Peste puţină vreme, va veni o mare sărbătoare a românilor: Ziua Sfântului Andrei, considerat, pe bună dreptate, Apostolul Românilor… Mă rog, aici ar trebui făcută precizarea că el a predicat cuvântul Evangheliei la daco-romanii din Scitia Minor (Dobrogea de astăzi) şi abia peste câteva secole respectivii daco-romani au devenit români…

A doua zi este Ziua Naţională a ţării, 1 Decembrie, care, în acest an, prilejuieşte aniversarea a 9 decenii de la încheierea procesului de Unire a ţinuturilor româneşti într-un sigur stat. Procesul, început în ianuarie 1859, prin Unirea Principatelor (Moldova şi Ţara Românească), consolidat prin proclamarea Independenţei de stat în 1877 (şi intrarea Dobrogei în componenţa ţării, un an mai târziu), a cunoscut mai multe etape: 1913 – încorporarea sudului Dobrogei (Cadrilaterului), 27 Martie/9 Aprilie 1918 – Unirea Basarabiei cu Ţara, 15/28 Noiembrie – Unirea Bucovinei şi, în fine, 18 Noiembrie/1 Decembrie – Declaraţia de la Alba Iulia, prin care Transilvania, Banatul, părţile ungurene – Partium (Crişana), Sătmarul şi Maramureşul hotărau Unirea acestor ţinuturi cu România.

Ce legătură este, însă, între 30 Noiembrie (Ziua Sfântului Apostol Andrei) şi 1 Decembrie (Ziua Naţională)? Există o legătură, în afara faptului că cele două zile sunt vecin în calendar. Astfel, ele reprezintă „bornele” temporale ale începutului, respectiv sfârşitului unui „proiect” ce a durat aproape două milenii.

Spuneam că, în primii ani ai erei creştine, unul dintre ucenicii lui Iisus, Sfântul Apostol Andrei, „cel dintâi chemat” de Domnul întru ucenicie, a propovăduit cuvântul Sfintei Scripturi în actuala Dobroge. De aici, înfruntând persecuţii, martirii, creştinismul s-a răspândit şi a rezistat la dacii romanizaţi încă aproximativ trei secole, până când împăratul Constantin cel Mare a recunoscut oficial religia creştină în Imperiul roman. Dacia nu mai făcea parte din Imperiu, la acel moment (330 d. Hr.), dar legăturile cu geţii şi ceilalţi traci romanizaţi de la sud de Dunăre s-au menţinut active. În plus, chiar Constantin cel Mare a reinstituit mai multe capete de pod imediat la nord de fluviu.

Peste câteva secole, răstimp în care, fostul Imperiu roman, devenit bizantin, a pierdut şi ţinuturile romanizate de la sud de Dunăre, în urma convieţuirii cu slavii (secolele VI-IX), s-a născut poporul român, singurul popor de limbă romanică din partea de est a Europei. De asemenea, este, poate, unul dintre puţinele, dacă nu singurul popor născut creştin. Cu alte cuvinte, dacii s-au romanizat creştinându-se, sau s-au creştinat romanizându-se. Cele două procese s-au înpletit strâns, fiind practic imposibil de separat. Doar aşa se explică de ce, la singurul popor romanic de religie majoritar ortodoxă, o „insulă” de romanitate, într-o lume preponderent slavă, aflat sub influenţa ortodoxiei elinofone de la Constantinopol, există un mare număr de termeni de origine latină, legaţi de creştinism: creştin, cruce, biserică, Dumnezeu, preot, părinte, a boteza, a cumineca, Paşte, Crăciun, păresimi, câşlegi, Florii, etc. De asemenea, două dintre cele mai importante rugăciuni creştine – Tatăl Nostru şi Crezul – conţin peste 90% cuvinte de origine latină. Mai adăugăm şi colindele, termen provenit din latină, din cuvântul calendae. Calendele erau primele zile ale fiecărei luni, în calendarul roman (de aici provine şi cuvântul calendar). Cum în primii ani ai creştinismului, Naşterea Domnului se sărbătorea în primele zile din ianuarie, se pare că, la aceste calende din ianuarie, daco-romanii s-au obişnuit să întâmpine Naşterea Mântuitorului cu acele creaţii populare numite ulterior colinde (sau corinde, în Maramureş). Când conducerea Bisericii Creştine a hotărât mutarea Sărbătorii Naşterii Domnului la finele lui decembrie (cu scopul de a combate un cult solar păgân care se manifesta în Imperiul roman, dar şi la daci, la solstiţiul de iarnă), colindele daco-romanilor „au translat” şi ele, odată cu Crăciunul. 

