Fără categorie Altfel de spaţii, Cultură, Geografie istorică, Onomastică, Opinii 22:39
Sunt câteva nume care prezintă interes, fie prin prisma vechimii lor – fiind moștenite din substratul traco-dacic, sau din stratul latin, ori din adstratul slav – fie prin cea a însemnătății – de pildă, nume derivate de la vechile sărbători romane, unele încreștinate ori chiar din vremea creștinismului primelor secole de după Iisus Hristos. Aducem, aici, o listă, deloc exhaustivă: Murg, Mușat, Bărbat, Florea, Rusalie, Ban, Radu, Oprea, Preda, Stan, Stoia…
Lista rămâne deschisă!
Fără categorie Altfel de spaţii, Cultură, Geografie istorică, Geografie politică, Opinii, Politică. Altfel 23:05
Primele mențiuni ale tracilor apar în Iliada lui Homer, care relatează războiul dintre troieni și greci (1192-1182 î. Hr.). Tracii erau menționați ca aliați ai grecilor – o parte a lor, dar și ai troienilor – o altă parte.
Geto-dacii apar câteva secole mai târziu, fiind amintiți de Herodot, care-i numește, între altele, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. În sensul apartenenței dacilor la marele neam tracic trebuie menționată și inscripția lăsată de Acornion, la Dionysopolis (Balcic), în care-l numește pe Burebista, regele Daciei, al cărui sfetnic a fost, „cel mai mare rege trac”.
Ar fi de povestit în legătură cu statele create de strămoșii noștri. Primele, sub influență grecească, au apărut la sud de Dunăre, dar cel mai bine închegat a fost cel format de Burebista, preponderent, dar nu exclusiv, la nordul fluviului. Acest stat, diminuat teritorial ulterior, a dispărut, în urma războaielor daco-romane – 101-102 și 105-106 – o mare parte a teritoriului său devenind provincia romană Dacia.
Anterior, încă din primul secol creștin, doi dintre apostolii lui Iisus Hristos au predicat Evanghelia în Scythia Minor (azi, Dobrogea): Filip – ajuns episcop la Tomis – și Andrei – devenit episcop al Byzantionului (Constantinopolul de mai târziu). Amintirea, pe cale populară a acestei opere de evanghelizare s-a păstrat, în vremea persecuțiilor anticreștine, astfel încât, de la numele greco-latin al apostolului, Andreas, a rezultat singurul nume de lună din calendarul popular derivat de la un nume de persoană: Îndrea/Undrea, dat lunii decembrie, care începe după sărbătoarea sfântului Andrei (30 noiembrie).
Tot din primele secole creștine (până în primii ani ai secolului al IV-lea), în ciuda persecuțiilor, comunitățile aparținând acestei confesiuni, deși modeste numeric, au păstrat elementele legate de practicarea cultului, unele marcate prin desene, sculpturi legate de diferite simboluri (peștele, ciorchinele de struguri, păunul și altele). Unii dintre ei au devenit ucenici ai apostolilor, devenind, la rândul lor propovăduitori ai creștinismului, așa cum a fost Carpus, intrat, în primul secol d. Hr. ca ucenic al apostolului Paul și devenit, după ce a organizat episcopia de la Troada/Troia și a continuat ca episcop la traco-romanii balcanici, la Beroe/Irenopolis (azi, în sudul Bulgariei), el însuși apostol, așa cum este menționat de calendarul ortodox și greco-catolic românesc, de cel al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol și al Patriarhiei grecești de Antiohia, la 26 mai (și marcat de calendarele ortodoxe, pe stil vechi, atât de Patriarhia Moscovei, cât și de Mitropolia Moldovei, subordonată ei, la 8 iunie). Un al doilea Carpus, tot episcop, inițial, la Pergam, apoi la Thyatira (ambele în Asia Mică) a avut moarte de martir, în secolul al II-lea (după sursele grecești) sau al III-lea (după cele romane). Și acesta este celebrat, la 13 octombrie în calendarul ortodox și greco-catolic român, dar și în cele ale Patriarhiei Ecumenice și al celei grecești de Antiohia (în calendarul Patriarhiei moscovite și al Mitropoliei Moldovei, subordonate ei este celebrat la 26 octombrie), iar în cel romano-catolic – la 14 aprilie Ambii apar în lista cu demnitari creștini (episcopi, arhiepiscopi, mitropoliți, patriarhi) în lucrarea Oriens Christianus, publicată, la Paris, în 1740, de prelatul catolic francez Michel le Quien.
Cei doi episcopi poartă nume, romanizate, derivate de la tribul traco-dacic al carpilor și prezența lor la sud de Dunăre nu trebuie să ne surprindă. Istoricul roman Ammianus Marcellinus amintește, în secolele II-III, în Dobrogea, aproape de Carsium (Hârșova), un vicus Carporum (= satul carpilor), iar în estul Bulgariei de azi, între Marcianopolis (vest de Varna) și Mesembria (Nesebăr) este atestat un Carpudama, probabil, o deformare a unui *Carpodava. Și ulterior au existat fluxuri de daci nord-dunăreni stabiliți la sud de fluviu, migrați din proprie inițiativă sau strămutați după campaniile imperiale nord-dunărene de răspuns la atacurile dacilor liberi. Precizăm că, după informațiile autorilor greci și romani, tribul carpilor era localizat de o parte și de alta a Prutului, deci în actualele regiuni Moldova și Basarabia.
De asemenea, în regiunea Dunării de Jos, la cumpăna dintre veacurile III și IV, urmare a persecuțiilor autorităților, creștinii de aici au avut mai mulți martiri: Quindeus, Kamasis, Dadas, Dasius, Argeus, Narcissus și Marcellinus (I. Ionescu, 1999). Dintre aceștia, Dasius, Argeus și Dadas au nume traco-dace, în vreme ce Quindeus, Narcissus și Marcellinus sunt latinești, ca și Kamasis (numele roman, Camasis, ortografiat grecește). Numele de mai sus au evoluat, la români spre formele Cândea, Cămaș, Dada, Dașu, Argiu. Regăsim, în onomastica actuală, și pe Narcis și Marcel, dar credem că ambele sunt preluări mai recente, doar ultimul, Marcellinus (un derivat al lui Marcellus), evoluând, cu fonetism greco-bizantin, spre Marchel/Mărchel.
La martirii de mai sus se mai adaugă și Iulius Veteranus, militar în garnizoana romană de la Durostorum, care a fost executat, când s-a aflat că e creștin, la 27 mai 298 (de aceea, este marcat în calendar, ca sf. Iuliu Veteranul, pe 27 mai, a doua zi după sf. Apostol Carp). Numele respectiv a evoluat, și el, în onomastica românească, spre forme ca Julea/Giulea, extrem de frecvente, din Evul Mediu, până azi, în spațiul românesc.
La nord de Dunăre, după cucerirea romană și transformarea unei mari părți a Daciei în provincie, printre coloniștii veniți în secolele II-III săau aflat și militari, încartiruiți în diferite garnizoane. Printre ei se aflau și creștini, originari din Siria, care aderau la cultul promovat după Învierea lui Iisus, de apostoli și ucenicii lor. Aceștia utilizau, pentru a se recunoaște, diferite semne (peștele, vița de vie, păunul…). Dacă despre pește – cu varianta sa în greacă ICHTIS – s-a mai vorbit, să spunem câte ceva despre celelalte simboluri. Vița de vie – vitis, în latină – este văzută ca izvor la vieții – vita, vinul fiind folosit și la Sfânta Împărtășanie. Păunul, al cărui penaj se revigorează în fiecare primăvară, simbolizând renașterea, deci, iarăși, Învierea (lui Iisus, produsă în acest anotimp) a devenit un simbol păstrat de populația din spațiul carpato-balcanic, încât, de la numele latin al păsării – pavo/pavonem – a rezultat forma păun, păstrată, frecvent, în antroponimia românească.
Romanii s-au retras din regiunea de la nord de Dunăre spre sfârșitul secolului al III-lea, dar au plecat în Balcani doar cei din armată, administrația și familiile lor. Mai mult, din regiunile neocupate de romani, în secolele II-III, dacii liberi (costobocii, carpii) zonele de la sud de Dunăre și după retragerea aureliană, deci nu se poate vorbi de o retragere integrală a populației locale (romanizate sau nu) în Balcani. De-altfel, în folclorul comunităților dunărene nu există nici un fel de asemenea mențiune. În plus, dacă s-ar fi produs o asemenea retragere, să zicem, a daco-romanilor din fosta provincie, abandonată în 271-275 de Imperiu, ar fi trebuit ca locuitorii dintr-un areal de peste 100000 km2, să se îngrămădească în unul, sud-dunărean, de câteva ori mai mic, cu o configurație predominant muntoasă și deja populat de strămoșii românilor timoceni.
În anul 313, împăratul Constantin cel Mare, cu origini traco-romane – s-a născut la Naissus (Niș), foarte aproape de regiunea românilor timoceni de azi, a promulgat cunoscutul Edict de la Mediolanum (Milano) prin care oficializa creștinismul în Imperiu. Curios, după 318, atacurile carpilor și, în general, ale dacilor nord-dunăreni au încetat, „din senin”. Probabil că, în acest interval, împăratul va fi avut o întâlnire cu marii preoți ai lui Zamolxe, reprezentându-i atât pe tracii (mai mult sau mai puțin romanizați) de la sud de Dunăre, cât și comunități ale dacilor nord-dunăreni. Împăratul i-ar fi convins, cu vorba bună, că au de ales între a rămâne „barbari” și „păgâni”, sau a deveni „romani”, prin creștinare. Nu există nici o dovadă scrisă a unei asemenea discuții, dar argumentele, actuale, ajunse până la noi, pledează în favoarea unei asemenea ipoteze. În primul rând, inclusiv temenii latini romanus și christianus, care au evoluat, în română, la român și creștin. Ultimul este foarte important fiindcă îl conservă pe c din christianus, ca și limbile romanice occidentale: în greacă pentru creștin se spune hristianos, iar în limbile slave – hristianski/hrestianski, deci cu h (care s-a impus la noi, în Evul Mediu, prin Patriarhia de la Constantinopol și folosirea ca limbă bisericească a slavonei, în forma Hristos; catolicii, afiliați Romei spun Cristos).Apoi, transformarea vechiului Munte Sfânt al lui Zamolxe – Kogaionon – în Muntele Sfânt al românilor creștini – Ceahlăul (există o însemnată toponimie creștină în această arie: Toaca, Panaghia, Poiana Maicilor, Pârâul Călugărilor, Schit) care ar întări o asemenea ipoteză. Apoi, terminologia legată de creștinism (în bună măsură, păstrat pe cale populară) este de origine latină: Dumnezeu, zău, înger, cruce, biserică, preot, botez, Paște, Crăciun, cuminecare, păgân și altele. De asemenea, două dintre textele religioase foarte importante ale creștinilor – Tatăl Nostru și Crezul au peste 80% termeni de origine latină, inclusiv în variantele lor ortodoxe.
Printre argumentele în favoarea vechimii creștinismului românesc (de sorginte romană) se numără lista, surprinzător de numeroasă de prelați creștini învestiți în funcții, în secolele I-IX, în Asia Mică – purtând nume precum Carpus – devenit Carp(u), Basiliscus – a evoluat în Văsescu/Văsiescu, Sabat(t)ius – a trecut în Savatie, Bassianus – devenit Băceanu, Dacius – este episcopul de Niceea desemnat de Constantin cel Mare să organizeze Primul Conciliu Ecumenic, în anul 325 d. Hr., Inger – așa apare în documentele de limbă latină, tot la Niceea, ca mitropolit, pe la 820 d. Hr. Adăugăm și faptul că aceste nume au, și ele, continuitate în onomastica românească, până azi (exceptându-l pe Dacius).
De-altfel, câteva atestă nu doar romanizarea tracilor, în general, ci chiar și a ramurii lor nord-dunărene (geto-dacă), prin prezența unor purtători ai numelor Carpus, Dacius sau Bassianus (originar din Bacea, pronunțat, cu fonetism arhaic, de sorginte traco-dacică, Bașea). Important este faptul că, deși se susține că dacii nord-dunăreni nu s-au creștinat și nici nu s-au romanizat, cel desemnat de împăratul traco-roman Constantin cel Mare să organizeze primul Conciliu Ecumenic de la Niceea (325 d. Hr.) se numește Dacius, adică, după Dan Dana (2014), un dac romanizat. De asemenea, Michel le Quien, în Oriens christianus (1740) arată că, tot la Niceea, pe la 820, era mitropolit un Inger. Cum greaca și latina nu aveau semne diacritice, deci nici î, este foarte posibil ca acest nume să fi fost Înger și să-l ateste pe… primul român menționat documentar. Subliniem aceste aspecte, deoarece Niceea este singura așezare, în afara capitalei imperiale, Constantinopol cu mai mult de un Conciliu Ecumenic, în secolele IV-IX: astfel, în capitală s-au desfășurat 5, iar la Niceea – două. Unul a fost organizat de Dacius (primul), altul, în 787, l-a avut, printre participanți pe un Ursus, un traco-roman venit de la Marcianopolis (nord-estul Bulgariei de azi), iar în 820 păstorea, tot aici, ca mitropolit, un Înger (nume care, de asemenea, se regăsește și mai târziu în onomastica românească). Niceea se găsea în Bitinia, de unde este originară, ca traco-frigiană romanizată, mama lui Constantin cel Mare, împărăteasa Elena.
Foarte importantă, din această perspectivă a creștinismului primar, este Sărbătoarea Crăciunului – Ziua Nașterii Domnului Nostru Iisus Christos. Deși Constantin a legiferat oficializarea creștinismului, nu s-a creștinat decât pe patul de moarte, când a preferat erezia ariană. Aceasta, propovăduită de Arius, susținea că Iisus Christos ar fi nu născut, ci creat, „al doilea Adam”. Erezia a avut un puternic ecou, până spre sfârșitul secolului al IV-lea, în special în partea estică a Imperiului (inclusiv la Constantinopol, unde au fost arieni, atât împărați, cât și episcopi ai eparhiei respective), cât și la nord de Dunăre, unde stăpâneau goții. Astfel, din latinescul creatio/creationem, s-a ajuns la forma Crăciune, apoi Crăciun, care s-a păstrat, deși, ulterior (de la sfârșitul secolului al IV-lea), atât Imperiul roman, cât și regiunile nord-dunărene, au renunțat la erezia ariană. Dacă, până la începutul secolului al VII-lea, Imperiul a stăpânit regiunile balcanice, cele de la nord de fluviu s-au aflat sub control imperial cu intermitențe, încât acest fapt pare să fi permis păstrarea numelui Crăciun. Toate celelalte popoare romanice – inclusiv dalmații balcanici au, pentru această sărbătoare, un derivat de la Natalis (Dies) – Naduál (dalmată), Nadal/Nadel (raetoromană), Natale (italiană), Noel (franceză), Nadal (catalană), Navidad (spaniolă), Natal (portugheză). Unitatea (pan)românească, inclusiv prin prezența (mai rară) a acestei forme și la românii balcanici, este evidențiată atât de atestările medievale ale sale la sud de Dunăre (chiar în forma Crăciun, de pildă, în Tesalia), cât și de dăinuirea sa până azi, într-o formă ușor modificată – Cârciun. În plus, dacă românii n-ar fi existat, până spre 1300 la nord de Dunăre, cum s-ar explica atât faptul că atestarea cea mai veche este din 1143 (N. Drăganu, 1933), în Galiția (vestul Ucrainei de azi), cât și transmiterea acestui nume maghiarilor, în forma Karacson[1]?
O altă chestiune care arată că romanizarea, prin creștinare, a strămoșilor noștri s-a produs nu doar în Balcani, ci pe ambele maluri ale Dunării, este legată de numărul mare al formelor de nume vechi creștine românești, având pe sân(t)/sântă în față, evoluate din formele latinești san(c)tus/san(c)ta. Menționăm aici numele Sântămărie, Sântelie, Sânziane, Sâmpietru/Sumchetru, Sânpaul, Sânmarin, Sântoader, Sângiorzu/Somdjorz, Sânmedru/Sumedru, Sânnicoară, Sânvăsâi, Sânsava. Dintre acestea, exceptându-l pe Sânmedru, toate celelalte au corespondente ȘI în limbile romanice occidentale (italiană, franceză, occitană,catalană, spaniolă, portugheză): Sântămărie – Santamaria/Santa Maria, Sântelie – Sant Elia/Santelia/Sant’elia, Sânziane/Sân-Jeane – Sanziani/Sanjean[2], Sâmpietru/Sum-Chetru – San Pietro/Sanpietro/Sampietro, Sânpaul/Simpoca/Săpoca – Sanpaul/Sanpaulo/Sanpao/Sapaula[3], Sânmarin – San Marin/San Marino/Sanmarin/Sanmarino, Sântoader – San Teodoro/Santeodoro, Sângiorzu – San Giorgio/Sangiorgio, Sânnicoară – San Nicola/San Nicolas/San-Nicolas/Sannicola/Sannicolas, Sânvăsâi – San Basilio/San-Basilio/San Basile, Sânsava – San Saba. Deci, din cele 12 nume românești, 11 au corepondente și în lumea romanică occidentală. Pentru comparație, albaneza nu are decât 5 asemenea forme asemănătoare celor din română: Sântămărie – Shën Mëri, Sântelie – Shëndelli/Shën Ilija/Shën Li, Sâmpietru – Shën Pjetri, Sângiorzu – Shën Gjergj/Shëngjergj, Sânmedru – Shën Dhimitër/Shmitër. Dacă poporul român s-ar fi format, doar în Balcani, numai în vecinătatea albanezilor, nu era normal ca formele comune cu albaneza să fie mai numeroase decât cele asemănătoare cu cele din limbile romanice occidentale?
Alături de aceste nume cu sân(t)-sântă în față, există și alte antroponime creștine vechi, păstrate din perioada romanizării prin creștinare a traco-dacilor: Andreas, Antonius, Barbara care au devenit, în română Îndrea, Înton, Barbu. Ultimul a avut o evoluție interesantă, după cum evidențiază atât N. A. Constantinescu (1963), cât, mai ales, Chr. Ionescu (1973), prin formele Barbără, Barboră, Barbură, Barbur, Barbul, trecând, deci la… masculin. Precizăm că toate numele ante-menționate se referă fie la sfinți și/sau profeți din Vechiul Testament, fie la sfinți și/sau martiri cu activitate până la începutul secolului al IV-lea, când, după recunoașterea creștinismului, Biserica i-a declarat sfinți.
Pe de altă parte, de la invocația creștină Alleluiah! pare să fi evoluat forma românească lerui, care, în varianta lerui-ler se regăsește în colindele românești (termenul vechi, din latinescul callendae fiind cărindă sau corindă – păstrat, încă, în Maramureș – cu derivatul Cărindar, alt nume al lunii ianuarie, alături de Gerar). De la forma ler(u) au rezultat o serie de forme onomastice, fie toponime – Leru, Lerești, Lerici – fie antroponimice: Ler(u), Lerescu și altele.
De asemenea, o mare frecvență are și numele Preut/Preot, atestat, preponderent, cu mii de ocurențe, la nord de Dunăre. Forma a evoluat din latinescul presbiterus, fiind foarte apropiată de cea franceză – pretre. De asemenea, dintr-un greco-roman episcopus a rezultat forma piscup, care a creat și antroponime – Piscup, Piscupescu, mai rar întâlnite, dar, totuși atestate. De asemenea, I. Ionescu (1999) opinează că și din latinescul eremitus = călugăr ar fi derivat termeni ca râmeț, râmeție, atestați toponimic – în Ardeal, Râmeț – cu o însemnată difuzie și a ocurențelor antroponimice.
Chiar dacă s-au creștinat, prin romanizare, strămoșii noștri nu au renunțat, complet, la toate elementele care-i defineau. Plecând de la prestigiul dobândit prin numele celor doi episcopi numiți Carpus, dar și ținând la vechiul lor nume de trib dacic, carpii și l-au conservat, ca antroponim, folosit, inițial, ca nume de botez, apoi – și ca nume de familie. Din Evul Mediu, de la primele atestări, cea mai mare frecvență a antroponimului se regăsește, continuu, în Moldova și Basarabia, care, în prezent, însumează circa 90% din cei peste 10 mii de purtători ai numelui Carp (peste 5000 – în Moldova, peste 4000 – în Basarabia), adică acolo unde au trăit carpii în antichitate. Cele mai importante centre ale lor au fost și au rămas Petrodava – devenită, din Evul Mediu, Piatra (atestată ca Piatra lui Crăciun, azi – Piatra Neamț) – însărcinat cu paza Muntelui Kogaionon/Ceahlău și Paloda, cu numele tradus de slavi: din berlo = arie cu exces de umezeală, mlăștinoasă, care l-a tradus pe traco-dacicul paloda (asemănător ca formă cu latinescul paludem = loc mlăștinos), a rezultat actualul nume, Bârlad, purtat atât de cel mai important râu din estul Moldovei, cât și de principalul oraș de pe acesta. Localitatea a fost reședința Țării Berladnicilor/Bârlădenilor, ce acoperea bazinul râului Bârlad și, după contopirea sa cu Țara Moldovei, a devenit sediul marelui vornic al Țării de Jos. Dacă Piatra, sediu, și aceasta, a unei formațiuni prestatale, conduse de un Crăciun, a rămas reședință de ținut, apoi de județ, până azi, fiind, în toată epoca medievală, ca și Bârladul, printre cele mai importante orașe ale voievodatului/principatului est-carpatic, Bârladul a mai fost reședință de ținut/județ și chiar regiune, dar numai până în 1956, când… bârlădeanul Gheorghiu-Dej a desființat regiunea centrată pe această localitate.
