Din nou, despre dalmată și română, cu privire specială asupra dialectelor românești Joi, nov. 26 2020 

În continuarea – și, poate, completarea – ideilor expuse ieri, vom vorbi azi despre aria în care se vor fi produs contactele dintre reprezentanții dialectelor limbii române actuale: dacoromâni (în care s-au „topit” și o parte a românilor ziși „rotacizanți” sau „vestici” – cei din Apuseni sau Maramureș), istroromâni (ultimul „rest” al „rotacizanților”), meglenoromâni (situați, odinioară, mai la nord, în zona Sofiei și spre Valea Timocului) și aromâni – sau macedoromâni (locuitori, dintotdeauna, de la începutul erei creștine, ai zonelor din sudul Peninsulei Balcanice, între Rodopi la nord, Marea Egee la sud și Marea Adriatică și Ionică la vest). Precizăm că limitele între aceste dialecte și caracterul specific acestora nu sunt tranșante, că există „tranziții”, situații intermediare, care pot fi fie rezultatul contactelor între vorbitorii unor dialecte, fie urmarea unor migrații, care au dus la amestecul unor asemenea particularități. Exemple numeroase, cu detalii, legate de asemenea migrații și/sau contacte între diferitele părți ale neamului românesc se regăsesc în excelenta lucrare a lingvistului Gheorghe Ivănescu, Istoria limbii române.

Un rezultat al unui asemenea amestec pare a fi comunitatea românească din satul Žejân (Jeiăn, Žejane), cu vorbitori ai dialectului istroromân. Deși nu suntem siguri de o asemenea semnificație, presupunem că numele așezării este o variată, locală, a unui (posibil) Jieni, trecut prin forme ca Jăieni, Jâieni, Jeieni/Jeiăni… Dacă este așa, înseamnă că, măcar în parte, istroromânii – măcar cei din satul amintit – au emigrat de undeva din Țară. Arealul de origine cel mai nimerit al acestei emigrări ar putea fi Hunedoara. La nord, acest județ se suprapune peste Apuseni (arie rotacizantă), iar în extremitatea sa sudică se află izvoarele Jiului, de unde, originarii de acolo sunt numiți jian – la singular și jieni – la plural. Se pare că, în timp, fie prin emigrări definitive, fie, ca urmare a transhumanței păstorești, acești jieni au lăsat urme la mari distanțe și spre Răsărit, dovadă fiind cunoscutele cântece populare numite jiene, des întâlnite și în Mărginimea Sibiului sau în Țara Oltului…

Dar Hunedoara e și la limita estică a arealului cu trăsături ale graiului bănățean al dialectului dacoromân, unde, alături de particularități de acest tip – n intervocalic (Iscroni, Zăroni), pronunție cu ge/gi, pentru de/di (Gelmar), se regăsesc cele caracteristice Ardealului, cum este oiconimul Ghelari, în loc de Delari (care-i opune pe locuitori celor din Vălari, primii fiind de pe deal, iar ceilalți – de pe vale!). Asemenea trăsături se întâlnesc, însă, atât la istroromâni, cât și în tot arealul ce făcea, odinioară, legătura, spre est, între ei și românii din Țară – Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, nordul și centrul Serbiei (inclusiv vestul Banatului și Timocul), fiind prezente (și) în onomastică: Moscenițe – atestat în Peninsula Istria, Erđeljanović – frecvent în Croația și Serbia, Munčan, Olčan – consemnate în vestul Banatului și Timoc… Asemenea forme apar și în onomastica din sudul Crișanei (Arad), Banat și Oltenia: Rădoane, Imbroane, Băsărăboanea, Gruni, Muroni, Bogăton, sau sunt atestate în folclor și (încă) în vorbirea curentă a locuitorilor: Cimișoara, Argeal… Toponimul Moscenițe trimite la moșteni – țărani liberi dintr-o obște țărănească – termen prezent și azi (în toponimie) în sudul țării, dar care va fi fost întrebuințat, probabil, și în sud-vestul Ardealului, înaintea încorporării acestuia, ca voievodat autonom, în Regatul maghiar. În plus, patronimul Erđeljanović atestă chiar o migrație… ardelenească, după fonetism influențată și de intervenția autorităților maghiare (de la Erdely, nu de la Ardeal, forma românească), într-o zonă în care, probabil, se mai vorbea românește, dar în care românofonii practicau, deja, bilingvismul (româno-slav).

Apar întrebări legate de dublete ca Bihor – un toponim în Muntenegru și altul, în vestul României de azi. De asemenea, ridică serioase motive de mirare faptul că, pentru vlahii dinspre Adriatica, vecini cu dalmații, numiți în textele latinești nigri valachi, iar în cele bizantine – mavrovlachos, care a evoluat spre maurovlachi, morovlachi, morlac(h)i – a circulat în paralel și s-a încetățenit termenul de morlaci, dar, un dublet asemănător există și în nordul României de azi, între oșeni și (mor)oșeni (al doilea – un alt termen folosit pentru maramureșeni). Ca să nu mai spunem de numele satului Morlaca, azi în componența comunei Poieni, județul Cluj, prezent în… Apuseni, arie „rotacizantă” tradițională… Ultimul oiconim ne îndreptățește să credem că am putea avea o migrație morlacă în vestul Ardealului… Forma maghiară a numelui – Marotlaka sau Marothlaka – ar trimite la un strămoș al ducelui Menumorut, numit Moruth, Maroth sau Morut, iar semnificația (maghiară a) toponimului ar fi cea de locul (casa) lui Morut(h)/Maroth. Ducatul lui Menumorut a stăpânit și satul Morlaca, așa cum, în componența ducatului său, cu reședința la Biharia, intra și întregul Bihor… În Muntenegru, în plină zonă locuită de morlaci, apare un toponim Bihor… Satul a fost donat, în 1399, de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, împreună cu toate veniturile cetății Bologa (în domeniul căreia intra și localitatea menționată) lui Mircea cel Bătrân, domnitorul Țării Românești (devenit vasal al regelui), în 1493 este amintit aici, un nobil român, Nicolae Vaida (vajda în maghiară = voievod), iar în 1666 – voievodul Petru Pui de Morlaca.

Adăugăm la acestea, seria de oronime din Munții Dinarici – din Muntenegru, până în sud-vestul Bosniei – legați de sălașele de vară ale stânarilor români: Durmitor, Cipitor, Visitor… Unul dintre ele – Dimitor – este o deformare de la Domnitor, care „trădează” faptul că, pe lângă numeroșii katunari (cnezi sau, mai degrabă, juzi) ai morlacilor, românii de acolo au avut și un domn(itor), așa cum confirmă, de fapt, și documentele medievale muntenegrene… Nu mai vorbim despre faptul că, tradițional, atunci când omul se odihnește, în Maramureș, tot arie tradițional „rotacizantă” se vorbește de faptul că o durmit… Sau despre faptul că și azi, locuitorii, gorali, adică munteni ai Carpaților polono-slovaci, slavizați între timp, rostesc putyra, pentru putină, fiind, cândva, în legătură, atât cu maramureșenii, cât și, peste Panonia, cu alți rotacizanți…

Facem o paranteză spre a (ne) întreba dacă între toponimul Morlaca din Apuseni, dubletele Bihor din vestul Țării și din Balcani) și oronimul Dimitor, fost Domnitor este vreo legătură? Și, dacă este, care să fi fost direcția de migrare: dinspre vestul României de azi spre Balcani, sau invers? Deocamdată, ce știm destul de sigur este că Muntele Dimitor se află la izvoarele râului Una (nume care sună românește!), de pe cursul Unei au migrat spre Burgenland un grup de vlahi care, în secolul al XVI-lea, apar conduși de un voievod – ungurește vajda – numit Kunić. Reședința acestui voievod s-a numit, de atunci Vajda, iar după 1920, când Burgenlandul a devenit, în urma unui plebiscit, al nouălea land austriac – se cheamă Weiden. În localitate, școala se numește Vlahia și are numele scris, de copii, în culorile tricolorului românesc…

Conchidem, deocamdată, doar că, în vestul Bosniei de azi, exista un voievodat românesc (vlah), care stăpânea în bazinul râului Una, inclusiv în zona izvoarelor acestuia, unde, în amintirea sa, s-a păstrat oronimul Domnitor, astăzi Dimitor. Silviu Dragomir, în lucrarea amintită, la p. 50-51, precizează că vlahii din vestul Bosniei erau menționați în documentele Ragusei, de la începutul secolului al XIV-lea, ca element demult integrat în relațiile ei comerciale. Deci, cel puțin de la sfârșitul secolului al XIII-lea și până la debutul veacului al XVI-lea, în bazinul Unei a existat un voievodat vlah (românesc), condus de un voievod, care era și domnitor. Vlahii de aici au migrat spre nord, către Burgenland, după 1500, dar și-au păstrat organizarea, dovadă fiind atestarea, ca voievod, în izvoarele maghiare, a voievodului Kunić. Atât numele voievodului, cât și mărturiile istorice și înregistrările statistice – habsburgice și/sau maghiare – arată că populația vlahă era în curs de slavizare, proces început de când aceasta se afla, încă, în bazinul râului Una. Deja, în Burgenland, vlahii vorbeau o limbă cunoscută ca o varietate de (sârbo-)croată, fiind, în prezent, în plin proces de germanizare…

Existența unei elite românești în Balcani nu este atestată doar onomastic și documentar, ci și de creațiile folclorice. Astfel, un dans, numit și azi kokonjeste/kokonjesče, dăinuiește în sudul și vestul Serbiei (în zona orașului Niš și în Šumadija), spre granițele cu Muntenegru și Bosnia-Herțegovina. Numele arată că acesta era un dans de coconi (= de domni), termenul cocon fiind atestat și la nord de Dunăre, până în Moldova, nordul Ardealului și Maramureș (unde i se spune cocon pruncului nou-născut, care devine astfel, ca semnificație, domnul casei, fiind cea mai importantă făptură a familiei).

