Din nou, despre toponimul Braniște (III) Luni, mai 17 2021 

Am avut dreptate, zilele trecute, să consider inventarierea toponimelor de forma Braniște ca având un „final provizoriu”… Între timp, încercând să văd, totuși, dacă nu există (și) forme ungurești (în Ungaria propriu-zisă și/sau în Secuimea majoritar maghiarofonă), am căutat pe Internat forma Branistye. Aceasta a returnat un număr de mai multe lucrări – 3, format .pdf și două, cu link dedicat, toate în limbile maghiară sau germană – care au făcut să crească numărul total al acestor toponime, dar nu unde căutasem eu, ci în Transilvania, în sens larg, care are, acum peste 30 de asemenea ocurențe (31, mai exact), cu cel puțin dublarea numărului lor total, pe regiuni, în Maramureș (de la două, la 4) și, mai ales, în Ardealul român(ofon) (de la 9 la 22).

Pe lângă faptul că aceste ocurențe se regăsesc, în principal, în județe vestice din arealul de dincolo de Carpați – Satul Mare, Cluj, Turda – și că, prin acestea și cele găsite și în centrul Ardealului (în Târnava Mică), peste munți se conturează un areal continuu, acum, din sudul zonei (județele Brașov, Făgăraș, Sibiu, Târnava Mare), până în nord-vestul țării (Sălaj, Satul Mare), concentrarea multora dintre cele nou găsite în două comune clujene (Vultureni, cu 6 ocurențe și Borșa – cu una), vecine cu… Dăbâca. Această concentrare servește drept cel mai puternic argument în favoarea unei legislații de protecție a fondului forestier, elaborată chiar de Gelu Românul, acoperind această arie vest-ardelenească. Important este faptul că, în două asemenea surse (maghiare), se menționează astfel de toponime (în aria comunei actuale Vultureni) încă din veacul al XVIII-lea, cu atestări din anii 1754 și 1799. Cum, la acea vreme, românii din zonă aveau un statut de țărani aserviți (iobagi), perioada în care, fie nobilimea românească, fie chiar niște lideri locali (voievozi, cnezi) români ar mai fi putut „implementa” o asemenea „legislație” este de dinaintea jumătății secolului al XIV-lea, deoarece, după 1366, prin acel Unio trium nationum, românii (ortodocși) au devenit doar tolerați în Transilvania.  Deci și toponimele apărute pe baza existenței acestor „arii protejate” sunt, cel puțin, tot din acea vreme, dacă nu mai vechi, fiind păstrate, ulterior, până când au fost consemnate, în sursele maghiare și germane, în veacurile XVIII-XIX.

În acest fel, acestei opinii, tendențioase, căreia i s-a dat răspuns, i se dă, acum, o replică și mai clară, pe care am mai afirmat-o, într-un cadru mai restrâns. Dacă opinia autorilor maghiari amintiți, potrivi căreia toponimul „slav” Braniște de la Dăbâca a fost preluat, la venirea lor în Transilvania de maghiari, cum se face că, în Secuimea maghiarofonă și în Ungaria NU ÎNTÂLNIM DELOC ASEMENEA NUME, în vreme ce majoritatea celor din spațiul carpato-balcanic – 137 din 146 (adică 93,8%) – SE REGĂSESC ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC, INCLUSIV ÎN ZONELE MAJORITAR ROMÂNEȘTI DIN ARDEAL, SECUIME, MARAMUREȘ, CRIȘANA ȘI BANAT?

Astfel, așa cum am amintit deja, acum, la nivelul întregului spațiu carpato-balcanic, inventarul toponimelor de forma Braniște a crescut la 146, din care 137 se regăsesc în spațiul românesc. Pe mari regiuni românești, Transilvania (cu Banatul) numără, acum 31 de ocurențe, Moldova (în sens larg) – 37, iar Țara Românească – 69, adică mai mult decât jumătate din totalul întregului spațiu românesc. Marile modificări s-au produs peste Carpați, unde Ardealul – cu 22 ocurențe – se menține pe poziția a patra, dar mult mai aproape de primele trei (Oltenia, Muntenia și Moldova), iar Maramureșul – cu 4 atestări – se află la egalitate cu Bucovina.

Din nou, despre toponimul Braniște (II) Sâmbătă, mai 15 2021 

Dintre toponimele consemnate de acest tip, 122 din cele 131 se localizează în spațiul românesc (93,13% din total). Cu două amendamente: n-am inclus aici numele Brăniștari din Timoc, dar apare satul (redenumit) Braniște din fostul județ Caliacra, azi în opștina Dobrici, așezare căreia i-a fost acordat acest nume de către administrația bulgară, după 1940. Așa încât, exceptând Transnistria, la nivel de regiuni (provincii) istorice, toate au câte o asemenea ocurență. Acestea sunt extrem de rare, fie în zonele cu întinse areale (silvo)stepice – Basarabia, Dobrogea, Banat, Crișana – fie în cele de mici dimensiuni – București-Ilfov (în toate arealele amintite avem câte o singură atestare) și Maramureș (unde apar două înregistrări). Tot cu mai puține ocurențe se înscriu și Secuimea (doar 3) și partea din Bucovina rămasă României (4 mențiuni). Deja Ardealul are aproape 10 asemenea consemnări (9, mai exact), în vreme ce Moldova (32), Muntenia (33) și Oltenia (34 mențiuni) se situează, aproape, la egalitate, cuprinzând, singure, peste trei sferturi din toate aceste numiri.