Astfel de nume s-au păstrat și în celelalte regiuni. După lingvistul Dragoș Moldoveanu (2010), numele Clujului e românesc, fiind influențat, în evoluția sa de la un clusus = închis (cu sensul, geomorfologic, de poziție care se închide, în fața Apusenilor, pe drumul către vest, spre Crișana), și de apariția slavilor. De-altfel și prima mențiune medievală maghiară, într-un document redactat în latină, Castrum Clus arată că asta era forma românească, rostită, probabil, Cluș și sonorizată, ulterior, la Cluj. Dacă forma românească ar fi derivat din cea maghiară – Kolozsvar – ar fi trebuit să fie *Culușoara, care nu este atestată nicăieri. În sudul țării, vechiul castru roman Turris, de la confluența Oltului cu Dunărea, a fost „rebotezat” de goți Thurm, revenind, apoi, în română, în forma Turnul, cu poziție strategică importantă și în Evul Mediu, motiv pentru care, alături de Giurgiu, a și fost transformat în raia, de către otomani. După 1829, când Înalta Poartă a retrocedat raialele Țării Românești, localitatea a fost unită cu satul vecin, Măgurele, devenind Turnul Măgurele.
Și frecvența numelui Balaur, cu numeroase ocurențe și la sud de Dunăre – care trimite la drapelul de luptă traco-dacic – balaurul cu cap de lup – nume provenind din substratul traco-dacic arată păstrarea unor asemenea elemente. Inclusiv numele Lup – prezent și el cu sute de variante și derivate, ce însumează zeci de mii de atestări pare o dovadă în același sens, chiar dacă vine din latinescul lupus. Deja, numele, cu valențe totemice și tratat de N. A, Constantinescu la antroponime calendaristice, este menționat în inscripții, în veacul al VI-lea, la Novae = Sviștov (nordul Bulgariei actuale) în forma Lupus. Ținând cont de opiniile care susțin că numele dacilor ar deriva dintr-un termen traco-dacic – daos = lup, dacii fiind, în acest caz, neamul lupilor, s-ar putea explica frecvența mare a circulației numelui, cu cele mai multe atestări tot în regiunile nord-dunărene, dar cu mențiuni, destul de frecvente, și în Balcani.
Se pare că, după unele cercetări, balaurul cu cap de lup – stindardul strămoșilor noștri – era colorat în roșu, galben și albastru. Culorile respective au fost păstrate de detașamentele traco-dace auxiliare ale armatei imperiale romane, fiind folosite, după creștinarea prin romanizare a înaintașilor noștri, mai ales la ornamentațiile prezente în lăcașurile de cult (biserici, catedrale, mănăstiri, schituri). Așa par să evidențieze acest lucru ornamentațiile în formă de cruce creștină prezente la Sfânta Sofia, lăcaș de cult din capitala Imperiului roman de răsărit, ridicat în vremea împăratului traco-roman Iustinian, combinața de culori fiind preluată, ulterior, de edificiile de cult din spațiul românesc – Mănăstirea Cozia, Mănăstirea Voroneț, Mănăstirea Horezul, biserica Sfântul Nicolae din Făgăraș și altele. Cum stindardul traco-dacic era, de fapt, un drapel, culorile respective nu se regăsesc doar în drapelele celor două state român(ofon)e – România și R. Moldova – ci și în stindardele folosite de diferitele entități statale unde au locuit și/sau mai locuiesc români, în spațiul carpato-balcanic.
Amestecul, după creștinarea prin romanizare, realizată într-o variantă mai degrabă populară, decât oficială, între tradiții precreștine și cele adoptate prin aderarea la creștinism se explică prin păstrarea expresiei a da ortul popii (care trimite la taxa plătită, anterior lui Charon, „luntrașul” ce-i trecea pe răposați în tărâmul lui Hades; locul său a fost luat de preot). De asemenea, frecvența numelor Giorzu/Sângiorzu se leagă și de metamorfoza cultului cavalerului trac (danubian) – un cult traco-dacic războinic, militar, în icoana creștină a Sfântului Gheorghe omorând balaurul. Cavalerul/călărețul a rămas, balaurul cu cap de lup (steagul de război al strămoșilor) a devenit, oficial, simbolul păcatului, sabia transformându-se în suliță. Fapt important, Sfântul Gheorghe numit purtătorul de biruință, și-a păstrat caracterul militar, fiind ocrotitorul atât al oștirii în Evul Mediu (de pildă, în vremea lui Ștefan cel Mare), cât și al Armatei Române de azi. De asemenea, deși forma (greacă) Ghiorghios a fost impusă de Patriarhia constantinopolitană, sensul numelui = țăran, agricultor, explică difuzia masivă a acestuia. La românii nord-dunăreni, numele Gheorghe este al treilea în clasamentul onomastic general, din Evul Mediu, după Popa și Ion, dar ocupă primul loc, ca frecvență, în cazul toponimelor derivate de la el, înaintea celor derivate de la Ion.
Iar dacă această argumentație nu convinge, mai adăugăm două elemente comune românei cu celelalte limbi romanice. Unul se leagă de păstoritul transhumant, pentru care, de la termenii latinești peccorarius și berbecarius, limbile romanice au corespondente onomastice. Astfel, de la primul termen au rămas Pegureiro – în portugheză, Pegorar – în spaniolă, Pegoulier/Pegourier – în franceză, Pecoraro/Pegoraro – în italiană, Păcurar – în română. De la al doilea, am notat pe Bergeiro – în portugheză, Bergar – în spaniolă, Berger – în franceză, Bercaro – în italiană, Bercar/Berbecar – în română. Intrigă prezența, de la al doilea termen, doar a unor forme „scurte” în limbile romanice occidentale, de la un *bercarius, în vreme ce, singură, româna a păstrat un derivat ȘI de la berbecarius. O posibilă explicație ar putea fi dată de faptul că, dacă daco-romanii au fost abandonați de Imperiu la finalul secolului al III-lea, în Balcani și în partea occidentală a împărăției romane, s-a produs o modificare, prin elidare a lui berbecarius în *bercarius, la care fosta provincie romană Dacia nu a mai participat. Întărește o asemenea ipoteză faptul că Berbecar este atestat aproape exclusiv la nord de Dunăre, inclusiv în sud-estul Ungariei (cu cea mai mare frecvență în partea basarabeană a R. Moldova), în vreme ce Bercar se evidențiază atât în Dobrogea (rămasă la Imperiu până în anul 602), cât și în regiunile imediat învecinate, de la nord de Marea Neagră (sudul Ucrainei, inclusiv Bugeacul).
Al doilea are legătură cu derivatele de la termenul latinesc terra, care a dat, în română termenul țăran, cu sens de agricultor, lucrător al pământului. Se evidențiază, astfel, prezența formelor romanice occidentale, derivate de la termeni ca terra/terre/tierra, în special în țările de limbă neolatină din Vestul continentului – Portugalia, Spania, Italia, Franța, vestul și sudul Elveției, sudul Belgiei – în vreme ce formele derivate de la termenul țară se regăsesc mai cu seamă în spațiul carpato-balcanic, din nordul Poloniei, până în partea centrală a Greciei și din vestul Cehiei și al Ungariei, până în estul Ucrainei. Este interesant că există chiar și o formă identică între cele două părți ale lumii romanice europene: Tieran – notat în partea occidentală și Țieran, notat, frecvent, fără ț, în spațiul românesc. Lăsând la o parte evoluțiile fonetice (nu prea) diferite, reiese, în primul rând, faptul că, fiind în mare parte țărani, locuitorii spațiului românesc au populat și lucrat pământul, adică țara (care are un derivat, țarină, cu sensul de moșie a unui asemenea țăran), despre care geograful Ion Conea (1993) a aflat, de la locuitori ai Țării Vrăncii, că are sensul de loc unde se fac bucate. Deci țăranii sunt oamenii pământului idee care trimite și la expresia biblică Pământ ești și-n pământ te vei întoarce…
Așadar, nu ar fi avut cum, având țăranii un asemenea termen, evoluat din latină, să-și ia „pământul în spinare”, ca să migreze cu el, secole la rând, pe-nu-se-știe-unde… A doua idee care se desprinde de aici este că, dacă termenii care au creat onomastica respectivă au rămas comuni cu cei asemănători din lumea romanică occidentală, ei nu se puteau fixa decât în secolele IV-VI, când, probabil, s-a produs romanizarea celei mai mari părți a strămoșilor noștri. În fine, ca să nu exagerăm cu detaliile în acest sens, încheiem referințele la acest aspect cu cele legate de țări. Acestea, ca formațiuni premergătoare statelor medievale, apar, în mare majoritate, la nord de Dunăre, cele mai multe, la vest de Carpați: Țara Maramureșului, Țara Oașului, Țara Moților, Țara Hațegului, Țara Oltului, Țara Bârsei, Țara Brodnicilor, Țara Bolohovenilor, Țara Berladnicilor, Țara Vrăncii, Țara Loviștei și altele. Iar, legat de acest aspect, dacă românii n-ar fi locuit ȘI la nord de Dunăre, să vedem ce s-ar răspunde, nu doar argumentat, ci în primul rând, cu bun-simț, cu bună-credință, la aceste întrebări: 1.Când s-au închegat aceste țări, cnezate, ducate/voievodate atestate, primele, din al IX-lea secol, de cronicile maghiare, nu lângă Dunăre, ci în partea de nord-vest a României de azi? 2.Cum se face că „descălecatul” în Țara Românească vine din Țara Oltului și nu invers? 3.Cum se explică celălalt „descălecat”, dinspre Țara Maramureșului, spre Țara Moldovei, tocmai din nordul teritoriului locuit (și azi) de români și nu de lângă Dunăre? 4.Când au avut timp românii să-și închege entități politice la nord de Dunăre (și nu doar „lângă” fluviu), încă din secolul al IX-lea, dacă afirmați că ei au trecut Dunărea abia după anul 1000, sau chiar 1300???
Cum pot explica noii adepți ai „teoriei” lui Roesler dăinuirea în limba română, preponderent a unor termeni traco-daci și/sau latini pentru păstorit și activitățile agricole, respectiv pentru vegetația forestieră??? Din terminologia agricolă menționăm termeni ca pământ, arare, semănare, culegere, grâu, orz, secară, ceapă, ai (usturoi), măr, păr, prun, viță de vie, vită, porc, oaie, ied, capră, cal și altele, de origine latină, alături de alții, mai puțini, din substratul traco-dac, precum mazăre, mânz, vătui. Cea forestieră cuprinde, din latină, pe codru, pădure, fag, paltin, ulm, plop, salcie, alături de traco-dacii brad, gorun. Păstoritul, în schimb, pare a avea o mai mare frecvență a termenilor traco-daci, fără a lipsi cei latinești. Traco-dacici sunt baci, mocan, stână, strungă, cârlan, zăr, urdă, iar latini – păcurar, berbecar, oaie, miel, berbec, lapte, caș și altele. Și (vă) întreb, neo-roeslerieni de „ocazie”, ce popor „nomad”, „migrator” folosește terminologie forestieră și agrară care-l „leagă” de locul pe care-l populează și-l valorifică? La fel, este posibil ca păstorul transhumant (nu „nomad”), care pendulează între zonele de iernat din regiunile joase – de la Sânmedru la Sângiorz – și apoi în cele de văratec, de la munte, să păstreze terminologia pastorală traco-daco-romană, dacă e doar „migrator”???
Făcând trimitere, deja, la onomastică, să ne oprim și asupra toponimiei, deoarece și ea arată o dăinuire ȘI la nord de Dunăre a traco-dacilor romanizați, deveniți români, acum mai bine de un mileniu. Strămoșii noștri traco-daci au avut nume de râuri – păstrate și de romani, acolo unde s-au înstăpânit – ca Tisia, Samus, Crisia, Marisus, Tibiscus, Alutus, Latron, Argesis, Buseus, Thiarantos, Pyrethos, Danastris, care au devenit, în română Tisa, Someș, Criș, Mureș, Timiș, Olt, Lotru, Argeș, Buzău, Prut, Nistru. Adăugăm și pe Donaris, din care a rezultat, în română, Dunăre. Și în Balcani, vechile nume trace Margus, Pecus, Timacus, Almus, Oescus, Uitus, Asamus, Iaterus, Altinum au devenit Morava, Pec, Timoc, Lom, Iskăr, Vit, Osăm, Iantra, Oltina. Observăm că, în Balcani, unde au fost români (neo-roeslerienii ar zice că toți erau DOAR acolo!) și mai sunt și azi, sub influența slavilor, prin secolele IX-X, a din numele Margus, Timacus, Almus, Asamus, Altinum, a devenit o – Morava, Timoc, Lom, Osăm, Oltina. Dar, interesant, nu?, și Samus, Marisus, Alutus, Latron de la nord, au devenit, și ele, Someș, Moreș, Olt, Lotru. Cum se poate așa ceva, dacă nu erau români ȘI la nord de Dunăre? Unde mai apare un termen, de origine traco-dacă, un *bihalus (= bivol), care a dat *Biharu. Iar maghiarii, când, în secolele IX-X, încep să pătrundă dinspre vest, către Ardeal, exact pe Someș și Mureș, găsesc aceste nume în forma (românească) *Sameș și *Mareș, din care ei au făcut Szamos și Maros. La fel s-a întâmplat și cu *Biharu, păstrat de maghiari în forma Bihar. În română, sub influența slavilor care (mai) erau în zonă, *Sameș, *Biharu și *Mareș au devenit Someș, Bihor și Moreș (forma e atestată, într-un document latin de acum un mileniu prin numele Urbs Morisena = Cetatea Moreșana). Această ultimă formă a devenit, ulterior, Mureș, exact cum și Donaris și Tonzus au devenit Dunăre și Tundja, iar mons/montis, frons/frontis, pons/pontis au dat, în română munte, frunte, punte. Trecerea lui o la u e un fenomen dialectal vechi, manifestat în arii romanice marginale și prezent în zonele în care s-au dezvoltat limbile portugheză, franceză, reto-romană, sardă. De exemplu, forma latinească dolor a devenit douleur în franceză și durere în română. La fel corona a dat, în franceză, couronne, iar în română cunună. La retoromani, limba lor se numește rumantsch, exact cum și înaintașii noștri se numeau, până la Unirea Principatelor, rumâni.Forma cu u a fost/este atestată în toate dialectele românești: la aromâni apare, încă, varianta, arumân, la meglenoromâni – rumon, iar la istroromâni – rumăr. În concluzie, numele Someș, Bihor, Mureș au evoluat conform specificului limbii române, pe când în maghiară au rămas așa cum le-au preluat de la români.
Legat de aceste nume, chiar în Ungaria actuală, numele lacului Balaton se explică prin evoluția sa din forma românească *Băltoniu, evoluată din cuvântul de origine traco-dacică baltă, la care, în vremea romanizării, s-a adăugat sufixul latin onius, conservat în formele -oni/-oane în vestul țării (Banat, Hațeg, vestul Olteniei) și la românii balcanici. Tot acolo, numele arhiepiscopiei catolice, Esztergom, este evoluția, în maghiară a lui Strigoniu, formă românească veche. De asemenea, Bacea – ținutul bacilor, este, poate, cel mai vechi choronim creat de strămoșii noștri. Astfel, pe lângă inscriția in civitas bacensis, atestată, în latină, în secolul al IV-lea, pe site-ul https://imperium.ahlfeldt.se/ – Digital Atlas of the Roman Empire apar două localități Bassiana, atestate la finalul antichității. Una se afla la sud de Bacea, în Srem (vestul Voivodinei sârbești de azi) și celălalt, în vestul Ungariei, dincolo de lacul Balaton. Localitatea de la sud de Bacea e cea care apare și în inscripția romană, amintin de o localitate cu originari din Bacea. Forma, derivată, bacensis (= a băcenilor) e latinească, pe când cele două Bassiana sunt transcrierea, latină, cu ss = ș a unui *Bășeana traco-dacic. Atât băcenii (aproape) dispăruți între timp, cât și bănățenii și timocenii, pronunță, ca și moldovenii, pe ce/ci (păstrate din latină, de italieni și de români) cu ș, fonetism, probabil, tracic, arhaic, conservat la periferiile cu vorbitori de română. Informația despre Bacea și transhumanța spre/dinspre această regiune mi-a fost furnizată de români timoceni, în urmă cu un sfert de veac, deoarece, aceștia au practicat-o spre această arie, secole la rând. De-altfel, în acest context, dacă alăturăm *Băltoniul, Bacea și cele două Bassiana, relatarea lui Anonymus, conform căreia, maghiarii au găsit, în Panonia, în secolul al IX-lea, niște blachi ac pastores Romanorum (vlahi/români adică păstorii romanilor) capătă o acoperire foarte bună. De-altfel, de la choronimul românesc, care a dat și mii de purtători ai antroponimului Băcean, s-au transmis, atât în maghiară (Bacs), cât și în sârbă (Bačka) forme onomastice derivate. De asemenea, în primele secole creștine *Bășeanu (= originar din Bacea/Bașea) apare, printr-un episcop Bassianus, prezent în Asia Mică.
Și tot în vestul Ungariei, în secolul al IX-lea, înainte de venirea maghiarilor, o parte din români, localizați în jurul *Băltoniului, au fost supușii lui Carol cel Mare, conducătorul statului franc, numit, după conducător, Imperiul carolingian. Cum și acolo românii trăiau amestecați cu slavii, care au influențat, fonetic, româna, încât a nazalizat a devenit î/â – ca în romanus, paganus, angelus, san(c)tus, manus etc – francus (cu sensul de supus al statului franc) a dat frâncu, prezent, în mii de ocurențe, ca antroponim. Acești frânci sunt urmașii românilor alungați de maghiari din Panonia după ce au ajuns ei acolo. Contactele cu statul franc, care stăpânea și nordul Italiei (de care, geografic, acești români vestici erau foarte aproape) explică evoluțiile paralele ale unor nume vechi, atât în franceză și italiană, cât și în română, prezentate în Tabelul 1:
Tabelul 1
| latină | franceză | italiană | română |
| Aldus | Aldo | Aldea | |
| Iulius | Jules | Giulio | Julea/Giulea |
| Carolus | Charles | Carlo | Cârlea |
| Carolus Magnus | Charlemagne | Carlomagno | Cârloman |
Prezența acestor forme se explică, în cazul lui Aldus (formă latinizată), prin pătrunderea goților. Deci, un nume de origine germanică a fost transmis atât strămoșilor românilor, cât și ai italienilor, nu și celor ai francezilor, deoarece goții nu aveau cum să năvălească peste francii deja instalați acolo încă din secolul al V-lea. Iulius am văzut că e numele unui sfânt roman, martirizat la finele secolului al III-lea, la Dunărea de Jos, deci cu șanse, în secolele IV-V, să fie difuzat, ca antroponim și în lumea creștină romanică occidentală, iar derivatele de la Carolus (Magnus) din franceză și italiană, ca și formele – mai rar atestate, dar prezente! – din română să se explice prin acești frânci. Lingvistic, ei aparțineau românilor vestici, numiți și rotacizanți, continuați, în Evul Mediu, mai spre sud, pe coasta dalmată, de morlaci, dintre care au mai rezistat foarte puțini istroromâni. Aria locuită de acești români vestici se întindea, acum un mileniu, din Peninsula Istria, până în Apuseni și Maramureș (Gh. Ivănescu, 2000).
Principala trăsătură a acestora este modificarea lui n în r. De exemplu, istroromânii spun măra, pâre, dumirecă, gerunche, în loc de mână, pâne, duminecă, genunche. La fel, în Țara Moților, mai sunt localnici, de regulă bătrâni, care salută cu bură dimireața – în loc de bună dimineața, iar un cântec maramureșean are versul „Săracă irima me”, în loc de inima. Dacă acești români rotacizanți au început să schimbe, pe lângă a urmat de n în î/â, și pe a urmat de r, deoarece, de pildă, pâne a devenit pâre, s-a putut ajunge, de la Carolus, la Cârlea, iar de la Carolus Magnus, la Cârloman. Într-o lucrare publicată în 1959, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Silviu Dragomir dă numeroase alte exemple de forme rotacizate, prezente la români (asimilați între timp) din Serbia, Croația și Bosnia-Herțegovina, altele găsindu-le și noi, ceva mai recent (2006), în Serbia și Ungaria.
