Discursul de sâmbăta trecută al Sanctității Sale, Papa Francisc, de la Iași, în care insista ca tinerii, copiii, să nu-și piardă rădăcinile, mi-a amintit de o idee pe care am expus-o prima dată, la o manifestare științifică, în mai 2015, în incinta Cetății Făgărașului, de față fiind și mulți elevi de la liceele de elită din oraș… Eu, ca om, ca reprezentant al familiei și al neamului din care fac parte, mă aflu pe cea mai înaltă „ramură” din „arborele” strămoșilor, care își are rădăcinile în acest pământ, în această țară… Nu eu sunt acolo, ci ei, prin mine, fiindcă, fără rădăcinile strămoșilor, moșilor, părinților, eu n-aș fi fost acolo, n-aș fi fost deloc! Prin ceea ce facem noi (în cazul exemplificat, eu), le răsplătim strămoșilor, înaintașilor, efortul de a ne fi transmis toată credința, învățătura, bunul simț, verticalitatea, competența, iar noi le putem mulțumi făcând cât mai bine ceea ce ne pricepem să facem, conform pregătirii – atât profesional-științifice, cât și spirituale, familiale – pe care o avem! Acolo unde sunt, unde am ajuns, eu nu mă „reprezint” pe mine, ci sunt un rezultat al eforturilor multor generații – din familia și neamul meu – care m-au ajutat, chiar înainte de a mă fi născut, să ajung unde mă aflu!

Poate, de aceea e atât de puternic „cultul morților”, prezent la strămoșii noștri nu de la primii creștini, ci de la traco-daci, sau chiar mai de dinainte! Și, tot de aceea, și ideea că oamenii sunt ai pământului, nu invers, cum, eronat, cred mulți!… Această idee pleacă de la sensul inițial al cuvântului țară = loc unde se fac bucate, sens pe care Ion Conea l-a aflat, încă viu, la localnicii din Țara Vrăncii, la jumătatea veacului trecut. Dar țară, în română, vine din latinescul terra = pământ. Iar, dacă, în română, țară, evoluat din latină, are acest sens, înseamnă că lucrătorii țării, țăranii sunt oamenii pământului!

De aceea basarabenii îi numesc pe localnicii băștinași, ai locului, pământeni, iar oltenii, când vor să știe de unde vii, te întreabă „de unde ești de pământ”. De aceea, poate, o parte a românilor timoceni își zic țăreni, tot un derivat de la țară… Tot de aceea, în romanul Ion, al lui Liviu Rebreanu, pornit și el de la țară, Ion al Glanetașului vorbește cu pământul ca și cu o ființă vie. Este, cred, reverberația cultului zeiței fertilității, Geea (de la care derivă și numele științei geografie), prezent și la traco-daci, prin Zamolxe sau Zalmoxe… Dar, acest nume de zeu traco-dac e apropiat de zeitatea balticilor, Zelmecas, înrudit cu zemlya, al rușilor (de unde vine și termenul cernoziom = pământ negru, cu sensul de fertil…). Și tot de aceea, un alt născut la țară, Mihail Sadoveanu, are, în Frații Jderi, un capitol numit Oamenii pământului… Și asta se leagă (și) de creștinism, prin „pământ ești și în pământ te vei întoarce”, idee la care face trimitere, în Amintiri din copilărie, și Ion Creangă: „ia am fost și eu, acolo, un boț de humă”!…

Apoi, oamenii știu că, în același pământ, sunt îngropați moșii și strămoșii lor, care i-au crescut, le-au dat, pe lângă hrana propriu-zisă, limba, credința, sângele, neamul și numele. Și tot din acel pământ, dacă dă Dumnezeu soare și ploaie la timp, va veni și recolta cu care-și vor crește ei copiii și nepoții, prin care vor fi duse, mai departe, limba, credința, sângele, neamul și numele. O asemenea viziune ar trebui propovăduită tuturor, dar, mai ales, celor „pre(a)ocupați” cu „salvarea planetei” Terra, dar deloc preocupați de a educa oamenii în spiritul respectului reciproc, al bunului-simț, al celor „șapte ani de acasă”, al credinței (trăite, practicate, nu ipocrite!), al caracterului, onestității, bunei-credințe și al altora asemenea!…

Despre aceste lucruri (și numai!) am vorbit atunci și de ele mi-a amintit și discursul Sanctității Sale, Papa Francisc…