La nivelul județelor (interbelice), ierarhia unităților de acest tip cu cel puțin 10 ocurențe arată astfel: Dolj – 16, Mehedinți – 12 și Tecuci – 10 consemnări. Deci, regiunile cu număr mare de astfel de toponime reușesc aceasta și pentru că, la nivel județean, atestările sunt numeroase, lucru valabil și pentru Muntenia, unde, deși nici un județ nu atinge pragul de 10 atestări, Oltul și Vlașca numără câte 8 ocurențe fiecare.

De remarcat faptul că toate județele menționate au întinse suprafețe de câmpie, care, dacă braniștile reprezentau „arii protejate” forestiere, aceasta înseamnă că suprafețele cu păduri acopereau, odinioară, arii întinse și din regiunile joase (fiind vorba fie de acele zăvoaie = păduri de luncă din lungul râurilor mari -Dunărea, Oltul, Siretul – fie de areale forestiere cu păduri de câmpie, formate din arborete de stejari, inclusiv cerete, gârnițete sau chiar gorunete). De-altfel, multe dintre toponimele de acest tip se referă chiar la păduri, care existau, încă, atât în a doua parte a secolului al XIX-lea (când au fost consemnate în Marele Dicționar Geografic al României), cât și în perioada interbelică (apărând pe harta topografică românească): Pădurea Braniștea – Cudalbi (Covurlui), Oinacul, Roata de Jos (Vlașca), Didești (Teleorman), Poiana, Seaca (Olt), Balta Verde (Mehedinți), Pădurea Brăniștioara – Perieți (Olt), Pădurea Brăniștiori – Desa (Dolj) și altele. Aceeași situație se întâlnește și în regiunile deluroase și/sau de podiș, așa cum se întâmplă cu Braniștea Neamțului (Subcarpații Moldovei) sau cu Pădurea Braniștea din aria satului Sângătin (Dealurile Târnavelor, Ardeal).

Deși situate peste munți, într-o regiune intrată, de timpuriu, acum mai bine de un mileniu, sub influența politico-administrativă a Ungariei, unele județe ardelenești „adună” mai multe asemenea ocurențe – câte 3, așa cum se întâmplă cu Făgărașul și Mureșul. Dacă primul se suprapune, în mare parte, peste vechea Țară a Oltului, cu o autonomie românească bine conservată și după încorporarea sa la voievodatul/principatul transilvan, Mureșul – situat la marginea vestică a Secuimii – apare în această postură oarecum surprinzător. Atestările onomastice de acest tip se întâlnesc, însă, în Câmpia deluroasă a Transilvaniei, o arie cu majorități etnice românești. Aceasta se continuă, de fapt, spre nord și nord-vest, cu județele Someș, Sălaj și Satul Mare, formând un „nucleu” nord-vestic (aproape) continuu. De-altfel, atestarea a două numiri în județul Someș, care face ca toponimul dat unui pârâu din vecinătatea vechii fortificații de la Dăbâca a lui Gelu Românul să pară a fi chiar din acea vreme, precum și faptul că aceste numiri se înscriu într-o arie mai largă cu astfel de ocurențe, par a confirma vechimea acestei „legislații”, de mai bine de un mileniu. Toponimele din vestul Crișanei, prelungite și în vechiul Sătmar, ar putea data din vremea voievodului Menumorut, contemporan cu Gelu Românul și, probabil, și acea atestare (deocamdată, singulară) din Banatul montan (fostul județ Severin) să fi apărut din vremea voievodatului lui Glad, în același secol al IX-lea.

Surprinde, aparent, absența, chiar din județe extracarpatice oltene, muntene și/sau moldovene, a unor asemenea atestări: Vâlcea, Râmnicul Sărat, Putna, Tutova sau Vaslui se numără printre ele… Putem pune această (pseudo)absență fie pe inventarierea (incompletă) de pe hărți, fie pe faptul că, probabil, asemenea forme onomastice fac parte din categoria microtoponimelor, care pot fi inventariate doar printr-o anchetă directă la teren… Nu surprind, în schimb, atestările inexistente din zonele (silvo)stepice (Bărăgan, cea mai mare parte a Dobrogei, Bugeac, stepa Bălților, Transnistria, Câmpia Tisei…).

Pe de altă parte, bănuim că, la sud de Dunăre, ca și în partea sârbă a Timocului, și în vestul Bulgariei este posibil ca toponimele atestate pe hărțile topografice să fi apărut (și) cu contribuția comunităților român(ofon)e medievale, extrem de importante în zonă, atât în nord-vestul Bulgariei, cât și în aria actualei capitale bulgare, Sofia, care a găzduit și formațiune prestatală românească vestita Țară a Șopilor, având, până azi, numeroase (alte) toponime românești: Vakarel, Pasarel, Cerbu, Vidrare, Gurguliat, Bănișor și altele.

De fapt, ultimele două paragrafe (re)aduc în actualitate necesitatea unui proiect mai vechi, legat de inventarierea (de pe hărțile românești și străine) a tuturor toponimelor și gruparea lor, atât pe categorii, cât și în vederea stratificării istorice a toponimelor, care ar putea evidenția, mai bine (și) realitățile etnice mai vechi, din epoca medievală sau prima parte a celei moderne… Tentativa, din anii trecuți, de a pune studenții să inventarieze, experimental, toponimia de pe harta topografică românească de după 1989 a eșuat, din păcate, datorită indolenței și neseriozității unora dintre cei puși să facă această treabă… Așa că, din păcate, decât să trebuiască să verific, la fiecare foaie topografică, dacă numele au fost extrase corect și complet, mai bine fac eu toată treaba, când voi avea vreme (și) de asta!… Ca sî nu mai spun că, pentru sutele de foi topografice ale hărții sovietice, pe care denumirile apar în alfabet chirilic, chiar că trebuie să mă ocup (tot) eu de o asemenea operațiune…

