Ca bază pentru acest material am folosit lista cu deputații prezenți în adunările legislative românești din 1831 până în prezent. Nu am utilizat datele pentru Corpul Ponderator (Senatul, înființat de Alexandru Ioan Cuza, în 1864). Astfel, datele incluse se referă la Adunările Obștești Extraordinare ale Țării Românești (1831, 1842) și Moldovei (1831-1832), ale Adunărilor Obștești (1831-1848), Divanurilor ad-hoc (1849-1852, 1857), Adunărilor Elective (1858-1862) – toate pentru ambele Principate, ale Adunării Elective (1862-1866) a Principatelor Unite, ale Adunării Deputaților (1866-1948), ale Marii Adunări Naționale (1948-1989) și ale Camerei Deputaților (1990-2012). La acestea se adaugă informațiile referitoare la legislativele regiunilor care s-au unit cu România în 1918: Sfatul Țării de la Chișinău (1917-1918), Congresul General al Bucovinei de la Cernăuți (1918) și Marele Sfat Național Român de la Sibiu/Cluj (1918-1919), precum și cele legate de Parlamentul de la Chișinău, pentru anii 1990-2014.

Documentarea a cuprins surse diverse: Analele Parlamentare ale României (pentru perioada 1831-1852), Documente privind istoria renascerii României (pentru anii 1857-1859), Monitorul Oficial (1860-1939), Scânteia (1946-1985), site-ul Camerei Deputaților, http://www.cdep.ro (din 1990), diverse alte surse pentru structurile legislative din perioada Unirii din 1918: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sfatul_%C8%9A%C4%83rii, cotidianul Glasul Bucovinei din Cernăuți, http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Index:Membrii_Marelui_Sfat_Na%C5%A3ional_Rom%C3%A2n,  precum și cele legate de structura legislativului de la Chișinău, începând cu anul 1990: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_parlamentare_%C3%AEn_Republica_Moldova,_1990, http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/. Pentru a evidenția „tradiția” unui „euro-traseism” existent și la nivel european, am utilizat arhiva oferită de Centrul Arhivistic și Documentar (CARDOC) a Parlamentului European, cu sediul la Luxemburg (care acoperă intervalul 1952-2003).

Traseismul politic la români este aproape la fel de vechi ca și statul român, care a luat naștere în urma Unirii Principatelor (1859), sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Vom trece în revistă mai multe exemple, din toate perioadele istorice și din vremea fiecărui regim politic, fără pretenția de a fi atotcuprinzători.

Astfel, unul dintre deputații moldoveni prezenți în aproape toate legislaturile, din septembrie 1857, până în anii ’80 ai secolului al XIX-lea, Manolache Costache Epureanu: acesta a aderat la ideile viitorului partid conservator – în 1857 (sept), 1860-1861, 1866 (apr), 1869, 1870, 1871, a trecut apoi la noul partid  liberal – în 1875, 1876, revenind, ulterior, la conservatori, ca lider al partidului – din 1880[1].

Un alt conservator a fost Take Ionescu, ales pe listele acestui partid – în 1888, 1892, 1899, 1905, 1907. Acesta trecut, însă, la nou-înființatul PCD – în 1911, 1912, 1914, fiind unul dintre liderii PD – în 1920, redenumit PCD – în 1922.

Vasile Gh. Morțun a intrat în Parlament ca social-democrat – în 1888, 1891, 1892, această formațiune candidând sub numele de PSDMR – în 1895. Morțun a trecut, ulterior, la PNL – pe listele căruia a devenit deputat în 1901, 1907, 1911, 1912.

Dumitru D Pătrășcanu a activat în PNL – fiind ales în 1907, 1914, dar a candidat ca independent – în 1918, iar fiul acestuia, Lucrețiu D Pătrășcanu a fost ales pe listele BMȚ – în 1931, revenind în Parlament după al doilea război mondial, pe listele BPD PCR – în 1946.

Simion Mehedinți a intrat în legislativ pe listele conservatorilor – în 1911, 1912, 1918, trecând la PCP – în 1919 și intrând în Adunarea Deputaților din partea PNL (B) – în 1933.

