Adepţi ai acestei teorii au apărut de cel puţin două secole. Unul dintre ei a fost Nicolae Densuşianu, cu a sa operă, „Dacia preistorică”. Dacă Densuşianu se baza pe (încă) o cunoaştere insuficientă a descoperirilor ştiinţifice, multe realizate după scrierea cărţii sale, cei care au reluat teoria conform căreia n-a existat o romanizare în Dacia fiindcă, vezi Doamne (sau Zamolxe), romanii erau… daci, au reînceput să o propage din anii regimului ceauşist… Ideea era ca, susţinând că „din cele mai vechi timpuri” acest spaţiu geografic a avut însemnătate mondială (sau chiar intergalactică), trecând prin vremurile lui Burebista, Decebal, Menumorut, Mircea cel Mare (Ceauşescu a interzis să i se mai spună „cel Bătrân”!), Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza, să argumenteze „înţeleapta politică” a acestui „erou între eroii neamului”, fost cârpaci ot Scorniceşti, transformat, peste noapte, în „cârmaci” al României…

De aici şi proslăvirea celor 2050 de ani de la crearea statului dac al lui Burebista (de unde s-o fi ştiut aşa de exact când s-au împlinit?), atribuirea numelor daco-romane Drobeta şi Napoca oraşelor Turnul Severin şi Cluj, „lansarea” Festivalului Naţional „Cântarea României”, a competiţiei sportive naţionale „Daciada”, toate propovăduind un naţionalism deşănţat, bun să ţină de foame, de frig şi să „lumineze” corespunzător „masele populare”. Este celebră, de acum, acea poveste anecdotică de la o vizită a „iubitului conducător” la Miercurea-Ciuc: la întrebarea lui Ceauşescu -„Cum te cheamă, pui de dac?”, un copil localnic, pus să -i dea flori şefului statului a răspuns: „Pişta”!… Până şi ungurii – ca de altfel toate „naţionalităţile conlocuitoare” – trebuiau să ştie că strămoşii lor, ai „tutulor”, au fost dacii, „cei mai…” şi „cei mai…” dintre traci…

Aveau „grijă” ca acest lucru să se ştie, atât în ţară – Ion Popescu-Puţuri, cât şi peste hotare – Iosif-Constantin Drăgan, ultimul alocând resurse financiare însemnate acestei campanii.

Ideile au fost reluate după 1990, când, profitând de faptul că „este democraţie”, s-a trecut şi la organizarea de „congrese de dacologie” sau „tracologie”, la publicarea de articole în mass-media, comunicări „ştiinţifice”, cărţi, ori chiar la alocarea de spaţii de emisie la postul public de radio, pe banii contribuabililor, în timpul cărora, sunat din studioul postului naţional, Napoleon Slăvescu, un fost medic, stabilit la New York, ţinea „prelegeri istorice” despre cât de „daci” au fost, de fapt, şi Caesar, şi Octavianus şi Traianus… Că… de, la istorie „se pricepe” toată lumea…

Ce susţin, de fapt, adepţii acestei teorii? Ei pleacă de la ideea că o ramură a tracilor, ajunşi în vestul Asiei Mici, au întemeiat Troia. Ideea nu este departe de adevăr, fiindcă, până după Naşterea lui Iisus Hristos, au supravieţuit în zonă frigienii, cea mai sudică ramură a neamului tracic. De asemenea, se ştie că, întemeiată de greci, spre a ajunge apoi „a doua Romă” (Constantinopolis, mai târziu Istanbul), colonia Byzantion a fost ridicată, la Bosfor, pe locul unui sat de pescari traci. Iar urmele trecerii unei ramuri a tracilor balcanici către Asia Minor se regăsesc până azi în numele celeilalte strâmtori, de la sudul Mării Marmara: Dardanele derivă de la tribul tracic balcanic al dardanilor…

După războiul troian şi distrugerea de către greci a cetăţii, o parte a troienilor, conduşi de Eneas, ar fi scăpat şi, pribegind pe mări, au ajuns la gura de vărsare a fluviului Tibru în Marea Tireniană… Doi urmaşi ai acestui Eneas ar fi fraţii Romulus şi Remus, primul fiind cunoscut drept legendarul întemeietor al Romei, devenită peste câteva secole capitala celui mai mare imperiu al antichităţii…