Și, pentru că am vorbit de rotacism, cel al modificării lui n în r este mai recent și s-a manifestat doar la acești români vestici. Schimbarea lui l în r, în schimb, a fost un fenomen ce a afectat, integral, limba română și, credem noi, este un fenomen ce se datorează substratului traco-dac. Prima asemenea mărturie a apărut, aparent întâmplător, acum vreo 4-5 ani, când am constatat că pe vechiul Alutus, un castru roman din apropierea Mănăstirii Cozia se numea, în secolele II-III, sub stăpânire romană, Arutela și nu Alutela (ca derivat de la Alutus). Forma este nord-dunăreană și, chiar dacă acel castru a fost abandonat, în secolul al III-lea, în urma unei viituri a Oltului, rotacismul lui l a devenit, „regulă generală” în română, atât la cuvintele latinești, cât și la cele, mai vechi, din substratul traco-dac. Astfel, dacă albaneza are viedhulle, thumbulle, moghulle, modhulle, româna are viezure, sâmbure, măgură, mazăre. Latina avea solis, salis, coelis, gelis, angelus, cavula, lingula, basilica și altele, care au devenit, în română, soare, sare, ger, cer, înger, gaură, lingură, biserică etc. Până și nume (inclusiv creștine) au suferit același tratament: Nicolaus și San(c)tus Nicolaus au devenit Nicoară și Sânnicoară, în vreme ce invocația creștină Alleluiah! a evoluat spre lerui, cu derivatul ler, pătruns și în onomastică – Leru, Lerescu, Lerești, Lerici și altele. Celelalte limbi romanice nu au acest fenomen: astfel, de la latinescul solis, s-a ajuns la sole – în italiană, soleil – în franceză, sol – în spaniolă și portugheză, pe când româna are forma soare. Aceste forme se regăsesc și la românii balcanici, unele având o proveniență foarte veche. Astfel, primii strămoși ai noștri romanizați par să fie cei care s-au amestecat, după ce Pompei a pierdut bătălia cu Cezar, la Pharsalus, cu foștii soldați ai perdantului, numiți, probabil, grecizat, pharsaliotes, devenind fărșeroții de mai târziu. De asemenea, de la numele latinesc al Salonicului – Salona – aromânii au forma Sărună (și sunt și singurii care rostesc acest nume cu r, deoarece toți ceilalți păstrează forma cu l: Thessaloniki – grecii, Solun – slavii, Selanik – turcii). De asemenea, un golf mai mic din… Golful Salonic, apare, pe o hartă topografică sovietică, scris Кавура/Cavura (forma mai veche a lui gaură, evoluat din cavula), pluralul fiind găsit în Munții Parângului de Ion Conea – Găvuri. Până și în onomastica creștină, paralelismele acestui rotacism apar și la sud de Dunăre. Th. Capidan menționează un sat Sânnicoară, iar N. A. Constantinescu (1963) amintește derivate aromânești ale lui Nicoară: Nicăruș, Nicuruș. Au albanezii așa ceva???
Mențiunile legate de toponime precum Cavura/Găvuri, care arată existența unei variante intermediare în română, între cavula latinesc și gaură românesc actual, trădează prezența românească – pe ambele maluri ale Dunării – de dinainte de contactele românilor nord-dunăreni cu maghiarii. După aceste contacte, în multe cuvinte, fie de origine latină – cum este cel amintit deja – fie de origine maghiară (inclusiv în toponimie), v intervocalic a căzut. Astfel, termenul maghiar varos = așezare urbană fortificată (preluat, probabil, din germanul burg) a devenit oraș, nume ca Avas, Kövar, Ujvar, Szegesvar, Temesvar au devenit, în română, Oaș, Chioar, Uioara, Sighișoara, Timișoara. Un toponim vechi, de origine slavă, păstrat de români – Covasna – a dat, în sud-estul Ardealului forma populară Coasna, iar derivatul Covăsnean a devenit Cosnean. Aceste lucruri presupun o prezență românească la nord de Dunăre la venirea nu doar a maghiarilor, ci chiar a slavilor, fiindcă altfel nu ar fi avut maghiarii de la cine să-l ia pe Kovaszna, dacă nu erau românii să-i asimileze pe slavi, înainte de a da acest nume și maghiarilor.
Alte elemente vechi, prezente în Ardeal, implică atât prezența românească, cât și pe cea a maghiarilor – și chiar a sașilor – pentru ca anumite toponime să fi putut trece dintr-o limbă în alta. Am amintit, mai sus, de faptul că, de la numele martirului Iulius Veteranus, româna a preluat și a folosit, frecvent, formele onomastice Julea/Giulea, inclusiv prin crearea de nume de sate Giulești, prezente în toate regiunile românești. La cucerirea, de către maghiari, în 1001, a reședinței voievodului ardelean, aceasta se chema Bălgrad. Un toponim vechi slav, cu sensul de Cetatea Albă, preluat de populația românească. Voievodul de la Bălgrad se numea, în actele maghiare Geula, Gyula, adaptări ale românescului Giulea (e plină zona Apusenilor de purtători ai acestui nume), nume derivat de la un sfânt creștin roman (cel deja menționat). Deși românii au mai folosit, o vreme (până după 1600) și vechiul nume, Bălgrad (ca dovadă, el a fost tradus și de sași în Weißenburg, românii au început să-i spună Alba Iulia, adică Alba lui Iuliu, iar maghiarii au făcut o combinație între cele două forme românești – Gyulafehervar = Cetatea Alba lui Gyula/Giulea/Iuliu. Și, poate că nu e o întâmplare că, în incinta cetății din acest oraș s-a descoperit, recent, o basilică datând din secolul al X-lea…
De asemenea, am amintit de numele Sighișooara. Pe locul unde s-a dezvoltat așezarea actuală exista, anterior venirii sașilor, un sat, situat pe una din terasele neinundabile ale Târnavei Mari, numit Șesu. În română, un loc șes este un teren neted, ușor înclinat, pe care se poate face agricultură și se poate instala o așezare. Sașii, când s-au așezat pe dealul din vecinătatea satului, i-au spus orașului fortificat pe care l-au construit Schäßburg (se citește Șesburg), adică burgul de lângă (satul) Șesu. Vorbitorii de maghiară din apropiere, din aria Cristur-Odorhei, au transformat pe săsescul Schäßburg în Szegesvar, de la care numele a revenit în română, în forma Sighișoara. Pe lângă faptul că dezvoltarea acestei evoluții presupune prezența, acolo, a tuturor acestor neamuri, se nașțte întrebarea: al cui e numele? Simplu: al ardelenilor, deopotrivă români, maghiari și germani, acest nume fiind un foarte bun exemplu de spirit de conviețuire etnică în spațiul românesc.
În alte cazuri, formele numelor date de maghiari ne… ajută să re-creem vechile forme românești. Este cazul cu numele orașului Sibiu. Acesta, inițial, s-a numit, ca și râul pe care se află, Cibin, evoluat din daco-romanul Cibinum. Așezarea, destul de importantă, n-a fost locuită doar de români, ci și de alte neamuri, probabil, și de germanici (goți și/sau gepizi) care au modificat primul fonem, în așa fel încât, la venirea maghiarilor în zonă (secolele XII-XIII), aceștia i-au spus (Nagy) Szeben, de la un românesc Sibiniu/Sâbiniu. Fenomenul nu e unic: vechiul nume al Siretului din Moldova – Thiarantos/Čarantos – s-a modificat asemănător, iar influența germanică (gotică ori gepidă) pare credibilă, dacă adăugăm că e posibil ca numele Aldea și rădăcina moldă (= copaie, din germanicul mulde) din hidronimul Moldova sunt de origine germanică. Acest Sâbiniu/Sibiniu s-a modificat, pierzând pe n intervocalic, devenind, inițial Sibiiu, sau, popular Sighiiu/Sâghiiu, iar, ulterior, a ajuns la forma actuală, Sibiu. Forma maghiară Nagy Szeben = Sibiul Mare, arată că există și un Sibiu mai mic, în vecinătate: e vorba de satul Sibiel, numit de maghiari Kis Szeben = Sibiul Mic.
Tot căderea unui n intervocalic face diferența, azi, între numele românesc și maghiar al altui oraș ardelean, numit, actualemente Huedin. Numele maghiar al așezării este Banffyhunyad, de la care, inițial, românii vor fi spus, în epoca medievală, Huňedin. Ulterior, n a căzut, dar nu la fel s-a întâmplat în Țara Hațegului, unde Hunyadvar, devenit, în română Hunedoara, l-a păstrat pe n, așa cum fac, de mai bine de un mileniu, și bănățenii. Dacă n-ar fi avut acest specific fonetic (prezent, după cum am văzut și la timoceni și la băceni, dar și la istroromâni), numele așezării ar fi trebuit să fie, în românește, *Huedoara. Pentru arealul vestic de locuire românească, mai vechi sau mai recent, numele *Băltoniu, *Strigoniu și Hunedoara arată același tratament, deci este vorba de același tip de vorbire românească, evoluată din latină. Așa cum bănățenii, oltenii și hațeganii (hunedorenii) au forme ca Băsărăboanea, Gruni, Muroni, Zăroni, Luponi, Bogăton, Rădoane, Imbroane și altele – în locul formelor folosite de ceilalți români nord-dunăreni (Băsărăboaia, Grui, Moroi, Zăroi, Lupoi, Bogătoi, Rădoaie, Imbroaie etc), la fel întâlnim și la italieni: Trappatoni, Berlusconi, în vreme ce forma Lazzaroni e asemănătoare cu cea bănățeană – Lăzăroni. Este conservarea unui fonetism din latină, care „unea” cândva, Italia, peste vestul Balcanilor și Panonia (prin aria de locuire a dispăruților români vestici) cu Banatul, Timocul, vestul Olteniei și Țara Hațegului.
Iar legat de acest fenomen, el apare și la românii balcanici, în forme onomastice ca Gruniu, Ciuconi, Caceandoni și altele. Forma Gruniu apare și în toponimia din Carpații polono-slovaci, unde, fiind vorba tot de niște români vestici dispăruți, actualii polonezi (rezultați din asimilarea păstorilor valahi/români) spun putyra în loc de putină… De asemenea, râul slovac Hron e posibil să se fi chemat, în ivsectorul montan carpatic Gruni, dar, apoi, urmare a specificului fonetic slovac (prezent și în cehă și în ucraineană) g s-a modificat în h, rezultând forma actuală – Hron.
Puțin mai spre nord-est, în aria actualei frontiere polono-ucrainene, până spre sudul Bielorusiei, A. V. Boldur (1937) remarcă, în Istoria Basarabiei, prezența mai multor toponime de forma Voscodavci, Voscodavinci, Voscodavie, Wlodawa, Vlodavka, derivate, deformate dintr-un Volohodava = Cetatea volohilor. Ce e interesant, este că, la contactul lor cu slavii, acești volohi vorbeau românește (de-aia li s-a și spus volohi), dar pentru fortificație nu-l foloseau nici pe latinescul civitas/civitatis (care a dat cetate, în română), nici pe slavul grad/gorod/horod, ci pe dacicul dava, pe care, fiind cei mai nordici dintre români, l-au păstrat mai bine. În apropiere, în vestul Ucrainei actuale, Em. Diaconescu (1943), în lucrarea Transnistria, amintește faptul că actualul oraș Jidačiv apare, în documentele medievale (secolul al XII-lea) într-o formă… românească, fiind evoluat dintr-un *Judeciu. Forma, probabil cea mai veche, derivă dintr-un cuvânt românesc, evoluat din latinescul iudicium, care a dat, în românește, județ, cu sensul de judecător care împarte dreptatea pentru mai multe sate. Sensul său s-a schimbat, spre teritoriu ce cuprinde mai multe sate, cel pe care îl are, actualmente, cuvântul județ. O județie românească este amintită, în veacul următor, de S. Dragomirla vlahii din Serbia. Termenul a pătruns în română, cu sensul său administrativ-judiciar, în perioada romanizării traco-dacilor și, dacă românii n-ar fi fost ȘI la nord de Dunăre, el n-ar fi avut cum să fi fost folosit nici măcar în Maramureș și nordul Moldovei, cu atât mai puțin în Galiția. De-altfel, pe lângă păstrarea obștilor țărănești, conduse de Sfatul Bătrânilor, având un moș-întemeietor al așezării (așa cum arată miile de localități cu sufixul -ești), româna a păstrat, de la nivel local, până la nivel central, termeni traco-dacici, ca moș, sau latini – ca jude, județ, duca (duce, adică voievod, cu sensul de comandant militar) și domn (atestat și onomastic, încă din secolele IV-VI, în regiunile balcanice, în forme ca Domnus, Domnio, Domninus, purtate și de episcopi traco-romani).
Legat de sufixul -ești, ca nume atestând dezvoltarea unei așezări dintr-o obște de țărani liberi, după A. Graur (1927) și Iorgu Iordan (1963), acesta derivă dintr-un traco-dacic –isc/-isk, atestat onomastic – în toponime și antroponime – pe ambele maluri ale Dunării, din Ungaria și sudul Basarabiei, până în sudul Balcanilor, adică în regiunile unde au locuit traco-dacii. Evoluția sa a dat, la singular, sufixul –escu, prezent în sute de nume de familie actuale românești și atestat, din secolul al XI-lea, atât în afara spațiului românesc – un Lucescu, în Carpații polono-slovaci, cât și pe actualul teritoriu al României – un Diescu, notat, deformat, Deszk, în Bihor (forma apare, după aproape un mileniu, pentru un munte, pe harta românească interbelică, în județul vecin, Arad). Mai rar, ea este folsită și azi chiar și de românii balcanici – am notat un Milești, în Muntenegru și un Corcești – în Albania, dar cea mai mare frecvență se întâlnește în Moldova, Basarabia, Muntenia și Oltenia, urmate de zona Apusenilor, suprapusă peste fostul județ interbelic Turda. Avem nume ca Siscia, Partiskon, Securisca, Kremniskoi, Transmarisca, Bormiskos etc, dar și antroponime ca Basiliscus, Pabiscus și altele. Acest Basiliscus, probabil un derivat de la Basilius este atestat atât pentru un împărat traco-roman (fiul lui Leo I Tracul), cât și pentru mai mulți episcopi atestați de Michel le Quien în secolele IV-VI în Balcani și în Asia Mică. Evoluția acestor nume relevă un paralelism remarcabil, între formele (traco-)romane și cele românești. Astfel, Basilius și San(c)tus Basilius au evoluat, conform normelor de evoluție fonetică ale românei spre Văsâi și Sânvăsâi, iar Basiliscus a devenit fie nume de localități – Văsești – fie de persoană, în formele Văsescu și/sau Văsiescu.
Și, pentru neo-roeslerieni vine altă întrebare: dacă românii au pătruns târziu la nord de Dunăre, fiind „migratori”, cum ar fi putut să apară atâtea nume de sate cu sufixul -ești ce arată dezvoltarea unor obști țărănești libere, nu doar în Moldova și Țara Românească, cât și dincolo de Carpați, știind că atât regalitatea maghiară cât și voievodatul transilvan nu ar fi îngăduit așa ceva??? Ponderea acestor oiconime este de circa 30% atât în România, cât și în R. Moldova, fiind cel mai frecvent utilizat sufix pentru creaea de nume de așezări. Precizăm că NU am luat în calcul numele schimbate de autorități pe cale oficială, după 1918 sau după 1960, folosind ca surse lucrările elaborate de Coriolan Suciu, Nicolae Stoicescu și Constantin Burac. A, și fiindcă s-a emis părerea că documentele maghiare din secolele XII-XIII atestă multe terrae desertae = pământuri pustii, nelocuite, asta dovedind, cică, absența românilor din Ardeal, precizăm că această sintagmă nu arată absența populației, ci absența plătitorilor de taxe pentru autorități! Obștile țărănești, fiind libere, nu datorau biruri nimănui, deci nu interesau niște autorități care doreau să le taxeze, nu să le păstreze în acea stare de libertate!
La fel, cum se poate explica, pentru un popor „migrator” (din Carpați în Balcani și retur – formidabilă „ținere de minte” multiseculară, să te „întorci” exact pe plaiurile locuite de strămoșii tăi!), prezența mai multor termeni, traco-daci și latini pentru diferite demnități politico-administrative – moș, bătrân, jude, primic(h(er, duca/duce, domnu(u) – ce arată, din vremea romanizării traco-dacilor, o structurare social-politică a societății, cu termeni specifici, moșteniți și utilizați fiindcă existau asemenea instituții pentru care erau necesari. Moș a servit, inițial, ca termen pentru membrii Sfatului bătrânilor, organ electiv al obștilor țărănești traco-dace (numit, probabil, inițial, Sfatul moșilor). Termenul era utilizat și pentru liderul Sfatului, a cărui amintire a rămas în aceea a moșului-întemeietor al așezării, ca obște țărănească liberă: Bucur, Aldea, Giulea, Cândea, pentru satele București/Bucuresci, Aldești, Giulești, Cândești… La fel, dacă moșul care era șeful Sfatului a devenit jude (din latinescul judex = judecător), membrilor acestui organism li s-a spus, după romanizare, bătrâni. Evoluția spre noul termen este „trădată” în Țara Vrăncii, unde, după spusele lui Aurel Sava, în Documente putnene, I-II, obștea era condusă de moși bătrâni. La românii balcanici și la cei din Țara Hațegului, alături de jude a funcționat, pentru liderii locali, termenul primic(h)er, evoluat din expresia latină primus in cera (primul însemnat în ceară, primul înscris).Pentru mai multe sate exista un județ (derivat din latinescul judicius, tot cu sensul de judecător), în epoca medievală sensul termenului translând de la cel de judecător pentru mai multe localități, spre cel de teritoriu cu mai multe localități, sens păstrat până azi, ceea ce face din români singurul neam de pe planetă cu țara împărțită în județe.
Ducele era lider militar, semnificație prezentă în ultimele secole ale antichității pentru guvernatorii romani ai provinciilor balcano-dunărene. Influențat de fonetismul greco-bizantin (Imperiul constantinopolitan a înlocuit, ca limbă oficială, la finele secolului al VI-lea, latina cu greaca), termenul dux/ducis a evoluat spre duca, atestat în secolul al IX-lea, pe Tisa superioară (Ungvar/Ujhorod), de Anonymus, pentru un lider din zonă, probabil român. Influența slavă a făcut ca duca să fie folosit, alternativ cu voievod, cu derivatul prescurtat vodă, tot cu sens de lider militar. În fine, din latinescul dominus, evoluat, în latina populară carpato-dunăreană, spre domnus (cum o dovedesc și atestările onomastice) a dat domn, cu sensul de lider politic, principe. Odată cu unificarea obștilor țărănești, în uniuni de obști/cnezate/țări – conduse de un județ/cneaz, apoi a acestor uniuni de obști în ducate/voievodate, având ca lider un duce/voievod, deasupra mai multor voievozi (comandanți militari) stătea domnul, care era și mare voievod (adică, comandantul suprem al oștirii), exact ca în epocile modernă și contemporană, când, după crearea statului Român, șeful statului este și comandantul suprem al armatei.
Pentru unele dintre aceste forme avem și atestări, încă din antichitate, cum sunt Betranion – episcop la Durostorum, în veacul al IV-lea (un derivat, din latinescul veteranus, devenit, deja, în latina populară carpato-balcanică, *betranu, evoluat, ulterior, spre bătrân), sau mai multe ocurențe ale lui Domnus, cu derivate – Domnio, Domninus – atestate pentru mai mulți episcopi, în spațiul carpato-balcanic și în Asia Mică, în secolele IV-VI (Michel le Quien, 1740).
Asemenea forme sunt atestate și în Evul Mediu, atât la nord, cât și la sud de Dunăre. Astfel, după Emil Diaconescu (1943), numele actualului oraș ucrainean Jidaciv, provine, după documentele medievale, dintr-un românesc Judeciu, forma veche a lui Județ, evoluată din latinescul judicium, așa cum Silviu Dragomir (1959) găsește o județie românească la vlahii din Serbia medievală. Pe de altă parte, în Alpii Dinarici, oronimul Dimitor este o deformare a românescului Domnitor, care arată că, deasupra cătunarilor maurovlahi/morlaci din Dalmația se găsea un domn(itor), ca și la românii nord-dunăreni. Acest fapt este certificată și de oiconimul Voivoda, din Tesalia, care confirmă prezența unor asemenea lideri ai strămoșilor aromânilor de azi (conduși, cu secole în urmă, înainte de cucerirea otomană, de câte un Niculiță, Berivoi sau Budilă).
