Pentru început, redăm textul acestei creații populare, preluat de aici, cu corijări, legate, în principal, de ortografia actuală și de adăugarea semnelor diacritice:
Foicica fagului,
La poalele muntelui,
Muntelui Pleșuvului,
În mijlocul
Câmpului
La puțul
Porumbului,
Pe câmpia verde, -ntinsă,
Și de cetine coprinsă,
Șade Toma Alimoș,
Haiduc din Țara-de-Jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat
Și viteaz cum n-a mai stat.
Șade Toma tolănit
Și cu murgul priponit
În pripoane de argint,
Și mănâncă frumușel,
Și bea vin din burdușel,
Și grăiește în ast fel:
– Închinar-aș, și n-am cui!
Închinar-aș murgului,
Murgului sirepului,
Dar mi-e murgul vită mută,
Mă privește și m-ascultă,
N-are gură să-mi raspundă!
Închinar-aș armelor,
Armelor drăguțelor,
Armelor surorilor,
Dar și ele-s fiare reci,
Puse-n teci
De lemne seci!
Închinar-oi codrilor,
Ulmilor
Și fagilor,
Brazilor,
Paltinilor,
Că-mi sunt mie frățiori,
De poteri ascunzători;
De-oi muri,
M-or tot umbri,
Cu frunza m-or inveli,
Cu freamătul m-or jeli!
Și cum sta
De închina
Codrul se cutremura,
Ulmi și brazi
Se clătina
Fagi și paltini
Se pleca
Fruntea
De i-o răcorea,
Mâna
De i-o săruta;
Armele din teci ieșea,
Murgulețu-i râncheza.
Până vorba-și isprăvea,
Burdușelul
Ridica,
Vinișorul
Că gusta
Și-n picioare se scula.
Ochii-și negri d-arunca,
Peste câmpuri se uita
Și departe ce-mi zărea?
Că-mi venea, măre, venea
Stăpânul
Moșiilor
Și domnul câmpiilor,
Manea, slutul
Și urâtul;
Manea, grosul
Și-arțăgosul;
Venea, măre, ca vântul,
Ca vântul și ca gândul,
Cu părul lăsat în vânt,
Cu măciuca de pământ.
Pân’ la Toma când sosea,
Din guriță mi-i grăia:
– Bună ziua, verișcane!
– Mulțumescu-ți, frate Mane!
– D-alei, Tomo Alimoș,
Haiduc din Țara-de-Jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat,
Pe la mine ce-ai cătat?
Copile
Mi-ai înșelat,
Florile
Mi le-ai călcat,
Apele mi-ai turburat,
Livezi
Verzi
Mi-ai încurcat,
Păduri
Mari
Mi-ai dărâmat.
Ia să-mi dai tu mie seamă,
Ia să-mi dai pe murgul vamă!
Toma, măre, de-auzea,
Din guriță-i cuvânta:
– Ce-ai văzut
Om mai vedea,
Ce-am făcut
Om judeca;
Pân-atuncea, măi fârtate,
Dă-ți mânia la o parte
Și bea ici pe jumătate,
Ca să ne facem dreptate!
Toma, pân’ să isprăvească,
Îi dă plosca haiducească
Pe jumate s-o golească,
Mânia s-o potolească,
Ca c-un frate să vorbească.
Manea stânga
Și-ntindea
Să ia plosca
Și să bea,
Iar cu dreapta
Ce-mi făcea?
Paloș mic că răsucea,
Pântecele
I-atingea,
Mațele
I le vărsa
Și pe cal incălica,
Și fugea, nene, fugea,
Vitejia
Cu fuga!
Foicică de rogoz,
Savai, Toma Alimoș,
Haiduc din Țara-de-Jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat
Și viteaz cum n-a mai stat,
Cumpătul că nu-și pierdea.
Mâna
La rană
Punea
Și din gură cuvânta:
– D-alelei, fecior de lele
Și viteaz ca o muiere,
Nu fugi, că n-am dat vamă,
Nu fugi, c-o să-mi dai seamă!
Vreme multă nu pierdea,
Mațele că-și aduna,
Cu brâu lat se încingea,
Mijlocelul că-și strângea
Și la murgul se ducea,
Și pe murg încălica,
Iar din gură mi-i grăia:
– Murgule, murguțul meu,
Datu-mi-te-a taică-tău
Ca să-mi fii de ajutor
La nevoie și la zor,
Să te-ntreci cu șoimii-n zbor
Pân-o fi ca să nu mor.
