Povestea (câte unei) vorbe… (I) Duminică, ian. 25 2009 

Am amintit ceva mai devreme despre acest cuvânt, fiecare… Mai întâi, însă, trebuie să lămurim ce este cu cuvântul cuvânt. Acesta este creaţie neaoşă, românească, derivată, poate din latinescul conventum – din care derivă şi francezul couvent, englezul covent (dar cu sensul de mănăstire, sau, mai exact, de loc unde se ascultă şi se respectă Cuvântul Domnului) -, de unde a rezultat şi convention (cu varianta românească, mai nouă, convenţie), cu sensul de înţelegere (la care se ajunge prin dialog, prin cuvinte)…

De ce este cuvânt  o creaţie tipic românească? Păi, în logica strămoşilor noştri, daco-romani, cel care cuvântează, respiră, deci trăieşte. Şi cu-vântul iese odată cu aerul respirat… Curenţii de aer îi (re)simţim mai ales dacă se transformă în vânt, altfel, poate, nici nu ne-am da seama că, totuşi, aerul pe cere-l respirăm există…

Revenind la fiecare: acesta va fi avut, cândva, forma *care fie(şte), cu sensul de orice om care fiinţează (trăieşte, există). Nu ştim când se vor fi produs metateza, apoi „sudarea” părţilor componente ale cuvântului – întâi în forma fieştecare (utilizată, încă, în veacul al XIX-lea) -, apoi în forma actuală fiecare. Sigur este, însă, faptul că această vorbă a apărut pe teren lingvistic românesc. Argumentele sunt cel puţin două…

Astfel, latin târziu nu are cum să fie, deoarece limbile romanice occidentale nu au un astfel de cuvânt. Apoi, se pare că el a apărut în româna comună, având în vedere faptul că aromânii pindeni – separaţi geografic de daco-români după anul 1000 şi fără nici un contact direct cu aceştia de pe la 1500-1600 – folosesc formele de prezent eu hiu, tu hii, el hie (eu sunt, tu eşti, el este), derivate, probabil din forme comune, de acum peste 1000 de ani: *eu fiu, *tu fii, *el fie…

Forma mai veche – fieştecare – ar arăta că, odinioară, în paralel, au circulat ambele forme ale conjugării verbului a fi: eu fiu/eu fiesc, tu fii/tu fieşti, el fie/el fieşte (pentru formele actuale eu sunt, tu eşti, el este) întocmai ca pentru alte verbe de conjugarea a IV-a: târâie/târâieşte, mârâie/mârâieşte, etc. Româna literară a păstrat aceste forme doar la conjunctiv prezent: eu să fiu, tu să fii, el să fie. Dar conjunctivul românesc este derivat, după spusele lui Gheorghe Ivănescu (Istoria limbii române), din condiţionalul-optativ latinesc (în sensul că românesc – prezent la aromâni şi în formele s’ sau se – este rezultat dintr-o formă care a dat pe si conditionnel în franceză şi pe se condizionale în italiană), lingvistul ieşean dând şi exemple de supravieţuire a lui condiţional românesc până în secolul al XIX-lea.  

Uite unde ne poate aduce un simplu cuvânt… Dar nu fiecare cuvânt… 

Titlul postării se vrea începutul unui serial. L-am parafrazat, oarecum, pe românul de origine balcanică, Anton Pann, născut la Sliven (1797), în Bulgaria de azi, care a scris binecunoscuta Poveste a vorbei, a cules mai multe manele autentice româneşti de secolele XVI-XVII (cu totul altceva decât prostituţia „muzicală” a maneliştilor de azi) şi a compus melodia Imnului naţional, Deşteaptă-te, române. Şi tot cu o vorbă de la Anton Pann voi încheia: mi se pare normal ca informaţiile să circule, liber, după o altă expresie a ante-pomenitului: De la lume adunate şi iarăşi la lume date…

In memoriam, Grigore Vieru Duminică, ian. 25 2009 

Aflători la marginile romanităţii, românii au rezistat (şi) prin limbă… Uneia căreia i-au zis „limba română”, sintagmă dezvoltată dintr-o *lingua roman(ic)a a traco-geto-carpo-daco-romanilor… Iar la două extremităţi europene ale romanităţii există două monumente închinate, direct, sau indirect, scrisului şi/sau limbii. Unul în Spania, unde, la Barcelona, cred, a fost ridicat un creion imens, dedicat Scrisului, iar celălalt, la extremitatea extremităţii est-europene a romanităţii, în Basarabia, unde, din 1989, la urmaşii carpilor şi tirageţilor romanizaţi, există o Sărbătoare a Limbii Române, în fiecare an, la 31 August.

