropoliții și episcopii români nord-dunăreni se subordonau acesteia. Mai târziu, la inițiativa sultanului, în 1767, Patriarhia de Ohrid a fost desființată, teritoriul acesteia fiind acordat Patriarhiei de Constantinopol.

Rămân cel puțin câteva semne de întrebare. Era posibil ca, după 733, (stră-)românii să folosească, dacă nu latina, măcar alfabetul latin, până în secolul al X-lea, când l-au adoptat pe cel chirilic? Este posibil, așa cum, ofensiva (întâi eclesiastică, apoi politică) a Constantinopolului să fi dus, în secolele VIII-XI, la pătrunderea, în română, a unor termeni bisericești, de origine greacă: patriarh, mitropolit, episcop, arhimandrit, paraclis, iconostas, parastas, naos, pronaos, schit… Faptul că slavona și alfabetul chirilic au fost utilizate și de ierarhii bisericești din Ardeal, arată că acestea au fost adoptate înainte de începutul cuceririi Transilvaniei de către unguri (sau a celei mai mari părți a acesteia), care a început, masiv, abia după anul 1000, după cum afirmă P. P. Panaitescu. Era posibil ca, deși subordonarea episcopală față de Roma să fi încetat în secolul al VIII-lea, iar din secolul X să fi dispărut din viața religioasă românească și alfabetul latin, să fi avut, totuși, unele „insule” care să fi devenit, după 1054, comunitățile de români catolici (localizați mai ales în Moldova)? Acești români, catolici, au la bază, în parte și (foști) catolici unguri, italieni, armeni, cumani, germani, poloni…, dar, în bună măsură, respectivele comunități erau românești, mai de dinainte, deoarece altfel nu se poate explica asimilarea, treptată, a celorlalte (mici) grupuri de catolici ne-român(ofon)i.

O cercetare, detaliată, cât mai (apropiat) exhaustivă, a mărturiilor documentare, epigrafice, arheologice, a tradițiilor, onomasticii acestor comunități de români catolici, ar putea aduce lămuriri, măcar în parte. Dacă acești români catolici sunt urmașii celor care au ascultat (mai) mereu liturghia în latină, vorbind între ei, întâi, în dialectul traco-daco-roman al latinei, apoi, în stră-română și, în final, în românește, aceștia ar fi continuatorii „seminței” creștinismului traco-daco-roman „sădite” aici, în spațiul carpato-balcanic, în primele secole creștine, de Sfântul Apostol Andrei și/sau de Constantin cel Mare.