Tinerel că m-ai slujit,
Dar s-acuma, îmbătrânit,
Să te-ntreci la bătrânețe
Cât puteai la tinerețe.
Azi te jur pe Dumnezeu
Să mă porți ca gândul meu
Și s-ajungi p-ăl câine rău,
Că mi-a răpus zilele,
Zilele, ca câinele,
Pentru tine, murgule!
Pâna Toma se gătește,
Murgul coama-și netezește
Și din gură mi-i grăiește:
– Lasă șeaua, sai pe mine,
Și de coamă țin-te bine,
Ca s-arăt la bătrânețe
Ce-am plătit la tinerețe!
Până Toma se ținea,
Murgul, măre, și zbura;
Și zbura, tocmai ca vântul,
Fără s-atingă pământul.
Cât o clipă de zbura,
Mult pe Manea-l întrecea,
Iara Toma, de-l vedea,
Îndărăt se întorcea
Și din fugă-i cuvânta:
– Maneo, Maneo, fiară rea,
Vitejia ți-e fuga,
Că, de m-ai junghiat hoțește,
Mi-ai fugit și mișelește.
Ia mai stai ca să-ți vorbesc
Pagubele să-ți plătesc,
Pagubele
Cu tăișul,
Faptele
Cu ascuțișul!
Bine vorba nu sfârșea,
Murgulețu-și repezea
Și cu sete mi-l lovea;
Capu-n pulbere-i cădea,
Iar cu trupul sus, pe șea,
Calu-n lume se ducea.
Foicică micșunea,
Vreme multă nu trecea
Și pe Toma-l ajungea
Moarte neagră, moarte grea.
De pe cal descălica,
Ochiul
Se-mpăienjenea,
Capul
I se învârtea
Și-n des codru se pleca,
Iar din gură ce-mi grăia?
– D-alelei, murguțule,
D-alelei, drăguțule,
Ce-am gândit
Am izbândit,
Dar și ceasul mi-a sosit.
Sapă-mi groapa din picior
Și-mi așterne fânișor,
Iar la cap și la picioare
Pune-mi, pune-mi câte-o floare:
La cap, floare
De bujor,
Să mi-o ia mândra cu dor,
La picioare,
Busuioc,
Să mă plângă mai cu foc.
Apoi, măre, să te duci,
Drumu-n codri să apuci
Pân’ la paltinii trăzniți,
Unde-s frații poposiți.
Nimeni frâul să nu-ți puie,
Nici pe tine sa se suie,
Făr’ d-un tânăr sprâncenat
Și cu semne de vărsat,
Cu păr lung și gălbior,
Care-mi este frățior,
Frățior de vitejie,
Tovarăs de haiducie.
Numai el frâul să-ți puie
Și pe tine să se suie;
Tu să-l porți și pe el bine,
Cum m-ai purtat și pe mine!
Bine vorba nu sfârșea,
Suflețelul că-și dedea:
Codrul se cutremura,
Ulmi și brazi
Se clătina
Fagi și paltini
Se pleca
Fruntea
De i-o răcorea,
Mâna
De i-o săruta,
Și cu freamăt il plângea.
Murgul jalnic râncheza,
Cu copita că-mi săpa,
Groapă mică că-i făcea,
Fânișor îi așternea,
Floricele că-i sădea,
Cu trei lacrimi le stropea,
Drumu-n codri c-apuca
Și mergea, măre, mergea
Pân’ la paltinii trăzniți,
La voinicii poposiți.