Din nou, despre toponimul Braniște (I) Vineri, mai 14 2021 

În urmă cu mai bine de 3 ani am prezentat, la o conferință științifică, un material legat de primele „arii protejate” din spațiul românesc, atestate de toponime de forma Braniște. Prezentarea a devenit articol științific, publicat aici. Deoarece, până la momentul publicării nu reușisem să inventariez, integral, toate sursele documentare, textul de atunci va suferi actualizări. Dintre sursele documentare incomplet valorificate cităm, în primul rând, harta topografică românească interbelică, accesibilă aici, dar și harta topografică sovietică postbelică, ale cărei foi (câteva sute) erau, cândva accesibile în format electronic. Pe baza acestei documentări, din ultimii 2-3 ani, numărul total de toponime pentru spațiul românesc a crescut de la 87 la 121, iar pentru întregul spațiu carpato-balcanic – de la 92 la 131. Raportul dintre situația actuală și cea de acum câțiva ani este de cel puțin 1,4 și nu suntem siguri că am finalizat inventarierea acestor patronime. Probabil, această inventariere nu va fi finalizată „sută la sută” niciodată 🙂 , astfel încât putem să vorbim despre un „final provizoriu”…

Pe baza acestui „final provizoriu”, considerăm, totuși, că putem discuta în legătură cu frecvența (actualizată) a acestor toponime. Astfel, cea mai mare frecvență a numelor în spațiul românesc se regăsește în sudul țării – Țara Românească, reprezentată, de fapt, de Oltenia și Muntenia – cu 68 de ocurențe. Țara Moldovei (vechiul voievodat dintre Carpați și Nistru) urmează, pe poziția a doua – cu 37 de atestări, iar Transilvania (în sens larg) adună 16 mențiuni. Cea mai mare concentrare – pe baza coeficientului de distribuție spațială (calculat ca raportul dintre ponderea numelui, la nivel carpato-balcanic și procentul populației, la același nivel) – se regăsește în Oltenia. Deși cele mai vechi atestări documentare se regăsesc în sudul Transilvaniei (Țara Oltului) și centrul Moldovei (din veacul al XIV-lea), probabil, nucleul dezvoltării acestor „arii protejate” se află la convergența dintre spațiul românesc (actual) și cel slav balcanic. O dovedesc atât coeficientul cel mai mare al repartiției toponimelor de acest fel, cât și numărul însemnat al acestor ocurențe toponimice din vestul Bulgariei, continuat cu atestările din Serbia de azi (mai exact, din partea timoceană a acestei țări, populată, de secole, de o importantă comunitate de rumâni) și cu cele din partea slav(ofon)ă a Kosovo.

O asemenea arie inițială – dezvoltată de o parte și de alta a Dunării – „trădează” dezvoltarea braniștilor ca rezultat al conviețuirii româno-slave. Oarecum surprinzător (sau, poate nu?), cei mai buni „păstrători” ai acestei tradiții s-au dovedit a fi românii nord-dunăreni… Poate că o situație similară – sau cu o frecvență chiar mai mare! – ar fi fost observabilă și în spațiul slav(ofon) balcanic, dacă nu apăreau, pe la 1400, otomanii, care au (și) cucerit, ulterior, pentru câteva secole, o mare parte a Peninsulei Balcanice. Elitele slave balcanice (lideri statali, nobilime, cler creștin…) au fost (mai mult decât) „stânjenite” de noua administrație otomană în procesul de creare/dezvoltare a unor astfel de „arii protejate”… Oarecum similar cu presiunea Regatului maghiar asupra aceluiași proces în ținuturile românești de la Vest de Carpați, însă la o „scară” mult mai mare, atât ca dimensiuni, cât și ca interval de timp…

Probabil, „difuzia” modelului acestor „arii protejate” spre Ardeal (inclusiv spre partea sa nordică, dar și spre Crișana și Maramureș) și spre Moldova (inclusiv la est de Prut și în Bucovina), încă din perioada conviețuirii româno-slave, explică atât atestările documentare timpurii (de dinainte de 1400) din Țara Oltului și din bazinul mijlociu al Siretului, cât și (posibilele) prezențe ale acestora de dinainte de 1300, probabile atât în vestul ducatului făgărășean (Racovița?), cât, mai cu seamă, în bazinul Someșului (Dăbâca?), unde este atestat voievodatul lui Gelu Românul (cu reședința chiar în această așezare!), amintit în secolul al IX-lea.

Sunt (niște) considerații preliminare, dar care confirmă atât conviețuirea româno-slavă (începută, din secolele VI-VII și intensificată în veacurile IX-X), cât și unul din „rezultatele” acestuia (cel puțin pentru ținuturile de la nord de Dunăre): (pre)luarea a numeroase elemente de organizare românească de la slavi (inclusiv extensiunea braniștilor, ca „arii protejate”). este de discutat (și de analizat!) extensiunea organizării voievodale (voievodul „înlocuind”, ca termen, vechiul termen latino-bizantin duce/duca), cea a ohabelor (ca așezări scutite de dări, în faza inițială), localizate în Oltenia, Banat și sudul Transilvaniei, precum și a altor asemenea elemente…

Ce oraș a fost/este cel mai lung interval de timp capitală în spațiul românesc? Vineri, mai 7 2021 

Din 1862, urmare a deciziei lui Alexandru Ioan Cuza de unificare a administrației vechilor principate Țara Românească și Moldova, Bucureștii au devenit capitala unică a statului român. Totuși, cât timp a fost acest oraș capitală? Este orașul cu cea mai lungă perioadă în care a avut/are această calitate dintre capitalele (foste) din spațiul românesc. Având baza de date cu informații legate de statele medievale românești – Transilvania, Țara Românească și Moldova – după câteva calcule, a ieșit povestea ce urmează mai la vale…