Nicolae Titulescu a fost ales pe listele PCD – în 1912, 1914, dar a candidat din partea PNȚ – în 1937.

Constantin Xeni și-a început activitatea parlamentară ca deputat conservator – în 1912, activând apoi din partea LP – în 1920, PNL – în 1927, UN – în 1931[2], și, din nou, PNL – în 1933, 1937.

Vasile Antonescu a fost ales în Adunarea Deputaților ca liberal în 1914, dar acesta a devenit conservator – în 1918 (când liberalii nu au participat la scrutin[3]), trecând după primul război mondial la PȚ – în 1919, 1920.

Și reprezentanții adunărilor ce au decis Unirea din 1918 au trecut, de-a lungul timpului, prin mai multe formațiuni politice. Așa s-a întâmplat cu mai mulți fruntași basarabeni. Daniel Ciugureanu, ales în Sfatul Țării din partea PNM în 1917, a devenit deputat în Parlament pe listele conservatorilor – în 1918, trecând apoi la PȚB – în 1919, LP – în 1920, PNL – în 1922, PP – în 1926.

Ion Inculeț a devenit și el membru al Sfatului Țării din partea PNM în 1917, trecând apoi pe listele conservatorilor – în 1918, dar a revenit la PȚB – în 1919, 1920, 1922, trecând ulterior la PNL – 1926, 1927, UN – în 1931, PNL – în 1932, 1933, 1937.

Constantin Stere a fost, de asemenea, membru al Sfatului Țării din partea PNM în 1917, a candidat ca independent – în 1918, 1919, trecând apoi la PȚ – în 1922, BNȚ – în 1926, PNȚ – în 1927, 1928. În urma disensiunilor din PNȚ, a fondat o formațiune disidentă, PȚD-Lcc – pe listele căreia a intrat în Adunarea Deputaților în 1931, dar în 1933 îl găsim ca deputat din partea altei disidențe, fondate de Grigore Iunian, PȚR.

Fruntașul bucovinean Ion Nistor a reprezentat CNR – în Consiliul General al Bucovinei în 1918, apoi PDU – în Adunarea Deputaților, în 1919, 1922, candidând ulterior din partea PNL – în 1933, 1937.

Istoricul ardelean Silviu Dragomir a fost ales membru în Marele Sfat Național Român din partea PNR – în 1918, a intrat, ca deputat independent, în Parlamentul României – în 1920, fiind ales ulterior pe listele PP – în 1926, sau ale FRN – în 1939.

Un alt fruntaș ardelean, activ încă din perioada antebelică, Vasile Goldiș, a fost ales pe listele PNR în 1918, 1919, trecând apoi la LP – în 1920, PNR – în 1922, PP – în 1926.

Poetul Octavian Goga a candidat din partea PNR în 1918, 1919, trecând apoi la LP – în 1920, PP – în 1922, 1926, 1928, 1931, PNA – în 1932, 1933, PNC – în 1937.

Brașoveanul Voicu Nițescu a fost ales din partea PNR – în 1918, 1919, 1920, a candidat pe listele BNȚ – în 1926, PNȚ – în 1927, 1928, 1931, 1932, trecând, în cele din urmă, la „partidul regal”, FRN – în 1939.

O „traiectorie” politică interesantă și extrem de îndelungată a cunoscut Petru Groza: reprezentant al PNR – în 1918, 1919, apoi al LP/PP – în 1920, 1922, 1926, a devenit ulterior lider al Frontului Plugarilor, pe listele căruia a candidat după al doilea război mondial, fiind ales deputat în mai multe legislaturi: BPD FP – în 1946, FDP FP – în 1948, FDP – în 1952, 1957.

Și Alexandru Vaida-Voevod și-a început activitatea politică, încă de dinainte de prima conflagrație mondială în PNR – pe listele căruia a candidat în 1918, 1919, 1920, 1922, fiind ales apoi în legislativ din partea BNȚ – în 1926, PNȚ – în 1927, 1928, 1932, dar a fondat ulterior (1935) Frontul Românesc, încheind un cartel electoral cu PNL – în 1937, și sfârșind prin a fi ales deputat din partea FRN – în 1939.