Şi-uite-aşa, ajungem, târâş-grăpiş, la un „maestru al cuvântului” românesc, cel care rămâne, nemuritor, printre noi, în sufletele noastre: Grigore Vieru… Poate, din Ţară, lucrurile nu se văd aşa, dar cei înstrăinaţi, fără voie, fie români încăpuţi pe mâna unor vecini hrăpăreţi – cazul celor din Basarabia, ţinutul Herţei şi din nordul Bucovinei după 1940/1944 -, al celor care n-au apucat nicicând să aparţină, măcar o secundă României – alţi români, din ţări vecine sau aproape vecine, mai ales balcanice… -, ori cei plecaţi ei din ţară, deloc de prea mult bine, înţeleg cel mai bine, un vers al celui plecat, acum o săptămână, să se întâlnească cu Eminescu: „Şi-atunci când taci, taci tot în limba ta!”…

Mândria de a fi român Duminică, ian. 25 2009 

http://video.google.com/videoplay?docid=3248980463358300047

Pentru o „unitate în diversitate” românească… Duminică, ian. 25 2009 

A trecut şi Ziua Unirii celei „mici”, cu o aniversare de 150 de ani, la care iarăşi s-a manifestat conform obiceiului: paradă militară, „Hora Unirii” în care politicienii s-au prins „electoral” alături de cei pe care speră să-i mai fraierească încă o dată la alegeri… Totuşi… sub „masca” unităţii „de nezdruncinat” a neamului românesc, se evită sublinierea unei realităţi – atât la nivel regional, cât şi local, chiar micro-local – care, dacă ar fi încurajată să subziste ar putea, paradoxal, să consolideze coeziunea, solidaritatea naţională şi mult-invocata „unitate” naţională a unor cetăţeni din ce în ce mai apatici, dezinteresaţi, blazaţi…

Nu vă temeţi că veţi deschide o „cutie a Pandorei”, încurajând (re)descoperirea specificului regional/local!… Eu, de pildă, ca om al acestei planete, mă simt altfel decât alţii – africani, americani, asiatici – fiindcă sunt european. Ca european, ştiu că sunt diferit de alţi europeni, ca şi mine, fiindcă eu sunt român, iar ei – spanioli, belgieni, francezi, bulgari, maghiari… Ca român, sunt altfel decât alţi români – basarabeni, timoceni, pindeni, dobrogeni, olteni – fiindcă sunt făgărăşean la origini, dar temeinic (şi ireversibil) moldovenizat. Ca făgărăşean ce se revendică a fi (şi, sau în primul rând) moldovean, sunt altfel ca moldovenii (în sens larg al moldovenismului) din Chişinău, Cernăuţi, Suceava, Bârlad, Roman sau Huşi, fiindcă mă simt ieşean!… Ca ieşean, sunt altfel decât alţi ieşeni, deoarece dacă ei locuiesc în Canta, Păcurari sau Bucium, eu, deşi una scrie în cartea de identitate – de ieşean – momentan şed la Bruxelles… La fel, îmi cunosc şi respect rădăcinile familiale – ce coboară, în istorie, pe linie paternă, cu aproape patru secole – dar, ca membru al familiei în care m-am născut şi la care ţin, ştiu că sunt altfel decât fratele, tatăl, surorile sau mama mea…

Exemplele de acest fel ar putea continua… Poate, chiar la infinit. Ideea este că, noi, românii – împreună şi cu cetăţenii având altă naţionalitate decât noi – putem trăi împreună, chiar cultivându-ne, fiecare, de la nivel regional spre cel local şi chiar individual, „altfelitatea” noastră. Nu împotriva celorlalţi, ci, pentru ca, împreună şi alăturea de ei, printr-o competiţie loială, decentă, civilizată, să facem, împreună, ca această ţară să devină mai „mare” în plan economic, politic, cultural, sportiv… La fel, în ţară, să facem ca, Moldova să devină „fruncea” în faţa Banatului. Sau, poate Oltenia, ori Maramureşul să fie „fruncea”!… În Moldova, de ce să nu se laude şi Vasluiul că are ceva, bun, de valoare, mai bun decât, să zicem, Bârladul, Iaşii sau Botoşanii? De ce să nu ajungă un ieşean din Bularga sau Dacia să se simtă mândru de cartierul lui, cel puţin la fel ca unul care locuieşte în Copou?…

