Educaţia a devenit, treptat, după loviluţia din 1989, ceva de trecut la capitolul “şi celelalte”… N-aş vrea să fac un “istoric” al “mârlanizării” unei părţi însemnate a cetăţenilor acestei ţări, dar “rădăcinile” acestei decăderi se regăsesc în perioada comunistă. Atunci, “construirea socialismului” a făcut ca mulţi locuitori din mediul rural să fie aduşi în oraşe, spre a munci în “fabrici şi uzine”, construite în mai toate aşezările urbane, fără a ţine cont de legile economiei, dar spre a respecta “repartiţia cât mai judicioasă a forţelor de producţie pe între cuprinsul patriei”…. Aceşti “dezrădăcinaţi” ai satelor, “nici ţărani-nici orăşeni” au devenit “nucleul” grupului de “neam-proşti” care ne înconjoară. Complexaţi de faptul că trebuie să-şi ascundă “originea” de “ţărani” şi să iasă cât mai clar în evidenţă ca “orăşeni” au făcut zgomot, “se dau şmecheri”, subliniază că stau “la oraş”, fie printre ai lor (pe care îi vizitează mai ales ca să-şi umple “paporniţele” cu de-ale gurii), fie printre ceilaţi orăşeni, “neaoşi”, care nu simt deloc nevoia să arate că sunt ceea ce chiar sunt. Pe lângă acestea, indivizii în cauză şi-au “creat” atâta “educaţie” câtă au considerat ei că le este suficient spre “a se descurca”, “a se învârti”, “a se aranja”… În rest, nesimţire, tupeu, neobrăzare – cât încape!
Totuşi, aceştia ar fi rămas doar o modestă “minoritate”, dacă, după evenimentele din decembrie 1989, s-ar fi pus accentul pe EDUCAŢIE. O educaţie flexibilizată, cu programe de învăţământ şi manuale sintetizate, adaptate atât nevoilor “pieţii muncii”, cât şi cunoaşterii elementelor de cultură generală, fără de care un popor devine “turmă”, “populaţie”, o “adunătură” de indivizi care nu mai ştiu nimic despre “rădăcinile” lor. Asta ar fi presupus, pe de o parte, ca statul să facă un studiu, o prognoză a ceea ce îi este necesar ca forţă de muncă potenţială, în fiecare domeniu de activitate, pentru termen mediu (să zicem, pe 20-30 de ani), după care să adapteze planurile de învăţământ, numărul de locuri în licee, şcoli profesionale, postliceale, facultăţi, etc, în funcţie de acest studiu. Respectiva adaptare ar fi urmat să mai fie “ajustată”, în funcţie de contextul intern şi extern.
Pe de altă parte, acelaşi stat, ar fi trebuit să elaboreze o strategie care să sprijine punerea în valoare a “mândriei de a fi”… sătean, orăşean, locuitor al unei regiuni/provincii, cetăţean al României, al Europei, respectiv al Pământului, nu împotriva celorlalţi, ci împreună cu ei, fiindcă nu suntem, fiecare dintre noi “altfel”, ca să fim “Gigel-contra” împotriva celorlalţi, ci tocmai pentru că fiecare fiinţă umană, fiecare grup, oricât ar fi el de mic (familie, cătun, etc) sau de mare (cetăţenii unei ţări, ai unui continent sau toată umanitatea) este unic şi fiecare îmbogăţeşte, prin ceea ce are valoros, universul cultural al Umanităţii. Asta ar fi presupus elaborarea, pe de o parte, pentru fiecare comunitate, a unui set de manuale care să promoveze (în cadrul acelui curriculum la decizia şcolii) elementele de specificitate ale istoriei, etnografiei, folclorului şi geografiei din localitatea şi zona respectivă, iar pe de alta – valorile esenţiale ale poporului român, ale limbii române, ale comunităţilor româneşti din afara graniţelor, dar şi ale minorităţilor din ţară, care contribuie şi ele la îmbogăţirea tezaurului cultural de pe acest pământ românesc precum şi la dezvoltarea economică a ţării (că, doar, plătesc şi ei, în calitate de cetăţeni ai ţării, taxe şi impozite). De asemenea, ar fi trebuit promovat, tot de către şcoală, dar şi de mass-media, cu sprijinul aceluiaşi stat, respectul faţă de mediu, faţă de această planetă, singura casă a omenirii (deocamdată)…
Din păcate, după 1989, s-a pus “accent” mai mult ca înainte, pe promovarea non-valorilor, a “şmecherilor” care “s-au aranjat” foarte rapid. Au ieşit “în faţă”, nesimţiţii, profitorii, needucaţii, lipsiţi de bun-simţ, de “cei şapte ani de acasă”. S-au aciuat în funcţii de conducere, nu doar în politică, “de sus în jos” sau invers, mai ales aceia care nu dau nici doi bani (sau nici măcar un sfert de eurocent) pe respectul faţă de semenii lor sau/şi faţă de muncă, pe cinste, sinceritate, simţul datoriei… De asemenea, mass-media a decăzut, pentru mulţi aşa-zişi “jurnalişti” fiind mult mai uşor de luat “de-a gata” înregistrări sau transmisii în direct (era să scriu “live”, dar cred că limba română trebuie respectată, totuşi!…) ale unor scandaluri, violuri, crime, etc, decât de realizat o emisiune bazată pe documentare, anchetă, în stil profesionist. Mai nou, se practică “linşajul mediatic” sau “slugărnicia politico-economică”… Cum şi educaţia a rămas cam… “încremenită în proiect” sau “reforma” s-a făcut mai mult “după ureche”, “lăutăreşte”, ne-am trezit că, pe stradă, pe forumuri sau în titulatura firmelor diverselor societăţi comerciale, etc, limba română a devenit o limbă “second hand”. Aşa cum, de fapt, se şi comportă, românii, adesea, ca reprezentanţi ai unui popor “de mâna a doua”, când ies din ţară, şi chiar în competiţii internaţionale (când ni se spune că, deşi vom pierde/am pierdut, “am avut o evoluţie bună şi n-aveam şanse fiindcă adversarul este mai bun”, etc., etc…). A devenit chiar “titlu de mândrie” să aducem în marile oraşe mijloace de transport în comun “second” din alte ţări europene, să ne îmbrăcăm, mai degrabă, de la “s-h” (”second hand”) sau să achiziţionăm maşini uzate, dar “de firmă” de prin nu se ştie ce ţară vest-europeană… Bine că îi criticăm, în schimb, pe maghiari că vor să vorbească în limba lor, dar nu ne uităm cum este batjocorită, chiar “la ea acasă”, limba română, chiar de către unii vorbitori ai acesteia… Până la venirea crizei, ar fi fost luat în râs cel care şi-ar fi cumpărat automobil de la “Dacia”… Iar, în privinţa hainelor, uităm, din start, acea vorbă a englezilor (care chiar se respectă!): “sunt prea sărac ca să mă îmbrac ieftin!”