Ion Zelea Codreanu a candidat ca independent – în 1918, trecând apoi pe la PN – în 1919, LP – în 1920, pentru a ajunge ulterior deputat din partea GCZC – în 1932, PTPȚ – în 1937. Fiul său, Corneliu Zelea Codreanu, a fost ales deputat din partea aceleiași formațiuni, GCZC – în 1932.

Constantin Argetoianu a urmat o traiectorie extrem de sinuoasă: deputat din partea LP – în 1920, a trecut apoi la BNȚ – în 1926, la PNL – în 1927, UN – în 1931, 1932, încheindu-și activitatea parlamentară pe listele UA – în 1933.

Și istoricul Nicolae Iorga a activat ca independent – în 1907,trecând la PND – în 1912, 1914, a fost ales din partea PN/PȚB – în 1919, FDNS – în 1920, Blocul cetățenesc – în 1922, BNȚ – în 1926, PPN – în 1928, UN – în 1931 și, respectiv, PNL – în 1937.

Mihail Kogălniceanu a rămas, continuu, printre liberali, pe listele cărora a fost ales în numeroase rânduri – în 1857 (sept), 1858-1859, 1860-1861, 1866 (apr), 1866 (nov), 1869, 1870, 1871, 1875, 1876, 1883, 1884, 1888, 1891. Fiul acestuia, însă, după o tentativă, eșuată, de a crea un partid țărănesc (1906), dizolvat în anul următor, cel al răscoalei, a intrat în Parlament din partea PND-UDN – în 1919, și, ulterior, a PȚ – în 1920.

Victor Iamandi a candidat pe listele PNL – în 1922, 1927, trecând la PNȚ – în 1928, UN – 1931, din nou pe cele ale PNL – în 1932, 1933, 1937, dar a ajuns, în cele din urmă, la FRN – în 1939.

Gheorghe Tătărăscu a activat în PNL – pe listele căruia a fost desemnat deputat în mai multe rânduri, în 1919, 1922, 1927, UN – în 1931, PNL – 1933, 1937[4], înceheindu-și activitatea ca aliat al comuniștilor, ca membru al BPD PNL-T – în 1946.

Mihail Ghelmegeanu a fost parlamentar din partea PNȚ – în 1931, 1932, 1933, 1937, trecând apoi la FRN – în 1939, iar după al doilea război mondial – la BPD FP – în 1946, FDP FP – în 1948.

La fel a procedat și Mihail Ralea, care a devenit deputat din partea PNȚ – în 1932, apoi a trecut la FRN – în 1939, venind, după preluarea controlului de către comuniști, la BPD PNL-T – în 1946, FDP FP – în 1948, FDP – în 1957, 1961.

Și Ion Drăghici a schimbat, în mai puțin de 15 ani, mai multe formațiuni, fiind ales deputat pe listele PNL – în 1933, ale FRN – în 1939, respectiv ale BPD PNȚ-Al – în 1946.

La fel s-au petrecut lucrurile și cu Petre Irimescu, membru PNȚ – în 1933, 1937, al FRN – în 1939, și, din nou, al PNȚ – în 1946, sau în cazul lui Romulus Cândea, care a fost ales deputat din partea PNL – în 1937, a FRN – în 1939, și a BPD PNL-T – în 1946.

Și spre finalul perioadei comuniste au existat foști deputați în Marea Adunare Națională care și-au continuat activitatea după 1989. Astfel, Ioan Florea a fost ales deputat pe listele FDUS – în 1985, fiind ulterior membru al grupului parlamentar Ecologist-SD – în 1990.

Iuliu Furo a avut peste două decenii de viață parlamentară, începută ca deputat din partea FDUS – în 1980, și continuată, după 1990, ca membru al PRM – în 1992, 1996, 2004.

În cazul lui Marin Lungu, activitatea parlamentară a fost de o durată mai scurtă. După ce a devenit parlamentar pe listele FDUS – în 1985, acesta a mai reușit să intre o singură dată în Camera Deputaților, din partea PSM – în 1992.