În urmă cu un deceniu, la Cluj, a apărut lucrarea Antroponimia din Transilvania medievală, având ca realizatori o echipă de specialiști, coordonați de Șerban Turcuș. Lucrarea inventariază onomastica apărută în documentele emise în secolele XI-XIV, pentru regiunile de peste Carpați, Având la bază colecțiile de documente – Documente privind Istoria României (DIR), Documenta Romaniae.Historia (DRH) – am realizat un inventar similar și pentru Moldova și Țara Românească, pentru secolele XIII-XV. Pentru Transilvania, reiese, din studiul amintit, că, la venirea maghiarilor, exista, aici, o populație creștinată de câteva secole, care folosea, frecvent, o antroponimie derivată din calendarul creștin, cu nume utilizate, preponderent, de Patriarhia de la Constantinopol: Gheorghe, Constantin, Vasile, Dimitrie, Teodor, Nicolae și altele, doar Ioan și Petru, fiind frecvent prezente și în onomastica utilizată de lumea occidentală, subordonată Romei. Se pare că, de la această populație creștin(at)ă de secole, maghiarii, când s-au creștinat și ei, ar fi luat, pe lângă Karacson, și pe Demeter și Tivadar, evoluate din Crăciun, Dimitrie și Teodor. Cum nici unul dintre aceste nume nu se regăsește printre cele frecvente în onomastica occidentală, de la cine or fi luat maghiarii aceste nume, dacă nu de la românii, prezenți continuu la nord de Dunăre și deja creștinați, din secolele IV-VI, dacă nu de mai devreme?
Analizând, apoi, onomastica prezentă în spațiul carpato-balcanic în primele secole creștine (până în Evul Mediu), comparativ cu cea din secolele XI-XIV/XV și cu cea actuală, a reieșit că, aceleași nume care se regăsesc, cu frecvențe foarte mari în onomastica antichității – Ioannes, Petrus, Basilius, Demetrius, Constantinus, Georgius, Theodorus, Nicolaus se regăsesc tot între primele și în onomastica medievală și în cea actuală. Astfel, pentru antroponimia medievală din spațiul românesc (Transilvania, Țara Românească, Moldova), aceleași nume frecvent consemnate apar, pe poziții apropiate, în cele trei state, la fel cum există poziții apropiate pe care se găsesc, azi, aceleași nume – Popa, Ioan, Crăciun și altele – în ierarhia onomastică din România și din R. Moldova. Aceasta semnifică, după opinia avansată, încă de acum 60 de ani, de N. A. Constantinescu, în Dicționar onomastic românesc, că onomastica românească este unitară în timp și spațiu și că, mergând și mai departe, opiniile echipei clujene, coordonate de Șerban Turcuș pot fi extinse și la antichitate, când, după creștinare, populația carpato-balcanică a preluat, frecvent, nume greco-latine din care au evoluat formele cele mai răspândite din ierarhia românească medievală și actuală. Deci, altă dovadă a continuității traco-dace, traco-daco-romane și românești, în spațiul carpato-balcanic.
Unul dintre aspectele pe care albanofilii n-au reușit să le explice, chiar deloc, ține de faptul că, după ei, doar româna a preluat termeni din albaneză, invers – NU! Pe lângă dificultățile de ordin fonetic, deja amintite, stă contra unei asemenea aserțiuni chiar… bunul-simț! De pildă, românii au preluat cuvinte din maghiară – oraș, nădrag, dărab, neam, meleag și altele, dar și maghiara are termeni luați din română – bacs, esztena, etc, plus numele Karacson. De la polonezi am preluat pe șleahtă, poate și pe rateș/ratoș, ori pe iarmaroc, dar am dat și noi termeni polonilor, ca bryndza, putyra și alții. Cum pot explica albaniștii, albanofilii faptul că un popor, de dimensiuni demografice modeste, cu îngăduință de doar o treime din numărul de români, a dat, doar el acestora cuvinte și n-a luat deloc??? Acei termeni considerați de ei ca „albanisme” sunt, de fapt, rezultatul evoluției în albaneză a unor termeni de origine iliră, respectiv rezultatul evoluției în română, după/prin romanizarea traco-dacilor, a unor cuvinte traco-dacice. Este posibil ca iliriii să fi primit, la un moment dat, o „infuzie” tracică, chiar dacică, așa putându-se explica toponimul Thermidava, cu aspect greco-dacic, din sudul Albaniei (azi Dhĕrmiu), poate și prezența termenului karpĕ = stâncă, prezent și la nord de Dunăre, atât prin numele vechiului trib al carpilor (continuat, probabil, până azi, de antroponimul Carp) și prin numele Carpaților (cu sensul de munți stâncoși).
Un alt aspect care stă împotriva etnogenezei românești în apropierea/vecinătatea albanezilor ține de psihologia celor două popoare. Prin vechii iliri, albanezii au fost mereu răi, războinici, răzbunători, în vreme ce românii au foat cel mai adesea moi, blegi, neștiind, neputând, poate chiar ne-voind, nici când aveau dreptate, să-și apere propriile interese. Avem, chiar în zilele noastre, două exemple, unul de la sud de Dunăre, celălalt – din spațiul românesc actual. Astfel, în tot conflictul diplomatic, dintre greci și macedonenii slavi, legat de numele Macedonia, cei care ar fi avut tot dreptul să susțină că numele este al lor, sau ȘI al lor, au fost chiar aromânii, numiți și macedo-români, macedo-armâni, sau chiar machidoni!… A zis cineva dintre ei ceva? NU! Deși, prin nume ca Sărună (pentru Salonic, cel mai important oraș macedonean), sau Cavura, care dovedesc că au fost acolo, de mii de ani, aveau acest drept!…
La nord de Dunăre, expresii ca „la noi, în Moldova”, „vino în Moldova”, „sunt originar din Moldova” și altele, inclusiv folosirea în statisticile, articolele de presă și alte materiale de informare a numelui Moldova, mai toată lumea înțelege ceea ce, corect, se numește REPUBLICA Moldova! Dacă spui că ești „din Moldova”, cu trimitere la teritoriul carpato-prutean, situat în estul României, trebuie să EXPLICI asta! Curând, în primăvară, un student francez a venit la ore (era venit cu bursă Erasmus) și mi-a comunicat că vrea trateze o temă „despre Moldova”. Când i-am specificat că SUNTEM în Moldova, a rămas perplex. Cursul fiind, caz… fericit, de Geografie istorică și politică, i-am explicat cum e cu cele… cinci, nu două Moldove și a renunțat la ideea cu tema în cauză… Dar această confuzie n-ar fi existat dacă, de aproape un secol, de când regimul bolșevic a „moșit” în 1924, R(ASS) Moldovenească, autoritățile de la București ar fi precizat că numele Moldova este, de la Unirea Principatelor – MOLDOVA și Țara Românească – în patrimoniul cultural românesc!… A zis cineva ceva? NU!
Și tot aspecte psihlogice, comune traco-dacilor și românilor, peste secole, vin tot ca… dovezi ale continuității. Homer și Herodot arată, fiecare, că tracii erau dezbinați, ba erau chiar în conflict, unii cu alții. Românii au avut nevoie de câteva secole ca să se unească într-un singur stat. Dacă facem o statistică, din cei 3200 de ani de la Războiul troian, unde apar menționați tracii prima dată, strămoșii noștri și noi am fost uniți, de fiecare dată, cam 150-160 de ani (în Regatul Daciei, de la Burebista, la Decebal, respectiv, în România, începând de la Unirea Principatelor), deci 320 de ani. Unirea a fost, mai degrabă, o excepție, decât o regulă. Acest lucru este ilustrat, pentru zilele noastre de subindicatorul capital social, care, sub sintagma social capital, este unul dintre subindicii care compun, din 2009, acel indice de prosperitate, elaborat de Legatum Institute din Londra. În 2009, când a fost inventariat acest subindice pentru prima dată, din 104 țări, România era pe locul 102. Adică, capacitatea românului de a lucra în echipă cu alți români – asta însemnând capitalul social conform autorilor –, tindea spre zero! Nu avem noi vorba că „unde se întâlnesc doi români se fondează trei partide”? Păi nu este asta o dovadă de… continuitate???
Să mai venim și cu altele… În urmă cu mai bine de 15 ani, am publicat, pe blog, un material în care am preluat tot citatul lui Herodot referitor la traci și l-am analizat[4]. Reiau citatul și aici: „Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.(…) După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt. Dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi. (…) La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă. (…) La traci există următoarea rânduială: îşi vând copiii pentru a fi duşi peste hotare”[5]. Înlocuiți „traci” cu „români” și veți vedea că obțineți o foarte corectă și… actuală caracterizare a neamului nostru, atât din Evul Mediu, epoca modernă, cât și de azi. Și românii sunt leneși, unii chiar își vând copiii (am găsit exemple!), se ocupă și cu furatul… Au… „furat” până și limba și numele (romanus) de la (foștii) cuceritori, devenind români, dar, în rest, vechile apucături nu (prea) s-au schimbat…
Iar despre aceste apucături zice foarte bine, multe, și, iarăși, nu (prea) de bine, Geert Hofstede, în al său Cultural Compass. Unul dintre indicatorii de acolo – Power Distance = ecartul puterii – se referă la nivelul de obediență al cetățeanului față de coruptul cu funcție și putere. Nivelul depășește 80 (la un maxim de 100) și arată că, și din acest punct de vedere, „părintele Istoriei” a avut dreptate… De asemenea, referințele din antichitate, ca și (aproape) absența inscripțiilor în limba traco-dacică arată că strămoșii noștri disprețuiau scrierea. Păi să vedem cum se comportă românii față de Educație, azi??? Nu cântau, acum vreo trei decenii, cei de la Sarmalele Reci, „Nu uita că țara te vrea prost!”?Nu e și aceasta o dovadă a… continuitățiii???
Nu mi-am propus să „coafez” realitatea și, de asemenea, chiar dacă dintre ideile de mai sus – cu argumentația aferentă – unele nu sunt validate pe deplin (ceea ce nici nu prea cred că se va întâmpla, deoarece, adevărul uman, în general, și cel științific, în cazul de față, este relativ, discutabil, contestabil și, de aceea, este și contestat), dar am scris toate aceste rânduri cu bună-credință, cu conștiinciozitate, cu onestitate și simț de răspundere, dorindu-mi să văd ceva similar și de la cei care, probabil, aproape sigur, vor critica ideile din text. Critica, însă, nu se face prin „hlizeală” și nici prin etichetarea ideilor preopinentului ca „falsuri patriotice”, ci prin (contra)argumente solide. Cu riscul de a nu-i aminti aici pe toți (și cu scuze, pentru eventualele omisiuni, dar și pentru dez-ordinea în care îi enumăr), la promotori de „falsuri patriotice” s-ar înscrie, de vreo două secole, mulți dintre savanții pe care i-am citit (și, adesea, i-am și citat): Ovid Densusianu, Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Alexandru Graur, Nicolae A. Constantinescu, Gheorghe Ivănescu, Iorgu Iordan, Dragoș Moldoveanu, Nicolae Iorga, Alexandru D. Xenopol, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Silviu Dragomir, Alexandru V. Boldur, Emil Diaconescu, Gheorghe Brătianu, Ion Nistor, Ion Iosif Russu, Adolf Armbruster, Gheorghe Năstase, Ion Conea, Alexandru Ungureanu, Șerban Turcuș…
Unele dintre idei nici nu au apucat a fi publicate, iar altele sunt, încă, în lucru (de exemplu, inventarierea ocurențelor numelui Lup la nivel internațional). Opiniile de mai sus se regăsesc, totuși, în bună parte, în studii (cărți, cursuri, articole, comunicări) publicate în ultimii mai bine de 20 de ani, dintre care amintesc:
https://www.researchgate.net/publication/370667488_ELECTORAL_PROCESSES_IN_THE_OLT_COUNTRY_1300-2020
[1] Mai multe (alte) detalii, aici: https://paganelis.wordpress.com/2017/12/20/despre-raspandirea-numelui-craciun/
[2] L. Șăineanu (1938), Dicționar universal al limbei române, p. 563. Apare forma bănățeană Sân-Jeane, pentru Sânziane/Sânziene, în vreme ce, în lumea romanică occidentală am notat forme ca Sanziani, Senziane, Sanjian, San Jean și altele, consemnate în Italia, Franța, dar și în America Latină (Argentina).
[3] Nu este inclus, încă, în toate materialele cartografice. Varietatea formelor occidentale este mult mai mare – Sanpaolo/Sampao/Sampau/Sampaul/Sampaulo și altele. Notăm atestarea, mai frecventă în Filipine (țară majoritar romano-catolică, fostă colonie spaniolă) a unei forme Sapaula, în care, ca și la cea românească Săpăuca (azi Săpoca), a căzut consoana n. Totuși, în antroponimia românească au supraviețuit, extrem de izolat, și formele cu n, așa cum pare să o dovedească numele arădean Simpoca (posibilă ortografiere, fără diacritice, a unui Sîmpoca).
[4] https://paganelis.wordpress.com/2008/11/24/despre-cei-mai-viteji-si-mai-drepti-dintre-traci-sau-cum-se-manipuleaza-istoria-prin-omisiune/
[5] http://www.cafeneaua.com/nodes/show/929/cum-se-manipuleaza-istoria-in-scoli-herodot-despre-traci/1
Fără categorie Altfel de spaţii, Cultură, Geografie istorică, Geografie politică, Opinii, Politică. Altfel 15:59
Primele mențiuni ale tracilor apar în Iliada lui Homer, care relatează războiul dintre troieni și greci (1192-1182 î. Hr.). Tracii erau menționați ca aliați ai grecilor – o parte a lor, dar și ai troienilor – o altă parte. Geto-dacii apar câteva secole mai târziu, fiind amintiți de Herodot, care-i numește, între altele, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. În sensul apartenenței dacilor la marele neam tracic trebuie menționată și inscripția lăsată de Acornion, la Dionysopolis (Balcic), în care-l numește pe Burebista, regele Daciei, al cărui sfetnic a fost, „cel mai mare rege trac”.
Ar fi de povestit în legătură cu statele create de strămoșii noștri. Primele, sub influență grecească, au apărut la sud de Dunăre, dar cel mai bine închegat a fost cel format de Burebista, preponderent, dar nu exclusiv, la nordul fluviului. Acest stat, diminuat teritorial ulterior, a dispărut, în urma războaielor daco-romane – 101-102 și 105-106 – o mare parte a teritoriului său devenind provincia romană Dacia. Anterior, încă din primul secol creștin, doi dintre apostolii lui Iisus Hristos au predicat Evanghelia în Scythia Minor (azi, Dobrogea): Filip – ajuns episcop la Tomis – și Andrei – devenit episcop al Byzantionului (Constantinopolul de mai târziu). Amintirea, pe cale populară a acestei opere de evanghelizare s-a păstrat, în vremea persecuțiilor anticreștine, astfel încât, de la numele greco-latin al apostolului, Andreas, a rezultat singurul nume de lună din calendarul popular derivat de la un nume de persoană: Îndrea/Undrea, dat lunii decembrie, care începe după sărbătoarea sfântului Andrei (30 noiembrie).
Tot din primele secole creștine (până în primii ani ai secolului al IV-lea), în ciuda persecuțiilor, comunitățile aparținând acestei confesiuni, deși modeste numeric, au păstrat elementele legate de practicarea cultului, unele marcate prin desene, sculpturi legate de diferite simboluri (peștele, ciorchinele de struguri, păunul și altele). Unii dintre ei au devenit ucenici ai apostolilor, devenind, la rândul lor propovăduitori ai creștinismului, așa cum a fost Carpus, intrat, în primul secol d. Hr. ca ucenic al apostolului Paul și devenit, după ce a organizat episcopia de la Troada/Troia și a continuat ca episcop la traco-romanii balcanici, la Beroe/Irenopolis (azi, în sudul Bulgariei), el însuși apostol, așa cum este menționat de calendarul ortodox și greco-catolic românesc și de cel al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, la 26 mai (și marcat de calendarele ortodoxe, pe stil vechi, atât de Patriarhia Moscovei, cât și de Mitropolia Moldovei, subordonată ei, la 8 iunie). Un al doilea Carpus, tot episcop, inițial, la Pergam, apoi la Thyatira (ambele în Asia Mică) a avut moarte de martir, în secolul al II-lea (după sursele grecești) sau al III-lea (după cele romane). Ambii apar în lista cu demnitari creștini (episcopi, arhiepiscopi, mitropoliți, patriarhi) în lucrarea Oriens Christianus, publicată, la Paris, în 1740, de prelatul catolic francez Michel le Quien.
Cei doi episcopi poartă nume, romanizate, derivate de la tribul traco-dacic al carpilor și prezența lor la sud de Dunăre nu trebuie să ne surprindă. Istoricul roman Ammianus Marcellinus amintește, în secolele II-III, în Dobrogea, aproape de Carsium (Hârșova), un vicus Carporum (= satul carpilor), iar în estul Bulgariei de azi, între Marcianopolis (vest de Varna) și Mesembria (Nesebăr) este atestat un Carpudama, probabil, o deformare a unui *Carpodava. Și ulterior au existat fluxuri de daci nord-dunăreni stabiliți la sud de fluviu, migrați din proprie inițiativă sau strămutați după campaniile imperiale nord-dunărene de răspuns la atacurile dacilor liberi. Precizăm că, după informațiile autorilor greci și romani, tribul carpilor era localizat de o parte și de alta a Prutului, deci în actualele regiuni Moldova și Basarabia.
De asemenea, în regiunea Dunării de Jos, la cumpăna dintre veacurile III și IV, urmare a persecuțiilor autorităților, creștinii de aici au avut mai mulți martiri: Quindeus, Kamasis, Dadas, Dasius, Argeus, Narcissus și Marcellinus (I. Ionescu, 1999). Dintre aceștia, Dasius, Argeus și Dadas au nume traco-dace, în vreme ce Quindeus, Narcissus și Marcellinus sunt latinești, ca și Kamasis (numele roman, Camasis, ortografiat grecește). Numele de mai sus au evoluat, la români spre formele Cândea, Cămaș, Dada, Dașu, Argiu. Regăsim, în onomastica actuală, și pe Narcis și Marcel, dar credem că ambele sunt preluări mai recente, doar ultimul, Marcellinus (un derivat al lui Marcellus), evoluând, cu fonetism greco-bizantin, spre Marchel/Mărchel.
La martirii de mai sus se mai adaugă și Iulius Veteranus, militar în garnizoana romană de la Durostorum, care a fost executat, când s-a aflat că e creștin, la 27 mai 298 (de aceea, este marcat în calendar, ca sf. Iuliu Veteranul, pe 27 mai, a doua zi după sf. Apostol Carp). Numele respectiv a evoluat, și el, în onomastica românească, spre forme ca Julea/Giulea, extrem de frecvente, din Evul Mediu, până azi, în spațiul românesc.
La nord de Dunăre, după cucerirea romană și transformarea unei mari părți a Daciei în provincie, printre coloniștii veniți în secolele II-III săau aflat și militari, încartiruiți în diferite garnizoane. Printre ei se aflau și creștini, originari din Siria, care aderau la cultul promovat după Învierea lui Iisus, de apostoli și ucenicii lor. Aceștia utilizau, pentru a se recunoaște, diferite semne (peștele, vița de vie, păunul…). Dacă despre pește – cu varianta sa în greacă ICHTIS – s-a mai vorbit, să spunem câte ceva despre celelalte simboluri. Vița de vie – vitis, în latină – este văzută ca izvor la vieții – vita, vinul fiind folosit și la Sfânta Împărtășanie. Păunul, al cărui penaj se revigorează în fiecare primăvară, simbolizând renașterea, deci, iarăși, Învierea (lui Iisus, produsă în acest anotimp) a devenit un simbol păstrat de populația din spațiul carpato-balcanic, încât, de la numele latin al păsării – pavo/pavonem – a rezultat forma păun, păstrată, frecvent, în antroponimia românească.
Romanii s-au retras din regiunea de la nord de Dunăre spre sfârșitul secolului al III-lea, dar au plecat în Balcani doar cei din armată, administrația și familiile lor. Mai mult, din regiunile neocupate de romani, în secolele II-III, dacii liberi (costobocii, carpii) au continuat să locuiască în zonele de la nord de Dunăre și după retragerea aureliană, deci nu se poate vorbi de o retragere integrală a populației locale (romanizate sau nu) în Balcani. De-altfel, în folclorul comunităților dunărene nu există nici un fel de asemenea mențiune. În plus, dacă s-ar fi produs o asemenea retragere, să zicem, a daco-romanilor din fosta provincie, abandonată în 271-275 de Imperiu, ar fi trebuit ca locuitorii dintr-un areal de peste 100000 km2, să se îngrămădească în unul, sud-dunărean, de câteva ori mai mic, cu o configurație predominant muntoasă și deja populat de strămoșii românilor timoceni.