Transilvania a devenit principat autonom, sub suzeranitate otomană, în 1541, anterior, în vremea voievodatului (autonom și el, dar față de Coroana maghiară, voievodul fiind numit de rege). A avut acest statut până în 1699, când a devenit mare principat, subordonat Curții habsburgice vieneze (care numea guvernatorul)… Acest statut a fost contestat de o mare parte a nobilimii ardelene, aceasta ducând la desfășurarea Războiului curuților (1703-1711). Abia după înfrângerea, de către austrieci a acestei opoziții, a fost pus în aplicare noul statut, de simplă unitate administrativă a Imperiului habsburgic. Astfel, capitala principatului autonom a fost, mai tot timpul, la Alba Iulia (1541-1699), inclusiv în vremea revoltei curuților (1704-1711), adică 165 de ani. Habsburgii au preferat Sibiul, care, în contextul dat, au avut statut de reședință princiară (a guvernatorului numit de Viena) doar 5 ani (1699-1704).

Țara Românească a devenit voievodat pe la 1300, câștigându-și independența în 1330 față de Regatul maghiar. A continuat să existe, ca stat independent, sau cu statut de autonomie (preponderent față de Poarta otomană), până la 1859, când, în urma dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, s-a unit cu Moldova. În acest interval s-au succedat 4 capitale: prima a fost Câmpulungul (1300-1369), urmat de Curtea de Argeș, care a împărțit acest statut cu Târgoviștea (1396-1431), care, de asemenea, a fost, preponderent, capitală, până în 1714, partajând această funcție, alternativ, cu Bucureștii, după 1462. Domnitorii care doreau independență față de otomani au rezidat la Târgoviște, în vreme ce principii obedienți față de Poartă se stabileau la București. Luând în calcul stabilirea, definitivă, a capitalei la București în 1714 și împărțind, la jumătate intervalul în care Curtea de Argeș și Târgoviștea au fost reședințe, concomitent, rezultă următoarea situație: Câmpulung – 69 de ani, Curtea de Argeș – 45 (1369-1414), Târgoviște – 300 (1414-1714) și București – 307 (1714-1859 – capitală a Țării Românești, 1859-1862 – una dintre capitalele Principatelor Române Unite, alături de Iași, 1862-1916 și 1918-prezent – capitala României). Precizăm că, dacă adăugăm și cei 18 ani scăzuți prin împărțirea la doi a intervalului în care a funcționat, concomitent cu Curtea de Argeș, cu statut de capitală, Târgoviștea ar avea 318 ani (1396-1714), deși, nici aceștia nu au fost toți „acoperiți” de acest oraș, trebuind adăugați, o parte, la București.

Țara Moldovei apare, ca marcă de graniță, înființată de Regatul ungar, cu scopul stăvilirii atacurilor tătare înainte de 1350, pe la 1343, când Baia este menționată cu statut de capitală a acesteia. Din 1354, reședința voievodală se mută la Siret, apoi, în 1388 – la Suceava. Între timp, după 1359, voievodatul moldovean devenise independent, respingând presiunile regalității maghiare. Din 1562, Alexandru Lăpușneanu mută capitala la Iași, care-și menține acest statut fix trei secole, până la unificarea administrativă a lui Cuza, dar redevine capitală – a României – în anii primei conflagrații mondiale, după ce Bucureștii au fost ocupați de armatele Puterilor Centrale (1916-1918). În aceste condiții, avem următoarea configurație statistică: Baia – 11 ani (1343-1354), Siret – 34 (1354-1388), Suceava – 174 (1388-1562), Iași – 302 (1562-1862, dintre care, în 1859-1862, concomitent cu București, după Unirea Principatelor și 1916-1918 – drept capitala României).

În aceste condiții, deși Bucureștii sunt, de peste un secol și jumătate, Capitala țării, abia în ultimul deceniu au trecut pe primul loc și din punctul de vedere al intervalului în care au deținut cel mai mare număr de ani această funcție. Mai exact, în 2014 au depășit Târgoviștea, iar în 2016 – Iașii!

P.S. O ultimă observație, legată de diferențierea, în ceea ce privește reședințele (arhi)episcopale, de la jumătatea veacului al XVI-lea. Astfel, în Transilvania, după 1540-1550, odată cu trecerea unei mari părți a maghiarilor și sașilor la culte protestante, deși sediul episcopiei romano-catolice a rămas la Alba Iulia, scaunul a fost mult timp vacant. În același timp, noile confesiuni și-au ales alte centre: maghiarii calvini (reformați) și unitarieni au preferat Clujul, iar sașii evanghelici (luterani) – Sibiul. Imperiu germanofon, cel habsburgic va prefera tot Sibiul pentru reședința guvernatorului, după 1699/1711, care va deveni și reședința episcopului/mitropolitului român ortodox, după 1863 (sediul inițial al mitropoliei ortodoxe fusese Alba Iulia, dar episcopia se desființase după trecerea mitropolitului la Unirea cu Roma, noua confesiune greco-catolică alegând ca reședință, după 1700, întâi Făgărașul, apoi, din 1723 – Blajul). Dincoace de munți, cele două principate extracarpatice au avut o evoluție distinctă: sediul mitropoliei Țării Românești a trecut la București înaintea stabilirii reședinței domnești, încă din 1668, sub conducerea ierarhului Teodosie de Veștem, în vreme ce, în Moldova, situația a fost inversă: deși reședința principelui era la Iași din 1562, mitropolitul a plecat de la Suceava spre reședința domnească abia în 1677, în vremea arhipăstoriei lui Dosoftei.