De aici încep elucubraţiile aberante, pline de ridicol, ale tracologilor… Se afirmă că, fiind urmaşi de traci (ai lui Eneas), romanii nici nu ar fi avut cum romaniza Dacia, fiindcă vorbeau tot o limbă tracică, precum daco-geţii lui Decebal. De asemenea, se reia, şi de către ei, ideea insuficienţei celor 165-170 de ani de stăpânire romană în Dacia pentru ca romanizarea să fi fost deplină şi ireversibilă. Apoi, se afirmă că Traian şi legiunile sale n-ar fi ocupat decât 10% din Dacia lui Decebal, teritoriu insuficient spre a duce, ulterior, şi la romanizarea celorlalte nouă zecimi din fostul regat dacic nord-dunărean…

Minciuna prin omisiune sau eludarea unor realităţi (din… naivitate, necunoaştere, rea-voinţă? – nu suntem siguri şi oricum nu contează acum) sunt folosite pe scară largă pentru convingerea celor care le urmăresc „poveştile” că ei, tracologii, au dreptate. Ce se omite de fapt? Mai întâi, faptul că, de la plecarea din Troia, Eneas şi tracii lui n-au mai fost în contact teritorial, în vecinătate, cu ceilalţi traci. De la sosirea în Peninsula Italică, aceşti traci au intrat în contact cu neamuri care le-au influenţat hotărâtor limba: etrusci, sabini, gali, liguri, greci, fenicieni cartaginezi… În aceeaşi vreme, şi idiomul traco-geto-dacic a continuat să evolueze, fiind influenţat, mai mult sau mai puţin de limbile greacă, armeană, illiră, celtică, germanică, slavă, baltică, scitică… Deci, vreme de câteva secole, cel puţin vreo şapte, urmaşii tracilor lui Eneas şi tracii carpato-balcano-asiatici au evoluat sub influenţe lingvistice diferite şi, ţinând cont de posibilităţile de transport şi comunicare modeste ale antichităţii, contactele între nepoţii şi strănepoţii lui Eneas, pe de-o parte şi neamul tracic propriu-zis au fost aproape nule… Ţinem să precizăm că era imposibil ca idiomul, tracic la origine, al oamenilor lui Eneas, să nu evolueze divergent faţă de limba tracilor carpato-balcanici, care s-a modificat şi ea în timp, în condiţiile în care, aflaţi în contact direct, tracii din Balcani au ajuns să vorbească, după doar câteva secole, un dialect destul de diferit de cel al geto-dacilor. Iată că putem şi exemplifica, din puţinele cuvinte rămase de la strămoşii noştri: pentru cetate, tracii balcanici au folosit pe bria şi para, în vreme ce la daco-geţi a fost întrebuinţat dava. Totuşi, au existat contacte continue între ramurile tracilor, dovedite şi de cele câteva aşezări balcanice în componenţa numelui cărora este prezent termenul dava. Şi chiar în condiţii de legături directe, diferenţierea tot a avut loc… Asemănător s-au petrecut lucrurile şi în diferenţierea, divergentă, după secolele XV-XVI, a dialectelor actuale ale limbii române: fără contacte directe între ei, dacoromânii nord-dunăreni şi aromânii balcanici au ajuns să vorbească dialecte destul de diferite şi, într-o oarecare măsură, greu inter-inteligibile… De asemenea, în doar trei-patru veacuri, de la întemeierea primelor colonii engleze pe coastele estice ale Americii, engleza americană s-a diferenţiat suficient – ca fond de cuvinte, accent, etc – faţă de engleza britanică. Şi asta, în condiţiile în care, între cele două maluri ale Atlanticului au existat legături continue… Astfel încât vine întrebarea: cum puteau tracii lui Eneas, în condiţiile antichităţii, fără contact direct secole la rând cu neamul tracic, să  îşi păstreze tot limba „tracică”, în condiţiile vecinătăţii cu alte neamuri decât cele cu care erau în contact conaţionalii balcano-carpatici ai lui Spartacus, Dromichaites sau Burebista?

