De această dată vom fi… scurţi: vom vorbi despre o!… Cum care o? Despre o, numeralul… Acela care se foloseşte spre a preciza că vorbim despre o fată, o casă, o lună, etc…

Acesta a rezultat, ca şi „fratele” său masculin, un, din latină. La masculin era unus, la feminin – una… În linii mari, nici din această privinţă, româna nu s-a „depărtat” prea mult de „trunchiul” latinesc. Astfel, franceza îi are pe un – masculin şi une – feminin, italiana – pe uno, respectiv una, portugheza – pe um şi a, iar spaniola – pe uno, respectiv un.

Dar… cum s-a ajuns la o? Iarăşi, ne ajută fraţii aromâni, care îl au şi ei pe un, la masculin, dar la feminin îl folosesc pe . Astfel, ei spun nă feată di Sărună – adică o fată din Salonic… La fel, năoară, înseamnă odată… (noi am renunţat să spunem o oară, dar, la plural, spunem: a doua oară, a nu ştiu câta oară…). Acest a rezultat dintr-un *ună – formă nearticulată feminină a numeralului. În daco-română s-a ajuns, mai întâi, la – folosit, încă, pe la 1860-1870, inclusiv în Monitorul Oficial -, din care a rezultat, apoi o (în paranteză fie spus, că este aşa, o demonstrează şi pronunţia, regională a toponimului Olt ca Uălt). Iar un alt argument este păstrarea, până azi, pe bancnotele de 100 lei a unei formulări vechi: una sută lei, folosită, probabil, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când leul a devenit moneda oficială a României.  

Anunțuri