În această seară, la Clubul Lunaticilor, la Ateneu Marți, apr. 27 2021 

Vă invităm la o discuție legată de numele creștine vechi românești (și nu numai), la Ateneu, de la orele 19.30.

Evenimentul poate fi urmărit aici: https://fb.me/e/1E20QeGz8

Alte frământări și interogări legate de geografia electorală românească… Sâmbătă, apr. 24 2021 

Anevoioasa activitate de actualizare a datelor electorale românești – departe de a fi finalizată, dar ajunsă la un fel de „final provizoriu” care a permis introducerea în calculator și prelucrarea informațiilor pentru o mare majoritate de consultări electorale – deschide perspective vizând „aducerea la zi” atât a părții de geografie electorală românească – deja cel mai consistent capitol al Geografiei electorale, cât și a proiectatului și (mereu) nefinalizatului Atlas electoral al spațiului românesc…

Dintre multele semne de întrebare voi selecta câteva, legate de nivelul de „acoperire” administrativă a datelor electorale pentru unele perioade… Astfel, cel mai probabil, pentru intervalul 1879-1911, plus anul 1918, informațiile electorale legate de scrutinele legislative (pentru Adunarea Deputaților și Senat), vor fi reprezentate cartografic fără Dobrogea, deoarece, exceptând alegerile din 1912 și 1914 (la care au participat și dobrogenii), toate celelalte consultări electorale parlamentare se referă doar la regiunile de la nord de Dunăre. De fapt, pentru acești ani, hărțile generale, referitoare la întregul interval amintit, se vor întocmi, separat, pentru alegerile legislative (1879-1911+1918, respectiv 1912-1914), și pentru cele locale (1880-1914). În ultimul caz, al consultărilor locale (județene și/sau comunale), la toate aceste consultări electorale au votat și alegătorii din Dobrogea (fără Cadrilater).

O altă situație, oarecum similară, se referă la alegerile locale din perioada comunistă. Deși, la prima vedere, relevanța lor pentru cercetare, pentru știință este (aproape) nulă, scrutinele din acest interval pot devoala, surprinzător, unele aspecte, foarte credibile (lucru evidențiat, într-un material, deja publicat, cu peste un deceniu în urmă, legat de „alegerile” legislative din acest interval). Astfel, dacă pentru cartografierea ansamblului tuturor scrutinelor (legislative și locale) se vor lua, împreună, fie pe întregul interval (1946-1987), fie pe prima și a doua parte (1946-1965/1967, respectiv 1969-1987, delimitând, în general, România „populară” de cea „socialistă” sau/și organizarea administrativă predominant regională, respectiv județeană), alegerile parlamentare (pentru Marea Adunare Națională) și cele locale (regionale/județene și comunale), scrutinele raionale – care apar doar în anii 1950-1965 – vor fi cartografiate separat, deoarece Capitala nu a votat la acest tip de alegeri.

Pe de altă parte, probabil, divizarea geografiei electorale românești va rămâne tot pe cele două etape – cea antebelică (1831-1918), respectiv cea interbelică-postbelică (1919-2020), sau i se va adăuga, înaintea lor, o a treia – legată de consultări electorale și viață politică din epocile antică și medievală (cu referințe la Sfatul Bătrânilor, juzii locali, alegerea membrilor din Concilium Trium Daciarum în Dacia romană, adunările cneziale care alegeau voievozii țărilor românești, etc.). Rămâne de văzut dacă și în ce măsură e nimerit să repetăm, de mai multe ori (cel puțin de două-trei – pentru alegeri legislative, locale și/sau de conducători ai entităților politice – domnitori/principi, președinți) fiecare etapă sau, în cadrul fiecăreia, să fie tratate toate tipurile de scrutine pentru care există informații (electorale, sau/și, pentru cele de dinainte de 1831, epigrafice, documentare, onomastice…)?

Probabil, etapa antică-medievală va fi divizată în două intervale (sau chiar trei): antichitatea propriu-zisă (pornind de la obștile țărănești traco-dace, până la alegerile provinciale și locale din Dacia romană), Evul Mediu timpuriu (secolele VI-X/XIII – legat de continuitatea obștilor țărănești, conduse de juzi și de Sfatul Bătrânilor, adunările cneziale, și altele) și epoca medievală propriu-zisă (cu referire la adunările legislative din statele medievale – Dieta Transilvaniei, Sfatul Domnesc, desemnarea Sfaturilor Orășenești, izolat – chiar desemnarea, prin vot, a voievozilor – în Maramureș, până în secolul al XIV-lea, sau în Moldova – alegerea ca domn a lui Ștefan cel Mare). Există și ideea ca acest interval pre-modern să aibă caracter introductiv…

Prima etapă electorală propriu-zisă (cea antebelică) va fi împărțită într-o perioadă „regulamentară” (1831-1847/1856, ultimul an cu referire la membrii adunărilor legislative de la Iași și București, numiți de domnitor, din 1849), una – de la Unirea Principatelor la Independență (1857-1878 – în care, și teritorial, sunt diferențe față de perioada precedentă, fiind incluse și județele din sudul Basarabiei) și o alta – a României independente antebelice (1879-1918 – cu problemele amintite anterior, în al doilea paragraf). Față de diviziunile temporale din Geografie electorală (2013), perioada de mijloc „comasează” două (foste) intervale, numite, atunci, „de tranziție”, separate doar de momentul abdicării lui Alexandru Ioan Cuza și de începutul domniei lui Carol I (1866). Aceeași perioadă de mijloc coincide cu „nașterea” Senatului, sub Cuza (în 1864, continuând, într-un fel Comisia Centrală de la Focșani, din anii 1859-1862), menținut și de Carol I, în vreme ce ultimul interval antebelic va rămâne unitar, chiar dacă s-au produs unele modificări: proclamarea Regatului (1881), reforma constituțional-electorală (1883), tratatele de pace de la București (din 1913 – prin care primeam Cadrilaterul, respectiv 1918 – cu mari pierderi teritoriale, din fericire, doar pentru câteva luni).