Primul lucru (aproape) sigur al baladei este faptul că Toma Alimoș, numit „haiduc din Țara de Jos”, era originar din partea de sud a Moldovei (cunoscută, de la începuturile voievodatului carpato-nistrean, ca Țara de Jos a Moldovei), probabil dintr-o arie situată între Bârlad (unde se afla sediul vornicului de Țara de Jos) și Galați (unde, din antichitate, a fost o importantă așezare, port la Dunăre). Faptul, pare a fi întărit atât de toponimul Muntele Pleșuvului, care apare, și azi, în Munții Vrancei, spre limita cu partea sud-estică a Transilvaniei, un altul – Câmpul (care poate trimite cu gândul la satul Câmpuri, de unde era originar Moș Ion Roată, primul țăran, răzeș, care a fost ales deputat în Adunarea legislativă a Moldovei), precum și sintagma paltinii trăzniți, care se apropie de numele satelor vrăncene Paltin și Spulber…
Presupunerea noastră este întărită și de asocierea mediului natural – în special a codrului, dar și a animalelor (oița năzdrăvană Miorița, murgul) – cu eroul principal (baciul moldovean, haiducul Toma Alimoș), idee care apare și în balada păstorească Miorița. Deci, putem bănui că, fiind originar din Țara de Jos a Moldovei (dintre Galați și Bârlad, sau chiar din Codrii Tigheciului basarabean), Toma Alimoș, dintr-o familie de țărani răzeși, avea moșii în partea aceasta a Moldovei, fiind rudă cu boierul Manea (apelativul verișcane îi arată a fi, probabil, veri). Mă rog, erau rude, dar nu în relații tocmai bune, motiv pentru care Toma își alcătuise o ceată de haiduci care stăteau, adesea, la adăpostul codrilor vrănceni, din răzășeasca Țară a Vrăncii… Despre aceasta – ca și despre Tigheci (dar și despre vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc) – chiar principele-cărturar Dimitrie Cantemir afirmă, în Descriptio Moldaviae, că se autoguvernează singure, ca niște adevărate republici.
Faptul că era neam de răzeși, deci, de țărani liberi și nu de orice fel de răzeși, ci dintre cei din fruntea satului de unde era de baștină, reiese din al doilea nume al lui Toma – Alimoș. Acesta pare o poreclă, evoluată dintr-o formă, inițială, A(l)-lui-Moș. Or, dacă, zilele trecute am adus vorba despre o parte a semnificațiilor termenilor moș și bătrân, afirmând că și unul și celălalt fac trimitere la elita conducătoare a satelor de țărani liberi (a obștilor țărănești) – vorbind de judele satului și/sau de Sfatul Bătrânilor, Toma Alimoș era, dacă nu membru al acestei elite (foarte posibil, din moment ce apare ca lider al unei cete de haiduci), măcar urmaș al unui asemenea membru, al unui lider local, numit Moș(u).
Această particularitate fonetică din expresia inițială – A(l)-lui-Moș – ca și prezența altor termeni și forme specifice graiului moldovenesc (dar și a unora din cel muntean), întăresc localizarea spațială a acțiunii și originea geografică a lui Toma Alimoș și a boierului Manea, în partea sudică a vechiului voievodat al Moldovei (=Țara de Jos), într-un ținut cuprins între Bârlad (la nord), Câmpuri-Țara Vrăncii (la vest), Siretul-Inferior-Dunăre/Galați (la sud) și Codrii Tigheciului (la est). Dacă despre Manea știm că era parte a clasei boierești, pentru Toma, informațiile din baladă indică faptul că era cel puțin urmașul unui lider al Sfatului Bătrânilor dintr-un sat răzășesc, dacă nu chiar membru al acestuia. Ca ultimă idee, cu trimitere la geografia istorică a zonei, balada a apărut, cel mai timpuriu, în veacul al XV-lea, undeva după 1480, deoarece fosta Țară a Berladnicilor a devenit parte a Țării Moldovei în a doua parte a secolului al XIV-lea, în vreme ce extremitatea sudică a Moldovei de azi – inclusiv Țara Vrăncii – în vremea domniei lui Ștefan cel Mare, probabil după ce marele voievod a fost ajutat să-i alunge pe otomani de fii Vrăncioaiei (în urma bătăliei de la Războieni, din 1476).
Poianetu' lui Iocan 
Multe rătăciri în text. Țara de Jos nu reprezenta sudul Moldovei, ci țara fără munți, de exemplu Soroca, aflată mai la nord de Dorohoi și Siret era în Țara de Jos.
Versiunea originală publicată de Alecsandri începe cu
„Departe, frate, departe,
Departe şi nici prea foarte,
Sus, pe şesul Nistrului,
Pe pământul turcului;”
Respectiv e vorba mai degrabă de Raiaua și Codrii Hotinului. În aceeași versiune inițială, culeasă în Bucovina de Alecsandri, Toma Alimoș e boier, nu haiduc.
Presupun că versiunea la care faceți referință e una „corectată” în perioada socialistă ca să nu deranjeze ursul cu mențiunea Nistrului și ca să corespundă principiilor comuniste (nu putea fi Toma, personajul bun boier, iar Manea, personajul rău – haiduc, care în ideologia comunistă a fost constant egalat cu proletarii și luptătorii pentru dreptate și echitate socială).
Bună ziua!
În spiritul aiestui blog – să ne înțelegem că nu ne-am înțeles – voi relua, cu opinii personale, câteva din ideile expuse de dumneavoastră.