Oronimul dinaric Cipitor – cu sensul de loc de ațipit, deci, de odihnă – trimite la legătura, vecinătatea balcanică a românilor „vestici” (morlacilor) cu alt grup românesc balcanic – cu aromânii. Probabil, o asemenea vecinătate, cu vorbitorii unui dialect care folosește, adesea pe a protetic – inclusiv în felul cum se (auto)denumesc: aromâni, arumâni, sau, mai des, armâni – i-a determinat pe amintiții morlaci să elideze pe a, din Ațipitor, considerând că acest fonem este „în plus”!… Exact cum procedează, și azi, meglenoromânii, în expresii ca eu runc, în loc de eu arunc, sau cum s-ar putea explica păstrarea, în Carpații timoceni a oronimului, azi sârbesc Rtanj, pentru mai vechea formă românească Artanul (păstrată, la nord de Dunăre, în numele unui sat gorjean, care nu a avut „problema” elidării lui a, nefiind în vecinătatea aromânilor). Și, tot în Timoc, dar în sectorul său bulgăresc, aproape de Vidin, poate, o infiltrație aromânească spre nord ar putea explica fenomenul invers, al adăugării unui a protetic, în toponimul traco-roman Ratiaria, devenit, până azi, Arcear.

O prezență armânească lângă Dunăre nu este chiar așa surprinzătoare, dacă adăugăm că niște migrații de români sud-dunăreni sunt atestate onomastic chiar la nord de fluviu, în Oltenia, fie de numele satului doljean Țărțăl, pronunție influențată de fonetismul grecesc (caracteristică, frecvent, azi, atât aromânilor și meglenoromânilor, cât și slavilor din Macedonia de Nord sau muntenegrenilor), în loc de Cercel (din contră, la sud de Dunăre, în regiunea Plevna, există oiconimul Cercelani, cu fonetism dacoromân!), ori de oiconimul Samarinești, din Mehedinți, cu trimitere la așezarea aromână pindeană Samarina. Migrația samarinenilor pindeni la nord de Dunăre este „jalonată” de alte două oiconime în Serbia de azi – Samarinovac (una în comuna Žitorađa, din sudul Serbiei și alta – în Timoc, în componența orașului Negotin). Și, dacă am vorbit de Negotin (pronunțat local Negocin, Nigocin cu fonetism bănățean), un nume aproape identic există în R. Macedonia de Nord – Negotino – într-o arie locuită de aromâni, la fel cum vechiul centru românesc balcanic, numit, probabil, Vrani, azi, în sârbește, Vranje, este omonim cu cel al satului bănățean din Caraș… Greu de spus din ce direcție s-a produs migrația, atât fiindcă, în Timoc apare un loc numit Almažan, atestând o migrație din Țara Almăjului (Banat), cât și, deoarece, în sudul Banatului, numele satului Naidăș arată așezarea aici a unor români balcanici (meglenoromâni), care pronunță astfel. Corect, fără acel i epentetic, oiconimul ar fi trebuit să apară Nadăș, așa cum sunt numite mai multe alte așezări în vestul, centrul și chiar estul României (Nadeș, Nadăș, Nadișa etc).

În lucrarea Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice, Silviu Dragomir a determinat, cu mare precizie, care a fost aria de locuire a strămoșilor „rotacizanți” ai istroromânilor. Savantul menționat i-a plasat în partea de nord a Peninsulei Balcanice, la sud-vest de românii timoceni și la vest sau chiar nord-vest de meglenoromâni și aromâni. Probabil, chiar dinainte de anul 1000, prin migrații (unele, chiar de la nord de Dunăre, din Bihor, sau de pe Valea Jiului ardelean, poate și din Oaș și Maramureș?), românii „vestici” și-au extins aria de locuire spre sud-vest și vest, atingând coasta dalmată, din Muntenegru, până în Peninsula Istria. Aceștia acopereau și toată Câmpia Panonică, până în Carpații polono-slovaci, spre nord și până în Burgenlandul austriac în vest.

La sud și sud-vest de ei, începând, probabil, chiar din sudul Serbiei și din Kosovo de azi, spre Marea Egee și Munții Rodopi, se găseau aromânii, care au rămas, în mare majoritate, în aceeași regiune, dar au migrat, unii dintre ei, și spre Dunăre (în Timoc), sau chiar la nord de fluviu (în Oltenia). În urmă cu un mileniu, după lingvistul Gheorghe Ivănescu, la sud de Dunăre, spre Marea Egee, exista un singur dialect – macedo-meglenoromân, care, probabil, după 1300-1400, s-a separat în cele două dialecte actuale – aromân (macedoromân) și meglenoromân.

La sud de timoceni, din zona Sofiei spre est, în lungul lanțului Munților Balcani și la poalele lor, se situau meglenoromânii. După ce s-au afirmat prin ridicarea Asăneștilor ca lideri ai Imperiului vlaho-bulgar, după înlăturarea dinastiei acestora de la conducerea țaratului (1280), meglenoromânii au migrat, cel puțin în două „valuri” (pe la 1280-1300, dar și după 1400, ca urmare a ocupării fostului țarat de către otomani), atât spre Timoc, cât, mai ales la nord de Dunăre, regăsindu-se, și azi, printre cei care pronunță, adăugând un epentetic, oichi, streichie, roichie, uinșpe, uinchi, etc, prezenți, mai ales în Oltenia și Muntenia, dar atestați, de secole și în Banat, sudul Ardealului sau al Moldovei. O migrație de mai mică intensitate a unor meglenoromâni s-a produs și spre sud și vest, spre ținuturile locuite de aromâni, cu care, în mare măsură, aceștia s-au și amestecat, așa explicându-se atestările, în folclorul armânesc, a unor forme ca mâină (în loc de mână) sau azbuirător (în loc de azburător = vorbitor). Poate, toponimul Cipitor, dacă nu e creația unor morlaci vecini cu niște aromâni, să fi fost creat de migranți meglenoromâni în teritoriul românilor „rotacizanți”… Adăugarea acestui i epentetic, pare a fi o moștenire din antichitatea traco-moesică, după Sorin Olteanu – de pildă, din Khamon/Khamos s-a ajuns, prin adăugarea lui i epentetic, la forma Khaimos, consemnată în izvoarele grecești, preluată, apoi, de romani, în varianta Haemus, vechiul nume al Munților Balcani.

În fine, la nord de Dunăre și la est de o linie ce ar porni din vestul Olteniei, peste Apuseni, până în Maramureș, se situau vorbitorii dialectului dacoromân. La început, în urmă cu aproximativ un mileniu, după spusele lui Gheorghe Ivănescu, la vest de linia respectivă se găseau vorbitorii dialectului „vestic” sau „rotacizant”, care acopereau, ca o „pânză”, o mare întindere, prin Panonia, spre Peninsula Istria și Burgenland. Fragmentarea, prin asimilarea românilor panonici și nord-carpatici de către maghiari, germani (austrieci) și/sau slavi (poloni, slovaci, cehi, sloveni, croați, bosnieci, sârbi…) a întinsei arii „rotacizante” a izolat ultima fărâmă a acestora, istroromânii, în Peninsula Istria, în vreme ce rotacizanții din vestul României (din Bihor, Apuseni, Maramureș…) s-au contopit cu dacoromânii, dialect rezultat, și el, din „unirea” vechilor dialecte (după Ivănescu) moldo-muntean și ardeleano-maramureșeano-crișano-bănățean. Pe lângă amintita migrație (posibilă) a unor jieni și sau bihoreni spre vestul Peninsulei Balcanice, dacoromânii au lăsat urme și în sudul acesteia: pe lângă acel Negotino nord-macedonean (probabil, creație timoceană), o prezență moldovenească se constată în nordul Greciei, printre aromâni, prin oronimul Galatsanos Tumba (Tâmpa Gălățeană), iar dinspre Banat, în zona orașului Sofia, prin antroponimul Moldovanov, avem de-a face cu un curent dinspre localitățile cărășene Moldova Veche sau Moldova Nouă, mai apropiate geografic de capitala bulgară decât regiunea Moldovei istorice.