Aceste tradiţii se puteau întipări la geto-dacii romanizaţi, abia odată cu recunoaşterea religiei creştine în Imperiu, iar de aici şi la daco-romanii din fosta provincie nord-dunăreană Dacia. Dovada că, în secolul al IV-lea, daco-romanii erau creştini, o constituie descoperirile arheologice din Transilvania (Biertan, Brateiu, Laslea) şi din alte zone de la nord de fluviu. Rămâne, însă, întrebarea, cum ar fi rămas, în memoria colectivă a daco-romanilor, amintirea Apostolului Andrei, dacă timp de trei secole de persecuţii, ea nu s-ar fi transmis pe cale populară? Cea mai bună dovadă a dăinuirii acestei amintiri a propovăduirii cuvântului Evangheliei la daco-romani de către Sfântul Apostol Andrei este dată de numele popular al lunii decembrie: Îndrea sau Undrea – la daco-români, Andreu – la aromâni. Adică, luna care urmează după Ziua Sfântului Andrei, lună care începe cu… 1 Decembrie… Şi adăugăm că aceasta este singura lună care, în calendarul popular, are un nume derivat de la un nume de persoană.

Am precizat cum a început acest proces, de naştere a unui popor romanic creştin la gurile vechiului Donaris… Am menţionat că daco-romanii au devenit români, în urma convieţuirii cu slavii. Ca urmaşi ai dacilor romanizaţi, creştini, au găsit ca „pavăză” în faţa migratorilor barbari, păgâni, veniţi dinspre Răsărit, amintirea Romei imperiale şi a creştinismului oficializat în Imperiu de Constantin cel Mare. Aşa se explică păstrarea etnonimului de român, derivat din romanus, formă modernă, care, la daco-români, înlocuieşte pe mai vechiul rumân. Termenul a fost păstrat de toate ramurile românilor: ar(u)mân, dar şi rămăn – la aromâni (macedo-români), rumon – la megleno-români (astăzi pierdut, puţinii megleniţi utilizându-l pe vlah, preluat de la slavi şi greci) şi rumăr – la foarte puţinii istro-români (înlocuit în ultima vreme de acelaşi vlah).

