De cel puțin un deceniu, lucrez cu cele două volume din Moldova în epoca feudalismului (volumul VII, părțile I și II). Acestea fac parte dintr-o serie mai amplă, publicată, începând cu perioada sovietică, de Academia de Științe de la Chișinău. Cele la care fac(em) referire, apărute în anul 1975, la Editura Știința, cuprind datele catagrafiei ruse din 1772-1774, realizată în Principatul Moldovei. Am început activitatea de inventariere, atât a populației, cât și a antoponimelor, cu cele din actualul județ Bacău, am continuat cu județul bucovinean interbelic Câmpulung, analizând, punctual, și informațiile referitoare fie la o singură unitate administrativă (satele actualei comune nemțene Gârcina), fie la un anumit nume, răspândit și în partea răsăriteană a spațiului românesc – Crăciun, Carp, Aldea, Mailat ori consistenta serie anumelor vechi creștine românești…

Deși activitatea de inventariere nu este ușoară (precizez că principala dificultate se leagă de alfabetul folosit la publicarea lucrării – cel chirilic!), acum (de câteva zile) am revenit cu documentarea, pentru alte asemenea nume și, parcurgând, pe îndelete, prima parte și o secvență consistentă dintr-a doua (cam o treime), am remarcat câteva elemente care merită menționate:

– extraordinara unitate a onomasticii românești, atât în timp, cât și în spațiu, relevată, acum 6 decenii, de N. A. Constantinescu (1963);

– confirmarea ipotezei avansate acum vreo două decenii, că numele huțulilor, derivă dintr-o poreclă românească – huțul, derivată, ca formă nordică (moldo-maramureșeană), din hoțul (cu sens bine-cunoscut!) – care s-a conservat, la noi, în variante și derivate ale lui Huțan; am consemnat, pe lângă formele Hoțul, Huțul și variante ca Uțul, Huțuleac (deja formă ucrainizată!), sau chiar Guțuleac (formă rusificată, având la bază una ucraineană!);

– localizarea spațială a unor antroponime actuale se regăsea, acum două veacuri și jumătate, dacă nu exact în aceleași arii (ținuturi/județe, localități, dacă nu aceleași, cel puțin în proximitatea lor!), în ținuturi aflate în vecinătate; nu mai cred(em), de ani buni, în antroponime specifice anumitor zone (a se vedea cele spuse mai sus, despre unitatea în timp și spațiu a onomasticii românești), dar anumite forme apar, mai frecvent, și în trecut, și azi, în anumite arii geografice;

– prezența antroponimului Paul, cu variante și derivate, în zone preponderent ortodoxe (precum ținuturile Cernăuți și Hotin), care confirmă opinia aceluiași N. A. Constantinescu, legată de derivarea acestei forme (românești, nu catolice!), din latinescul Paul(l)us;

– legat de vechimea latinească a unor manifestări de limbă, notăm absența lui h, chiar și în nordul Moldovei (iarăși, în ținutul Hotinului) – între ele, același Uțul, dar și alte forme; rămâne să lămurim dacă aceste forme sunt „la ele acasă” sau au fost aduse de migranți din alte zone românești (prima variantă pare plauzibilă, dacă luăm în considerare latinisme transnistrene ca roză, arină, șanti și altele, atestate nu doar în vecinătatea celor nord-basarabene, dar chiar la răsărit de ele!);

– am publicat, acum vreo 3-4 ani, un articol cu antroponime ce evidențiază migrațiile intra-regionale românești – Moldovean, Muntean, Ardelean, Ungurean și multe altele: se pare că, în Moldova istorică (de la Carpați la Nistru), urmare a existenței, multiseculare, a celor două entități „regionale” – Țara de Sus și Țara de Jos – au apărut antroponimele Susanu și J(i)osanu/Giosanu; nu am urmărit acest aspect în mod special, dar, din ce am constatat până acum, J(i)osanu/Giosanu apare (mai ales) în Țara de Sus, iar Susanu – în Țara de Jos. E o ipoteză la argumentarea căreia trebuie să mai „sap”!…

Stau îngrozitor de prost cu „rezervele de timp” alocabile diferitelor activități, însă, din puținul ce va (putea) rămâne, am să „rezerv” cât se va putea pentru inventarierea INTEGRALĂ a antroponimiei din această lucrare!