Dacă acum un mileniu, sau chiar pe la 1500, exista un oarecare echilibru demografic între vorbitorii diferitelor dialecte ale românei, astăzi, ca urmare a evoluțiilor etno-lingvistice dar și a celor politico-administrative (mai ales), majoritatea covârșitoare a vorbitorilor limbii române aparține dialectului dacoromân, vorbit atât în cele două state român(ofon)e – România și R. Moldova – cât și în vecinătatea acestora, din Transnistria ucraineană, până în Timocul bulgaro-sârbesc.Prin imigrări, mai ales în perioada interbelică, o parte a românilor balcanici – mai ales aromâni, dar și meglenoromâni – s-a repatriat în România. Totuși, ca urmare a evoluțiilor lingvistice, demografice și istorice, româna – având ca bază dialectul dacoromân – are, „încorporate” și particularități specifice (și) celorlalte dialecte: numeroase cuvinte dacoromâne cu a protetic – de pildă, este corect mestec sau amestec, zvârl sau azvârl, lunec sau alunec? – dintre care cităm prezența, în folclorul bănățean, a formei astrâng, în loc de strâng…, toate fiind comune cu prezența aceluiași a protetic în dialectul aromân. Apoi, ca urmare a migrației la nord de Dunăre a unor vorbitori de dialect de tip meglenoromân – cum i-a numit lingvistul Gheorghe Ivănescu – de la jumătatea secolului al XIX-lea au pătruns în limba literară mai mulți termeni utilizați de munteni și olteni, cu strămoși meglenoromâni: pâine, câine, mâine, mâini, în loc de pâne, câne, mâne, mâni/mânuri… În fine, „năravul” de a elimina finalul articulului hotărât postpus în dacoromână – -l – se regăsește și la istroromâni… Fie acest obicei este preluat de la aceștia, fie avem de-a face cu o evoluție comună, în ambele dialecte. Oricum ar fi, prin elementele amintite în acest paragraf, deși la baza limbii române literare actuale stă dialectul dacoromân, prin „încorporarea” unor elemente specifice (și) dialectelor balcanice, limba română este A TUTUROR ROMÂNILOR, INCLUSIV A CELOR SUD-DUNĂRENI (BALCANICI)!

Să spunem câteva cuvinte și despre ce a (mai) rămas de la dalmați în Balcani… Pornim de la un oiconim – Supetar – prezent pe litoralul (azi) croat al Mării Adriatice. Probabil, ca și în cazul hagionimelor românești Sângiorz, Sânpietru, Sânmedru, Sânmarin, de la o formă (neo)latină San Petru, s-a ajuns la forma actuală, cu trecerea lui a din San în u, prezentă și în formele românești (frecvent aromâne, dar nu exclusiv) Sumchietru, Sumedru și Sumarin, în vreme ce, la meglenoromâni apare o evoluție intermediară, de la a la o, în Somdžordz. Am amintit ieri de frecvența modificărilor a>u în dalmată (chiar mai mare decât în română), și această evoluție San Petru>Supetar confirmă acest lucru. De fapt, având în vedere tratamentul aplicat de aromâni – și ei balcanici, ca și dalmații – putem bănui că această evoluție este destul de veche, putându-se produce, poate (și), din vremea transformării latinei populare balcanice în limbile romanice de mai târziu. Prin comparație, albaneza – limbă evoluată din incompleta romanizare a ilirilor din sudul Peninsulei Balcanice – are forma Shën Pjetrit în care nu se regăsește modificarea lui a în u, prezentă la dalmați și aromâni. În schimb, forma Pjetrit, asemănătoare cu cea italiană – Pietro -, cea franceză – Pierre – și cele românești – Pietru, Chietru, arată că transformarea formei latinești Petru(s) în Pietru este foarte veche – din vremea latinei populare – dar nu are atestări (și) în dalmată… De asemenea, forma latinească târzie san(ctu) a devenit, atât la traco-daco-romani, cât și la ilirii parțial romanizați (deveniți, ulterior albanezi), săn(ctu), anterior venirii slavilor în Balcani (deci, până în 600 d. Hr.), deoarece, în albaneză s-a păstrat forma Shën, unde ë=ă.

Câteva cuvinte despre limbile dalmată și română Miercuri, nov. 25 2020 

Pe litoralul estic al Mării Adriatice, suprapusă zonei de coastă aparținând astăzi Croației și, în extremitatea sa sudică, Muntenegrului, s-a dezvoltat, din perioada stăpânirii romane (ce a durat, din secolul I î. Hr., până în secolul V d. Hr.), o limbă romanică – dalmata – rezultat al romanizării ilirilor din regiune, ce făcea legătura între aria de vorbire a românei și cea de utilizare, din Evul Mediu până azi, a limbilor reto-romană și italiană. Apărută într-o zonă nu prea romanizată (interiorul – bosniac, croat și/sau muntenegrean – deține un număr modest de inscripții în latină, chiar mai puține decât cele rămase după cele 16 secole de stăpânire imperială în Dacia!), aceasta a supraviețuit doar pe litoral, unde, din epoca migrațiilor, a fost „atacată” fie de aceștia (reprezentați, mai ales de slavii sudici, preponderent vorbitori de sârbo-croată), fie de italieni (în special prin cei din aria Veneției).

Romanizarea ilirilor a făcut progrese în primele secole ale erei creștine, în jurul anului 100 fiind, probabil, peste 150 de mii de iliro-romani. La finele antichității (în jurul anului 600), aceștia ajunseseră la 240 de mii (cei mai mulți în viitoarele state Croația și Bosnia-Herțegovina). Procesul de etnogeneză a dus la nașterea, în secolele următoare, din dialectul iliro-roman al latinei, ca limbă romanică, a dalmatei, pe la anul 1000 fiind cam 200 de mii de vorbitori ai acesteia.

Notăm pe de-o parte că, unele comunități mai modeste de dalmați, se vor fi găsit și în Albania, Kosovo, vestul Serbiei, precum și în Slovenia. Pe de altă parte, nu toți ilirii au acceptat romanizarea, cei din zonele interioare ale Sloveniei, Croației, Bosniei-Herțegovina, Muntenegrului și Serbiei slavizându-se. O mare parte din cei din Albania și, parțial, Kosovo, au intrat doar parțial sub influența romanizării, aceștia stând la baza elementului albanez de mai târziu.

După anul 1000, numărul dalmaților a scăzut continuu, la puțin peste jumătate din câți erau anterior, către anul 1500 (circa 120 de mii), și la aproximativ 70 de mii la începutul secolului al XIX-lea, cei mai mulți – în Dalmația croată. Dinspre sud spre nord, dalmata a tot „dat înapoi”, dispărând, în partea meridională, din secolul al XVI-lea, când, deja, nu mai era utilizată nici măcar în Republica ragusană (azi – orașul croat Dubrovnik), și, în partea nordică a litoralului dalmatin, odată cu ridicarea la Ceruri a ultimului vorbitor, Tuone Udaina, trăitor în Insula Vikla (Veglia), la finalul secolului al XIX-lea (1898).

Cu un an mai devreme, italianul Carlo Bartoli a reușit să noteze, dialogând cu Tuone Udaina, aproximativ 2800 de cuvinte, povestiri și diverse întâmplări din viața ultimului vorbitor de dalmată – mai exact, din dialectul său vegliot -, pe care le-a publicat, în italiană și germană. Așa se face că, am găsit, de curând, acest dicționar, pe baza căruia am încercat o paralelă între dalmată și română.

În primul rând, cam 460 de cuvinte – din circa 700 ale dicționarului – se regăsesc în ambele limbi, adică aproximativ două treimi. Unele forme sunt chiar identice buca/bucă, bun, lac, noi, voi (pronume), tot, turta/turtă ș.a.m.d. Altele sunt mai mult sau mai puțin apropiate – ail/ai, amur/amar, anca/încă, ardar/ardere, bin/bine, braz/braț, bu/bou, buarba/barbă, cand/când, comnut/cumnat, cemitier/cimitir, cituot/cetate, despreziur/disprețuire, diaul/diavol, dolc/dulce, dona/doamnă, duag/doagă, entrur/intrare, faguor/fag, fil/fir, fasul/fasole, femia/femeie, fiar/fier, finiastra/fereastră, fualja/foaie (folia – în dialectul istroromân), fuarca/furcă, gruas/gros, inflorer/înflorire, intric/întreg, jamo/amu, jarba/iarbă, jasca/iască, jualb/alb, lenzul/lințoliu, luang/lung, luc/loc, marianda/merinde, muart/mort, muasca/muscă, muncial/muncel, nai/nea, nenčoin/niciun, nuester/nostru, paira/pară, pial/piele, piardro/pierdere, poluastro/puiestru, prendar/prindere, prinz/prânz, puant/punte, puarta/poartă, puas/pas, raipa/râpă, rondaina/rândunea, ruosa/roză (în graiul moldovenesc transnistrean), sait/sete, sapaun/săpun, saur/soră, sois/sus, strengar/strângere, sudaur/sudoare, tacar/tăcere, tierč/târziu, tun/tunet, uapto/opt, vuarz/orz, vaina/vână, vedar/vedere, ven/vin, venč/yinghits (=douăzeci, în dialectul aromân) vestro/vostru, viant/vânt, vindre/vineri, zue/joi și altele.

Dintre termenii religioși s-au păstrat – basalca/biserică, Di/Zeu (Dumnezeu), domienca/duminică, priast/preot, etc.

La acestea se adaugă unii termeni din dialectul ragusan (vreo 260), notați în secolul al XIV-lea, dintre care amintim: chesa/casă, fachir/facere, pen/pâ(i)ne, teta/tată. Notăm că sunt diferențe dialectale, atâtea câte se pot observa: în dialectul vegliot, pâine apare consemnat ca pun, tată – tuota, iar facere – fur.

Limba dalmată avea și cuvinte din alte limbi – de pildă din greacă sau din germană (chiar din vremea goților – buonda – bandă). Majoritatea termenilor, însă, provin, cum era de așteptat, din latină. Nu am identificat (deocamdată), dacă vor fi existat și cuvinte moștenite din substratul (traco-)ilir.