În privința Țării de Sus și a Țării de Jos, se pare că limita dintre ele nu este nici cum spuneți dumneavoastră, nici cum crede multă lume (preluând „mecanic” că „sus” = „nord”, iar „jos” = „sud”), ci, oarecum cu nord-nord-vestul aparținând Țării de Sus, iar sud-sud-vestul – Țării de Jos! Pledează pentru asta, de secole, inclusiv repartiția numelor Josanu/Giosanu – frecvente în ceea ce a fost Țara de Sus (arătând o migrație, acolo, din Țara de Jos), respectiv Susanu (mai frecvente în ceea ce a fost Țara de Jos, arătând o migrație dinspre Țara de Sus). Am observat acest lucru, recent, într-o documentare, pentru alte nume, în volumele din „Moldova în epoca feudalismului” în care sunt publicate catagrafiile rusești din 1772-1774, la Chișinău (Editura Știința, 1975). Am scris, în treacăt, despre asta, aici: https://paganelis.wordpress.com/2022/09/25/o-incercare-de-recenzie-tarzie/
Antroponimele în cauză arată că aceste nume, ce evidențiază migrații regionale în cadrul Principatului Moldovei, erau deja fixate și scoteau în prim-plan o realitate administrativă mai veche, care este probată și de cartea lui Ion Burac – „Ținuturile Țării Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII-lea”, publicată la București, în anul 2002. De-altfel, recunoscând niște realități cnezial-voievodale mai vechi, domnia Țării Moldovei, extinsă dinspre nord-vest, câtre est, centru și sud, adică – spre Nistru, Marea Neagră, Dunăre, Siretul inferior și Milcov, a trebuit să accepte prezența unor entități politice cel puțin la fel de vechi ca și Țara centrată pe Baia (Civitas Moldaviae), dovadă fiind faptul că, până la jumătatea secolului al XVIII-lea, vornicul Țării de Sus a avut sediul la Dorohoi, iar al Țării de Jos – la Bârlad (despre această localitate știm că este veche și că a fost centrul Țării Berladnicilor/Bârladului/Bârlădenilor), ce acoperea, probabil, bazinul râului Bârlad (cel puțin)!
În ceea ce privește varianta lui Alecsandri, ea putea, la fel, să se refere (și) la raiaua Tighinei, ca urmare a unui fapt onomastic ce nu poate fi contestat. În aria Bugeacului, la limita fostelor județe interbelice Cahul și Ismail (într-o arie ce aparține acum regiunii Odesa a Ucrainei), am găsit, în cartea lor de telefon, câteva zeci de purtători ai numelui Aluimoș! De aici la Alimoș, trecerea nu e foarte grea. În schimb, nu am dat, nici în colecțiile de documente publicate – DIR și DRH (ce acoperă, pentru Moldova, secolele XIV-XVII), nici în înregistrările statistico-fiscale (catagrafiile din secolele XVIII-XIX), nici în Anuarul SOCEC al României Mari (apărut în 1925) și nici în sursele actuale (variantele electronice ale cărților de telefon ale Romtelecom, Moldtelecom și ale companiilor de telefonie ucrainene), de nici măcar o atestare a numelui Al(u)imoș în nordul Moldovei (fosta raia a Hotinului)!
Iar, legat de statutul lui Toma Alimoș, dacă ați fi citit postarea mea cu (mai multă) atenție, ați fi observat că am precizat acolo faptul că însuși numele – Al(u)imoș, trimite la apartenența neamului său la o elită, în care „moș” – termen de origine traco-dacică – se referă fie la „moșul întemeietor” al unui sat de țărani liberi (moșneni/moșteni/răzeși) – echivalent cu judele satului (primul jude), fie la apartenența înaintașilor lui (poate și a sa!) la Sfatul local (denumit, înainte de a-l lua pe „veteranus” din latină, devenit „bătrân”, Sfatul moșilor, instituție apărută, în obștea carpato-balcanică din vremea traco-dacilor, ca împrumut din Sfatul bătrânilor = Gerusia ce conducea polisurile grecești)!
Iar varianta nordică – bucovineano-hotinceană – putea fi o alta care, adaptată la condițiile locale – să fi „urcat” dinspre sudul Moldovei (aria Tigheci-Cahul-Ismail-Covurlui-Putna) spre Țara de Sus! În fond, „Miorița”, o altă baladă, cel puțin la fel de renumită, are câteva zeci de variante, inclusiv la românii balcanici!