Şi această atitudine arată aceeaşi lipsă de respect faţă de noi înşine. Cum să ne respecte alţii, dacă noi nu ne respectăm şi nu le aducem şi lor, străinilor, la cunoştinţă (fiindcă nu ne-a învăţat mai nimeni) care ne (mai) sunt valorile, tradiţiile, elementele culturale deosebite?
Legat de acest aspect, dar şi de ceea ce pot face comunităţile locale spre a-şi păstra specificitatea, tradiţiile valoroase, ar fi trebuit, pe de-o parte, ca autorităţile (Ministerul Turismului, Ministerul Culturii, prefecturile, consiliile locale), în parteneriat cu instituţii de învăţământ superior şi de cercetare, ONG-uri şi diverşi alţi actori interesaţi de o dezvoltare serioasă, nu “pompieristică” a sectorului turistic, să purceadă la o inventariere a patrimoniului turistic, la nivelul fiecărei unităţi administrative (comună, oraş, judeţ), să sprijine restaurarea, renovarea şi punerea în valoare a acestora, dar şi promovarea lor, în plan intern, dar, mai ales, extern. La fiecare ambasadă, la fiecare consulat sau în orice centru cultural al României din alte ţări (în special cele europene, dar nu numai), în aeroporturile mari ale lumii, dar şi în cele româneşti (precum şi în gările interne importante, în benzinăriile de pe drumurile europene şi naţionale) ar fi trebuit să existe broşuri, pliante, imagini, hărţi turistice, care să promoveze valorile turistice ale ţării. De asemenea, promovarea se putea/poate face şi prin site-uri, unde informaţia să pătrundă în casa potenţialului turist, chiar în limba acestuia.
Un capitol important, legat de dezvoltarea şi promovarea turismului, l-ar reprezenta infrastructura. Şi aici nu mă refer doar la autostrăzile pe care România mai mult nu le are… Nu poţi promova agroturismul, turismul rural, turismul montan, cicloturismul, drumeţiile, turismul etnografic sau pe cel cultural-religios, în satele româneşti, dacă o mare parte a gospodăriilor rurale au wc-ul în fundul curţii, sunt lipsite de apă curentă şi canalizare, nu au acces la internet, iar reţeaua de bancomate se află preponderent în mediul urban sau în zonele periurbane (care dispun, de regulă, şi de o bună acoperire cu semnal de telefonie mobilă). Nu mai vorbesc de numeroasele drumuri judeţene şi/sau comunale neasfaltate sau de faptul că există case, la ţară, neracordate, în secolul XXI, în Uniunea Europeană, la curent electric! Aceste deficienţe, prezente mai ales în mediul rural, denotă lipsă de respect tocmai faţă de cei care erau numiţi, cândva, “talpa ţării” – ţăranii. Aceştia, majoritari ca pondere, în România, până în ultimii ani ai comunismului, au fost, secole de-a rândul, păstrătorii multora dintre valorile culturale prin care ne deosebim de restul lumii ca români, creştini, animaţi de spirit de convieţuire interetnică şi interconfesională…
Poate că sunt idealist… Pe vise, însă, nu se pune impozit (deocamdată; sper să nu-i treacă lui Boc, cumva, o asemenea idee!). Asta ar fi trebuit făcut, de 20 de ani… Încă nu este târziu nici azi! Şi ar trebui, mai ales, să li se acorde RESPECT, în primul rând, acelor dascăli – dintre care nu se poate să nu aibă cineva măcar un model: de educatoare, de învăţător sau de profesor! – care îşi fac datoria, la catedră (deşi, mai ales în ultimii ani, şi aici şi-au făcut loc “personulităţi” care n-au nici în clin, nici în mânecă, cu ideea de educaţie). Apoi, ar trebui să fie promovate, ca modele, ca exemple, toate numele mari ale ţării – din domeniul sportului, al ştiinţei, copiii câştigători de medalii şi distincţii la diverse olimpiade ştiinţifice internaţionale, acei jurnalişti profesionişti şi competenţi (pe cale de dispariţie, mă tem….), scriitori, oameni de cultură şi alţii, într-un cuvânt, toţi aceia care sunt modele, inclusiv în planul moralităţii şi fac cinste neamului şi pământului acestuia.
Vom reveni şi cu alte completări!…

Anunțuri