Astăzi, în prima zi a Crăciunului, ne propunem să discutăm despre numele legate de Iisus Christos, cel Născut în această Sfântă Zi.

După N. A. Constantinescu (1963), toate numele legate de Christos derivă dintr-un gtecesc Christophoros = „purtător de Christos”, devenit, în română Cristofor.

Cea mai timpurie atestare a numelui, în formă latină, Christophorus, datează din veacul al VI-lea, prin două atestări: una legată de un prelat, participant la Conciliul Ecumenic de la Constantinpolis, din 553, ca reprezentant al eparhiei Asia (azi, în vestul Turciei), iar cealaltă – vorbind de un patriarh armean din estul Turciei actuale (pe atunci, Armenia maior).

Pentru secolele VII-X, atestările devin mai frecvente, toate fiind din partea asiatică a Turciei. În intervalul veacurilor XI-XV, „centrul” de greutate al consemnărilor se mută în partea europeană, cu prezențe în Croația, Slovenia și Austria – în ultimele două țări, în forma Christophus. Pentru secolele XVI-XVIII, documentele păstrează mențiuni din Grecia și Slovenia. Apar asemenea mențiuni și în spațiul românesc actual, în Ardeal, în veacul al XVI-lea.

Popularitatea de care s-a bucurat numele în perioada finală a antichității și a Evului Mediu este legată de sfera de patronaj a sfântului, aceasta cuprinzând navigatori, plutași, pelerini în general, adică pe toți cei care călătoreau pe ape sau pe uscat. Așa se explică și alegerea patronimului Cristoforo ca prenume al genovezului Colombo (Cristofor Columb), ajuns să (re)descopere America, în slujba suveranilor Spaniei (cunoscut în forma iberică de Cristobal Colon). În alte limbi se consemnează formele Cristobal (spaniolă), Christophe (franceză), Cristoforo (italiană), Kristof (/germană/maghiară), Hristofor (bulgară/rusă), etc.

În spațiul românesc, mențiunile sunt chiar mai vechi, datând din epoca daco-romană, prin formele Chrestus, într-o inscripție romană și Cristus – tot într-o inscripție din Moesia Inferior (Tropaeum Traiani). În Evul Mediu apar o mulțime de forme, variante și derivate: Cristul, Criste, Cristea, Crsti(i)an, Cristin(a), Cristiu, Criștiu și altele, atestate în Moldova, Dobrogea, Muntenia, Ardeal, Oltenia și chiar Cristel, Cristănel, menționate, în 1476, în Galiția (N. Drăganu, 1933). Există, apoi, forme influențate de fonetismul slav – Cărsta, Cărste(a), Cărstina, Cărstian, Crăstea, Cârstu, Crâstea și altele, sau de cel (neo)grec: Hristofor, Istrofor, Forăscu, Hrist, Hristea, Hrâste, Ristea, Ristache, Răstea,.etc. Mai rar, în Ardeal și chiar în Muntenia, apar și forme influențate de fonetismul maghiar: Criștof, Carstofie.

Numele par a fi avut, încă, din Evul Mediu, o frecvență ridicată, dovadă fiind locurile ocupate în cele trei regiuni istorico-geografice românești: Cristian/Cârstea/Cârstiian(a) – în Țara Românească (locul 10), Cârstea/Cârstișor/Hrăste – în Moldova (locul 41), Cristian/Cristel/Cristofor – în Transilvania (locul 46), pe întregul spațiu românesc consemnându-se locul 21, pentru toate formele ante-menționate. Situația este asemănătoare și în perioada actuală, formele Cristea/Cristian/Cristescu etc situându-se pe poziția 16 în România, dar numai pe locul 160 în R. Moldova.

În spațiul carpato-balcanic apar, cu frecvență mare, forme caracteristice în R. Macedonia – Hristov/Hristova/Hristovska/Hristovski/Krstevska/Krstevski/Risteska/Risteski/Ristevska/Ristevski/Ristov/Ristova/Ristovska/Ristovski (locul 3), Cipru – Christofi/Christofides/Christofidou/Christoforou/Christou (locul 4), Bulgaria – Hristov/Hristova/Krastev/Krasteva (locul 7), Serbia – Krstić/Ristić (locul 10), Grecia – Christopoulos/Christopoulou/Christou (locul 20) și Muntenegru – Krstajic/Ristić (locul 53).

Se observă faptul că frecvența mare a acestor nume se regăsește în special în partea balcanică ortodoxă a ariei analizate, cu prelungire, la nord de Dunăre, în spațiul românesc, cu atestări continue, din antichitatea daco-romană, până în zilele noastre.