Aproape concomitent – în secolele VIII-IX -, românii apar în izvoarele scrise, ca popor romanic nou, creator de formaţiuni prestatale, din Munţii Pindului până în Dobrogea, Transilvania, Maramureş, Banat şi Bacea, prin unificarea obştilor de ţărani liberi, asemănător felului în care tracii au unificat mai întâi triburile, în uniuni tribale, „strânse”, ulterior, aproape toate, într-un singur stat, de Burebista. Contemporani cu Menumorut, Salanus, Glad, Gelu, au fost şi conducătorii unor formaţiuni româneşti balcanice, precum Berivoi sau Niculiţă. În secolul al X-lea, unul dintre urmaşii lui Gelu Românul, a unificat toată Transilvania (fără Banat), până la Tisa. Se numea acest conducător Iuliu cel Bătrân (cronicile, care-l numesc Gyla sau Geula, specifică faptul că purta un nume de „sfânt roman”) şi avea capitala voievodatului său la Bălgrad (Cetatea Albă), numele româno-slav al anticului Apulum dacic şi daco-roman. Sub urmaşul său, Iuliu cel Tânăr, Transilvania este cucerită de Voicu (în cronicile maghiare Vajk), botezat creştin, sub înrâurirea religioasă a papei, ca rege al Ungariei, cu numele de Ştefan (numit, ulterior, de maghiari, „cel Sfânt”). Războiul între cei doi veri, Iuliu cel Tânăr şi Voicu a plecat de la o divergenţă în privinţa moştenirii (Ardealul), pe care primul o avea, iar al doilea o revendica. Voicu/Ştefan (născut român, ca şi Iuliu) cucereşte Transilvania şi, la 1001, Bălgradul. Ardealul va rămâne, încă alte câteva secole voievodat, cu statut autonom faţă de coroana maghiară, iar capitala sa se va numi de acum încolo Alba-Iulia (adică, Alba „lui Iuliu cel Bătrân”, unificatorul Transilvaniei). Dovada că acest unificator al Ardealului era român şi că, într-adevăr, purta un nume de „sfânt roman” este dată de frecvenţa mare a numelui Jula în satele moţilor români din Apuseni (numele evoluând, se pare, şi sub influenţa limbii maghiare).

Interesant este şi faptul că, pe de-o parte, multă vreme, cele două denumiri, Alba-Iulia şi Bălgrad, au circulat în paralel la români, iar pe de alta, că, din cele două nume, maghiarii, veniţi odată cu Voicu/Ştefan, au făcut unul singur. În ungureşte, oraşul se numeşte Gyulafehervar (adică Cetatea Alba-Iulia). Faptul că cele două nume româneşti au circulat mult timp în paralel şi că românii ştiau ce înseamnă Bălgrad este dovedit de numele german al oraşului, care este o calchiere a celui vechi românesc: Weissenburg (Cetatea Albă). La venirea lor în Ardeal, în secolele XII-XIII, saşii nu i-au mai găsit pe vechii slavi, numele fiind preluat – şi tradus – de la români.

„Proiectul” creării unui stat românesc, stopat de cucerirea Albei-Iulii la 1001, a fost preluat de alte zone locuite de români. În secolele XI-XIII, apar formaţiuni prestatale româneşti, atât la sud şi est de Carpaţi, cât şi în Balcani şi la nord de Nistru. Primii care au reuşit în acest efort au fost strămoşii megleno-românilor, care, sub dinastia Asăneştilor (păstori români, la început), au creat, în urma răscoalei antibizantine din 1185, Imperiul româno-bulgar. După aproape un secol, această dinastie se stinge, statul creat se bulgarizează, mulţi români balcanici trecând la nord de Dunăre. Aici, într-un efort comun, împreună cu conducătorii unor formaţiuni prestatale locale şi cu ajutorul făgărăşenilor lui Negru Vodă, dau naştere voievodatului Ţării Româneşti, în jurul anului 1300, sub domnia lui Basarab Întemeietorul (se pare, urmaşul lui Negru Vodă). Lucrurile se petrec asemănător şi la est de Carpaţi, unde îşi dau mâna conducătorii unor formaţiuni locale, cei refugiaţi de la nord de Nistru (bronnicii şi bolohovenii alungaţi de tătari şi de cnejii ruşi) şi maramureşenii, conduşi, întâi de Dragoş, Balc şi Sas (subordonaţi regelui maghiar), iar după 1359 – de „răzvrătitul” Bogdan, care asigură independenţa noului stat faţă de coroana maghiară. Acesta se va numi Moldova, după numele micii formaţiuni care se pare că i-a fost nucleu. Între Dunăre şi Marea cea Mare (Marea Neagră) apare, în aceeaşi vreme, un al treilea stat românesc independent, condus de Dobrotiţă. De la numele său, statul se va numi Dobrogea. Ameninţat de otomani, urmaşul lui Dobrotiţă, Ivanco, trece, în 1388, statul dobrogean (care includea şi Cadrilaterul) în componenţa Ţării Româneşti, conduse de Mircea cel Bătrân.