În anul 313, împăratul Constantin cel Mare, cu origini traco-romane – s-a născut la Naissus (Niș), foarte aproape de regiunea românilor timoceni de azi, a promulgat cunoscutul Edict de la Mediolanum (Milano) prin care oficializa creștinismul în Imperiu. Curios, după 318, atacurile carpilor și, în general, ale dacilor nord-dunăreni au încetat, „din senin”. Probabil că, în acest interval, împăratul va fi avut o întâlnire cu marii preoți ai lui Zamolxe, reprezentându-i atât pe tracii (mai mult sau mai puțin romanizați) de la sud de Dunăre, cât și comunități ale dacilor nord-dunăreni. Împăratul i-ar fi convins, cu vorba bună, că au de ales între a rămâne „barbari” și „păgâni”, sau a deveni „romani”, prin creștinare. Nu există nici o dovadă scrisă a unei asemenea discuții, dar argumentele, actuale, ajunse până la noi, pledează în favoarea unei asemenea ipoteze. În primul rând, inclusiv temenii latini romanus și christianus, care au evoluat, în română, la român și creștin. Ultimul este foarte important fiindcă îl conservă pe c din christianus, ca și limbile romanice occidentale: în greacă pentru creștin se spune hristianos, iar în limbile slave – hristianski/hrestianski, deci cu h (care s-a impus la noi, în Evul Mediu, prin Patriarhia de la Constantinopol și folosirea ca limbă bisericească a slavonei, în forma Hristos; catolicii, afiliați Romei spun Cristos). Apoi, transformarea vechiului Munte Sfânt al lui Zamolxe – Kogaionon – în Muntele Sfânt al românilor creștini – Ceahlăul (există o însemnată toponimie creștină în această arie: Toaca, Panaghia, Poiana Maicilor, Pârâul Călugărilor, Schit) care ar întări o asemenea ipoteză. Pe urmă, terminologia legată de creștinism (în bună măsură, păstrat pe cale populară) este de origine latină: Dumnezeu, zău, înger, cruce, biserică, preot, botez, Paște, Crăciun, cuminecare, păgân și altele. De asemenea, două dintre textele religioase foarte importante ale creștinilor – Tatăl Nostru și Crezul au peste 80% termeni de origine latină, inclusiv în variantele lor ortodoxe.
Printre argumentele în favoarea vechimii creștinismului românesc (de sorginte romană) se numără lista, surprinzător de numeroasă de prelați creștini învestiți în funcții, în secolele I-IX, în Asia Mică – purtând nume precum Carpus – devenit Carp(u), Basiliscus – a evoluat în Văsescu/Văsiescu, Sabat(t)ius – a trecut în Savatie, Bassianus – devenit Băceanu, Dacius – este episcopul de Niceea desemnat de Constantin cel Mare să organizeze Primul Conciliu Ecumenic, în anul 325 d. Hr., Inger – așa apare în documentele de limbă latină, tot la Niceea, ca mitropolit, pe la 820 d. Hr. Adăugăm și faptul că aceste nume au, și ele, continuitate în onomastica românească, până azi (exceptându-l pe Dacius).
De-altfel, câteva atestă nu doar romanizarea tracilor, în general, ci chiar și a ramurii lor nord-dunărene (geto-dacă), prin prezența unor purtători ai numelor Carpus, Dacius sau Bassianus (originar din Bacea, pronunțat, cu fonetism arhaic, de sorginte traco-dacică, Bașea). Important este faptul că, deși se susține că dacii nord-dunăreni nu s-au creștinat și nici nu s-au romanizat, cel desemnat de împăratul traco-roman Constantin cel Mare să organizeze primul Conciliu Ecumenic de la Niceea (325 d. Hr.) se numește Dacius, adică, după Dan Dana (2014), un dac romanizat. De asemenea, Michel le Quien, în Oriens christianus (1740) arată că, tot la Niceea, pe la 820, era mitropolit un Inger. Cum greaca și latina nu aveau semne diacritice, deci nici î, este foarte posibil ca acest nume să fi fost Înger și să-l ateste pe… primul român menționat documentar. Subliniem aceste aspecte, deoarece Niceea este singura așezare, în afara capitalei imperiale, Constantinopol cu mai mult de un Conciliu Ecumenic, în secolele IV-IX: astfel, în capitală s-au desfășurat 5, iar la Niceea – două. Unul a fost organizat de Dacius (primul), altul, în 787, l-a avut, printre participanți pe un Ursus, un traco-roman venit de la Marcianopolis (nord-estul Bulgariei de azi), iar în 820 păstorea, tot aici, ca mitropolit, un Înger (nume care, de asemenea, se regăsește și mai târziu în onomastica românească). Niceea se găsea în Bitinia, de unde este originară, ca traco-frigiană romanizată, mama lui Constantin cel Mare, împărăteasa Elena.
Foarte importantă, din această perspectivă a creștinismului primar, este Sărbătoarea Crăciunului – Ziua Nașterii Domnului Nostru Iisus Christos. Deși Constantin a legiferat oficializarea creștinismului, nu s-a creștinat decât pe patul de moarte, când a preferat erezia ariană. Aceasta, propovăduită de Arius, susținea că Iisus Christos ar fi nu născut, ci creat, „al doilea Adam”. Erezia a avut un puternic ecou, până spre sfârșitul secolului al IV-lea, în special în partea estică a Imperiului (inclusiv la Constantinopol, unde au fost arieni, atât împărați, cât și episcopi ai eparhiei respective), cât și la nord de Dunăre, unde stăpâneau goții. Astfel, din latinescul creatio/creationem, s-a ajuns la forma Crăciune, apoi Crăciun, care s-a păstrat, deși, ulterior (de la sfârșitul secolului al IV-lea), atât Imperiul roman, cât și regiunile nord-dunărene, au renunțat la erezia ariană. Dacă, până la începutul secolului al VII-lea, Imperiul a stăpânit regiunile balcanice, cele de la nord de fluviu s-au aflat sub control imperial cu intermitențe, încât acest fapt pare să fi permis păstrarea numelui Crăciun. Toate celelalte popoare romanice – inclusiv dalmații balcanici au, pentru această sărbătoare, un derivat de la Natalis (Dies) – Naduál (dalmată), Nadal/Nadel (raetoromană), Natale (italiană), Noel (franceză), Nadal (catalană), Navidad (spaniolă), Natal (portugheză). Unitatea (pan)românească, inclusiv prin prezența (mai rară) a acestei forme și la românii balcanici, este evidențiată atât de atestările medievale ale sale la sud de Dunăre (chiar în forma Crăciun, de pildă, în Tesalia), cât și de dăinuirea sa până azi, într-o formă ușor modificată – Cârciun. În plus, dacă românii n-ar fi existat, până spre 1300 la nord de Dunăre, cum s-ar explica atât faptul că atestarea cea mai veche este din 1143 (N. Drăganu, 1933), în Galiția (vestul Ucrainei de azi), cât și transmiterea acestui nume maghiarilor, în forma Karacson[1]?
O altă chestiune care arată că romanizarea, prin creștinare, a strămoșilor noștri s-a produs nu doar în Balcani, ci pe ambele maluri ale Dunării, este legată de numărul mare al formelor de nume vechi creștine românești, având pe sân(t)/sântă în față, evoluate din formele latinești san(c)tus/san(c)ta. Menționăm aici numele Sântămărie, Sântelie, Sânziane, Sâmpietru/Sumchetru, Sânpaul, Sânmarin, Sântoader, Sângiorzu/Somdjorz, Sânmedru/Sumedru, Sânnicoară, Sânvăsâi, Sânsava. Dintre acestea, exceptându-l pe Sânmedru, toate celelalte au corespondente ȘI în limbile romanice occidentale (italiană, franceză, occitană,catalană, spaniolă, portugheză): Sântămărie – Santamaria/Santa Maria, Sântelie – Sant Elia/Santelia/Sant’elia, Sânziane/Sân-Jeane – Sanziani/Sanjean[2], Sâmpietru/Sum-Chetru – San Pietro/Sanpietro/Sampietro, Sânpaul/Simpoca/Săpoca – Sanpaul/Sanpaulo/Sanpao/Sapaula[3], Sânmarin – San Marin/San Marino/Sanmarin/Sanmarino, Sântoader – San Teodoro/Santeodoro, Sângiorzu – San Giorgio/Sangiorgio, Sânnicoară – San Nicola/San Nicolas/San-Nicolas/Sannicola/Sannicolas, Sânvăsâi – San Basilio/San-Basilio/San Basile, Sânsava – San Saba. Deci, din cele 12 nume românești, 11 au corepondente și în lumea romanică occidentală. Pentru comparație, albaneza nu are decât 5 asemenea forme asemănătoare celor din română: Sântămărie – Shën Mëri, Sântelie – Shëndelli/Shën Ilija/Shën Li, Sâmpietru – Shën Pjetri, Sângiorzu – Shën Gjergj/Shëngjergj, Sânmedru – Shën Dhimitër/Shmitër. Dacă poporul român s-ar fi format, doar în Balcani, numai în vecinătatea albanezilor, nu era normal ca formele comune cu albaneza să fie mai numeroase decât cele asemănătoare cu cele din limbile romanice occidentale?
Alături de aceste nume cu sân(t)-sântă în față, există și alte antroponime creștine vechi, păstrate din perioada romanizării prin creștinare a traco-dacilor: Andreas, Antonius, Barbara care au devenit, în română Îndrea, Înton, Barbu. Ultimul a avut o evoluție interesantă, după cum evidențiază atât N. A. Constantinescu (1963), cât, mai ales, Chr. Ionescu (1973), prin formele Barbără, Barboră, Barbură, Barbur, Barbul, trecând, deci la… masculin. Precizăm că toate numele ante-menționate se referă fie la sfinți și/sau profeți din Vechiul Testament, fie la sfinți și/sau martiri cu activitate până la începutul secolului al IV-lea, când, după recunoașterea creștinismului, Biserica i-a declarat sfinți.
De asemenea, o mare frecvență are și numele Preut/Preot, atestat, preponderent, cu mii de ocurențe, la nord de Dunăre. Forma a evoluat din latinescul presbiterus, fiind foarte apropiată de cea franceză – pretre. De asemenea, dintr-un greco-roman episcopus a rezultat forma piscup, care a creat și antroponime – Piscup, Piscupescu, mai rar întâlnite, dar, totuși atestate. De asemenea, I. Ionescu (1999) opinează că și din latinescul eremitus = călugăr ar fi derivat termeni ca râmeț, râmeție, atestați toponimic – în Ardeal, Râmeț – dar rămâne să cercetăm difuzia ocurențelor antroponimice (există, după o evaluare preliminară, dar nu au fost, încă, inventariate).
Chiar dacă s-au creștinat, prin romanizare, strămoșii noștri nu au renunțat, complet, la toate elementele care-i defineau. Plecând de la prestigiul dobândit prin numele celor doi episcopi numiți Carpus, dar și ținând la vechiul lor nume de trib dacic, carpii și-au conservat numele, ca antroponim, folosit, inițial, ca nume de botez, apoi – și ca nume de familie. Din Evul Mediu, de la primele atestări, cea mai mare frecvență a antroponimului se regăsește, continuu, în Moldova și Basarabia, care, în prezent, însumează circa 90% din cei peste 10 mii de purtători ai numelui Carp (peste 5000 – în Moldova, peste 4000 – în Basarabia), adică acolo unde au trăit carpii în antichitate. Cele mai importante centre ale lor au fost și au rămas Petrodava – devenită, din Evul Mediu, Piatra (atestată ca Piatra lui Crăciun, azi – Piatra Neamț) – însărcinat cu paza Muntelui Kogaionon/Ceahlău și Paloda, cu numele tălmăcit de slavi: din berlo = arie cu exces de umezeală, mlăștinoasă, care l-a tradus pe traco-dacicul paloda (asemănător ca formă cu latinescul paludem = loc mlăștinos), a rezultat actualul nume, Bârlad, purtat atât de cel mai important râu din estul Moldovei, cât și de principalul oraș de pe acesta. Localitatea a fost reședința Țării Berladnicilor/Bârlădenilor, ce acoperea bazinul râului Bârlad și, după contopirea sa cu Țara Moldovei, a devenit sediul marelui vornic al Țării de Jos. Dacă Piatra, sediu, și aceasta, a unei formațiuni prestatale, conduse de un Crăciun, a rămas reședință de ținut, apoi de județ, până azi, fiind, în toată epoca medievală, ca și Bârladul, printre cele mai importante orașe ale voievodatului/principatului est-carpatic, Bârladul a mai fost reședință de ținut/județ și chiar regiune, dar numai până în 1956, când… bârlădeanul Gheorghiu-Dej a desființat unitatea administrativă centrată pe această localitate.
Astfel de nume s-au păstrat și în celelalte regiuni. După lingvistul Dragoș Moldoveanu (2010), numele Clujului e românesc, fiind influențat, în evoluția sa de la un clusus = închis (cu sensul, geomorfologic, de poziție care se închide, în fața Apusenilor, pe drumul către vest, spre Crișana), și de apariția slavilor. De-altfel și prima mențiune medievală maghiară, într-un document redactat în latină, Castrum Clus arată că asta era forma românească, rostită, probabil, Cluș și sonorizată, ulterior, la Cluj. Dacă forma românească ar fi derivat din cea maghiară – Kolozsvar – ar fi trebuit să fie *Culușoara, care nu este atestată nicăieri. În sudul țării, vechiul castru roman Turris, de la confluența Oltului cu Dunărea, a fost „rebotezat” de goți Thurm, revenind, apoi, în română, în forma Turnul, cu poziție strategică importantă și în Evul Mediu, motiv pentru care, alături de Giurgiu, a și fost transformat în raia, de către otomani. După 1829, când Înalta Poartă a retrocedat raialele Țării Românești, localitatea a fost unită cu satul vecin, Măgurele, devenind Turnul Măgurele.
Și frecvența numelui Balaur, cu numeroase ocurențe și la sud de Dunăre – care trimite la drapelul de luptă traco-dacic – balaurul cu cap de lup – nume provenind din substratul traco-dacic arată păstrarea unor asemenea elemente. Inclusiv numele Lup – prezent și el cu sute de variante și derivate, ce însumează zeci de mii de atestări pare o dovadă în același sens, chiar dacă vine din latinescul lupus. Deja, numele, cu valențe totemice și tratat de N. A, Constantinescu la antroponime calendaristice, este menționat în inscripții, în veacul al VI-lea, la Novae = Sviștov (nordul Bulgariei actuale) în forma Lupus. Ținând cont de opiniile care susțin că numele dacilor ar deriva dintr-un termen traco-dacic – daos = lup, dacii fiind, în acest caz, neamul lupilor, s-ar putea explica frecvența mare a circulației numelui, cu cele mai multe atestări tot în regiunile nord-dunărene, dar cu mențiuni, destul de frecvente, și în Balcani.
Amestecul, după creștinarea prin romanizare, realizată într-o variantă mai degrabă populară, decât oficială, între tradiții precreștine și cele adoptate prin aderarea la creștinism se explică prin păstrarea expresiei a da ortul popii (care trimite la taxa plătită, anterior lui Charon, „luntrașul” ce-i trecea pe răposați în tărâmul lui Hades; locul său a fost luat de preot). De asemenea, frecvența numelor Giorzu/Sângiorzu se leagă și de metamorfoza cultului cavalerului trac (danubian) – un cult traco-dacic războinic, militar, în icoana creștină a Sfântului Gheorghe omorând balaurul. Cavalerul/călărețul a rămas, balaurul cu cap de lup (steagul de război al strămoșilor) a devenit, oficial, simbolul păcatului, sabia transformându-se în suliță. Fapt important, Sfântul Gheorghe numit purtătorul de biruință, și-a păstrat caracterul militar, fiind ocrotitorul atât al oștirii în Evul Mediu (de pildă, în vremea lui Ștefan cel Mare), cât și al Armatei Române de azi. De asemenea, deși forma (greacă) Ghiorghios a fost impusă de Patriarhia constantinopolitană, sensul numelui = țăran, agricultor, explică difuzia masivă a acestuia. La românii nord-dunăreni, numele Gheorghe este al treilea în clasamentul onomastic general, din Evul Mediu, după Popa și Ion, dar ocupă primul loc, ca frecvență, în cazul toponimelor derivate de la el, înaintea celor derivate de la Ion.
Iar dacă această argumentație nu convinge, mai adăugăm două elemente comune românei cu celelalte limbi romanice. Unul se leagă de păstoritul transhumant, pentru care, de la termenii latinești peccorarius și berbecarius, limbile romanice au corespondente onomastice. Astfel, de la primul termen au rămas Pegureiro – în portugheză, Pegorar – în spaniolă, Pegoulier/Pegourier – în franceză, Pecoraro/Pegoraro – în italiană, Păcurar – în română. De la al doilea, am notat pe Bergeiro – în portugheză, Bergar – în spaniolă, Berger – în franceză, Bercaro – în italiană, Bercar/Berbecar – în română. Intrigă prezența, de la al doilea termen, doar a unor forme „scurte” în limbile romanice occidentale, de la un *bercarius, în vreme ce, singură, româna a păstrat un derivat ȘI de la berbecarius. O posibilă explicație ar putea fi dată de faptul că, dacă daco-romanii au fost abandonați de Imperiu la finalul secolului al III-lea, în Balcani și în partea occidentală a împărăției romane, s-a produs o modificare, prin elidare a lui berbecarius în *bercarius, la care fosta provincie romană Dacia nu a mai participat. Întărește o asemenea ipoteză faptul că Berbecar este atestat aproape exclusiv la nord de Dunăre, inclusiv în sud-estul Ungariei (cu cea mai mare frecvență în partea basarabeană a R. Moldova), în vreme ce Bercar se evidențiază atât în Dobrogea (rămasă la Imperiu până în anul 602), cât și în regiunile imediat învecinate, de la nord de Marea Neagră (sudul Ucrainei, inclusiv Bugeacul).
Al doilea element are legătură cu derivatele de la termenul latinesc terra, care a dat, în română cuvântul țăran, cu sens de agricultor, lucrător al pământului. Se evidențiază, astfel, prezența formelor romanice occidentale, derivate de la termeni ca terra/terre/tierra, în special în țările de limbă neolatină din Vestul continentului – Portugalia, Spania, Italia, Franța, vestul și sudul Elveției, sudul Belgiei – în vreme ce formele derivate de la termenul țară se regăsesc mai cu seamă în spațiul carpato-balcanic, din nordul Poloniei, până în partea centrală a Greciei și din vestul Cehiei și al Ungariei, până în estul Ucrainei. Este interesant că există chiar și o formă identică între cele două părți ale lumii romanice europene: Tieran – notat în partea occidentală și Țieran, notat, frecvent, fără ț, în spațiul românesc. Lăsând la o parte evoluțiile fonetice (nu prea) diferite, reiese, în primul rând, faptul că, fiind în mare parte țărani, locuitorii spațiului românesc au populat și lucrat pământul, adică țara (care are un derivat, țarină, cu sensul de moșie a unui asemenea țăran), despre care geograful Ion Conea (1993) a aflat, de la locuitori ai Țării Vrăncii, că are sensul de loc unde se fac bucate. Deci țăranii sunt oamenii pământului idee care trimite și la expresia biblică Pământ ești și-n pământ te vei întoarce…
Așadar, nu ar fi avut cum, având țăranii un asemenea termen, evoluat din latină, să-și ia „pământul în spinare”, ca să migreze cu el, secole la rând, pe-nu-se-știe-unde… A doua idee care se desprinde de aici este că, dacă termenii care au creat onomastica respectivă au rămas comuni cu cei asemănători din lumea romanică occidentală, ei nu se puteau fixa decât în secolele IV-VI, când, probabil, s-a produs romanizarea celei mai mari părți a strămoșilor noștri. În fine, ca să nu exagerăm cu detaliile în acest sens, încheiem referințele la acest aspect cu cele legate de țări. Acestea, ca formațiuni premergătoare statelor medievale, apar, în mare majoritate, la nord de Dunăre, cele mai multe, la vest de Carpați: Țara Maramureșului, Țara Oașului, Țara Moților, Țara Hațegului, Țara Oltului, Țara Bârsei, Țara Brodnicilor, Țara Bolohovenilor, Țara Berladnicilor, Țara Vrăncii, Țara Loviștei și altele. Iar, legat de acest aspect, dacă românii n-ar fi locuit ȘI la nord de Dunăre, să vedem ce s-ar răspunde, nu doar argumentat, ci în primul rând, cu bun-simț, cu bună-credință, la aceste întrebări: 1.Când s-au închegat aceste țări, cnezate, ducate/voievodate atestate, primele, din al IX-lea secol, de cronicile maghiare, nu lângă Dunăre, ci în partea de nord-vest a României de azi? 2.Cum se face că „descălecatul” în Țara Românească vine din Țara Oltului și nu invers? 3.Cum se explică celălalt „descălecat”, dinspre Țara Maramureșului, spre Țara Moldovei, tocmai din nordul teritoriului locuit (și azi) de români și nu de lângă Dunăre? 4.Când au avut timp românii să-și închege entități politice la nord de Dunăre (și nu doar „lângă” fluviu), încă din secolul al IX-lea, dacă afirmați că ei au trecut Dunărea abia după anul 1000, sau chiar 1300???