Etapa interbelică-postbelică rămâne cu cele trei perioade fixate acum 8 ani: perioada interbelică (1919-1939/1941 – al doilea an adaugă rezultatele celor două plebiscite organizate de Ion Antonescu), perioada comunistă (1946-1987 – ultimul an se referă la alegerile locale din Noiembrie 1987, care au coincis cu revolta anticomunistă a muncitorilor brașoveni) și perioada postdecembristă/postcomunistă (?), care, însă., este mult îmbogățită, pe mai toate „palierele” electorale: s-au actualizat rezultatele legislative (cu datele de după 2008 la Cameră și, integral, cu cele legate de Senat), locale (cu completări numeroase, nu doar după 2008!), prezidențiale și europarlamentare (cu consultările din 2014 și 2019) și cele legate de referendumuri (completate cu informații despre cele din 2012, 2018 și 2019). Aproape sigur, intervalul postdecembrist va cuprinde referințe și la alegerile din R. Moldova (începând cu cele legislative din 1990), dar cu ample completări legate de alegerile prezidențiale (înainte de 2000 și după 2014) și de cele locale (inclusiv cu material cartografic, în completarea celui legat de alegerile parlamentare).

Probabil, și analiza legată de originea miniștrilor se va reconfigura, spre a se „plia”, pe cât posibil, pe aceste „borne temporale”… De fapt, deja, pentru perioada „regulamentară” e necesară crearea, „de la zero” a acestui fragment (cu miniștrii din anii 1831-1858!), rămânând de văzut dacă diviziunile cronologice pentru vechea formă a acestei analize vor rămâne valabile… Și în acest caz, se vor adăuga referințe la demnitarii cu rang de ministru din vremea când, pentru scurt timp, înainte și după Unirea din 1918, Basarabia, Bucovina și Transilvania au avut executive regionale, dar și pentru cei cu același rang din R(A)SS Moldovenească (începând cu 1924, în Transnistria, în cadrul „guvernelor” sovietice de la Balta, Bârzula și Tiraspol și după 1940/1944, până în zilele noastre, în cadrul celor de la Chișinău, inclusiv, pentru actuala R. Moldova).

Și la nivel de demnitari membri ai adunărilor legislative – cu informații actualizate (în mare parte!) – începând din antichitate (cu date disparate, incomplete, despre adunări/sfaturi regale ale statelor traco-dace, despre senatori traco-romani și/sau membri ai Curții bizantine) și Evul Mediu (cu dregătorii din Dieta Transilvaniei și cei din Sfaturile Domnești din Țara Românească și Moldova), continuând cu legislativele românești desemnate, în general, prin vot, din 1831 încoace, se va proceda la încadrarea pe aceleași intervale cronologice. De asemenea, se va proceda în mod similar și în ceea ce privește reprezentarea parlamentară a românilor din jurul României (pentru ultimele două secole) și a rezultatelor alegerilor legislative din spațiul românesc, pe cincinale electorale (din 1831 până azi).

A fost elaborat, recent, un poster cuprinzând, la nivel național, (aproape) toate scrutinele românești din ultimii 190 de ani. Trebuie actualizată scara timpului politico-electoral românesc (cu informațiile din ultimii 4-5 ani) și, în acest caz, e de analizat în ce mod pot fi adăugate pe aceasta informațiile electorale pentru statul moldovenesc pruto-nistrean (prima parte a scării amintite, înainte de 1859, cuprinde, separat, situația Moldovei și a Țării Românești, existența, după 1990, a două state românești – R. Moldova și România ducând, în perioada actuală, la multe similarități cu acea vreme…). E necesar să fie realizat un poster similar cu cel pentru alegerile românești și pentru ultimele trei decenii, la nivelul scrutinelor din R. Moldova (alegeri parlamentare, locale, prezidențiale, plus referendumuri).

Lucrurile sunt departe de a fi „limpezi”, dar, în bună măsură, au apărut multe clarificări!… Și, cea mai bună veste – avem de treabă, nu glumă! 🙂

LA MULȚI ANI! sărbătoriților de Sângeorz Vineri, apr. 23 2021 

Cu ocazia zilei onomastice – a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință – adresăm tuturor celor ce-și serbează ziua un călduros LA MULȚI ANI! cu sănătate și bucurii!

În tradiția strămoșească, sărbătoarea de azi este și o transfigurare a unui cult precreștin, tracic – Cultul Cavalerului Trac (Danubian). Imaginea legată de acest cult se referă la un călăreț, având în mâna dreaptă sabia de război traco-dacică, iar în mâna stângă – steagul de război al strămoșilor noștri, balaurul cu cap de lup. După creștinarea prin romanizare a traco-dacilor, imaginea cavalerului s-a metamorfozat: Sfântul Gheorghe apare tot călare, sabia devine suliță, iar balaurul – simbolul păcatului care trebuie ucis. Ca dovadă a faptului că acest Cult al Cavalerului Trac era unul războinic, Sfântul Gheorghe a rămas, până azi, protectorul Armatei românești.