Aceste două state – Ţara Românească şi Moldova – vor rezista atacurilor otomane, chiar dacă vor pierde gurile Dunării şi ieşirea la Mare şi vor fi nevoite să plătească tribut turcilor. La jumătatea veacului al XVI-lea, după ce cea mai mare parte a Ungariei a devenit paşalâc turcesc, Ardealul devine principat, plătind tribut Porţii otomane, ca şi ţările româneşti extracarpatice. Mihai Viteazul reuşeşte, pentru o clipă, să le unească (1600), proclamându-se domnitor al celor trei ţări, unde în altă parte, decât la Alba-Iulia?… Tot la Alba-Iulia s-a înfiinţat şi Mitropolia ortodoxă românească a Ardealului.

Următoarele două secole au fost foarte grele pentru acest spaţiu: Transilvania (1699), apoi Banatul eliberat de sub stăpânirea otomană (1718), devin provincii habsburgice. Temporar, şi Bănia Craiovei a fost ocupată de habsburgi (1718-1739), perioadă în care s-a numit, mai întâi, Valahia austriacă, apoi Oltenia, nume care va dăinui ulterior. În Ţara Românească şi Moldova, după Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir (care au urmărit să scoată ţările lor de sub influenţa otomană, prin alianţe fie cu austrecii, fie cu ruşii), Poarta, nemaiavând încredere în domnitorii români, inaugurează, pentru un secol, şirul domniilor grecilor din Fanarul constantinopolitan, numiţi, de aceea, fanarioţi. În acest secol, se succed, în mare măsură, pe teritoriul Principatelor Române, mai multe conflicte între habsburgi, ruşi şi otomani. Apar şi pierderile teritoriale, favorizate şi de aparatul militar şi administrativ otoman corupt: la 1775, Austria anexează nord-vestul Moldovei, pe care, după ce a numit-o câţiva ani, Moldova austriacă, o va boteza Bucovina, iar la 1812, Imperiul ţarist ocupă, de la aceeaşi Moldovă, cu consimţământul otoman, teritoriul dintre Prut şi Nistru, pe care îl va numi Basarabia… Ca o ironie, în ambele cazuri, numele pleacă de la denumiri româneşti, deşi scopul botezării astfel a fost tocmai de a şterge acest specific românesc. Bucovine este un termen popular românesc, preluat de la slavi, prin care sunt denumite numeroasele făgete din nord-vestul Moldovei. Basarabia s-a numit, mai întâi, sudul Moldovei dintre Prut şi Nistru, eliberat de Mircea cel Bătrân (din dinastia munteană a Basarabilor) de la tătari (aşa numitele „părţi tătărăşti”), Moldova a preluat acest teritoriu în timpul lui Ştefan cel Mare, iar, ulterior, după ce otomanii au anexat acest colţ sud-estic al Moldovei (1538), numindu-l raiaua Tighinei, acest nume a fost utilizat în paralel cu cel de origine cumană, Bugeac. La 1812, profitând şi de faptul că Europa nu cunoştea mai deloc geografia estului european, Rusia a declarat că aceasta este „Basarabia”, ocupând, în realitate, tot ţinutul situat la est de Prut…