Cum pot explica noii adepți ai „teoriei” lui Roesler dăinuirea în limba română, preponderent a unor termeni traco-daci și/sau latini pentru păstorit și activitățile agricole, respectiv pentru vegetația forestieră??? Din terminologia agricolă menționăm termeni ca pământ, arare, semănare, culegere, grâu, orz, secară, ceapă, ai (usturoi), măr, păr, prun, viță de vie, vită, porc, oaie, ied, capră, cal și altele, de origine latină, alături de alții, mai puțini, din substratul traco-dac, precum mazăre, mânz, vătui. Cea forestieră cuprinde, din latină, pe codru, pădure, fag, paltin, ulm, plop, salcie, alături de traco-dacii brad, gorun. Păstoritul, în schimb, pare a avea o mai mare frecvență a termenilor traco-daci, fără a lipsi cei latinești. Traco-dacici sunt baci, mocan, stână, strungă, cârlan, zăr, urdă, iar latini – păcurar, berbecar, oaie, miel, berbec, lapte, caș și altele. Și (vă) întreb, neo-roeslerieni de „ocazie”, ce popor „nomad”, „migrator” folosește terminologie forestieră și agrară care-l „leagă” de locul pe care-l populează și-l valorifică? La fel, este posibil ca păstorul transhumant (nu „nomad”), care pendulează între zonele de iernat din regiunile joase – de la Sânmedru la Sângiorz – și apoi în cele de văratec, de la munte, să păstreze terminologia pastorală traco-daco-romană, dacă e doar „migrator”???
Făcând trimitere, deja, la onomastică, să ne oprim și asupra toponimiei, deoarece și ea arată o dăinuire ȘI la nord de Dunăre a traco-dacilor romanizați, deveniți români, acum mai bine de un mileniu. Strămoșii noștri traco-daci au avut nume de râuri – păstrate și de romani, acolo unde s-au înstăpânit – ca Tisia, Samus, Crisia, Marisus, Tibiscus, Alutus, Latron, Argesis, Buseus, Thiarantos, Pyrethos, Danastris, care au devenit, în română Tisa, Someș, Criș, Mureș, Timiș, Olt, Lotru, Argeș, Buzău, Prut, Nistru. Adăugăm și pe Donaris, din care a rezultat, în română, Dunăre. Și în Balcani, vechile nume trace Margus, Pecus, Timacus, Almus, Oescus, Uitus, Asamus, Iaterus, Altinum au devenit Morava, Pec, Timoc, Lom, Iskăr, Vit, Osăm, Iantra, Oltina. Observăm că, în Balcani, unde au fost români (neo-roeslerienii ar zice că toți erau DOAR acolo!) și mai sunt și azi, sub influența slavilor, prin secolele IX-X, a din numele Margus, Timacus, Almus, Asamus, Altinum, a devenit o – Morava, Timoc, Lom, Osăm, Oltina. Dar, interesant, nu?, și Samus, Marisus, Alutus, Latron de la nord, au devenit, și ele, Someș, Moreș, Olt, Lotru. Cum se poate așa ceva, dacă nu erau români ȘI la nord de Dunăre? Unde mai apare un termen, de origine traco-dacă, un *bihalus (= bivol), care a dat *Biharu (cu sensul de bivol; creșterea bivolilor, animale venite din zona musonică a Asiei, deci iubitoare de apă, de arii cu exces de umiditate, s-a putut face, secole la rând, în Câmpia Crișurilor, o zonă mlăștinoasă, până în secolul al XVIII-lea, când a fost desecată, drenată și canalizată de administrația habsburgică, iar în Depresiunea Beiușului, din Bihor, situată la poalele Munților… Bihorului, această activitate a dăinuit până spre zilele noastre).
Maghiarii, când, în secolele IX-X, încep să pătrundă dinspre vest, către Ardeal, exact pe Someș și Mureș, găsesc aceste nume în forma (românească) *Sameș și *Mareș, din care ei au făcut Szamos și Maros. La fel s-a întâmplat și cu *Biharu, păstrat de maghiari în forma Bihar. În română, sub influența slavilor care (mai) erau în zonă, *Sameș, *Biharu și *Mareș au devenit Someș, Bihor și Moreș (forma e atestată, într-un document latin de acum un mileniu prin numele Urbs Morisena = Cetatea Moreșana). Această ultimă formă a devenit, ulterior, Mureș, exact cum și Donaris și Tonzus au devenit Dunăre și Tundja, iar mons/montis, frons/frontis, pons/pontis au dat, în română munte, frunte, punte. Trecerea lui o la u e un fenomen dialectal vechi, manifestat în arii romanice marginale și prezent în zonele în care s-au dezvoltat limbile portugheză, franceză, reto-romană, sardă. De exemplu, forma latinească dolor a devenit douleur în franceză și durere în română. La fel corona a dat, în franceză, couronne, iar în română cunună. La retoromani, limba lor se numește rumantsch, exact cum și înaintașii noștri se numeau, până la Unirea Principatelor, rumâni.Forma cu u a fost/este atestată în toate dialectele românești: la aromâni apare, încă, varianta, arumân, la meglenoromâni – rumon, iar la istroromâni – rumăr. În concluzie, numele Someș, Bihor, Mureș au evoluat conform specificului limbii române, pe când în maghiară au rămas așa cum le-au preluat de la români.
Legat de aceste nume, chiar în Ungaria actuală, numele lacului Balaton se explică prin evoluția sa din forma românească *Băltoniu, evoluată din cuvântul de origine traco-dacică baltă, la care, în vremea romanizării, s-a adăugat sufixul latin –onius, conservat în formele -oni/-oane în vestul țării (Banat, Hațeg, vestul Olteniei) și la românii balcanici. Tot acolo, numele arhiepiscopiei catolice, Esztergom, este evoluția, în maghiară a lui Strigoniu, formă românească veche. De asemenea, Bacea – ținutul bacilor, este, poate, cel mai vechi choronim creat de strămoșii noștri. Astfel, pe lângă inscripția in civitas bacensis, atestată, în latină, în secolul al IV-lea, pe site-ul https://imperium.ahlfeldt.se/ – Digital Atlas of the Roman Empire apar două localități Bassiana, atestate la finalul antichității. Una se afla la sud de Bacea, în Srem (vestul Voivodinei sârbești de azi) și celălalt, în vestul Ungariei, dincolo de lacul Balaton. Localitatea de la sud de Bacea e cea care apare și în inscripția romană, amintind de o localitate cu originari din Bacea. Forma, derivată, bacensis (= a băcenilor) e latinească, pe când cele două Bassiana sunt transcrierea, latină, cu ss = ș a unui *Bășeana traco-dacic (a se vedea și Naissus, devenit Niș; probabil, pronunția tracică locală ar fi fost *Năișu). Atât băcenii (aproape) dispăruți între timp, cât și bănățenii și timocenii, pronunță, ca și moldovenii, pe ce/ci (păstrate din latină, de italieni și de români) cu ș, fonetism, probabil, tracic, arhaic, conservat la periferiile cu vorbitori de română. Informația despre Bacea și transhumanța spre/dinspre această regiune mi-a fost furnizată de români timoceni, în urmă cu un sfert de veac, deoarece, aceștia au practicat-o spre această arie, secole la rând, dinspre Carpații Timoceni. De-altfel, în acest context, dacă alăturăm *Băltoniul, Bacea și cele două Bassiana, relatarea lui Anonymus, conform căreia, maghiarii au găsit, în Panonia, în secolul al IX-lea, niște blachi ac pastores Romanorum (vlahi/români adică păstorii romanilor) capătă o acoperire foarte bună. De-altfel, de la choronimul românesc, care a dat și mii de purtători ai antroponimului Băcean, s-au transmis, atât în maghiară (Bacs), cât și în sârbă (Bačka) forme onomastice derivate. De asemenea, în primele secole creștine *Bășeanu (= originar din Bacea/Bașea) apare, printr-un episcop Bassianus, prezent în Asia Mică.
Și tot în vestul Ungariei, în secolul al IX-lea, înainte de venirea maghiarilor, o parte din români, localizați în jurul *Băltoniului, au fost supușii lui Carol cel Mare, conducătorul statului franc, numit, după conducător, Imperiul carolingian. Cum și acolo românii trăiau amestecați cu slavii, care au influențat, fonetic, româna, încât a nazalizat a devenit î/â – ca în romanus, paganus, angelus, san(c)tus, manus (evoluate spre român, păgân, înger, sânt, mână) etc – francus (cu sensul de supus al statului franc) a dat frâncu, prezent, în mii de ocurențe, ca antroponim. Acești frânci sunt urmașii românilor alungați de maghiari din Panonia după ce au ajuns ei acolo. Contactele cu statul franc, care stăpânea și nordul Italiei (de care, geografic, acești români vestici erau foarte aproape) explică evoluțiile paralele ale unor nume vechi, atât în franceză și italiană, cât și în română, prezentate în Tabelul 1:
Tabelul 1
| latină | franceză | italiană | română |
| Aldus | Aldo | Aldea | |
| Iulius | Jules | Giulio | Julea/Giulea |
| Carolus | Charles | Carlo | Cârlea |
| Carolus Magnus | Charlemagne | Carlomagno | Cârloman |
Prezența acestor forme se explică, în cazul lui Aldus (formă latinizată), prin pătrunderea goților. Deci, un nume de origine germanică a fost transmis atât strămoșilor românilor, cât și ai italienilor, nu și celor ai francezilor, deoarece goții nu aveau cum să năvălească peste francii deja instalați acolo încă din secolul al V-lea. Iulius am văzut că e numele unui sfânt roman, martirizat la finele secolului al III-lea, la Dunărea de Jos, deci cu șanse, în secolele IV-V, să fie difuzat, ca antroponim și în lumea creștină romanică occidentală, iar derivatele de la Carolus (Magnus) din franceză și italiană, ca și formele – mai rar atestate, dar prezente! – din română să se explice prin acești frânci. Lingvistic, ei aparțineau românilor vestici, numiți și rotacizanți, continuați, în Evul Mediu, mai spre sud, pe coasta dalmată, de morlaci, dintre care au mai rezistat foarte puțini istroromâni. Aria locuită de acești români vestici se întindea, acum un mileniu, din Peninsula Istria, până în Apuseni și Maramureș (Gh. Ivănescu, 2000). Principala trăsătură a acestora este modificarea lui n în r. De exemplu, istroromânii spun măra, pâre, dumirecă, gerunche, în loc de mână, pâne, duminecă, genunche. La fel, în Țara Moților, mai sunt localnici, de regulă bătrâni, care salută cu bură dimireața – în loc de bună dimineața, iar un cântec maramureșean are versul „Săracă irima me”, în loc de inima. Dacă acești români rotacizanți au început să schimbe, pe lângă a urmat de n în î/â, și pe a urmat de r, deoarece, de pildă, pâne a devenit pâre, s-a putut ajunge, de la Carolus, la Cârlea, iar de la Carolus Magnus, la Cârloman. Într-o lucrare publicată în 1959, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Silviu Dragomir dă numeroase alte exemple de forme rotacizate, prezente la români (asimilați între timp) din Serbia, Croația și Bosnia-Herțegovina, altele găsindu-le și noi, ceva mai recent (2006), în Serbia și Ungaria.
Și, pentru că am vorbit de rotacism, cel al modificării lui n în r este mai recent și s-a manifestat doar la acești români vestici. Schimbarea lui l în r, în schimb, a fost un fenomen ce a afectat, integral, limba română și, credem noi, este un fenomen ce se datorează substratului traco-dac. Prima asemenea mărturie a apărut, aparent întâmplător, acum vreo 4-5 ani, când am constatat că pe vechiul Alutus, un castru roman din apropierea Mănăstirii Cozia se numea, în secolele II-III, sub stăpânire romană, Arutela și nu Alutela (ca derivat de la Alutus). Forma este nord-dunăreană și, chiar dacă acel castru a fost abandonat, în secolul al III-lea, în urma unei viituri a Oltului, rotacismul lui l a devenit, „regulă generală” în română, atât la cuvintele latinești, cât și la cele, mai vechi, din substratul traco-dac. Astfel, dacă albaneza are viedhulle, thumbulle, moghulle, modhulle, româna are viezure, sâmbure, măgură, mazăre. Latina avea solis, salis, coelis, gelis, angelus, cavula, lingula, basilica și altele, care au devenit, în română, soare, sare, ger, cer, înger, gaură, lingură, biserică etc. Până și nume (inclusiv creștine) au suferit același tratament: Nicolaus și San(c)tus Nicolaus au devenit Nicoară și Sânnicoară, în vreme ce invocația creștină aleluiah a evoluat spre lerui, cu derivatul ler, pătruns și în onomastică – Leru, Lerescu, Lerești, Lerici și altele. Celelalte limbi romanice nu au acest fenomen: astfel, de la latinescul solis, s-a ajuns la sole – în italiană, soleil – în franceză, sol – în spaniolă și portugheză, pe când româna are forma soare. Aceste forme se regăsesc și la românii balcanici, unele având o proveniență foarte veche. Astfel, primii strămoși ai noștri romanizați par să fie cei care s-au amestecat, după ce Pompei a pierdut bătălia cu Cezar, la Pharsalus, cu foștii soldați ai perdantului, numiți, probabil, grecizat, pharsaliotes, devenind fărșeroții de mai târziu. De asemenea, de la numele latinesc al Salonicului – Salona – aromânii au forma Sărună (și sunt și singurii care rostesc acest nume cu r, deoarece toți ceilalți păstrează forma cu l: Thessaloniki – grecii, Solun – slavii, Selanik – turcii). De asemenea, un golf mai mic din… Golful Salonic, apare, pe o hartă topografică sovietică, scris Кавура/Cavura (forma mai veche a lui gaură, evoluat din cavula), pluralul fiind găsit în Munții Parângului de Ion Conea – Găvuri. Până și în onomastica creștină, paralelismele acestui rotacism apar și la sud de Dunăre. Th. Capidan menționează un sat Sânnicoară, iar N. A. Constantinescu (1963) amintește derivate aromânești ale lui Nicoară: Nicăruș, Nicuruș. Au albanezii așa ceva???
Mențiunile legate de toponime precum Cavura/Găvuri, care arată existența unei variante intermediare în română, între cavula latinesc și gaură românesc actual, trădează prezența românească – pe ambele maluri ale Dunării – de dinainte de contactele românilor nord-dunăreni cu maghiarii. După aceste contacte, în multe cuvinte, fie de origine latină – cum este cel amintit deja – fie de origine maghiară (inclusiv în toponimie), v intervocalic a căzut. Astfel, termenul maghiar varos = așezare urbană fortificată (preluat, probabil, din germanul burg) a devenit oraș, nume ca Avas, Kövar, Ujvar, Szegesvar, Temesvar au devenit, în română, Oaș, Chioar, Uioara, Sighișoara, Timișoara. Un toponim vechi, de origine slavă, păstrat de români – Covasna – a dat, în sud-estul Ardealului forma populară Coasna, iar derivatul Covăsnean a devenit Cosnean. Aceste lucruri presupun o prezență românească la nord de Dunăre la venirea nu doar a maghiarilor, ci chiar a slavilor, fiindcă altfel nu ar fi avut maghiarii de la cine să-l ia pe Kovaszna, dacă nu erau românii să-i asimileze pe slavi, înainte de a da acest nume și maghiarilor.
Alte elemente vechi, prezente în Ardeal, implică atât prezența românească, cât și pe cea a maghiarilor – și chiar a sașilor – pentru ca anumite toponime să fi putut trece dintr-o limbă în alta. Am amintit, mai sus, de faptul că, de la numele martirului Iulius Veteranus, româna a preluat și a folosit, frecvent, formele onomastice Julea/Giulea, inclusiv prin crearea de nume de sate Giulești, prezente în toate regiunile românești. La cucerirea, de către maghiari, în 1001, a reședinței voievodului ardelean, aceasta se chema Bălgrad. Un toponim vechi slav, cu sensul de Cetatea Albă, preluat de populația românească. Voievodul de la Bălgrad se numea, în actele maghiare Geula, Gyula, adaptări ale românescului Giulea (e plină zona Apusenilor de purtători ai acestui nume), nume derivat de la un sfânt creștin roman (cel deja menționat). Deși românii au mai folosit, o vreme (până după 1600) și vechiul nume, Bălgrad (ca dovadă, el a fost tradus și de sași în Weißenburg), ulterior au început să-i spună doar Alba Iulia, adică Alba lui Iuliu/Giulea, iar maghiarii au făcut o combinație între cele două forme românești – Gyulafehervar = Cetatea Alba lui Gyula/Giulea/Iuliu. Și, poate că nu e o întâmplare că, în incinta cetății din acest oraș s-a descoperit, recent, o basilică datând din secolul al X-lea…
De asemenea, am amintit de numele Sighișooara. Pe locul unde s-a dezvoltat așezarea actuală exista, anterior venirii sașilor, un sat, situat pe una din terasele neinundabile ale Târnavei Mari, numit Șesu. În română, un loc șes este un teren neted, ușor înclinat, pe care se poate face agricultură și se poate instala o așezare. Sașii, când s-au așezat pe dealul din vecinătatea satului, i-au spus orașului fortificat pe care l-au construit Schäßburg (se citește Șesburg), adică burgul de lângă (satul) Șesu. Vorbitorii de maghiară din apropiere, din aria Cristur-Odorhei, au transformat pe săsescul Schäßburg în Szegesvar, de la care numele a revenit în română, în forma Sighișoara. Pe lângă faptul că dezvoltarea acestei evoluții presupune prezența, acolo, a tuturor acestor neamuri, se naște întrebarea: al cui e numele? Simplu: al ardelenilor, deopotrivă români, maghiari și germani, acest nume fiind un foarte bun exemplu de spirit de conviețuire etnică în spațiul românesc.
În alte cazuri, formele numelor date de maghiari ne… ajută să re-creem vechile forme românești. Este cazul cu numele orașului Sibiu. Acesta, inițial, s-a numit, ca și râul pe care se află, Cibin, evoluat din daco-romanul Cibinum. Așezarea, destul de importantă, n-a fost locuită doar de români, ci și de alte neamuri, probabil, și de germanici (goți și/sau gepizi) care au modificat primul fonem, în așa fel încât, la venirea maghiarilor în zonă (secolele XII-XIII), aceștia i-au spus (Nagy) Szeben, de la un românesc Sibiniu/Sâbiniu. Fenomenul nu e unic: vechiul nume al Siretului din Moldova – Thiarantos/Čarantos – s-a modificat asemănător, iar influența germanică (gotică ori gepidă) pare credibilă, dacă adăugăm că e posibil ca numele Aldea și rădăcina moldă (= copaie, din germanicul mulde) din hidronimul Moldova sunt de origine germanică. Acest Sâbiniu/Sibiniu s-a modificat, pierzând pe n intervocalic, devenind, inițial Sibiiu, sau, popular Sighiiu/Sâghiiu, iar, ulterior, a ajuns la forma actuală, Sibiu. Forma maghiară Nagy Szeben = Sibiul Mare, arată că există și un Sibiu mai mic, în vecinătate: e vorba de satul Sibiel, numit de maghiari Kis Szeben = Sibiul Mic.
Tot căderea unui n intervocalic face diferența, azi, între numele românesc și maghiar al altui oraș ardelean, numit, actualmente Huedin. Numele maghiar al așezării este Banffyhunyad, de la care, inițial, românii vor fi spus, în epoca medievală, Huňedin. Ulterior, n a căzut, dar nu la fel s-a întâmplat în Țara Hațegului, unde Hunyadvar, devenit, în română Hunedoara, l-a păstrat pe n, așa cum fac, de mai bine de un mileniu, și bănățenii. Dacă n-ar fi avut acest specific fonetic (prezent, după cum am văzut și la timoceni și la băceni, dar și la istroromâni), numele așezării ar fi trebuit să fie, în românește, *Huedoara. Pentru arealul vestic de locuire românească, mai vechi sau mai recent, numele *Băltoniu, *Strigoniu și Hunedoara arată același tratament, deci este vorba de același tip de vorbire românească, evoluată din latină. Așa cum bănățenii, oltenii și hațeganii (hunedorenii) au forme ca Băsărăboanea, Gruni, Muroni, Zăroni, Luponi, Bogăton, Rădoane, Imbroane și altele – în locul formelor folosite de ceilalți români nord-dunăreni (Băsărăboaia, Grui, Moroi, Zăroi, Lupoi, Bogătoi, Rădoaie, Imbroaie etc), la fel întâlnim și la italieni: Trappatoni, Berlusconi, în vreme ce forma Lazzaroni e asemănătoare cu cea bănățeană – Lăzăroni. Este conservarea unui fonetism din latină, care „unea” cândva, Italia, peste vestul Balcanilor și Panonia (prin aria de locuire a dispăruților români vestici) cu Banatul, Timocul, vestul Olteniei și Țara Hațegului.
Iar legat de acest fenomen, el apare și la românii balcanici, în forme onomastice ca Gruniu, Ciuconi, Caceandoni și altele. Forma Gruniu apare și în toponimia din Carpații polono-slovaci, unde, fiind vorba tot de niște români vestici dispăruți, actualii polonezi (rezultați din asimilarea păstorilor valahi/români) spun putyra în loc de putină… De asemenea, râul slovac Hron e posibil să se fi chemat, în sectorul montan carpatic Gruni, dar, apoi, urmare a specificului fonetic slovac (prezent și în cehă și în ucraineană) g s-a modificat în h, rezultând forma actuală – Hron.
