Lucrând la un material mai amplu, dedicat (absenței) unirii/unității la români, am putința de a vorbi, deocamdată, despre cât de (ne)stabilă a fost ocârmuirea la înaintașii noștri, în ultimii mai bine de 2000 de ani…

Astfel, la geto-daci, de la începutul secolului I î. Hr (anul 82, mai exact), când a devenit rege Burebista, și până la cucerirea Regatului Daciei de către Traian (106 d. Hr.), media de domnie a unui rege dac a fost de 23,5 ani. Romanii au stăpânit regiunile nord-dunărene până în 275 d. Hr. și, sporadic (și parțial), în secolele IV și VI. Nu avem date, pentru perioada obștilor țărănești, a cnezatelor, „țărilor”, ducatelor și voievodatelor ce vor fi existat între secolele VI și IX, astfel încât, următoarele informații sunt din zorii Evului Mediu.

Mai exact, pentru Transilvania, lista voievozilor (deveniți principi, după 1541) începe cu sfârșitul secolului al IX-lea – anul 900 (aproximativ) și cuprinde o perioadă până la 1711, când Francisk Rakoczi și curuții lui sunt înfrânți de habsburgi, fostul principat devenind parte a Imperiului condus de la Viena. Lista respectivă cuprinde 114 voievozi și principi (unii cu mai multe domnii), pentru 82 de ani neexistând date (fie nu sunt informații, fie tronul a rămas vacant). Astfel, în cei 729 de ani de domnie, pentru toți demnitarii ce au condus entitatea politică de la vest de Carpați însemnă o medie de aproape 6 ani și jumătate de domnie.

Pentru statele românești extracarpatice, intervalul de analiză e mai scurt. În Țara Românească există date pentru anii 1324-1862, timp în care au condus 99 de domnitori (și aici, unii, de două sau chiar de mai multe ori!), pentru circa 27 de ani consemnând tron vacant (incluzând locotenențe domnești, căimăcămii, sau ocupații străine – otomane, austriece sau rusești). Astfel, pentru cei 511 ani rămași, media de domnie a unui conducător este de 5 ani și două luni.

Cam la fel stau lucrurile și pentru Moldova. De la 1347 până la 1862, au fost 95 de domnitori. Dacă scădem cam 30 de ani de vacanță a tronului (căimăcămii, locotenențe domnești, ocupație străină – otomană, rusă, austriacă), la 485 de ani de domnie, revine o medie de 5 ani și o lună.

Lucrurile n-au stat mai bine nici după Unirea Principatelor. De la 1859 există guverne cu prim-miniștri (numiți și președinți ai Consiliului de Miniștri). Astfel, în anii în care Cuza a făcut „naveta” între Iași și București (1859-1862), deoarece avea două capitale, două guverne și două Adunări Elective, media de guvernare a unui executiv a fost de aproximativ 5 luni la Iași și 4 luni la București!

Lucrurile s-au îmbunătățit, oarecum, după 1862, până la 1881, când a fost proclamat Regatul, având o medie de 10 luni pentru un guvern. Aceasta a mai crescut, în perioada Regatului României (1881-1947), la 11 luni, vârful de longevitate a mediei unui executiv fiind de aproape 2 ani și jumătate, în perioada comunistă (1948-1989)!

România post-decembristă a avut, în 29 de ani, 20 de guverne. Rezultă o medie de mai puțin de un an și jumătate pentru un executiv. Cam la fel stau lucrurile și pentru al doilea stat românesc – Republica Moldova. De la desprinderea de fosta URSS, s-au perindat la Chișinău 19 executive, ceea ce dă o medie de 1 an și 5 luni pentru un guvern.

Păi, la așa (lipsă de) continuitate, cum să poți declanșa și derula programe de mare anvergură, vizând Sănătatea, Educația, Infrastructura, etc? Mai ales dacă, cei care preluau frâiele puterii aveau o cu totul altă (lipsă de) viziune? Adevăr ziceau strămoșii noștri, că asta e „țara lui Papură Vodă”!…