În fond, este vorba despre a aplica, la nivelul ţării, deviza Uniunii Europene: „Unitate în diversitate”. A fi european, nu înseamnă să „uit” că sunt român. Şi să ştiu, zicând în româneşte, că sunt mândru că-s român, să şi am cu ce argumenta această „mândrie”… La fel, a fi român, nu trebuie să însemne că românii moldoveni, basarabeni, olteni, ardeleni, trebuie să „uite” că sunt (şi) moldoveni, basarabeni, olteni, ardeleni… Altfel spus: „eu sunt european, rămânând român!”, „eu sunt român, rămânând moldovean!”, „eu sunt moldovean, rămânând ieşean!”, etc. Se vorbeşte despre cutare sau cutare regiune (de dezvoltare) a României: de ce să nu vorbim şi despre o Românie a regiunilor?… Există o ţară românească/o Românie: de ce n-ar exista şi o Românie a „ţărilor” (re)descoperite?

Blogu’ de tzurca a pomenit, deunăzi, despre mândria de a fi… Nu are importanţă ce! Fiecare* poate completa această sintagmă – „mândria de a fi” – cu ceea ce simte el/ea că i se potriveşte. Pe lângă aşteptata reformă administrativă – despre care vorbesc şi autorităţile – este necesar să fie revigorate aceste particularităţi, specificităţi. Iar respectiva reformă trebuie să ţină cont şi de aceste specificităţi. Este nevoie, însă, pentru asta de implicarea fiecăruia, de responsabilitate… Pasivitatea duce la blazare… şi, în loc de „altfelitatea” fiecăruia, a fiecărei localităţi, „ţări”, regiuni, vom ajunge să vorbim doar despre banala „lafelitate”, despre indivizi, nu cetăţeni, despre persoane, localităţi, regiuni, de-personalizate, „trase la xerox”.

Stă, la „dospit”, un fel de idee de reformă administrativă… Am mai făcut vorbire, în postările aiestui blog despre acest subiect sensibil… Zic că stă la „dospit”, fiindcă o astfel de idee, fie ea şi lansată pe un blog, nu se face aşa, precum Grigore (după) Ureche sau Ion (de pe) Creangă… Ziceam, cândva, despre împăcarea „caprei” europene cu „varza” respectării particularităţilor regionale/locale… Aici e marea dificultate şi, chiar dacă ideea respectivă, când va deveni publică, nu va fi perfectă – nici n-am această pretenţie – sper să fie o extrem de modestă contribuţie la aplicarea, reală, a devizei „Unitate în diversitate” în spaţiul zis „carpatodanubianopontic”… Iar dacă va stârni comentarii, critici, e bine, e mai bine decât să fii ignorat, cu tot cu ideile tale… Şi, pe cât de rău este să fii ignorat, la fel este şi să fii ignorant… mai ales cu lucruri care te privesc. 

Să mă ierte limba română pentru scorneli precum „altfelitate” şi „lafelitate”… M-am jucat şi eu puţin…

* Şi fiindcă veni vorba de limba română, ce frumos a fost făurit acest cuvânt românesc, fiecare: adică cel „care fie(şte)” (mai demult se folosea şi exprimarea „fieştecare”) sau, mai exact „care există”, „care trăieşte”…

P.S. Aflătoriu la Bruxelles, pentru încă aproximativ o lună, am o dilemă… de raportare geografică la spaţiul zis „carpatodanubianopontic”, ori, mai precis, la „coloana sa vertebrală” carpatică: eu, de aici, sunt „intracarpatic” sau ” extracarpatic”? 🙂

Iar referitoriu la acelaşi spaţiu „carpatodanubianopontic” – într-o altă postare, am să mai fac vorbire despre cum este spaţiul ăsta aşa de legat de sine însuşi, cu mult timp înainte de apariţia dacilor, chiar a ălora neromanizaţi încă, ori a „creatorului” Mioriţei, pe aieste plaiuri mioritice…