Şi totuşi… În acelaşi secol, în Transilvania, s-au pus bazele „renaşterii” româneşti… Deşi trecerea românilor ortodocşi la „uniaţie” şi crearea, de către habsburgi, cu sprijinul Vaticanului, a Bisericii greco-catolice, în schimbul drepturilor politice acordate românilor, până atunci doar „toleraţi” în Ardeal, a dus la împărţirea românilor ardeleni în două, aceasta a avut şi părţi bune, favorizând, prin contactul elitelor româneşti greco-catolice cu Roma şi cu limba latină, regăsirea rădăcinilor romane ale românilor. Sub influenţa Şcolii Ardelene se afirmă un curent de renaştere spirituală românească, ce va iradia şi în spaţiul extracarpatic, acolo unde, la începutul veacului al XIX-lea, un alt ardelean, Gheorghe Lazăr, pune bazele primei şcoli în limba română, la Bucureşti. Tot ardelenii vor fi primii care vor înlocui, pentru limba română, alfabetul chirilic cu cel latin, grafia latină fiind oficializată şi în spaţiul extracarpatic în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Un proces de renaştere culturală s-a înfiripat şi la aromâni, prin Şcoala Moscopoleană, dar, prin intervenţia paşei Tepelena din Iannina, care a distrus oraşul aromânesc Moscopole, ea a fost stopată şi se va relua abia în a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi cu sprijinul tânărului stat român. Aromânii fugăriţi din Balcani se vor stabili, mulţi, în Principate, în Ardeal, Ungaria şi Austria, unde vor contribui şi ei la dezvoltarea acestui proces de renaştere culturală românească. Îi putem menţiona aici pe Andrei Şaguna, cel care a militat pentru şi a obţinut reînfiinţarea Mitropoliei ortodoxe ardelene la Sibiu, sau pe Emanoil Gojdu, care, prin averea pe care a strâns-o la Budapesta, a putut oferi, chiar şi după moarte, numeroase burse de studii pentru tinerii români aflaţi la studii în Imperiul austro-ungar (între beneficiari aflându-se şi poetul Mihai Eminescu). 

A urmat Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), sub influenţa Revoluţiei franceze de la 1789. Urmare a acestei revoluţii, se reintroduc domniile pământene în Principate. Tratatul de la Adrianopol (1829) restituie Ţării Româneşti fostele raiale Turnu, Giurgiu şi Brăila şi recunoaşte libertatea comerţului românesc, inclusiv a navigaţiei pe Dunăre, sub pavilion muntean sau moldav. Regulamentele Organice (1831-1832) aproape identice în ambele principate, pun bazele regimului parlamentar. Revoluţia de la 1848, ale cărei obiective nu au putut fi îndeplinite pe cale armată, clarifică modul de acţiune al paşoptiştilor, primul obiectiv ce trebuia pus în practică fiind Unirea Principatelor.

Acest fapt s-a produs, şi cu „binecuvântarea” Europei, la 1859. Au urmat Războiul de Independenţă – 1877-1878 – şi Unirea de la 1918, care au desăvârşit acest „proiect”, la Alba-Iulia (a „lui Iuliu”), în prima zi a lunii Sfântului Andrei.

Consider că, uneori, poate fi vorba de coincidenţe. Atunci când, însă, se petrec prea multe coincidenţe, nu mai poate fi vorba de aşa ceva, ci de o „lucrare a Domnului”. Aceasta a început cu romanizarea-creştinarea daco-geţilor, prin Sfântul Apostol Andrei şi s-a încheiat, la Alba-Iulia, la 1 Decembrie 1918. Am mai vorbit, într-o postare anterioară, despre ce înseamnă „ziua de azi”, „ziua de mâine” şi „ziua de poimâine” în istorie. Toţi cei care au aşezat o „cărămidă” cât de mică la făurirea acestui „proiect” au acţionat pentru „ziua de poimâine” şi cei mai mulţi dintre ei nu au apucat să vadă roadele depline ale efortului lor. Mai mult, deşi strămoşii lor au contribuit cu ceva la apariţia statalităţii româneşti medievale moldo-muntene, care stă la temelia actualei Românii, românii din jurul ţării – din statele balcanice şi/sau cele vecine – se află azi în componenţa altor state şi este o datorie pentru Ţară de a-i sprijini să înveţe şi să se roage în româneşte, în calitatea lor de cetăţeni loiali ai statelor în care trăiesc.

De aceea, ţinând cont de legătura strânsă între cele două date, prin acest „proiect”, sunt de părere că, alături de 1 Decembrie, şi Ziua Sfântului Andrei ar trebui declarată zi de sărbătoare. Doar am „zis”/”scris”, „n-am dat cu parul”…

Anunțuri