În altă ordine de idei, s-a afirmat că întinderea teritoriului fostului regat al lui Decebal, încorporat, ca provincie, la imperiu a fost de doar o zecime. Admiţând că Dacia lui Decebal se suprapunea aproximativ peste teritoriul României interbelice, fără Dobrogea, care era deja provincie romană, din vremea lui Octavianus Augustus, suprafaţa aproximativă a regatului dac trecea de 250000 kmp. Deci, romanii au creat o provincie având circa 25000 kmp… Oare aşa o fi fost? Se ştie că au fost încorporate în Dacia romană Oltenia şi Banatul de mai târziu – ambele integral, precum şi o mare parte a Ardealului de azi. De asemenea, a fost încorporată provinciei nord-dunărene şi o fâşie din vestul Munteniei, situată la apus de aşa-numitul „limes transalutanus”. Nu punem la socoteală, aşa cum am mai menţionat, Dobrogea, dar nici părţi din sudul Moldovei şi al Basarabiei, care au fost incluse la provincia Moesia Inferior. Astfel, între limitele Daciei romane s-au aflat, continuu, cel puţin 90000-100000 kmp, adică mai mult de o treime din regatul dac şi/sau din actualul teritoriu nord-dunărean locuit de români. Să conchidem, îngăduitor, că tracologii noştri nu se prea pricep la matematică…

Faptul că au cam… greşit (mult) la socoteli reiese şi din ideea că romanii au stăpânit Dacia nord-dunăreană (fie ea, o zecime sau o treime) doar vreo 165-170 de ani, timp insuficient ca romanizarea ireversibilă să aibă loc (admiţând şi că dacii nu vorbeau aceeaşi limbă cu romanii). Şi iar se minte, prin omisiune… Păi, Dobrogea, încorporată la imperiu încă de la începutul erei creştine, a stat la romani cel puţin 600 de ani, ca să nu mai vorbim de tot malul drept al Dunării – cele două Moesii adică, apoi de Macedonia, Tracia, Dardania, poate şi de Pannonia sau Phrygia, locuite de dinainte de Burebista tot de traco-geto-daci şi aflate sub stăpânirea Romei între 400 şi 800 de ani fiecare! Nu mai vorbim despre „capetele de pod” create la nord de Dunăre de Constantin cel Mare, în secolul al IV-lea sau de Justinian – două veacuri mai târziu. Ori, trebuie să admitem că, chiar în condiţiile apartenenţei la imperiu doar a malului drept al Dunării, au existat continuu contacte între traco-geţii de pe ambele maluri, aşa cum vor fi existat şi în tot Evul Mediu şi între românii situaţi pe un mal ori pe celălalt al bătrânului Donaris.

Şi se mai uită un aspect ce ţine de prestigiu şi de planul cultural al apartenenţei la o mare putere, propagatoare a civilizaţiei, prin contrast cu „lumea barbară” de la nord şi est de geto-daci. Relaţiile traco-dacilor cu marile centre de cultură şi civilizaţie ale antichităţii au fost vechi, active şi continue. Mai întâi cu grecii – din Frigia şi Balcani, unde a existat un regat elenistic al Traciei, condus de un Lysimach deja grecizat sau chiar grec -, până la ţărmul Pontului Euxin, între coloniile întemeiate de eleni şi geţii de la Dunărea de Jos. Ulterior, dacii au avut relaţii strânse cu romanii, şi înainte şi între războaiele daco-romane. Relaţiile cu Roma au debutat, prin comerţ, încă înainte de unificarea geto-dacilor sub Burebista, fiind începute de traco-dacii de la sud de Danubiu şi de cei de pe actualul teritoriu al Banatului şi Olteniei, zonele cele mai apropiate geografic de imperiu. Interesaţi să-şi vândă produsele cât mai avantajos, chiar în casele cumpărătorilor romani, ori chiar să afle ce gândesc romanii despre Dacia (în vremea lui Decebal, sigur, dar, poate şi mai devreme), traco-dacii au început deja ei să înveţe latina, chiar înainte de secolul I î. Hr. Iar după retragerea aureliană, „pecetea Romei”, devenită şi stat creştin din secolul al IV-lea, explică de ce, la contactul cu barbarii păgâni, dacul – romanizat sau în curs de romanizare – a preferat să vorbească latina populară, limbă în care, de pe vremea când Sfântul Andrei predica Evanghelia în Dobrogea (Scitia Minor), a învăţat Crezul sau Tatăl Nostru şi s-a denumit pe sine, continuu, în toate dialectele, ca urmaş de traco-dac romanizat, rumân, ar(u)mân, rămăn, rumon sau rumăr, toate variantele derivate din romanus. Ori am amintit deja că Dobrogea şi tot malul balcanic al Dunării au rămas în componenţa imperiului până la începutul veacului al VII-lea. Ulterior, în cadrul aceloraşi mişcări de pe un mal pe altul, cu treceri în ambele sensuri, au existat şi curenţi migratorii la nord de Dunăre, dar nu de intensitatea absolutizantă pe care le-o dau adepţii teoriei lui Roesler, consolidând nucleul românesc nord-dunărean şi reprezentând doar o parte a românităţii de mai târziu (suficient de însemnată, însă, ca să explice apucăturile balcanice ale unui popor născut la „confluenţa” centrului Europei cu estul continental şi cu Balcanii).