Notăm prefacerea grupurilor ct și gn în pt și mn, ca în română: cognatus a dat comnut/cumnat, iar octouapto/opt. În schimb, grupul de litere cl din latină a rămas neschimbat – vieclo, pedoclo, oracla, cluf – spre deosebire de română (și italiană) în care a devenit ch(e)/ch(i): vechi, păduche, ureche, cheie. Mai notăm și trecerea, frecventă, a multor foneme (adesea a lui o, dar și a altora) în u, chiar mai des decât în română, ori diftongarea lui u (ori a lui o sau chiar a lui a) în ua. Aceasta nu pare o regulă generală, deoarece, după câte se pare, în vechiul dialect ragusan, a trece, uneori, în e.

Despre numele medievale ale Țărilor Române… Luni, nov. 23 2020 

Vom spune, azi, câteva cuvinte despre numele sub care au fost cunoscute Țările Române în Evul Mediu. Mai exact, vom face câteva considerații legate de denumirile folosite, pe de-o parte, de bizantini, iar pe de alta, de otomani, pentru statele medievale românești extracarpatice.

Astfel, Țara Românească – prima formațiune românească extracarpatică – apărută pe la/după 1300, apare, în documentele bizantine ca Ungrovlahia – fapt ce trimite la vecinătatea acesteia cu Regatul ungar (care controla și Transilvania, ca voievodat autonom), în vreme ce Moldova, dezvoltată după 1352/1359 apare, în aceleași izvoare bizantine ca Rossovlahia – adică Vlahia de lângă Rusia (cu trimitere la cnezatele slavilor răsăriteni, dezvoltate după fărâmițarea Rusiei kievene). Trimiterea la caracterul etnic v(a)lah, adică românesc, este evidentă, iar termenii (politici) atașați acestor Vlahii, aveau rostul, pe lângă a le deosebi între ele, și să facă diferența între acestea și alte Vlahii, apărute mai ales în Peninsula Balcanică – Vlahia Mare, Vlahia de Sus, Vlahia Albă și altele…

Otomanii, care, de la sfârșitul secolului al XIV-lea, vor intra în contact și cu românii carpato-dunăreni, „înlocuindu-i”, din 1453, pe bizantini, în stăpânirea Constantinopolului, au numit Țările Române cu alți termeni: Kara-Iflak – Țara Românească, respectiv Bogdan-Iflak – Moldova. Dacă Iflak este forma otomană pentru Vlahia, iar, în cazul Moldovei, s-a încetățenit, în mediul turco-osman, ideea „legării” voievodatului românesc est-carpatic de „descălecătorul” maramureșean care i-a asigurat independența – Bogdan Vodă, în cel al Țării Românești, ideea încetățenită este că acest Kara se traduce prin „Neagră”, deci Kara-Iflak = Vlahia Neagră…

Dar, dacă acest Kara se „leagă”, și în cazul Țării Românești, de unul din conducătorii săi, mai exact de primul, cunoscut ca „descălecător” legendar, din Țara Oltului, pe la 1290 și numit NEGRU Vodă??? Iar, în acest caz, întocmai ca în cazul Moldovei – Bogdan-Iflak = Vlahia fondată de Bogdan (Vodă) – pentru Țara Românească, numele Kara-Iflak = Vlahia fondată de Negru (Vodă)! Termenul sub care este cunoscut ținutul românesc de la sud de Carpați, încă de pe la 1270, după o cronică arabă, scrisă de Rashid al-Din, este de țara „qara ulagh”, ceea ce ar putea lăsa să se înțeleagă că, în acele vremuri, deja, un Negru (Vodă) – care stăpânea ȘI în Țara Făgărașului, era domnitor și la sud de Carpați și nu că aveam de-a face cu vreo Vlahie Neagră…

Ținând cont de instabilitatea internă din Regatul maghiar, după invazia tătară din 1240-1241, care a făcut ca, aproximativ jumătate de secol, Transilvania să „scape” de sub controlul central, era posibil ca un voievod făgărășean, poate chiar legendarul Negru Vodă, să stăpânească de ambele părți ale Carpaților Meridionali, deci ȘI în (viitoarea?) Țară Românească!… După 1291, când, prin Dieta de la Alba-Iulia, regele Andrei al Ungariei (re)dă posesia asupra Făgărașului lui Ugrinus (care o avusese, probabil, prin înaintașii săi, înainte de 1240-41), Negru Vodă rămâne stăpân doar la sud de Carpați. Ulterior (și), ca o recunoaștere a vechii stăpâniri a lui Negru Vodă asupra Țării Oltului, regii maghiari au atribuit acest ținut domnitorilor munteni, mai bine de un secol (până în 1462), dar ca feudă, prin care să-i țină pe aceștia în stare de vasalitate.

Dacă este așa, atunci și sensul regionimului Muntenia, de țară care „încalecă” munții se explică mai bine! Inclusiv faptul că, de pe la 1270 – când ar fi apărut acest Negru Vodă, ca voievod/domnitor în Țara Românească/Muntenia/ Kara-Iflak – și până la întemeierea Țării Moldovei, în aproape un secol, ar fi fost destulă vreme pentru a se încetățeni, printre moldoveni, numele de muntean, pentru vecinii lor sudici și de Muntenia – pentru voievodatul dintre Carpați și Dunăre.

Ideea avansată mai sus e doar o simplă speculație, care trebuie consolidată/confirmată, ca „ipoteză de lucru” și cu alte argumente (istorice, documentare)… Merită, însă, să fie luată în considerare, cu rezervele de rigoare…

(Unele) actualizări legate de evoluția urbanizării în spațiul românesc (III) Duminică, nov. 22 2020 

Devenit Capitala Principatelor Române Unite, după 1859 și, apoi, a statului român independent (1877), orașul București (la care am adăugat și județul interbelic Ilfov) vor avea, continuu, ca echivalent al unei regiuni istorico-geografice, cele mai mari valori ale urbanizării. Dacă, în 1890, ponderea populației urbane se situa, încă, sub 50% (44,9%), la începutul secolului următor (1912), depășise 55,7%. Dobrogea, care stagnase, rămăsese pe a treia poziție (cu 24,1%), deoarece ca regiunea cea mai urbanizată, trecuse Bucovina – 24,3%. Urmau foarte aproape Transnistria – 22,8% și Moldova – 22,5%, în vreme ce, peste munți, nici o regiune nu atinsese 20%. Erau foarte aproape Crișana – 19,7% și Ardealul – 18,2%. Dacă în Moldova putem pune stagnarea, sau chiar ușorul recul demografic pe seama dispariției multor târguri și târgușoare, iar în Dobrogea, o vreme, multe orașe au stagnat, chiar și după integrarea regiunii în teritoriul românesc, în ținuturile de peste munți, limitarea creșterii demografice a orașelor are, printre cauze, limitările, de ordin lingvistic, ale administrației dualiste maghiare, care interzicea multor locuitori (majoritatea etnici români) intrarea în așezările urbane dacă nu cunoșteau limba maghiară.

Perioada interbelică reprezintă începutul unei creșteri rapide a ponderii populației urbane în regiunile centrale și vestice. Astfel, deja, în 1930, Maramureșul crescuse la 23%, Crișana avea 22,7%, Ardealul – 22% și Banatul – 20,4%, pentru ca, în 1941, Crișana să depășească 30%, Ardealul – 24%, Banatul – 23%. Maramureșul cunoscuse un ușor recul – la 21,2%, dar, pe ansamblu, ținuturile de la vest de Carpați trecuseră pe poziția a doua din acest punct de vedere, după cele sudice, dar înaintea Moldovei istorice.

Aici, dacă în 1930 Bucovina depășea 25,6%, iar Moldova – 24%, în 1941, ambele coborâseră la puțin peste 21%, în vreme ce Basarabia coborâse, în același an, la mai puțin de 10%. În declin se afla și Transnistria, care coborâse de la aproape 24% în perioada interbelică, la 20,4% în 1941. Explicațiile trebuie găsite atât în refugierile de populație – în Basarabia și nordul Bucovinei, în vara anului 1940 – urmate de declanșarea războiului, care a afectat, începând cu mijlocul anului 1941, toată partea de est a țării, precum și deportări de populație, făcute și de regimul sovietic, în aproximativ un an de ocupație, dar și de administrația românească, instalată în vara/toamna anului 1941.

În schimb, sudul țării a cunoscut o dinamică ascendentă, cea mai însemnată creștere fiind înregistrată în București-Ilfov (73,3% populație urbană în 1941), urmată de Dobrogea – 25,4%. Deși erau pe un trend crescător, Muntenia (fără Capitală) și Oltenia se situau, încă, sub pragul de 20%.

Evoluția numărului de orașe în spațiul românesc (II) Sâmbătă, nov. 21 2020 

În prima parte a secolului al XIX-lea, numărul total de orașe din spațiul românesc a cunoscut un ușor recul – la 213 – explicabil, în bună parte, prin dispariția unor vechi târguri ardelene, dar și a unora din Basarabia, după ocuparea acesteia de către Imperiul țarist. În aceste condiții, în jurul anului 1840, cele mai multe orașe se localizau în Moldova – 42, urmată de Ardeal – 26 și Muntenia – 25.

La mijlocul veacului, creșterea numărului de puncte urbane se reluase, ajungându-se la 239, în 1859. Creșterea se datora, în bună măsură, înmulțirii rapide a numărului de târguri și târgușoare moldovenești, fapt care dusese numărul total de localități cu statut urban din regiune la 70. La mare distanță urmau Ardealul – cu 25 și Muntenia – cu 24, tot atâtea orașe având, acum, și Transnistria.