Puțin mai spre nord-est, în aria actualei frontiere polono-ucrainene, până spre sudul Bielorusiei, A. V. Boldur (1937) remarcă, în Istoria Basarabiei, prezența mai multor toponime de forma Voscodavci, Voscodavinci, Voscodavie, Wlodawa, Vlodavka, derivate, deformate dintr-un Volohodava = Cetatea volohilor. Ce e interesant, este că, la contactul lor cu slavii, acești volohi vorbeau românește (de-aia li s-a și spus volohi), dar pentru fortificație nu-l foloseau nici pe latinescul civitas/civitatis (care a dat cetate, în română), nici pe slavul grad/gorod/horod (prezent, frecvent, în toponime ca Grădiște sau Horodiște), ci pe dacicul dava, pe care, fiind cei mai nordici dintre români, l-au păstrat mai bine. În apropiere, în vestul Ucrainei actuale, Em. Diaconescu (1943), în lucrarea Transnistria, amintește faptul că actualul oraș Jidačiv apare, în documentele medievale (secolul al XII-lea) într-o formă… românească, fiind evoluat dintr-un *Judeciu. Forma, probabil cea mai veche, derivă dintr-un cuvânt românesc, evoluat din latinescul iudicium, care a dat, în românește, județ, cu sensul de judecător care împarte dreptatea pentru mai multe sate. Sensul său s-a schimbat, spre teritoriu ce cuprinde mai multe sate, cel pe care îl are, actualmente, cuvântul județ. O județie românească este amintită, în veacul următor, de S. Dragomir, la vlahii din Serbia. Termenul a pătruns în română, cu sensul său administrativ-judiciar, în perioada romanizării traco-dacilor și, dacă românii n-ar fi fost ȘI la nord de Dunăre, el n-ar fi avut cum să fi fost folosit nici măcar în Maramureș și nordul Moldovei, cu atât mai puțin în Galiția. De-altfel, pe lângă păstrarea obștilor țărănești, conduse de Sfatul Bătrânilor, având un moș-întemeietor al așezării (așa cum arată miile de localități cu sufixul -ești), româna a păstrat, de la nivel local, până la nivel central, termeni traco-dacici, ca moș, sau latini – ca jude, județ, duca (duce, adică voievod, cu sensul de comandant militar) și domn (atestat și onomastic, încă din secolele IV-VI, în regiunile carpato-balcanice, în forme ca Domnus, Domnio, Domninus, purtate și de episcopi traco-romani).
Legat de sufixul -ești, ca nume atestând dezvoltarea unei așezări dintr-o obște de țărani liberi, după A. Graur (1927) și Iorgu Iordan (1963), acesta derivă dintr-un traco-dacic –isc/-isk, atestat onomastic – în toponime și antroponime – pe ambele maluri ale Dunării, din Ungaria și sudul Basarabiei, până în sudul Balcanilor, adică în regiunile unde au locuit traco-dacii. Evoluția sa a dat, la singular, sufixul -escu, prezent în sute de nume de familie actuale românești și atestat, din secolul al XI-lea, atât în afara spațiului românesc – un Lucescu, în Carpații polono-slovaci, cât și pe actualul teritoriu al României – un Diescu, notat, deformat, Deszk, în Bihor (forma apare, după aproape un mileniu, pentru un munte, pe harta românească interbelică, în județul vecin, Arad). Mai rar, ea este folsită și azi chiar și de românii balcanici – am notat un Milești, în Muntenegru și un Corcești – în Albania, dar cea mai mare frecvență se întâlnește în Moldova, Basarabia, Muntenia și Oltenia, urmate de zona Apusenilor, suprapusă peste fostul județ interbelic Turda. Din antichitate au rămas nume ca Siscia, Partiskon, Securisca, Kremniskoi, Transmarisca, Bormiskos etc, dar și antroponime ca Basiliscus, Pabiscus și altele. Acest Basiliscus, probabil un derivat de la Basilius este atestat atât pentru un împărat traco-roman (fiul lui Leo I Tracul), cât și pentru mai mulți episcopi atestați de Michel le Quien în secolele IV-VI în Balcani și în Asia Mică. Evoluția acestor nume relevă un paralelism remarcabil, între formele (traco-)romane și cele românești. Astfel, Basilius și San(c)tus Basilius au evoluat, conform normelor de evoluție fonetică ale românei spre Văsâi și Sânvăsâi, iar Basiliscus a fost întrebuințat fie pentru nume de localități – Văsești – fie de persoană, în formele Văsescu și/sau Văsiescu.
Și, pentru neo-roeslerieni, vine altă întrebare: dacă românii au pătruns târziu la nord de Dunăre, fiind „migratori”, cum ar fi putut să apară atâtea nume de sate cu sufixul -ești ce arată dezvoltarea unor obști țărănești libere, nu doar în Moldova și Țara Românească, cât și dincolo de Carpați, știind că atât regalitatea maghiară cât și voievodatul transilvan nu ar fi îngăduit așa ceva??? Ponderea acestor oiconime este de circa 30% atât în România, cât și în R. Moldova, fiind cel mai frecvent utilizat sufix pentru creaea de nume de așezări în spațiul românesc. Precizăm că NU am luat în calcul numele schimbate de autorități pe cale oficială, după 1918 sau după 1960, folosind ca surse lucrările elaborate de Coriolan Suciu, Nicolae Stoicescu și Constantin Burac. A, și fiindcă s-a emis părerea că documentele maghiare din secolele XII-XIII atestă multe terrae desertae = pământuri pustii, nelocuite, asta dovedind, cică, absența românilor din Ardeal, precizăm că această sintagmă nu arată absența populației, ci absența plătitorilor de taxe pentru autorități! Obștile țărănești, fiind libere, nu datorau biruri nimănui, deci nu interesau niște autorități care doreau să le taxeze, nu să le păstreze în acea stare de libertate!
În urmă cu un deceniu, la Cluj, a apărut lucrarea Antroponimia din Transilvania medievală, având ca realizatori o echipă de specialiști, coordonați de Șerban Turcuș. Lucrarea inventariază onomastica apărută în documentele emise în secolele XI-XIV, pentru regiunile de peste Carpați, Având la bază colecțiile de documente – Documente privind Istoria României (DIR), Documenta Romaniae.Historia (DRH) – am realizat un inventar similar și pentru Moldova și Țara Românească, pentru secolele XIII-XV. Pentru Transilvania, reiese, din studiul amintit, că, la venirea maghiarilor, exista, aici, o populație creștinată de câteva secole, care folosea, frecvent, o antroponimie derivată din calendarul creștin, cu nume utilizate, preponderent, de Patriarhia de la Constantinopol: Gheorghe, Constantin, Vasile, Dimitrie, Teodor, Nicolae și altele, doar Ioan și Petru, fiind frecvent prezente și în onomastica utilizată de lumea occidentală, subordonată Romei. Se pare că, de la această populație creștin(at)ă de secole, maghiarii, când s-au creștinat și ei, ar fi luat, pe lângă Karacson, și pe Demeter și Tivadar, evoluate din Crăciun, Dimitrie și Teodor. Cum nici unul dintre aceste nume nu se regăsește printre cele frecvente în onomastica occidentală, de la cine or fi luat maghiarii aceste nume, dacă nu de la românii, prezenți continuu la nord de Dunăre și deja creștinați, din secolele IV-VI, dacă nu de mai devreme?
Analizând, apoi, onomastica prezentă în spațiul carpato-balcanic în primele secole creștine (până în Evul Mediu), comparativ cu cea din secolele XI-XIV/XV și cu cea actuală, a reieșit că, aceleași nume care se regăsesc, cu frecvențe foarte mari în onomastica antichității – Ioannes, Petrus, Basilius, Demetrius, Constantinus, Georgius, Theodorus, Nicolaus se situează tot între primele și în onomastica medievală și în cea actuală. Astfel, pentru antroponimia medievală din spațiul românesc (Transilvania, Țara Românească, Moldova), aceleași nume frecvent consemnate apar, pe poziții apropiate, în cele trei state, la fel cum există poziții apropiate pe care se găsesc, azi, aceleași nume – Popa, Ioan, Crăciun și altele – în ierarhia onomastică din România și din R. Moldova. Aceasta semnifică, după opinia avansată, încă de acum 60 de ani, de N. A. Constantinescu, în Dicționar onomastic românesc, că onomastica românească este unitară în timp și spațiu și că, mergând și mai departe, opiniile echipei clujene, coordonate de Șerban Turcuș pot fi extinse și la antichitate, când, după creștinare, populația carpato-balcanică a preluat, frecvent, nume greco-latine din care au evoluat formele cele mai răspândite din ierarhia românească medievală și actuală. Deci, altă dovadă a continuității traco-dace, traco-daco-romane și românești, în spațiul carpato-balcanic.
Unul dintre aspectele pe care albanofilii n-au reușit să le explice, chiar deloc, ține de faptul că, după ei, doar româna a preluat termeni din albaneză, invers – NU! Pe lângă dificultățile de ordin fonetic, deja amintite, stă contra unei asemenea aserțiuni chiar… bunul-simț! De pildă, românii au preluat cuvinte din maghiară – oraș, nădrag, dărab, neam, meleag și altele, dar și maghiara are termeni luați din română – bacs, esztena, etc, plus numele Karacson. De la polonezi am preluat pe șleahtă, poate și pe rateș/ratoș, ori pe iarmaroc, dar am dat și noi termeni polonilor, ca bryndza, putyra și alții. Cum pot explica albaniștii, albanofilii faptul că un popor, de dimensiuni demografice modeste, cu îngăduință de doar o treime din numărul de români, a dat, doar el acestora cuvinte și n-a luat deloc??? Acei termeni considerați de ei ca „albanisme” sunt, de fapt, rezultatul evoluției în albaneză a unor termeni de origine iliră, respectiv rezultatul evoluției în română, după/prin romanizarea traco-dacilor, a unor cuvinte traco-dacice. Este posibil ca iliriii să fi primit, la un moment dat, o „infuzie” tracică, chiar dacică, așa putându-se explica toponimul Thermidava, cu aspect greco-dacic, din sudul Albaniei (azi Dhĕrmiu), poate și prezența termenului karpĕ = stâncă, păstrat și la nord de Dunăre, atât prin numele vechiului trib al carpilor (continuat, probabil, până azi, de antroponimul Carp) și prin numele Carpaților (cu sensul de munți stâncoși).
Un alt aspect care stă împotriva etnogenezei românești în apropierea/vecinătatea albanezilor ține de psihologia celor două popoare. Prin vechii iliri, albanezii au fost mereu răi, războinici, răzbunători, în vreme ce românii au fost (și sunt!) cel mai adesea moi, blegi, neștiind, neputând, poate chiar ne-voind, nici când aveau dreptate, să-și apere propriile interese. Avem, chiar în zilele noastre, două exemple, unul de la sud de Dunăre, celălalt – din spațiul românesc actual. Astfel, în tot conflictul diplomatic, dintre greci și macedonenii slavi, legat de numele Macedonia, cei care ar fi avut primii tot dreptul să susțină că numele este al lor, sau ȘI al lor, au fost chiar aromânii, numiți și macedo-români, macedo-armâni, sau chiar machidoni!… A zis cineva dintre ei ceva? NU! Deși, prin nume ca Sărună (pentru Salonic, cel mai important oraș macedonean), sau Cavura, care dovedesc că au fost acolo, de mii de ani, aveau acest drept!…
La nord de Dunăre, expresii ca „la noi, în Moldova”, „vino în Moldova”, „sunt originar din Moldova” și altele, inclusiv folosirea în statisticile, articolele de presă și alte materiale de informare a numelui Moldova, mai toată lumea înțelege ceea ce, corect, se numește REPUBLICA Moldova! Dacă spui că ești „din Moldova”, cu trimitere la teritoriul carpato-prutean, situat în estul României, trebuie să EXPLICI asta! Curând, în primăvară, un student francez a venit la ore (era venit cu bursă Erasmus) și mi-a comunicat că vrea trateze o temă „despre Moldova”. Când i-am specificat că SUNTEM în Moldova, a rămas perplex. Cursul fiind, caz… fericit, de Geografie istorică și politică, i-am explicat cum e cu cele… cinci, nu două Moldove și a renunțat la ideea cu tema în cauză… Dar această confuzie n-ar fi existat dacă, de aproape un secol, de când regimul bolșevic a „moșit” în 1924, R(ASS) Moldovenească, autoritățile de la București ar fi precizat că numele Moldova este, de la Unirea Principatelor – MOLDOVA și Țara Românească – în patrimoniul cultural românesc!… A zis cineva ceva? NU!
Și tot aspecte psihologice, comune traco-dacilor și românilor, peste secole, vin tot ca… dovezi ale continuității. Homer și Herodot arată, fiecare, că tracii erau dezbinați, ba erau chiar în conflict, unii cu alții. Românii au avut nevoie de câteva secole ca să se unească într-un singur stat. Dacă facem o statistică, din cei 3200 de ani de la Războiul troian, unde apar menționați tracii prima dată, strămoșii noștri și noi am fost uniți, de fiecare dată, cam 150-160 de ani (în Regatul Daciei, de la Burebista, la Decebal, respectiv, în România, începând de la Unirea Principatelor), deci 320 de ani. Unirea a fost, mai degrabă, o excepție, decât o regulă. Acest lucru este ilustrat, pentru zilele noastre de subindicatorul capital social, care, sub sintagma (engleză) social capital, este unul dintre subindicii care compun, din 2009, acel indice de prosperitate, elaborat de Legatum Institute din Londra. În 2009, când a fost inventariat acest subindice pentru prima dată, din 104 țări, România era pe locul 102. Adică, capacitatea românului de a lucra în echipă cu alți români – asta însemnând capitalul social conform autorilor –, tindea spre zero! Nu avem noi vorba că „unde se întâlnesc doi români se fondează trei partide”? Păi nu este asta o dovadă de… continuitate???
Să mai venim și cu altele… În urmă cu mai bine de 15 ani, am publicat, pe blog, un material în care am preluat tot citatul lui Herodot referitor la traci și l-am analizat[4]. Reiau citatul și aici: „Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.(…) După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt. Dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi. (…) La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă. (…) La traci există următoarea rânduială: îşi vând copiii pentru a fi duşi peste hotare”[5]. Înlocuiți „traci” cu „români” și veți vedea că obțineți o foarte corectă și… actuală caracterizare a neamului nostru, atât din Evul Mediu, epoca modernă, cât și de azi. Și românii sunt leneși, unii chiar își vând copiii și în zilele noastre (am găsit exemple!), se ocupă și cu furatul…Au… „furat” până și limba și numele (romanus) de la (foștii) cuceritori, devenind români, dar, în rest, vechile apucături nu (prea) s-au schimbat…
Iar despre aceste apucături zice foarte bine, multe, și, iarăși, nu (prea) de bine, Geert Hofstede, în al său Cultural Compass. Unul dintre indicatorii de acolo – Power Distance = ecartul puterii – se referă la nivelul de obediență al cetățeanului față de coruptul cu funcție și putere. Nivelul depășește 80 (la un maxim de 100) și arată că, și din acest punct de vedere, „părintele Istoriei” a avut dreptate… De asemenea, referințele din antichitate, ca și (aproape) absența inscripțiilor în limba traco-dacică arată că strămoșii noștri disprețuiau scrierea. Păi să vedem cum se comportă românii față de Educație, azi??? Nu cântau, acum vreo trei decenii, cei de la Sarmalele Reci, „Nu uita că țara te vrea prost!”? Nu e și aceasta o dovadă a… continuitățiii???
Nu mi-am propus să „coafez” realitatea și, de asemenea, chiar dacă dintre ideile de mai sus – cu argumentația aferentă – unele nu sunt validate pe deplin (ceea ce nici nu prea cred că se va întâmpla, deoarece, adevărul uman, în general, și cel științific, în cazul de față, este relativ, discutabil, contestabil și, de aceea, este și contestat), dar am scris toate aceste rânduri cu bună-credință, cu conștiinciozitate, cu onestitate și simț de răspundere, dorindu-mi să văd ceva similar și de la cei care, probabil, aproape sigur, vor critica ideile din text. Critica, însă, nu se face prin „hlizeală” și nici prin etichetarea ideilor preopinentului ca „falsuri patriotice”, ci prin (contra)argumente solide. Cu riscul de a nu-i aminti aici pe toți (și cu scuze, pentru eventualele omisiuni, dar și pentru dez-ordinea în care îi enumăr), la promotori de „falsuri patriotice” s-ar înscrie, de vreo două secole, mulți dintre savanții pe care i-am citit (și, adesea, i-am și citat): Ovid Densusianu, Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Alexandru Graur, Nicolae A. Constantinescu, Gheorghe Ivănescu, Iorgu Iordan, Dragoș Moldoveanu, Nicolae Iorga, Alexandru D. Xenopol, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Silviu Dragomir, Alexandru V. Boldur, Emil Diaconescu, Gheorghe Brătianu, Ion Nistor, Ion Iosif Russu, Adolf Armbruster, Gheorghe Năstase, Ion Conea, Alexandru Ungureanu, Șerban Turcuș…
Unele dintre idei nici nu au apucat a fi publicate, iar altele sunt, încă, în lucru (de exemplu, inventarierea ocurențelor numelui Lup la nivel internațional). Opiniile de mai sus se regăsesc, totuși, în bună parte, în studii (cărți, cursuri, articole, comunicări) publicate în ultimii mai bine de 20 de ani, dintre care amintesc:
https://www.researchgate.net/publication/370667488_ELECTORAL_PROCESSES_IN_THE_OLT_COUNTRY_1300-2020
[1] Mai multe (alte) detalii, aici: https://paganelis.wordpress.com/2017/12/20/despre-raspandirea-numelui-craciun/
[2] L. Șăineanu (1938), Dicționar universal al limbei române, p. 563. Apare forma bănățeană Sân-Jeane, pentru Sânziane/Sânziene, în vreme ce, în lumea romanică occidentală am notat forme ca Sanziani, Senziane, Sanjian, San Jean și altele, consemnate în Italia, Franța, dar și în America Latină (Argentina).
[3] Nu este inclus, încă, în toate materialele cartografice. Varietatea formelor occidentale este mult mai mare – Sanpaolo/Sampao/Sampau/Sampaul/Sampaulo și altele. Notăm atestarea, mai frecventă în Filipine (țară majoritar romano-catolică, fostă colonie spaniolă) a unei forme Sapaula, în care, ca și la cea românească Săpăuca (azi Săpoca), a căzut consoana n. Totuși, în antroponimia românească au supraviețuit, extrem de izolat, și formele cu n, așa cum pare să o dovedească numele arădean Simpoca (posibilă ortografiere, fără diacritice, a unui Sîmpoca).