O atitudine fermă contra unor asemenea idei ale teoriei ce susţine că „romanii au fost daci”, ai căror „propovăduitori” trebuie ignoraţi, este necesară. Clădită cu mult efort şi acceptată de cea mai mare parte a specialiştilor şi pe plan internaţional, teoria continuităţii daco-geţilor, romanizaţi, deveniţi români, la „îngemănarea” Carpaţilor şi Balcanilor cu Dunărea şi Marea Neagră, va fi „aruncată la coşul de gunoi al istoriei” de comunitatea ştiinţifică internaţională, care, văzând ideile tracologilor, pline de ridicol, ar putea spune, politicos, considerându-ne neserioşi: dragi români, aşteptăm să vă hotărâţi ce strămoşi aveţi şi pe urmă mai vorbim cu voi! Argumentele prezentate mai sus – şi altele aduse în alte postări (fără a avea deloc pretenţia că ele au fost epuizate) – pledează pentru naşterea poporului român şi a limbii române, aici, „cu un picior pe crestele Carpaţilor şi cu celălalt pe crestele Balcanilor”, din amestecul coloniştilor romani cu femeile dace (nu susţin ideea „urmaşilor dacilor şi romanilor”, fiindcă nu suntem „popor de homosexuali”…), parte, mai aparte şi cea mai la răsărit, a romanităţii.  

Iar în loc de încheiere, preluată de pe site-ul gazetei electronice a românilor din Toronto, „Observatorul” – http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=6104 -, poezia Inscripţie pe o piatră de hotar, scrisă de Geo Dumitrescu:

Inscripţie pe o piatră de hotar

„Cin’ se ia cu mine bine,
îi dau haina de pe mine…”
(Cântec popular)

Slav aş fi fost, de nu eram latin,
latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac –
dar a ieşit aşa: să fiu român,
şi eu cu soarta asta mă împac!

Mi-au dat şi alţii sânge şi cuvinte –
nisipuri galbene trecură-n zbor,
purtate-n vântul Asiei, fierbinte,
să-ngraşe primitorul meu ogor.

Şi din Apus, din Miazăzi, veniră
umane pulberi, umbre şi lumini,
cu bine şi cu rău mă vremuiră –
pe toate le-am sorbit în rădăcini.

Şi nu-i nimic străin – a’ mele-s toate,
dator nu sunt: plătit-am cu prisos! –
că tot plătind uitucilor la rate,
cuţitul mi-ajunsese pîn’ la os!

Dar am rămas aşa cum scrie-n carte –
priviţi-mă, şi-o să vedeţi uşor
că nu-s asemeni nimănui în parte,
deşi,-ntr-un fel, vă semăn tuturor.

Sunt bucuros de oaspeţi şi prieteni;
deschisă-i poarta, inima şi ea;
binevenit vei fi sub mândre cetini,
în munţii mei, la caldă marea mea.

Îmi dai un sfat? Te-ascult cu luare-aminte.
O mână de-ajutor îmi dai? Mulţam!
Dar nu cumva să-ţi bâiguie prin minte
ca asta-i ţara cailor de ham!

Poftiţi, deci, staţi la masă, staţi la soare! –
un loc prielnic vă păstrez, amici;
v-aştept cu mintea plină gându-n floare
(că nu-i de lipsă fosforul pe-aici !…)

Întind spre toată zarea poduri bune:
primesc şi dau întregului Pământ;
nu-i gând viclean în mine să răsune,
dar nici stăpân nu caut: eu îmi sunt!

Învăţ, cântând sau nu, şi limbi străine,
mi-or folosi – în mintea mea socot –
dar mă gândesc de-asemeni că e bine
să mă pricep întâi şi-ntâi să-not !…

Şi, iată, simt aşa cum scrie-n carte –
priviţi-mă, şi-o să vedeţi uşor
că nu-s asemeni nimănui, în parte,
deşi,-ntr-un fel, vă semăn tuturor.

Că slav eram, de n-aş fi fost latin,
latin aş fi, de nu mi-ar zice dac –
dar a ieşit aşa: să fiu român –
şi vreau cu toată lumea să mă-mpac !