Cei care „visează” (că înțeleg că era vorba de „vise”) că va dispărea proprietatea privată, ar fi bine să citească extrem de atent aceste rânduri…
Lucrez într-un domeniu care analizează semnificația unor realități ale trecutului, cum ar fi sensul numelor de locuri (al toponimelor). În acest spațiu, fie că te uiți pe hărțile topografice, fie pe un inventar de asemenea nume cules de la cine știe care din „înțelepții satelor” românești, găsești nenumărate nume de tipul: Dealul lui Gheorghe, Pârâul lui Ion, Pădurea lui Stan, Valea Popii, etc… Acestea semnifică faptul că, un localnic, Gheorghe, Ion, Stan, Popa, era proprietar al (unei părți) din dealul, pârâul, pădurea sau valea amintite mai sus! O asemenea denominare arăta recunoașterea, de către comunitatea locală a acestor proprietăți, toți membrii comunității fiind conștienți, că, la rândul lor, și proprietatea lor este recunoscută!
După instaurarea comunismului, printre măsurile regimului, alături de colectivizare (care a comasat nenumărate mici parcele țărănești, proprietatea câte unui Gheorghe, Ion, Stan, Popa…), s-au numărat și ștergerea sau neînregistrarea, pe hărțile topografice, a numelor acestor parcele, urmărindu-se ca numele lor să se uite, să se piardă!
Ce a urmat, după 1989? În ciuda declarațiilor unei fosile comunist(oid)e – la Focșani, în 2001! – cum că proprietatea privată „este un moft!”, dacă vă uitați pe statisticile Eurostat, România este țara cu cei mai mulți proprietari de locuințe – peste 96%! Eu văd o legătură strânsă, o continuitate, între mesajul, dinspre trecut, al toponimelor, și realitatea statistică actuală: ROMÂNII AU RESPECTAT ÎNTOTDEAUNA PROPRIETATEA PRIVATĂ!
Poianetu' lui Iocan 
Poate în trecut au respectat-o…Ia du-te puțin prin satele Moldovei. Așa un mare respect au unii pentu pădurea omului, proprietate pivată, că, după ce-i taie noaptea un copac, doi, vin a doua zi și-l ntreaba pe el primu’ dacă nu cumpără lemne. 🙂
Sau nu fură găinile din poiată, tot din respect. Le fură doar pe alea care-s libere prin curte.
Cu casele aevm noi o poblemă, cred. Vrea românu’ să aibă casa lui. Cu orice preț. De asta e foarte puțin dispus să se mute, chiar dacă-n altă parte ar avea o viață mai bună. Lui îi e dragă și mașina de spălat, de-aia nu-l lasă sufletul s-o părăsească. Îi drept, cam greu reușește s-o cumpere. Și atunci, na, ține la ea. 🙂 Prin alte țări, stau oamenii în chirie toată viața și nu-i deranjează.
Nu te contrazic! Doar că eu vorbesc (cel puțin în privința mesajului toponimelor) despre acel respect transmis din generație în generație, de oameni educați în acest sens! Cei de acum, care iau drept „modele” agramații, inculții, cocălarii și pițipoancele din „mass-media” și „politică” nu intră în grupul la care se referă postarea. Înclin să cred (poate sunt naiv, optimis, visător… 🙂 ) că asemenea scursuri, exemplificate de tine nu sunt majoritari. Dacă au devenit majoritari, e grav și e cazul ca ultimul om educat, cu bun-simț, care „pleacă” să „stingă lumina” după el!…
Doamne ferește!
Da, am înțeles la ce te referi. Și sper să ai dreptate… da-i destul de greu să mai crezi, când te uiți în jur…