După acest vârf, însă, Moldova a cunoscut și ea un declin – mai avea, pe la 1880, doar 25 de orașe! – autoritățile de la București retrăgând statutul urban pentru un mare număr de târguri și târgușoare, dezvoltate, fie la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fie în prima parte a celui următor. În condițiile în care, în celelalte regiuni, numărul de așezări urbane rămăsese neschimbat, totalul punctelor urbane din spațiul românesc era de 195. A crescut, spre finalul secolului, la 199 – prin apariția a câte două noi orașe în Muntenia și în Transnistria și la 207, în preajma Primului Război Mondial, fie prin (re)apariția a 4 orașe în Moldova, fie prin declararea a altora 3 – în Oltenia și a unuia – în Bucovina.

(va urma)

(Unele) actualizări legate de evoluția urbanizării în spațiul românesc (II) Vineri, nov. 20 2020 

Apariția statelor medievale românești – Transilvania (ca voievodat autonom, depinzând de Regatul maghiar), Țara Românească și Moldova – a dus la dezvoltarea vieții urbane, astfel încât, în jurul anului 1500, ponderea orășenilor crescuse la 6,8%. Valoarea era, încă, inferioară celei din perioada romană. La nivel regional, cea mai mare pondere o avea Ardealul – 12,7%, urmat de Bucovina – 11,4%, Dobrogea – 10,9% și Muntenia – 9,2%. Cu excepția Dobrogei – aflată de circa un secol în declin, în urma ocupării regiunii de către otomani, celelalte regiuni beneficiau de faptul că, în interiorul lor, se aflau reședințele voievodale.

La sfârșitul epocii medievale (pe la 1800), ponderea populației urbane ajunsese la 10,5%, depășind ușor procentul de la sfârșitul antichității. Ardealul înregistrase o creștere mai lentă, atingând 13,7%, fiind depășit de Moldova – 17,3% și Dobrogea – 16,7%. Prima poziție ar fi deținut-o, însă, București-Ilfov (suprapus peste amintitul județ interbelic și viitoarea capitală a României), cu 20,3%. Dinamismul moldav se datora, în bună măsură, și mutării capitalei principatului est-carpatic de la Suceava la Iași, în vreme ce revirimentul dobrogean avea drept cauză principală o oarecare revigorare a activităților comerciale pe Dunăre.

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea (1860), întregul spațiu românesc se apropia de 16% pondere a populației urbane. La nivel regional, Ardealul stagnase și era chiar într-un ușor declin (12,9% pondere a urbanului), prin dispariția multor târguri existente în epoca medievală și la începutul celei moderne. Mai dinamice se dovedeau a fi Dobrogea – 25,8% și Moldova – 23,9%. Dacă regiunea dunăreano-pontică beneficia de pe urma reactivării comerțului fluvial, Moldova cunoștea o remarcabilă înflorire a numeroase târguri și târgușoare, dintre care multe au dispărut după Unirea Principatelor. Aflate sub dominație străină, cunoșteau un dinamism al urbanizării – în mare parte, cu alogeni – atât Bucovina (sub austrieci) – 20%, cât și Basarabia – 19% și, mai ales Transnistria – 24% (ambele, sub ocupație țaristă). Deși nu reprezintă propriu-zis o regiune, București-Ilfov avea, deja, de departe, însă, cea mai mare pondere a populației urbane – 42,4%.

(va urma)

(Unele) actualizări legate de evoluția urbanizării în spațiul românesc (I) Joi, nov. 19 2020 

La datele (incomplete) legate de distribuția crono-spațială a urbanizării în spațiul românesc, putem veni cu (unele) actualizări. Ele trebuie privite cu rezerve, ținând cont de incertitudinile legate de datele pentru epocile mai vechi – antichitate și Evul Mediu – și chiar pentru vremuri mai dinspre zilele noastre…

Oricum ar fi, evoluțiile nu arată mari diferențieri de tendință, prin comparație cu informațiile de care dispuneam anterior. Totuși, de această dată, atât seria de date evolutive (cronologice), cât și detalierea lor spațială, au devenit mai complete, mai cuprinzătoare.

Astfel, din ce știam până acum, Dacia avea, în jurul anului 200 AD, o pondere de 12,7% orășeni, iar Moesia Inferior (care cuprindea atât Dobrogea, cât și zone de pe litoralul pontic basarabean și transnistrean) – 11,5%. Aceste valori se situau sub media imperială – care depășea 14% și mult sub cea italică – situată aproape de 24%. Ținând cont însă de încorporarea târzie a regiunilor dunărene, erau valori de apreciat, mai ales dacă adăugăm că valori apropiate nu se vor mai consemna în acest spațiu până pe la 1800…

Dacă ne raportăm la întregul spațiu românesc, ponderea scade la 10%, deoarece trebuie să adăugăm populația unor regiuni întregi (actuale) unde nu existau deloc orașe (Maramureș, Bucovina, Moldova, Muntenia). La nivelul regiunilor actuale, cea mai urbanizată era Dobrogea – 27,3%, urmată, la mare distanță, de Ardeal – 14,6%, Oltenia – 13,3% și Banat – 10,4%. Mai aveau așezări urbane, în părțile lor marginale, fie Crișana (care, în aria sălăjeană, se suprapunea extremității nordice a Daciei romane), fie Basarabia și Transnistria (în părțile lor danubiano-pontice).

Retragerea aureliană (275 d.Hr.) și prăbușirea limesului dunărean (602 d.Hr.) au dus, pentru câteva secole, la dispariția vieții urbane în aceste regiuni. În jurul anului 1000, atât pe fondul revenirii împărăției constantinopolitane la Dunărea de Jos, cât și al începuturilor de „coagulare” statală românească, viața urbană reapare, e adevărat, la cote mai modeste. Astfel, întregul spațiu românesc actual acumula o pondere de doar 1,6% orășeni, cei mai muți concentrându-se în zona Dunării de Jos. Aici se concentrau și cele mai multe – și mai mari – așezări urbane, dar și ponderile cele mai notabile ale populației urbane: Dobrogea avea 11,4%, iar Basarabia – 4,1%. Celelalte regiuni în care (re)începuse a „pulsa” viața urbană – Maramureș, Ardeal, Crișana, Banat și Oltenia – aveau, fiecare, procente subunitare de orășeni.

Moldova apuseană, Muntenia și estul Transilvaniei (Secuimea) nu aveau așezări urbane, dar asta nu înseamnă că n-ar fi putut exista. Spre exemplu, dacă analizăm toponimia locală și descoperirile arheologice, în partea vestică, dinspre Carpați, a viitorului voievodat moldav, dezvoltarea ulterioară a unora dintre cele mai vechi – și mari – nuclee urbane medievale (Baia, Piatra, Târgul Ocna, Bârlad, poate și Galați) se află în strânsă legătură cu prezența, acolo, din antichitate, a unor așezări cu continuitate din perioada traco-dacă și traco-daco-romană. Numele orașului medieval Baia, Civitas Moldaviae – adică orașul (de pe apa) Moldovei, e posibil să-și fi luat numele de la termenul moldă, posibil de origine germanică (gotică), dintr-o vreme când goții au intrat în contact cu strămoșii noștri (secolul al IV-lea), aflați, și unii și alții, în plin proces de creștinare.

În cazul orașelor Piatra și Bârlad, este vorba chiar de continuarea vechii denumiri, derivate de la Petrodava – (cetatea) Piatra, respectiv, Paloda (tradus, prin slavul berlo), în fiecare caz – ca și în cel al orașului Baia fiind vorba și de viitoare centre ale unor formațiuni prestatale: Țara Moldovei (Baia), Țara Berladnicilor (Bârlad) și o formațiune condusă de Crăciun (un lider local, al cărui nume apare în prima mențiune medievală a orașului de pe Bistrița – Piatra lui Crăciun). Pe de altă parte, descoperirile arheologice de la Târgul Ocna (vechea Utidava) și Barboși-Galați (unde a existat un castru romano-bizantin, amintit, poate, de cumanul kalaat = cetate, de la care ar putea deriva actualul nume al așezării dunărene) relevă o continuitate de locuire datând din antichitate. Dacă mai adăugăm că, la „zestrea urbană” basarabeană contribuia și Hotinul, posibil centru al unei formațiuni prestatale românești – în apropiere se află satul Onut, cu numele derivat chiar de la un conducător al acesteia – rezultă că, atât partea vestică a Moldovei, viitoarea Bucovină și nordul Basarabiei, ar fi putut avea nuclee urbane, probabil, într-un stadiu incipient.

Același lucru îl putem afirma și în cazul Munteniei – de exemplu, pentru orașul Buzău de mai târziu, care, prin numele râului omonim, moștenește o veche formă traco-dacică Buseos – sau al Secuimii – de pildă, în cazul așezării Brețcu, dezvoltată, chiar ca târg (deci, cu statut urban, în secolele XV-XVIII), pe locul vechii fortificații daco-romane Angustia.

N-am uitat de celălalt „serial”, legat de evoluția numărului de orașe. Va fi continuat în paralel cu cel de față!