Un caz aparte l-a constituit Leonida Lari-Iorga, care, în anii 1988-1990 a fost deputat în Sovietul Suprem al URSS. În contextul renașterii naționale a românilor basarabeni, aceasta a trecut în România, devenind deputat în legislativul de la București, ca membru al PNȚCD – în 1992, a trecut, ulterior, la PRM – în 1996, 2000, 2004, retrăgându-se, în 2006 și reîntorcându-se în PNȚCD.

Adrian Severin și-a început activitatea legislativă ca membru al PD – în 1992, 1996, fiind ulterior ales deputat pe listele PSD – în 2000, 2004.

Un traseu oarecum diferit a urmat Traian Dobre, ales deputat din partea PDSR – în 1996, și a PSD – în 2000, pentru a trece apoi la PNL – în 2004.

Daniel Vasile Oajdea a fost ales deputat pe listele PDL – în 2008, dar în 2012 a intrat în Camera Deputaților pe listele PPDD.

Și în legislativul de la Chișinău, al Republicii Moldova (independentă din august 1991) s-au petrecut asemenea schimbări ale apartenenței politice. Astfel, Nicolae Andronic a devenit deputat pe listele PCM – în 1990, trecând apoi la PDAM – în 1994, și la PRCM – în 1998. Igor Dodon a fost ales ca deputat independent – în 2009 (aprilie, iulie), trecând ulterior la PCRM – în 2010 și, în calitate de conducător al partidului, și-a reînnoit mandatul de deputat pe listele PSRM – în 2014.

Exemplele sunt mai numeroase, dar nu am dorit să facem o prezentare exhaustivă, ci doar să evidențiem că, de circa 150 de ani, asemenea practici se întâlnesc, indiferent de perioadă sau de regim politic, în spațiul românesc. De asemenea, nu dorim să acuzăm pe nimeni, ci doar să punctăm realitățile politico-electoral-geografice, așa cum au fost ele consemnate în documentele vremii.

Fără să însemne, totuși, că asemenea practici au o scuză, am descoperit că asemenea „obiceiuri” există și în regiuni unde practicile democratice sunt mai vechi și mai obișnuite. Astfel, există traseism politic și în Parlamentul European. Vom cita câteva exemple, cu vechime de câteva decenii. Astfel, un asemenea „euro-traseist” a fost francezul William Abitbol, care a fost europarlamentar din partea grupării UEN – 20.07.1999-14.03.2001, pentru a trece, ulterior, la EDD – 15.07.2001-19.07.2004. Ceva mai devreme, spaniolul José María Alvarez de Eulate Peñaranda a fost desemnat eurodeputat pe listele  GDE – în perioada 01.01.1986-05.07.1987, activând ulterior ca independent – 06.07.1987-24.07.1989. Și, ca să nu se creadă că doar cei cu sânge latin au asemenea obiceiuri, iată și un exemplu din lumea britanică: Richard A. Balfe (laburist) a devenit europarlamentar din partea GS – 17.07.1979 (devenit PSE la 21.04.1993), până la 18.12.2001. Acesta a trecut, pentru câteva luni, la gruparea neafiliaților, 18.12.2001-05.03.2002, pentru a se înscrie apoi în PPE – 06.03.2002-19.07.2004.

Prezentarea partidelor politice românești se găsește aici

[1] Manolache Costache Epureanu mai deține un record imposibil de egalat: a fost prim-ministru al Guvernului Moldovei și al celui al Țării Românești, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, fiind desemnat, în timpul lui Carol I și ca prim-ministru al României (de două ori). De asemenea, a fost membru fondator al PNL (în 1875) și al PC (în 1880).

[2] Această formațiune a fost o coaliție în cadrul căreia PNL era cel mai important partid.

[3] Neparticiparea PNL la alegerile din vara anului 1918 se leagă de refuzul de a recunoaște umilitoarea „pace” de la Buftea-București, impusă României de Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul otoman, Bulgaria).

[4] Chiar dacă nu a fost ales parlamentar pe listele FRN, Gheorghe Tătărăscu a fost prim-ministru în timpul dictaturii regale.