Azi este sărbătorit, atât în calendarul ortodox, cât și în cel catolic, Sfântul Ierarh Nicolae, episcopul Mirei Liciei. Sfântul este și foarte iubit, nu numai de copii, care îl știu sub numele de Moș Nicolae, așa încât, dacă vom vorbi și despre răspândirea acestui nume și a variantelor și derivatelor sale, poate vom avea, măcar în parte, un răspuns la întrebarea „de ce este Sânnicoară așa de apreciat?”…

Prima mențiune a numelui este legată chiar de Sfântul Ierarh Nicolae, născut în anul 270, care a participat, în anul 325, la Conciliul Ecumenic de la Niceea. Din perioada secolelor IV-VI, avem alte înregistrări din Turcia de azi și din R. Macedonia.

În veacurile VII-X, consemnările se înmulțesc, venind din Turcia, Grecia și Bulgaria, pentru ca, în secolele XI-XV, să apară și primele mențiuni din spațiul românesc – un Nicolae, episcop de Severin, în anul 1399 și un altul – episcop de Rădăuți, după 1350, urmat de un altul, la Baia, atestat în 1447. De fapt, prima mențiune românească a numelui este legată de un conducător al românilor balcanici, Niculiță, care, în veacul al IX-lea, era voievodul unui stat românesc în Tesalia (Vlahia Mare). Din aceeași vreme (secolele XI-XV) mai datează și diferite mențiuni din Turcia, Grecia, Cipru, Albania, Bulgaria, Ucraina, Polonia, Slovacia, Cehia și Croația.

Pentru secolele XVI-XVIII dispunem de atestări ale patronimului din Turcia, Grecia și Polonia. În spațiul românesc apar consemnări din Ardeal, Bucovina și Muntenia.

În zilele noastre, numele este atestat frecvent în Bulgaria (locul 4) – Nikolaev/Nikolaeva/Nikolov/Nikolova/Kolev/Koleva, Grecia (locul 4) – Nikolaidis/Nikolaidou/Nikolaou/Nikolopoulos/Nikolopoulou, Serbia (locul 5) – Nikolić, R. Macedonia (locul 5) – Nikoloska/Nikoloski/Nikolov/Nikolova/Nikolovska/Nikolovski, Cipru (locul 6) – Nicolaides/Nicolaidou/Nicolaou/Nikolaou, România (locul 11) – Nicolae/Necula/Nicolescu/Niculae/Niculescu/Nicoară/Nicorescu, Albania (locul 12) – Nikolla/Kola, Muntenegru (locul 15) – Nikolić, Ucraina (locul 19) – Nikolaenko/Nikolaev/Nikolaeva/Kulik, Bielorusia (locul 20) – Nikolaev/Nikolaeva/Nikolaevich/Kulik, Bosnia-Herțegovina (locul 38) – Nikolić, Slovacia (locul 40) – Mikula/Mikulova, Croația (locul 45) – Nikolić. După cum se observă, numele este prezent cu frecvențe mari mai ales în țări majoritar ortodoxe, mai rar – în lumea catolică (Slovacia, Croația) sau în spații unde Islamul are, azi, ponderi importante (Albania, Bosnia-Herțegovina).

În acest areal majoritar ortodox se înscrie și România. Nu este deloc o întâmplare, deoarece, după spusele echipei clujene coordonate de Ș. Turcuș (2011), nume ca Gheorghe, Constantin, Vasile, Toader, Nicolae, Ilie, Andrei, etc. sunt patronime de influență constantinopolitană, fiind apărute în primele secole ale erei creștine și păstrate, la mare cinste, în spațiile unde creștinismul a rodit încă din primele secole după Christos. Atestările lui Nicolae din perioada de dinainte de anul 1000 arată o prezență însemnată î regiunile balcanice și în Asia Mică, arii ce s-au aflat, de la început, în sfera de influență politică, religioasă, culturală a Imperiului a cărui capitală a devenit Constantinopolul, din anul 330.

Chiar dacă în spațiul românesc nord-dunărean nu avem nici o atestare a numelui, cea mai bună dovadă a vechimii numelui Nicolae la români este faptul că, dintr-un grecesc Nikolaos sau latinesc Nicolaus, printr-un intermediar traco-daco-roman *Nicola, s-a ajuns la forma românească Nicoară, în care este prezent rotacismul lui l intervocalic, proces care s-a produs în vremea trecerii de la latina populară (traco-daco-romană) la limba română (secolele VI-IX). Formele de acest fel – Nicoară, Nicorescu, Nicoriță sunt prezente și la aromâni – Nicăruș (N. A. Constantinescu, 1963), semn că, pe de-o parte, influența Imperiului constantinopolitan (sub conducerea căruia se aflau strămoșii aromânilor) i-a înrâurit și pe ei, iar pe de alta – că, chiar dacă nu avem informații de la nord de Dunăre, și strămoșii dacoromânilor au suferit aceleași influențe lingvistico-religioase. Prezența formelor medievale Nicor, Nicora în Ardeal și Oltenia, arată că acestea par a fi cele intermediare între forma traco-romană veche *Nicola și cea românească de mai târziu, Nicoară.

Din vremea secolelor XI-XV, constatăm că numele Nicolae – cu numeroase variante și derivate, este atestat frecvent în spațiul românesc, patronimul fiind al doilea în Transilvania, al optulea în Moldova și pe poziția a 16-a – în Țara Românească. Formele rotacizate sunt atestate frecvent în Moldova – Nicoară, Necoară, Nicoriță, Necorița, Necorescu, așa cum Nicor, Nicora sunt atestate în Ardeal sau în Oltenia, iar Nicăruș, Nicuruș– la aromâni. Ba, mai mult, în estul Ardealului, într-o arie azi maghiar(ofon)ă, apare forma Niykora, probabil, o maghiarizare a unui românesc Nicoară. De la forma Sânnicoară putem menționa antroponimele Simnicoară în Oltenia și Muntenia, Sâmnicoară – în Maramureș și Muntenia, unde am mai consemnat un Semnicoară. În Banat se întâlnește și forma Sâmnicon – probabil, un derivat de la *Sâmnicor, prin derotacizare (N. A. Constantinescu, 1963).

Asemenea forme apar și în toponimie. Cităm numele de localități Sânnicoară – în Ardeal (două așezări, una, în comuna Chiochiș-Bistrița-Năsăud, cealaltă – în comuna Apahida-Cluj), Nicorești – atestate în Ardeal (comuna Sohodol – Alba), în Moldova (comuna Pârgărești-Bacău, comuna Nicorești-Galați) sau Basarabia (comuna Zgura-Soroca) și Nicoreni.– tot în Basarabia (comuna Nicoreni-Bălți). Așa încât, prezența numelui pe poziția a doua în spațiul românesc medieval și pe locul 11 astăzi nu trebuie să ne mire, ba dimpotrivă.