Tot ca urmare a importanței vechiului Cult precreștin, încreștinat, în plan onomastic, Gheorghe este printre cele mai răspândite patronime la români, atât pentru epocile mai vechi (începând cu Evul Mediu), cât și în zilele noastre. În plan toponimic, frecvența numelor de locuri derivate de la Gheorghe (câteva zeci) îl plasează pe primul loc, înaintea derivatelor de la numele Ioan. Vechimea numelui, din perioada romanizării traco-dacilor, este dovedită de forme ca Giorz(u), Geordzu, Sângeorz, Somdzordz și altele, prezente atât la românii nord-dunăreni, cât și la cei balcanici (aromâni, meglenoromâni).

Din nou, despre demnitarii medievali: legătura dintre repartiția lor spațială și (hiper)centralizarea statului român… Marți, apr. 20 2021 

Din analiza, preliminară, a informațiilor referitoare la punctele geografice – altele decât reședințele princiare – se remarcă un mai ridicat grad de descentralizare în Moldova și, mai cu seamă în Transilvania. La lucrările Dietei ardelene au luat parte, frecvent, delegați ai orașelor săsești – mai ales ai Brașovului și Sibiului, mai rar ai Sighișoarei și Bistriței – dar și comiți ardeleni, plus banii de Lugoj și/sau de Caransebeș, în vreme ce, în Sfatul Domnesc moldav se regăsesc, adesea, atât portarul Sucevei, cât și marii vornici de Țara de Sus (Dorohoi) și de Țara de Jos (Bârlad), pârcălabii cetăților – Chilia, Cetatea Albă, Orhei, Hotin, Neamț, Roman…, plus starostele de Cernăuți… În Țara Românească, asemenea elemente de descentralizare sunt mai puțin prezente: apar, pentru scurt timp, pârcălabii Cetății Dâmboviței, mai frecvent – cei de Poenari, marele ban de Craiova și… cam atât!… Mai mult, din 1761, Bucureștii dețin și sediul marelui ban, luat Craiovei!…

E adevărat că, din secolul al XVIII-lea, pe lângă degradarea rolului adunărilor legislative – cea ardeleană devine o Dietă a unei simple provincii habsburgice, iar Sfaturile Domnești de la Iași și București sunt pline de boieri aduși de domnitorii fanarioți care tind să ia locul celor pământeni – lucru care face ca și prezența demnitarilor ce reprezentau (și) alte centre decât reședința principatului să devină mai puțin vizibilă… Intervalul de după 1711 este și veacul în care Țările Române suferă chiar pierderi teritoriale: doar temporare, în cazul Țării Românești (care s-a văzut deposedată de Oltenia în anii 1718-1739), dar mai îndelungate – în cel al Moldovei (pierderea Hotinului, în 1711, a Bucovinei în 1775 și, apoi, a Basarabiei – în 1812), fapt care poate explica, măcar în parte, diminuarea prezenței reprezentanților altor centre în adunările legislative.

Pe de altă parte, dacă războiul curuților (la care forțele lui Rakoczi Ferenc au fost susținute și de români, conduși, între alții de maramureșeanul Pintea Viteazul) a fost o ultimă tresărire a ardelenilor în fața acaparării principatului de către Habsburgi, tot după 1711, conducătorul Transilvaniei a devenit guvernatorul, numit direct de Viena, fără vreo consultare a Dietei (care avea un rol important în desemnarea, anterioară, a principelui). Totuși, dacă Moldova pierde, prin ocuparea regiunilor sale nordice și estice, o seamă de demnitari (ce reprezentau, în Sfat, Cernăuții, Suceava, Hotinul, Orheiul, pe lângă mai de demult cedatele Cetatea Albă și Chilia), mai apar câțiva (alți) demnitari, reprezentanți ai Dorohoiului și Bârladului, în Țara Românească rămân, practic, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, doar demnitarii ce-și aveau activitatea în București (inclusiv marele ban, fost la Craiova!).

Și, după considerațiile de mai sus (doar cu caracter preliminar, deocamdată, deoarece, nu a fost definitivată, încă, activitatea de „localizare spațială” a tuturor demnitarilor și, normal, nu a început nici cartografierea lor), întreb(ăm): există vreo legătură între situarea a (aproape) tuturor demnitarilor din Țara Românească în București (din a doua parte a secolului al XVIII-lea) și tendințele (hiper)centralizatoare aplicate de același oraș, după transformarea sa în Capitala statului român? Ar fi fost mai puțin centralizatoare o capitală a României situată în Moldova sau în Transilvania?…

Considerații (preliminare) referitoare la demnitarii din Țările Române în Evul Mediu Luni, apr. 12 2021 

În completarea/actualizarea bazei de date cuprinzând demnitarii din spațiul românesc, se adaugă, în măsura posibilităților, informațiile referitoare la localizarea teritorială a acestora. În ceea ce-i privește pe membrii adunărilor legislative medievale – Dieta Transilvaniei, respectiv Sfatul Domnesc – o mare parte a acestora (dintre cei desemnați de aristocrație) se regăsesc în reședințele voievodale/princiare și doar o mică parte – în restul teritoriului.