Completări legate de alegerile locale antebelice Marți, sept. 22 2020 

Cum România este cuprinsă în aceste zile de „febra” alegerilor locale de peste câteva zile (sau nu este?), am continuat și eu „săpăturile” legate de acest subiect, dar pentru scrutinele similare de acum mai bine de un secol…

Astfel, ieri seară, bănuind că este posibil să se găsească date despre alegerile locale din 1914, chiar am găsit! 🙂 Problema este că, în multe localități – și județe – nu s-a mai votat, fiind depusă câte o singură listă, care a fost declarată aleasă, conform unei legi votate în decembrie 1912… Asta înseamnă că, la introducerea în calculator a datelor electorale, în cazul multor județe și reședințe de județ, prezența la vot, și așa mică, va fi diminuată și mai mult…

Puțin mai devreme am căutat amintita lege din 1912: într-adevăr, prin Decretul regal nr. 5165, din 15 decembrie 1912, Regele Carol I a promulgat o Lege, votată de Corpurile Legiuitoare la 14 decembrie (Adunarea Deputaților) și 15 decembrie (Senatul), conform căreia, „Candidații, pentru alegerea consiliilor județene, precum și listele de candidați pentru alegerea consiliilor comunale urbane, reședințe de județ, atunci când s’a propus conform art. 18 din legea asupra procedurii electorale, numai un singur rând de candidați, se vor declara aleși de către președintele tribunalului unde s’au făcut depunerile de candidaturi, fără a se mai da loc la alte operații electorale, a doua zi după expirarea termenului pentru depunerea candidaturilor.” Actul normativ citat a fost publicat în Monitorul Oficial, nr. 210, din 6 (19) Decemvrie 1912 și prevedea și faptul că se aplica și scrutinelor în desfășurare, care aveau loc după promulgarea sa.

La putere fiind atunci Partidul Conservator, Legea amintită le-a dat, în parte, câștig de cauză lor, în multe orașe reședință de județ și chiar județe fiind aplicată, chiar în acel final de an… Cum, însă, o parte din alegeri avuseseră loc anterior, pentru acestea actul nu s-a aplicat…

Aceste prevederi nu erau o noutate și nu se aplicau doar în România… Spre exemplu, în Ungaria dualistă (care cuprindea atunci și Transilvania) se aplicau reglementări asemănătoare la alegerile legislative, care au fost păstrate, peste munți, și de autoritățile române, după Unirea din 1918, până la alegerile legislative din 1922. Ca urmare, în primii ani interbelici, prezența redusă la urne din județele de la Vest de Carpați se explică și astfel, nu doar ca urmare a reticenței unor minoritari (mai ales maghiari) de a se integra în noul stat român…

Ceea ce-mi rămâne de făcut e să continuu cu „inventarierea” Monitorului Oficial antebelic, deja începută din vară și aflată, oricum, în curs… Cum, în paralel cu această „inventariere” (făcută, „la duplex”, atât la BCU Iași, cât și pe site-ul Bibliotecii Naționale a României) voi continua să introduc în calculator și să prelucrez noile date găsite – deja au apărut informații de la alegerile locale din 1912 și 1914 – definitivarea capitolului alocat alegerilor locale se amână… Nu știu până când, dar este evident că decizia din iulie de a „inventaria”, pe cât posibil, toată colecția Monitorului Oficial, începând cu anul 1864 (adică, de când au loc alegeri locale, inclusiv județene) a fost una bună! Cum, zilele astea, odată cu apropiata reluare a cursurilor universitare, se redeschide și Sala Periodice la BCU Iași, după ce voi verifica, pe ani, ce intervale lipsesc de pe site-ul Bibliotecii Naționale a României, voi reveni la BCU spre a completa acolo lipsurile constatate…

P.S. Adevărații câștigători ai acestor prevederi electorale, votate în decembrie 1912, au fost, însă… liberalii, la ultimul scrutin local antebelic, desfășurat în 1914… Și, cum politicienii români nu învață nimic din experiențele trecutului – ilustrate și prin vechea zicere strămoșească „Nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește!” -, „istoria” s-a repetat: modificarea Constituției României din 2003, prin care mandatul prezidențial, începând cu 2004, devenea de 5 ani și, din 2009, era „decuplat” scrutinul prezidențial de legislative, s-a făcut, evident, „cu dedicație” pentru liderul de atunci al PSD, premier în funcție și viitor candidat la prezidențialele din 2004, Adrian Năstase… Doar că, la acel scrutin, a câștigat… Traian Băsescu!… Culmea e că, din 2004, PSD NU a mai câștigat nici un mandat prezidențial, singurul social-democrat capabil să câștige acest tip de scrutin rămânând Ion Iliescu, chiar de 3 ori: 1990, 1992 și 2000!… Cam… neconstituțional, dar, poate, de aceea, „Dumnezeu nu-i bate cu parul” pe pesediști, ci cu pierderea prezidențialelor! 🙂

Curiozități onomastico-politice… Miercuri, sept. 2 2020 

Activitatea de documentare legată de demnitarii din spațiul românesc a scos la lumină și câteva aspecte în plan onomastic… Astfel, cu mai bine de un secol în urmă, în perioada 1892-1905, unul dintre senatorii aleși în Oltenia (în județele Vâlcea sau Dolj) se numea Toma Marocneanu, unde numele de familie arată originea strămoșilor acestuia din vechea așezare Ocnele Mari, sau, ca să respectăm topica din antroponim, Marile Ocne… Pe de altă parte, deputatul de Muscel, ales în 1914, cu numele L. Vălimăreanu evidențiază faptul că strămoșii săi erau originari din satul Valea Mare. Această formă explică și alte nume românești formate de la toponime ce au în componență determinativul Mare: Băimăreanu, Sătmăreanu…

Printre cel peste 1200 de delegați aleși în noiembrie 1918 pentru Marea Adunare de la Alba Iulia care a decis, la 1 Decembrie, Unirea cu Țara, se regăsesc și purtători ai unor nume interesante, precum Petru Chereșlădan (ales din partea comitatului Bichiș) sau Ioan Chidioșan (unul dintre numeroșii reprezentanți ai Bihorului). Numele Chereșlădan arată proveniența strămoșilor purtătorului din localitatea Körösladány din același comitat, „trădând”, pe lângă existența (de odinioară) a unei comunități românești acolo și faptul că maghiarizarea românofonilor s-a petrecut și prin adoptarea, de către românii încă incomplet asimilați a acestei forme antroponimice „hibride” maghiaro-române…

Al doilea antroponim arată proveniența înaintașilor celui ce-l purta din orașul Újkígyós din același comitat Bichiș, localitate situată puțin la vest de Bihor. Din nou, dacă datele statistice de azi arată că nu mai sunt români în oraș, antroponimul, cu sufixul românesc -an, arată faptul că, în trecut, a existat o asemenea comunitate, din care s-au generat fluxuri de migranți spre comitatul vecin, Bihor.

Și, fiindcă veni vorba de partea vestică a țării, și, mai ales de reprezentanți ai unor comitate ce au aparținut doar trecător României (până în 1920), așa cum este și Bichișul, una dintre plășile vestice (retro)cedate Ungariei acum un secol din vechiul comitat Sătmar/Satul Mare se numea, în românește, Cinghir (forma maghiară este Csenger), orașul și districtul actual situându-se imediat la vest de actuala frontieră româno-maghiară…

Antroponimele de mai sus – Chereșlădan, Chidioșan – arată aceeași (trecută) atestare a elementului românesc dincolo de limitele sale de azi, așa cum, spre est, dinspre Transnistria, au venit purtători ai unor nume ca Vozianu (din Vozia/Oceacov), Podoleanu (din Podolia), iar dinspre nord purtători ai unor patronime ca Hotineanu/Hotinceanu (din Hotin), ori Putileanu (din Putila, de pe Valea Ceremușului), situate în nordul Basarabiei sau al Bucovinei, unde, azi, elementul românesc este (aproape) dispărut. Forma Hotinceanu este asemănătoare cu varianta Dorohonceanu – o altă formă a antroponimului Dorohoianu – asemănările între variante – Hotinceanu și Dorohonceanu – nefiind întâmplătoare dacă precizăm că județele (interbelice) Hotin și Dorohoi erau vecine, fiind despărțite doar de râul Prut…

Din nou, despre Senat… Vineri, aug. 28 2020 

Aseară, târziu, am finalizat pe de-o parte atribuirea mandatelor din Senatul României – atât pe formațiuni politice, cât și pe județe -, iar pe de alta – calcularea datelor procentuale, pe județe, regiuni istorice, pe țară și formațiuni politice, pentru întregul interval 1859-2016…

A fost o activitate migăloasă, care a presupus, mai întâi, găsirea tuturor scrutinelor senatoriale – începând cu 1866, deoarece, anterior, atât Comisia Centrală de la Focșani (1859-1862), cât și Corpul Ponderator (1864-1866), creat de Cuza s-au bazat, practic, pe numiri, nu pe alegeri… Apoi, timp de mai multe săptămâni, au fost inventariate aceste alegeri, cu rezultatele lor și introduse în calculator, cu nume și prenume, informațiile legate de fiecare senator, cu județul și/sau modalitatea în care a ajuns acolo… Ca să știu, pe viitor, cum se diferențiază senatorii – în aleși (și aceștia, prin votul cetățenilor sau doar al universitarilor, ori al consilierilor județeni/comunali, sau, în fine, al corporatiștilor) sau „de drept” (fie, conform Constituției și legislației electorale, fie numiți de monarh – cum s-a întâmplat, fie în timpul lui Cuza, fie, în 1939, în vremea dictaturii regale a lui Carol al II-lea), senatorii au fost „colorați” diferit: cu vișiniu – cei numiți, cu verde – senatorii de drept (episcopi, mitropoliți, generali, președinți ai Academiei, moștenitorul tronului, etc.), cu albastru închis – aleșii universităților, cu mov – cei aleși de consilierii locali și județeni, iar cu albastru deschis – cei votați de corporații (camerele de muncă, de comerț, industrie și agricultură)… Au rămas trecuți cu negru doar senatorii aleși de electoratul fiecărui județ (care vota în sistem censitar – până în 1918, sau pe baza votului universal – din 1919 până în zilele noastre).