[4] https://paganelis.wordpress.com/2008/11/24/despre-cei-mai-viteji-si-mai-drepti-dintre-traci-sau-cum-se-manipuleaza-istoria-prin-omisiune/
[5] http://www.cafeneaua.com/nodes/show/929/cum-se-manipuleaza-istoria-in-scoli-herodot-despre-traci/1
Geografie istorică and Opinii Geografie istorică, Opinii 15:20
Una dintre problemele ce trebuie rezolvate rapid – nu într-o zi-două, ci în câteva ore, ori chiar (zeci de) minute! – este legată de nivelul de detaliere a datelor ținând de populația totală și de structurile acesteia (etnică, lingvistică, confesională) la nivelul cartierelor făgărășene. Mă aflu între „ciocanul” necesității detalierii acestor date pe cartiere mai mici, dar mai multe – spre a putea avea un număr suficient de entități spațiale de acest nivel pentru analiza multivariată – și „nicovala” definitivării unui articol științific în cel mult două săptămâni…
Înclin spre a lăsa (deocamdată) datele deja calculate așa cum sunt. Ele mai trebuie și prelucrate (mai sunt de calculat o mulțime de valori procentuale, pentru mai multe secole!), apoi, pe baza lor, realizate hărțile, apoi scris textul, care mai trebuie și tradus în engleză… Pe de altă parte, recalcularea datelor pe noile cartiere este un fel de „salt în necunoscut”, deoarece nu știu deloc cât timp va lua, dar, aproape sigur, e o treabă care va dur(e)a!… În plus, mai apare o problemă: corelațiile între structura etnică, lingvistică și confesională se referă doar la datele postbelice (pentru care, urmare a extinderii teritoriale a orașului, există un număr suficient de mare de cartiere), astfel încât, momentan, între efortul necesar recalculării acestor date, cu o finalitate modestă (ca interval de timp acoperit) și trecerea la prelucrarea datelor actuale (utilizabile, imediat, pentru toate secolele analizate!), înclin să optez pentru ultima variantă!…
Nu (mă) aștept (la) alte opinii, dar, dacă apar, sunt binevenite! 🙂
Geografie istorică and Geografie politică and Opinii and Studii de (ne)caz Geografie istorică, Geografie politică, Opinii, Studii de (ne)caz 17:49
Zilele trecute am definitivat recalcularea, la nivel de cartiere, a datelor legate de structura etnică, lingvistică și confesională a populației, pe o perioadă de câteva secole… Toate bune și frumoase, însă, dacă vreau să folosesc analiza multivariată (mai exact, analiza în componente principale) am nevoie de minim 30 de unități spațiale… Cartierele dese(m)nate deja sunt în număr de 14… Cum și „la case mai mari” (de pildă, pentru cartierele Iașilor, o așezare urbană mult mai mare) s-a procedat în mod similar (adică, au fost redesenate cartiere mai multe și mai… mărunte), aceeași operațiune urmează să o realizez și eu… Și nu e singura treabă (re)desenarea poligoanelor pentru cartiere mai mici, deoarece, concomitent, este necesară recalcularea tuturor datelor – populație totală, densitatea populației, structura populației după etnie, limbă, confesiune – pe noile cartiere… Care, deja, au fost determinate, urmând să purcedem la treabă!…
Știu deja că aiasta va dur(e)a, dar… asta e! Și în asta constă „farmecul” cercetării științifice, nu? 🙂
Creștinism and Cultură and Geografie istorică and Lingvistică and Onomastică and Opinii Creștinism, Cultură, Geografie istorică, Lingvistică, Onomastică, Opinii 19:13
Azi am încercat să lămuresc (cât de cât) întrebările de ieri… Nu prea pot zice că am avansat prea mult, dar… să grăim despre cele aflate…
1. Satele numite Păulești, din Putna și din Prahova: Primul apare în documente în 1507, al doilea – în 1587. Deci, într-o epocă în care ambele state medievale românești se găseau bine „ancorate” în relația cu Patriarhia constantinopolitană, care ar fi trebuit să ducă la dezvoltarea unor nume de forma Pavelești… Un alt „impediment” al apariției acestor așezări în veacul al XVI-lea este legat de cât de „permisivă” ar fi fost, în acea vreme, elita politică românească (Domnia, boierimea), față de fondarea unor sate de țărani liberi, după cum „trădează” sufixul -ești, utilizat, preponderent, în asemenea situații. Astfel de sate puteau apărea, mai sigur, înainte de fondarea statelor medievale extracarpatice, deci – înainte de 1300… Așa că, pare-se, rămânem la vechiul patronim românesc (nu „catolic”!) Paul, folosit acum un mileniu (poate, până pe la începutul veacului al XIII-lea)… Mai „săpăm”, că doar nu e grabă! 🙂
2. Prezența antroponimului Bogdan: Pe lângă atestarea, ca nume de persoană, la Păncești, într-o arie cu romano-catolici, în veacul al XVIII-lea (după Catagrafia rusă din 1772-1774), oiconimele (nume de localități) cu același sufix -ești, cu rol de plural colectiv, pentru localități dezvoltate din obști țărănești, deci, de forma Bogdănești, pe lângă prezența lor în zone românești majoritar ortodoxe din Oltenia (Vâlcea), Muntenia (Prahova), Basarabia (Hotin, Bălți) și Ardeal (Alba), este consemnată atestarea, în Moldova, în aceleași condiții, atât în arii ortodoxe (din județele interbelice Fălciu, Tutova, Baia), cât și în județe unde atestările sunt atât din arii ortodoxe, cât și în cele catolice (în județele interbelice Bacău și Iași).
Deocamdată, ne abținem de la concluzii… Tot „săpăturile” – pentru toponimie, dar, mai ales, întru descoperiri antroponimice detaliate (atât în timp, cât și în spațiu!) – vor clarifica situația! A(ve)m niște presupuneri, dar este prematur să le dăm „glas” aici!…
Geografie istorică and Geografie politică and Opinii Geografie istorică, Geografie politică, Opinii 19:43
Ideea a „încolțit” de mai multă vreme, cel puțin din momentul în care am reușit să determin atât evoluția teritorială a orașului, cât și a populației cartierelor sale, pentru ultimul mileniu. Ultimul „impediment” era constituit, până la finalul săptămânii precedente, de faptul că nu reușisem să descarc datele pentru oraș din Conscripția austriacă din 1819-1820. Sâmbătă și duminică am definitivat acest „pas”, trecând, imediat, la efectuarea calculelor atât pentru Urbariile Țării Făgărașului din secolul al XVII-lea (aproximativ, anii 1632-1648), cât și pentru Conscripția austriacă din 1721-1722. Au urmat datele din Anuarul SOCEC al României Mari, din 1925 și cele din cartea de telefon a României din 1959. Ultimul moment, cu cele mai detaliate date, a fost reprezentat de listele electorale din 2004, centralizate pe cartiere în cursul zilei de ieri. Astfel, până în perioada interbelică, am beneficiat de date, la „distanță” de circa un secol, pentru (aproximativ) anii 1640, 1722, 1820, 1930 (am „legat” datele din 1925 de Recensământul populației), urmate de anii 1956 (cel mai apropiat Recensământ de datele din cartea de telefon) și 2002 (Recensământ cu date apropiate de cele din listele electorale).
Intervalele nu sunt egale (era și greu de obținut așa ceva!), dar, cu toate acestea, oferă informații interesante și, zicem noi, credibile. În secolele XVII-XVIII, doar 6 din actualele cartiere aveau spații construite și locuite – Centru, Titu Perția, Galați, Tudor Vladimirescu, Vasile Alecsandri și Vetaranilor. De la începutul veacului al XIX-lea încep să se schițeze și cartierele (de azi) 13 Decembrie și Negoiu, pentru ca, în perioada interbelică, după construcția căii ferate Sibiu-Brașov, să se dezvolte și cartierul Gării, tot atunci apărând și primele instalații industriale în Combinat (dar fără locuințe, până după ultimul război mondial). În perioada comunistă apar toate celelalte cartiere: înainte de 1960 – Combinat și Florilor, iar după acest moment – Meltea, Ion Creangă și Vlad Țepeș.
Până pe la 1800, actualul cartier Centru a deținut, continuu, circa jumătate din populația totală, structura etnică a acestei arii influențând, semnificativ, configurația etnică generală a târgului. Dezvoltarea ulterioară a orașului, apariția noilor cartiere a făcut ca ponderea zonei centrale să scadă, din perioada comunistă aceasta fiind depășită, sub aspect demografic de cartiere mai noi, „înzestrate” cu numeroase locuințe de tip colectiv (blocuri): 13 Decembrie și Tudor Vladimirescu. Totuși, nici unul dintre cartiere nu a mai ajuns la mai mult de un sfert din totalul populației urbei.
Datele demografice, în parte estimate, de până în veacul al XIX-lea, lasă să se întrevadă, pe ansamblul localității, o scădere continuă a ponderii românilor, de la 58,3% la jumătatea secolului al XVII-lea, la 48,7 – în 1722 și la 42,8% – în 1820. Adevărații „câștigători” ai „reculului” românesc au fost, inițial maghiarii, cu un „salt” de la 13,3% în 1640, la 23,2% – în 1722 și germanii – care au crescut de la 16,1% în 1722, la 21,9% – în 1820. Putem bănui că, înainte de 1700, administrația princiară a Transilvaniei (care a și folosit Făgărașul pentru desfășurarea a numeroase Diete ardelene!), a favorizat elementul maghiarofon, în vreme ce, de la începutul veacului al XVIII-lea, instalarea controlului Curții vieneze asupra Principatului a dus la o creștere a prezenței german(ofon)e în oraș. În aceeași perioadă, țiganii, al patrulea grup etnic ca importanță, au crescut, ușor, cam cu 1% pe secol: 6% în 1640, 7,9% – în 1722, 8,6% – în 1820. Celelalte grupuri etnice cu prezență, cât de cât, semnificativă – evreii și armenii – au deținut ponderi modeste: primii, cam 1-2%, cu evoluții oscilante, ceilalți – sub 0,5%. Nici celelalte etnii (nespecificate) nu au cunoscut ponderi prea mari, sub 2,5%, în scădere în acest interval.
Nu avem date (la nivel de cartiere), din păcate, legate de evoluția ponderii principalelor etnii din Făgăraș pentru perioada dualistă, dar, din analiza datelor pentru 1925, reiese faptul că maghiarii par a fi fost favorizați: aceștia dețineau, la mijlocul perioadei interbelice, 23,7% din total, pondere mai mare și decât maximul consemnat cu două secole mai devreme, în timp ce germanii au scăzut la mai puțin de jumătate din cât dețineau în prima parte a veacului anterior: sub 11%, în 1930. Românii, în schimb, au revenit la o pondere aproape similară cu cea avută în veacul al XVII-lea – 58,9%, în vreme ce țiganii dețineau doar 0,6%. În acest caz este vorba de o subevaluare, prezentă și la recensămintele ungurești de după 1867 și continuată și de administrația românească de după Unirea din 1918. Dacă evreii, în schimb, ajunseseră la 4,4%, armenii erau, deja în declin, deținând doar 0,03%. Nici ponderea altor etnii nu era însemnată: doar 1,4%.
Dispunem de date, din recensămintele austriece (1850, 1857) și cele maghiare dualiste (1869 și, din 1880, până în 1910, la fiecare 10 ani), însă, numai la nivel de oraș, plus fosta comună Galați. Am putea realiza recalculări, pe cartiere, pe baza datelor totale la nivel de localitate, prin interpolarea datelor între 1820 și 1925/1930, chestiune aflată, încă, „în studiu”…
Cele mai mari bulversări le-au adus, însă, a doua conflagrație mondială și instaurarea regimului comunist. Astfel, atât maghiarii, cât și evreii și chiar țiganii au cunoscut scăderi. Maghiarii au ajuns, în 1956, la 9,5%, evreii au coborât la 1%, iar țiganii – la doar 0,4%. Aflați, deja, la un nivel modest, armenii au mai „coborât” un pic – la 0,02%, în vreme ce toate celelalte grupuri etnice, nespecificate, au totalizat 0,6%. Singurii câștigători ai acestor schimbări politico-militare și social-economice au fost românii, a căror pondere a crescut la 81,4%.
Și la începutul mileniului al treilea, majoritatea celorlalte grupuri etnice au continuat să scadă, atât numeric, cât și ca pondere, singura excepție fiind țiganii, care au revenit peste 1% (la 1,2%), dar tot la un nivel de subînregistrare au rămas. Peste 1% au mai rămas doar maghiarii (cu 4,6%, în 2002), germanii adunând numai 0,9%, iar evreii – 0,01. Armenii, aproape dispăruți – 0,005% – și alte grupuri etnice (0,1%) totalizau ponderi extrem de modeste. Pentru prima dată în istoria orașului, Făgărașul a ajuns la o pondere a elementului românesc chiar mai mare decât media românilor la nivel național: 94,1%.
Pe baza datelor din 1930 și 1956 se pot calcula, prin interpolare, datele la nivel de cartiere pentru recensămintele din 1941 și 1948, iar după datele din 1956 și 2002, se pot obține interpolări ale datelor pentru 1966, 1977 și 1992. De asemenea, putem considera că, la nivel de cartiere, schimbările din 2011, față de 2002/2004 nu sunt semnificative, spre a avea, astfel, date și pentru acest ultim recensământ publicat, la același nivel de detaliere.
Cum chestiunea e, încă, „în studiu”, nu știm dacă să purcedem la asemenea calcule și pentru structura etnică pe cartiere pentru perioada de dinainte de 1640…
Despre evoluțiile structurii etnice a populației făgărășene la nivel de cartiere – într-un episod viitor!
Geografie istorică and Geografie politică and Opinii Geografie istorică, Geografie politică, Opinii 19:57
Precizăm că această desprindere nu a fost (tocmai) benevolă, ci determinată de circumstanțele crono-spațiale de moment/loc, din secolele VIII-XIII…
Astfel, primul semnal a fost preluarea, de către Constantinopol (733) a episcopiilor de Justiniana Prima (Ohrid) și Salonic, puse din secolul al VI-lea de împăratul traco-roman Justinian, sub jurisdicția Romei… Împăratul era convins că grecii din Capitala imperiului vor elimina curând latina (s-a întâmplat în anul 580) și a vrut să se asigure că (traco-)romanii din Balcani vor rămâne, pe mai departe, sub ocrotirea Romei…
Unele zone de la nord de Dunăre au intrat – poate, mai mult nominal – sub influența Constantinopolului, așa cum o confirmă declarația voievodului crișean Menumorut, în secolul al IX-lea, că datorează supunere împăratului de la Bizanț… Altele par să fi rămas, în aceeași epocă (secolele IX-XI), sub ocrotirea Romei, așa cum par să fi procedat acele arii unde apar Ohabele, dar și alte elemente, catalogate de Silviu Dragomir (1921), ca fiind de influență occidentală (francă), transmise fie de slavi (prin intermediul croaților panonici), fie de români (frâncii alungați de maghiari din vechea marcă panonică francă/carolingiană). Intermediarul (sârbo-)croat a dat, pentru marchizi/marc-grafi, termenul bani, iar pentru marcă – banatul/bănia, prezente în sud-vestul României, în Banat și Oltenia. În plus, în Țara Oltului, antroponimul Greavu pare a vorbi tocmai despre acești marc-grafi…
După anul 1000, prin creștinarea maghiarilor sub Voicu/Szent Istvan, situația românilor ardeleano-bănățeni s-a complicat: ungurii au primit protecția Romei, astfel încât, românii de la vest de munți au căutat protecția Bizanțului… Unii au trecut la sud și est de Carpați (cu Negru Vodă sau/și Bogdan Vodă), așa explicându-se numeroasele atestări de nume Frâncu și/sau Cârlea/Cârloman în regiunile extracarpatice, dar, cel puțin până în secolul al XIII-lea (care a debutat cu ocuparea Constantinopolului de către „latini”, în 1204), nu a existat o orientarea clară, decisivă, spre Bizanț… Așa se poate explica, de pildă, atât prezența unor sate Păulești (în Prahova și Putna, zone majoritar ortodoxe), cât și faptul că, în Moldova, comunitățile romano-catolice sunt constituite, adesea, din români, nu din maghiari, polonezi, italieni, etc… În plus, aceleași comunități catolice moldave au, frecvent, numele Frâncu… Nehotărârea poate fi explicată (și) de acceptul lui Ioniță cel Frumos, cel mai mare conducător al Țaratului româno-bulgar, de a primi un episcop catolic… Conflictul țaratului cu „latinii” va (re)aduce împărăția balcanică la alianța cu bizantinii, „pecetluind”, după invazia tătară, reorientarea majorității românilor spre lumea slavo-greacă (ortodoxă).
Afirmarea, după 1300, a statelor românești medievale independente (Țara Românească și Moldova – care, la începuturile lor, au „cochetat” și ele cu lumea catolică – Vlaicu Vodă, în sud, Lațcu Vodă – în est!), i-a determinat pe cârmuitorii Regatului maghiar să apeleze la unio trium nationum (1366), prin care românii (ortodocși) erau excluși de la trebile politice ale Ardealului, dacă nu deveneau catolici…
Astfel, după ce, din secolele XI-XII, românii au renunțat, treptat, la alfabetul latin (P. P. Panaitescu afirmă, în Biruința scrisului la români, că strămoșii noștri au folosit acest alfabet până în veacul al X-lea!), înlocuit cu cel chirilic, s-au văzut nevoiți să caute ocrotirea Bizanțului, spre a evita maghiarizarea (începând cu elementul românesc din Transilvania). Așadar, românii nord-dunăreni, primind, din veacul al XIV-lea, mitropoliți „unși” la Constantinopol, s-au „salvat”, dar s-au slavizat/grecizat, o mare parte din cei balcanici… Cum, din acest secol, „centrul de greutate” al românității se mutase, deja, la nord de Dunăre, și pentru că cei sud-dunăreni nu mai aveau elite proprii, se pare că argumentul propriilor state independente a „cântărit” în mod decisiv…
Cultură and Etnografie and Geografie istorică and Lingvistică and Onomastică and Opinii and Turism Cultură, Etnografie, Geografie istorică, Lingvistică, Onomastică, Opinii, Turism 19:30
În cursul de Geografie istorică, publicat în 2019, la Editura Universității ieșene, am analizat, într-un capitol amplu, particularitățile istorico-geografice ale păstoritului, nu doar în spațiul românesc, sau, la un nivel superior, în cel carpato-balcanic, ci incluzând în analiză și evoluțiile din spațiul romanic (vest-)european. La acest nivel, limbile romanice au moștenit, cu intensități diferite, formele pecorarius și berbecarius, de la care au rezultat diferite nume. În cazul celui de-al doilea, am presupus că, la un moment dat, probabil, începând cu veacul al IV-lea d. Hr., în latina populară, s-a trecut la o formă mai scurtă – *bercarius, care a dat pe Bergeiro – în portugheză, Bergar – în spaniolă și catalană, Bergier – în occitană, Berger – în franceză, Bercaro – în italiană și Bercar – în română.
Ca urmare a faptului că, spre finalul secolului al III-lea, mai exact în anii 271-275 d. Hr., armata și administrația romană s-au retras din Dacia nord-dunăreană, arealul fostei provincii n-a participat la această inovație lingvistică, păstrând un derivat de la forma lungă, berbecarius – și anume, pe Berbecar. Româna este, astfel, singura limbă romanică în care s-au conservat atât această formă, mai veche – Berbecar, cât și cea scurtă, apărută după inovația amintită – Bercar. Cel mai bun argument în acest sens este dat de hărțile repartiției celor două forme în spațiul carpato-balcanic, publicate în cursul amintit, la p. 209 (pentru Berbecar, cu varianta Berbecaș) și la p. 210 (pentru Bercar). Astfel, majoritatea regiunilor românești – inclusiv Basarabia și Transnistria, precum și Dobrogea – au coeficienți mai mari ca 1 (superiori mediei carpato-balcanice), frecvența mai mare a acestui nume la nord de Dunăre (inclusiv în sudul Ungariei!) putând fi explicată prin conservarea formei derivate din cea latinească mai veche (berbecarius), în vreme ce forma mai scurtă (evoluată din *bercarius) se regăsește mai ales în vecinătatea arealului pontic (Dobrogea, sudul Basarabiei și al Transnistriei, Crimeea), în arii ce au aparținut și după secolul al III-lea Imperiului roman. Atestarea acestei ultime forme și în Muntenia, Moldova, părțile centrală și nordică ale Basarabiei și Transnistriei se poate explica prin migrarea, ulterioară, dinspre zona pontică a unor purtători ai numelui Bercar.
Cum spațiul românesc este singurul care conservă și varianta mai veche – devenită Berbecar în română -, probabil, aceasta a fost păstrată, în fosta provincie romană Dacia (la nord de Dunăre), după retragerea aureliană, de daco-romanii rămași pe loc! Deși ideea este amintită mai mult cu caracter de ipoteză (urmând să vedem, prin consultarea surselor onomastice mai vechi, care a fost difuzia anterioară a celor două forme în spațiul românesc), este demnă de luat în seamă!…
Cultură and Geografie istorică and Geografie politică and Lingvistică and Onomastică and Opinii and Turism Cultură, Geografie istorică, Geografie politică, Lingvistică, Onomastică, Opinii, Turism 10:16
Aseară am finalizat inventarierea datelor onomastice, atât pentru numele Frâncu, cu numeroase variante și derivate (câteva zeci), cât și pentru Cârlea și Cârloman. A urmat prelucrarea informației, atât la nivel mondial pe țări, cât și la nivel de regiuni carpato-balcanice și la cel al județelor din spațiul românesc. Hărțile legate de localizarea coeficienților de distribuție spațială evidențiază, la nivel regional, toate regiunile spațiului românesc – inclusiv Basarabia! – pentru numele Frâncu, plus Croația panonică (semn că nu toți frâncii = românii panonici – ce au fost incluși în marca creată, în vestul Ungariei de Imperiul franc condus de Carol cel Mare – au plecat de acolo în secolele X-XI; tot ei au creat, prin evoluția, sub influență slavă, în secolul al IX-lea, a lui a urmat ȘI de r, nu doar de n, în â, de la Carolus Magnus formele Cârlea și Cârloman, aduse și păstrate, ulterior, în spațiul românesc actual). Numele Cârlea iese în evidență, mai ales în Ardeal și Oltenia, dar și Moldova și București-Ilfov, în vreme ce derivatul său, Cârloman, mai rar atestat azi, este localizat doar în regiuni extracarpatice: Moldova, Muntenia și Dobrogea.
Notăm, însă, că, dacă utilizăm cartografierea, prin analiză multivariată (cu ajutorul clasificării ierarhice ascendente), ce permite reprezentarea, pe aceeași hartă, a mai multor variabile, repartiția spațială a numelor Ohaba (toponime), Frâncu și Cârlea+Cârloman (antroponime) evidențiază, atât la nivel județean, cât și la nivel regional, pentru toate cele trei nume, Banatul, Oltenia și Ardealul! Dacă la nivel județean ies în evidență, alături de toate județele bănățene (Timiș-Torontal, Severin, Caraș), doar Hunedoara (din Ardeal) și Gorj (din Oltenia), repartiția regională peste medie a acestor nume acoperă, pentru toate 3 antroponimele, exact cele trei provincii istorice românești: Banat, Ardeal și Oltenia! Există și clase în care ies în evidență, peste medie, câte două nume, sau doar unul, dar singurele arii în care apar toate cele trei nume sunt regiunile menționate!
Quod erat demonstrandum!
Poianetu' lui Iocan 