De această dată vom fi… scurţi: vom vorbi despre o!… Cum care o? Despre o, numeralul… Acela care se foloseşte spre a preciza că vorbim despre o fată, o casă, o lună, etc…

Acesta a rezultat, ca şi „fratele” său masculin, un, din latină. La masculin era unus, la feminin – una… În linii mari, nici din această privinţă, româna nu s-a „depărtat” prea mult de „trunchiul” latinesc. Astfel, franceza îi are pe un – masculin şi une – feminin, italiana – pe uno, respectiv una, portugheza – pe um şi a, iar spaniola – pe uno, respectiv un.

Dar… cum s-a ajuns la o? Iarăşi, ne ajută fraţii aromâni, care îl au şi ei pe un, la masculin, dar la feminin îl folosesc pe nă. Astfel, ei spun nă feată di Sărună – adică o fată din Salonic… La fel, năoară, înseamnă odată… (noi am renunţat să spunem o oară, dar, la plural, spunem: a doua oară, a nu ştiu câta oară…). Acest nă a rezultat dintr-un *ună – formă nearticulată feminină a numeralului. În daco-română s-a ajuns, mai întâi, la uă – folosit, încă, pe la 1860-1870, inclusiv în Monitorul Oficial -, din care a rezultat, apoi o (în paranteză fie spus, că este aşa, o demonstrează şi pronunţia, regională a toponimului Olt ca Uălt). Iar un alt argument este păstrarea, până azi, pe bancnotele de 100 lei a unei formulări vechi: una sută lei, folosită, probabil, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când leul a devenit moneda oficială a României.