A urmat, apoi, determinarea – mai ales pentru perioada de dinainte de 1918 – a apartenenței politice a fiecărui senator. Întreprinderea a fost, oarecum, ușurată de o muncă, sisifică atunci (prin 2006-2007), de determinare a aceleiași apartenențe, pentru deputați. Cum mulți dintre membrii camerei inferioare a legislativului au ajuns și senatori, și am presupus că nu puteau avea într-o cameră o afiliere politică, iar în cealaltă – una diferită, după alte vreo două-trei săptămâni, s-a isprăvit și această treabă… După ce, între timp, atât prin inventarierea alegerilor senatoriale, cât și prin recursul la tabelele cu deputații „all times” (adică, din 1831 încoace), am descoperit „găuri” în evidența electorală a camerei inferioare: lipseau datele despre alegerile din ianuarie 1888 (eu știam doar de cele din noiembrie, ceea ce părea logic, deoarece precedentele avuseseră loc în toamna lui 1884!) și, mai mult, am găsit, pe Internet, lista completă a celor 1230 de delegați (dintre care, 1228, aleși) ce au participat la Marea Adunare de la Alba Iulia… Normal, a trebuit să fac și actualizarea tabelelor și cu acești reprezentanți și va urma, nu știu când, probabil, în paralel cu introducerea datelor legate de votul pentru Senat, actualizarea datelor centralizate legate de aceste momente (ianuarie 1888 și noiembrie 1918), dar și micile corecturi pentru celelalte scrutine (deoarece, în urma acestor inventarieri, au mai rezultat unele mici neconcordanțe – de genul: unul sau doi-trei deputați trecuți la un partid, deși ei aparțineau altuia, corectarea/completarea numelui unor parlamentari – de pildă, Vasile Alexandrescu-Urechea apărea, în unele locuri, ca Urechia B. A. și altele…)

Pe de altă parte – după vechea zicere Unde dai și unde crapă – m-am gândit că n-ar strica să completez lista demnitarilor aleși de la 1831 încoace, nu doar cu membrii Senatului, ci și cu demnitarii ce au deținut diverse dregătorii în adunările legislative din spațiul românesc… Datele există, fiind inventariate, în mare măsură, pentru Sfatul Domnesc din Moldova și Țara Românească de Nicolae Stoicescu, iar, pentru Dieta Transilvaniei – de Trócsányi Zsolt. Pentru secolele anterioare, exista deja o listă a episcopilor, arhiepiscopilor, mitropoliților și patriarhilor, extrasă din lucrarea Oriens christianus a lui Michel Le Quien, inclusiv a participanților la Conciliile Ecumenice din secolele IV-IX, cu completări din alte surse, pentru perioada de după 1740, dar și alte date, disparate (cum ar fi cele legate de cei câțiva senatori traco-romani, membri ai Senatului imperial roman). Așa încât, după completarea tuturor acestor date – care a mai durat o vreme – există, în acest moment, o listă a demnitarilor, membri ai diferitelor adunări cu rol legislativ din spațiul carpato-balcanic, pentru mai bine de două, sau chiar trei milenii…

De ce toată munca aceasta? La ce trebuie așa ceva? Răspunsul l-a dat, cu decenii în urmă, în Introducere la Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova – secolele XIV-XVII, Nicolae Stoicescu: „Lucrarea poate fi considerată o contribuție la alcătuirea unui dicționar al oamenilor politici care au ilustrat istoria României”. Și e foarte bine, chiar reconfortant să observi că, fără să ne fi cunoscut, fără să ne fi întâlnit măcar, au existat/există oameni, pe acest pământ care au gândit, la vremea lor, asemeni mie, acum… De peste un deceniu tot adun și actualizez informații legate (și) de miniștrii și prim-miniștrii din Guvernele românești (inclusiv cele ale R. Moldova) – primele informații în acest sens fiind publicate, chiar pe acest blog, acum aproape 12 ani – și era/este în intenție și întocmirea unui repertoriu al legislatorilor din același spațiu…

Revenind la inventarierea și prelucrarea datelor legate de Senat, abia DUPĂ repartizarea tuturor senatorilor din ultimii 150 de ani (și mai bine) pe județe, mod de desemnare și apartenență politică, poate începe (probabil, în aceste zile), introducerea în calculator a datelor legate de voturile la alegerile senatoriale. Nu se pot face nici un fel de calcule, în nici un caz, înainte de 1918, legate de voturile pentru un partid sau altul, dacă nu știm către ce partid s-au dus voturile pentru nu știu care candidat, câștigător sau nu!… Aceasta a fost metoda de lucru și la Adunarea Deputaților și, dacă am început atunci cu perioada antebelică, tot așa vom proceda și la Senat.

Exceptând anii în care senatorii au fost desemnați pe altă cale decât prin vot (în Comisia Centrală de la Focșani – 1859-1862, Corpul Ponderator – 1864-1866, Senatul lui Carol al II-lea – 1939-1940), așa cum am constatat și la Adunarea Deputaților și, din datele de după 1918, și la Senat, există o mare concordanță între preferințele politice ale alegătorilor (manifestate la/prin vot) și mandatele câștigate de diferitele grupări politice. Astfel încât, având, acum, doar datele prelucrate, referitoare la mandate (deocamdată), putem face câteva aprecieri, generale, legate de viața politică senatorială românească. Detalierile, inclusiv la nivel regional și/sau județean (cuprinzând și material cartografic) le lăsăm pentru după definitivarea operațiunii de introducere în calculator și a preferințelor politice ale alegătorilor…

Mai întâi, în general, pentru fiecare subdiviziune electorală determinată în cazul alegerilor pentru deputați, există o repartiție pe formațiuni politice (partide) la Senat, apropiată, chiar concordantă, cu cea din camera inferioară, pentru același interval și, adesea, și pentru același scrutin… Astfel, dacă în anii domniei lui Cuza și la începutul domniei lui Carol I, a existat un relativ echilibru între liberali și conservatori (cu o ușoară superioritate a acestora din urmă – explicabilă și prin faptul că, deși liberal, Cuza era, mai degrabă, un moderat), din 1867 până în 1869 au trecut în față, cu un avans modest, liberalii, pentru ca, din 1870, până în 1876, să revină în prim-plan conservatorii. Apoi a urmat un interval de peste un deceniu – din 1877 până în 1888, de dominație liberală, în 1884 aceștia obținând și cel mai mare procent de mandate în Senat – 71,67% (datele îi includ și pe aleșii universităților și pe ierarhii Bisericii Ortodoxe – senatori de drept, deoarece, dacă ne refeream doar la cei cu apartenență politică, votați de cetățeni, ponderea ar fi fost chiar mai mare!). Din 1888 până în 1895 au revenit pe primul loc conservatorii, dar nu atât de clar precum liberalii în intervalul anterior, această alternanță continuând apoi, până în 1918, inclusiv: liberalii au câștigat, clar (de regulă având și peste 70-75% din mandate, de pildă, 80,16% – în 1901) în 1895, 1901, 1907 și 1914, iar conservatorii – în 1899, 1905, 1911, 1912 și 1918 (de regulă, cu ponderi de 65-67%, diminuate, în 1912, la doar 59,84% de disidența conservator-democrată, dar cu 89,26% în 1918, scrutin boicotat de liberali, în condițiile semnării de către România a „păcii” de la Buftea cu Puterile Centrale).

În concluzie, în cele (mai bine de) cinci decenii antebelice (1866-1918), s-a produs, în general, acea alternanță liberali-conservatori la guvernare, dar cu o precumpănire a liberalilor, atât ca număr de ani (31 de ani, față de 21 ai conservatorilor), cât și ca pondere a mandatelor (liberalii au avut, frecvent, peste 70 și chiar 80% din mandatele senatoriale, față de circa 60% și chiar sub acest nivel, în cazul conservatorilor). În plus, exact ca la Cameră (Adunarea Deputaților), conservatorii au fost primii (și singurii în acest caz) care au reușit să organizeze alegeri senatoriale parțiale, pentru jumătate din mandate, în 1874 (exact cum, la Cameră, au fost, în aceeași vreme, primii care au dus la capăt o legislatură de 4 ani, în 1871-1875). Ulterior, chiar dacă, inițial, Carol I a fost tentat să dea credit conservatorilor, i-a preferat, după 1876, pe liberali, lucru valabil și în cazul urmașului său, Regele Ferdinand. De aceea, în perioada 1876-1918, liberalii au avut o serie de mai multe mandate de 4 ani (întregi) la guvernare, cu legislaturi duse la final de termen: 1879-1883, 1895-1899, 1901-1905, 1907-1911, 1914-1918, în vreme ce conservatorii n-au mai avut nici unul!…

Scrutinul câștigat de conservatori în 1918, în condiții de război, cu o legislație electorală anacronică, depășită (deși se legiferase, în Parlamentul de la Iași, în vara anului 1917, votul universal, scrutinul din mai-iunie 1918 s-a desfășurat tot pe baza censului), cu participarea la vot doar a alegătorilor din Vechiul Regat (dintre care, muntenii și oltenii se aflau sub ocupație străină, iar dobrogenii nici nu mai erau incluși între „granițe”!), a fost „cântecul de lebădă” pentru conservatori. Implementarea atât a votului universal (doar pentru bărbați, de la 21 de ani în sus) și a Legii agrare (care a împroprietărit milioane de țărani) au dus la dispariția vechiului Partid Conservator.