Astfel, elita ardeleană – din care, după 1366, românii au fost, practic, excluși, fiind, ca ortodocși, doar „tolerați” – este doar în mică măsură „arondată” diferitelor entități administrative (comitate, districte, cetăți), între cei cu alt loc decât centrul administrativ al principatului fiind și reprezentanții sașilor – apar, frecvent, cei din Sibiu și Brașov, mai rar, cei din Sighișoara și Bistrița – ori cei ai secuilor. De asemenea, au altă reședință și reprezentanții clerului: Cluj, pentru superintendenții de confesiune reformată și unitariană (maghiari), respectiv Sibiu, pentru episcopii luterani (sași). În Alba Iulia, pe lângă reședința episcopului romano-catolic (vacantă mult timp, de la mijlocul secolului al XVI-lea, după debutul Reformei), se regăseau, pe lângă reprezentanții comitatului Alba, și cei cu diferite însărcinări militare și/sau diplomatice (generali, respectiv trimiși speciali/soli ai principatului către alte state – Imperiul otoman, Regatul Poloniei, etc.). Deși apar mențiuni care susțin că, cu toate că nu au participat la lucrările Dietei, prelații ortodocși români ar fi fost invitați (și ar fi refuzat să vină!), nu reiese, din documentele oficiale ale vremii, ca să fi fost prezenți în adunarea legislativă ardeleană nici măcar episcopii calvin(izanț)i atrași de principii reformați, în secolul al XVII-lea… Abia după 1700, prin eforturile Curții vieneze de a converti o parte dintre români la greco-catolicism, prelații români ai acestei noi confesiuni vor fi prezenți efectiv, continuu, în Dietă, dar aceasta va căpăta doar un statut regional, provincial, a unui „mare principat” încorporat Imperiului habsburgic…

O situație foarte asemănătoare se observă și în Sfatul Domnesc, atât în Moldova, cât și în Țara Românească. Majoritatea reprezentanților boierimii în Sfat (având vreun rang sau nu) se regăsesc în reședința domnească, alături de mitropoliți. Episcopii reprezintă în adunările legislative medievale scaunele unde au fost hirotoniți, lor adăugându-li-se un mic grup de demnitari (boieri) care reprezintă diferitele cetăți – pârcălabi, mai frecvent menționați în Moldova (la Hotin, Orhei, Cetatea Albă, Chilia, Roman, Neamț…) și mai rar, în Țara Românească (Poienari), vornicii de Țara de Sus (Dorohoi) și Țara de Jos (Bârlad), respectiv banul de Craiova. Spre deosebire de Transilvania – unde participau la Dietă și reprezentanți ai comitatelor/districtelor și chiar ai unor orașe – dincoace de Carpați, județele și ținuturile, dar și târgurile nu aveau reprezentare în Sfatul Domnesc.

Prelucrarea ulterioară a datelor – inclusiv din punct de vedere statistic – va permite să constatăm în ce măsură aveau reprezentare legislativă diferitele entități ale statelor medievale (comitate/districte/ținuturi/județe…). Deja, însă, se observă, ca o concluzie preliminară, o tendință „centralizatoare”, în capitalele princiare, a unei mari părți a acestor demnitari.

Onomasticon Thracicum – (încercare de) recenzie Duminică, mart. 28 2021 

Lucrarea amintită – ONOMASTICON THRACICUM – a fost publicată de cercetătorul Dan Dana, în anul 2014, la Atena, în seria Μελετήματα. Titlul complet al lucrării este Onomasticon thracicum: répertoire des noms indigènes de Thrace, Macédoine orientale, Mésies, Dacie et Bithynie, acesta exprimând intenția autorului de a acoperi aria de locuire a neamului tracic, în ce privește componentele sale.

Lucrarea, cuprinzând 457 pagini, numeroase hărți este structurată astfel: după Introducere, care include Istoriografia onomasticii trace, Sursele: date vechi și noi, Onomastica tracă și Principiile de selectare/introducere a numelor din lucrare în cadrul acesteia, cea mai importantă parte este Repertoriul propriu-zis, care formează baza lucrării (peste 400 de pagini), cu numele ordonate alfabetic. Este vorba de aproximativ 1500 de nume, purtate de peste 7 mii de oameni, atât din spațiul carpato-balcanic (tracic) propriu-zis, cât și în restul Imperiului roman. La final se află câteva suplimente – cuprinzând nume incomplete și incerte – și mai multe anexe, incluzând indexul de frecvențe, numele trace cele mai populare și un index invers, precum și tabelul hărților din cuprinsul operei.

Deja, de la apariția sa, lucrarea m-a incitat, dar, cum abia de curând – după unele… peripeții – am intrat în posesia ei, a face o recenzie după rigorile științifice (nu că aceasta n-ar fi astfel!) și mai ales, într-o publicație de specialitate după 7 ani de la publicare, e cam târziu… Așa încât mă limitez la a o semnala aici, cu câteva adaosuri legate de preocupările proprii cărora această lucrare le va servi din plin.

Este vorba de inventarierea, în format Microsoft Excel, dacă nu pe secole, măcar pe intervale istorice: înainte de Christos, primele secole creștine (I-III), perioada finală a antichității (secolele IV-VI), care se încheie atât cu dispariția reperelor onomastice trace, cât și cu a tracilor propriu-ziși. Apare, însă, o problemă: inventarierea să se facă după provinciile romane (sau, în general, la nivelul entităților politice din acea vreme) sau la nivelul unităților de tip regional de azi (NUTS 2 și/sau echivalent)? De asemenea, dacă un nume, atestat într-o regiune (din afara spațiului tracic, carpato-balcanic), se știe/se precizează că este provenit dintr-o arie a acestui spațiu, se notează și în regiunea unde e consemnat și în cea carpato-balcanică, sau doar într-unul din aceste locuri? Și dacă da, în care dintre ele?

După rezolvarea acestor probleme și inventarierea propriu-zisă (urmată și de prelucrarea datelor) mă pot gândi și la realizarea hărților cu aceste nume trace…

Deocamdată, am timp să mă gândesc (și) la aceste chestiuni, deoarece, pe „lista de așteptare” sunt, deja, destule alte teme de lucru!…

« Pagina anterioarăPagina următoare »