Unirea din 1918 și aplicarea noii legislații electorale au făcut ca, la primul scrutin interbelic, să nu existe, de fapt un câștigător… Liberalii au obținut doar 21%, fiind mai bine votați în Vechiul Regat (85% – în Oltenia, 84,6% în zona Capitalei și 48,5% – în Moldova, 44,4% – în Dobrogea, aici cu tot cu mandatele obținute în cartel cu formațiunea cetățenească locală), dar nici acolo – peste tot (în Muntenia, fără București-Ilfov, s-a impus Partidul Țărănesc – 51,4%), în vreme ce, în provinciile unite au câștigat formațiunile ce contribuiseră la Unire: Partidul Țărănesc Basarabean (92,1% din mandatele de peste Prut), Partidul Democrat al Unirii (53,8% în Bucovina) și, mai ales, Partidul Național Român din Transilvania (cu ponderi între 69 și 81% în regiunile de peste munți), care a obținut și cel mai bun scor pe țară – 28,63%.

A urmat, însă, după doar câteva luni, scrutinul din 1920, câștigat de Partidul Poporului (formațiune creată de generalul Alexandru Averescu, considerat un adevărat erou al „Războiului pentru Întregirea Neamului”, el însuși născut într-o regiune din cele unite în 1918 – Basarabia), cu 58,7%. După alți doi ani, însă, au (re)venit la putere liberalii, care au obținut 55,9%, nu doar prin suportul primit în Vechiul Regat, ci și în urma fuziunilor cu grupări din provinciile unite (mai ales din Basarabia și Bucovina).

A fost primul mandat legislativ întreg din perioada interbelică, acesta fiind urmat de 3 scrutine în ani consecutivi: 1926, 1927 și 1928, câștigate, succesiv, cu peste 60% din mandate, de Partidul Poporului (64,6%), PNL (66,67%) și nou-creatul PNȚ – în 1926, prin fuziunea PNR cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat (60,3%). A venit criza economică și acest lucru s-a văzut și în ce privește instabilitatea politică: au urmat alte 3 alegeri, în ani succesivi – 1931, câștigat de o alianță, Uniunea Națională (dominată de PNL) – 69,2%, 1932, când au revenit la putere țărăniștii – 64,5% și 1933, câștigat, din nou, de PNL – 70,5%, care a și reușit, din nou, să rămână la putere întreaga legislatură de 4 ani.

Ultimul scrutin democratic interbelic, cel din 1937, chiar dacă nu a asigurat nici un câștigător la Adunarea Deputaților, a avut unul clar, la Senat, unde tot PNL a obținut 69,3%… Apoi, în februarie 1938, s-a instaurat dictatura regală a lui Carol al II-lea… Acesta a și organizat un scrutin, în vara lui 1939, câștigat, cum era și normal, de singurul competitor, „partidul regal” – Frontul Renașterii Naționale…

Apoi au venit, succesiv, începutul celei de-a doua conflagrații mondiale (septembrie 1939), prăbușirea granițelor țării (iunie-septembrie 1940), abdicarea lui Carol, înlocuit de dictatura lui Antonescu, cu legionarii (septembrie 1940-ianuarie 1941), sau singur (până la 23 august 1944), după care, ca aliați ai Națiunilor Unite, ne-am trezit ocupați de „aliații” sovietici și cu țara, treptat, transformată, până în decembrie 1947 (când Regele Mihai a fost silit să abdice) într-un satelit al Kremlinului… Deja, la primele alegeri postbelice (noiembrie 1946), regimul controlat de comuniști a considerat că, din Parlamentul dizolvat, în septembrie 1940, de regimul antonesciano-legionar, să reapară doar Adunarea Deputaților, Senatul fiind desființat.

Perioada interbelică este mai scurtă decât precedenta (doar 22 de ani, față de peste 5 decenii antebelice), dar mai însemnată, opinăm noi, fie și pentru că, în mare parte, mandatele senatoriale au fost obținute prin scrutine bazate pe votul universal (deci au o legitimitate mai mare) și s-au desfășurat într-o Românie de peste două ori mai mare, ca suprafață și populație, față de cea de dinainte de 1918. Liberalii au dominat și acest interval, având, și la Senat, două legislaturi de 4 ani finalizate la termen: 1922-1926 și 1933-1937… În rest, celelalte formațiuni care au mai avut puterea – Partidul Național Țărănesc și Partidul Poporului – au reușit să o păstreze, de fiecare dată, cel mult 2-3 ani… În circa două decenii de viață parlamentară interbelică, PNL are 10 ani de dominație în Senat, țărăniștii cumulează 4 ani, iar Partidul Poporului – 3.

Senatul a reapărut abia în 1990, când, la primele alegeri libere, după mai bine de cinci decenii, un alt „front” – Frontul Salvării Naționale – a câștigat majoritatea clară a mandatelor senatoriale, chiar cu un procent mai clar decât FRN (FSN a obținut 76,03% în 1990, față de FRN – 73,27% în 1939, pondere ce include și senatorii de drept!)… Alegerile din „Duminica Orbului” au fost, însă, ultimele, până acum, la care un partid politic (nu alianță de două sau mai multe partide) a reușit să obțină mai mult de jumătate din voturi (și din mandate). FDSN – aripa mai retrogradă a FSN din anii 1990-1992 – a câștigat în 1992, doar cu 33,8% din mandate, rămânând și în 1996 (cu numele schimbat din nou, în PDSR) tot cel mai important partid în Senat (29,2%), chiar dacă alegerile de atunci au fost câștigate de alianța CDR-USD (în cadrul căreia cel mai important partid, PNȚCD, avea, însă, doar 18,75% din mandate, urmat de PD – 15,98%)… Anul 2000 a dus la revenirea la putere a social-democraților, redenumiți, de acum încolo (din 2001), PSD, formațiunea menționată totalizând 47,2% din mandate…

PSD a rămas pe primul loc și în 2004, deși a pierdut scrutinul, obținând 28,2% din senatori, în vreme ce componentele formațiunii câștigătoare – Alianța D.A., PNL (21,2%) și PD (13,9%) – au obținut, separat, mai puține locuri. De fapt, singurul scrutin pierdut de PSD (la număr de mandate, deoarece voturi a avut mai multe!) a fost cel din 2008, când, ca și la Camera Deputaților, PDL a obținut mai multe locuri (cu o pondere de 37,22%) decât PSD (33,58% din mandate). A fost (și) aceasta una dintre ciudățeniile sistemului de „vot uninominal”, abandonat între timp, după anul 2012…

În 2012, ca parte a Uniunii Social-Liberale, PSD a rămas tot în zona unei treimi din mandate (cu 37,23%), reușind, și în condițiile unui masiv absenteism de la vot, să obțină, singur, aproape jumătate din mandate la ultimele alegeri legislative (2016), când a avut o pondere de 49,3%! Pentru PSD, este cel mai bun rezultat, după cel al „strămoșului” său, FSN, din 1990! De fapt, PSD a reușit, acum 4 ani, să obțină, singur, chiar mai multe mandate – 67 (dintr-un total de 136) – decât în 2012, când a avut doar 63 (din 176).

Dacă este să analizăm, pe scurt, și această perioadă, este evidentă „alunecarea” preponderenței politico-electorale românești și la Senat, spre stânga: dacă în perioadele antebelică și interbelică am asistat la o ușoară dominație a liberalilor (la concurență cu conservatorii, până în 1918, sau cu Partidul Poporului și PNȚ, în anii 1919-1937), după 1989, FSN/FDSN/PDSR/PSD a obținut, DE FIECARE DATĂ, cel mai mare număr de voturi și, cu o singură excepție (în 2008, când a câștigat PDL, o altă aripă a FSN, de fapt!), și cel mai mare număr de mandate senatoriale… Asta i-a permis ca, chiar și când nu s-a aflat la guvernare – în anii 1996-2000, 2004-2008, 2009-2012, 2015-2016 și… 2019-2020! – să poată controla, sau măcar influența activitatea politică a „concurenței”…

Cu referire la ultimul scor al PSD (cel din decembrie 2016) urmările acestui câștig le-am resimțit imediat, noi, cetățenii țării, din ianuarie 2017, fiind necesari doi ani și jumătate de proteste pe străzile și în piețele multor localități din România, spre a opri asaltul „ciumei roșii” asupra Justiției…

Dar… asta, deja, e o altă poveste!… Încheiem aceste considerații cu precizarea că detalierea unor elemente metodologice, ce țin, poate, de „bucătăria internă” a cercetărilor electorale românești reprezintă un (fel de) „ghid”, „îndreptar”, pentru cei care s-ar preocupa de continuarea, actualizarea, îmbunătățirea statisticilor politico-electorale de la noi. Fie spre a le urma, fie, dacă vor găsi căi mai bune, de a le urma pe acelea…

Numai să (mai) fie cineva care să vină să continue, indiferent pe ce cale o va face!…

« Pagina anterioarăPagina următoare »