Distribuția spațială a purtătorilor numelor Moș și Bătrân (I) Vineri, mai 8 2020 

Am optat pentru prezentarea împreună a formelor antroponimelor Moș și Bătrân, cu numeroasele lor variante și derivate, deoarece, în spațiul românesc, ambele au avut, de la început (și) semnificație de membru al Sfatului Bătrânilor. Moș, de origine traco-dacă, pare să fi avut primul acest sens, dar și pe cel legat de conducerea Sfatului. După romanizarea traco-dacilor, din latinescul veteranus, care avea, în latina populară, forma vetranus și începuse să aibă și înțelesul de soldat vârstnic, noul termen, bătrân a preluat semnificația de membru al Sfatului, iar pentru liderul acestuia s-a încetățenit cuvântul jude. Astfel, moș a continuat, cu un sens mai restrâns, să însemne (doar) întemeietorul unei familii patriarhale – de la Bucur, Badea, Botuș, Mircea, Vlad, Radu, Vasiu, Jurj/Giurgi etc, plus sufixul, evoluat din traco-dacul -isc/-isk, -escu, sau cel de origine slavă -(e)anu, rezultând nume (de familie) ca Bucurescu, Bădescu/Bădeanu, Botușescu/Botușanu, Mircescu, Vlădescu/Vlădeanu, Răd(ul)escu/Rădeanu, Vasiescu/Văsianu, Jurjescu/Giurgeanu și altele. De asemenea, tot moș a păstrat sensul de întemeietor al unei așezări, derivată dintr-o mare familie patriarhală, o obște țărănească liberă, cu nume plecând de la moșul întemeietor, dar cu formele de plural ale sufixelor sus-amintite -esci – devenit, ulterior, -ești, respectiv -eni/-ani: București, Bădești/Bădeni, Botoșești/Botoșani, Mircești, Vlădești/Vlădeni, Răd(ul)ești/Rădeni, Văsiești/Văsieni, Jurjești/Giurgeni și altele.

Prin vechimea sa mai mare, moș a dezvoltat și alte sensuri: de la forma feminină moașă (de la care a derivat cea masculină) a rezultat verbul a moși, cu sensul de femeie care ajută la nașterea unui copil. Proprietatea – un teren – păstrată de la un (stră)moș a primit termenul de moșie, iar de aici, pentru proprietarul ei s-a creat cuvântul moșier, iar clasa acestor proprietari a devenit moșierime. Țăranii care stăpâneau, împreună, moșia devălmașă a satului de țărani liberi/a obștii țărănești au devenit, mai ales în Oltenia și Muntenia – dar nu exclusiv! – moșneni/moșteni, iar cei care primeau de la înaintași o asemenea moșie, numită și moștenire au devenit moștenitori, creându-se și verbul a moșteni... De asemenea, moș a rămas, dintotdeauna, de pe vremea când – în epocile preistorice și în antichitate – era practicat cultul strămoșilor – strâns legat de pomenirea înaintașilor răposați. De aici și numele dat acestor zile de pomenire: Sâmbăta Moșilor, Moșii de Iarnă, Moșii de Rusalii, Moșii de Toamnă…

Încă o dovadă a vechimii considerabile a celor doi termeni, dacă ne referim la reflexul antroponimic al acestora, este numărul mare de variante și derivate. Astfel, de la moș au rezultat 180 de forme antroponimice – la care se adaugă alte 10, derivate de la moașă, 4 – de la moșie și 14 – de la moșnean/moștean/moștenire. Asta înseamnă, în total, peste 200 de variante și derivate. Termenul bătrân, fiind ceva mai nou și „concurând” cu traco-dacicul moș, are, totuși, și el, 54 de variante și derivate.

Notăm și faptul că ambii termeni se regăsesc în toate dialectele limbii române, cu o mențiune specială pentru moș: probabil, aproape la fel de vechi ca și termenul sunt și numele de trib al moesilor, de la care romanii au creat numele de provincie Moesia, cu sensurile de moși, respectiv de Moșia/Țara Moșilor (o idee pe care, în stadiul actual al analizei, o amintim cu prudență…). Formele prezente în dialectele limbii române sunt moașă – la aromâni/macedoromâni și moș – la dacoromâni, meglenoromâni și istroromâni. Celălalt termen are forma bătrân în dialectul dacoromân, bitărnu – la aromâni, bitǫra – la meglenoromâni, betăr – la istroromâni. Acestea trebuie puse în legătură și cu varianta oltenească bătârn, care, ca și cele trei forme balcanice, derivă dintr-o formă veche, comună, *betărn, apropiată de cea latinească inițială, veteranus, și, mai ales, de cea populară – vetranus – din care au și evoluat.

Trecând la repartiția spațială a formelor onomastice prezente azi în lume, nu vom insista pe răspândirea geografică la nivelul statelor lumii deoarece în multe țări în care apar forme identice cu cele românești este vorba doar de o coincidență pur formală, sensul termenilor de la care pornesc aceste antroponime fiind diferit. Acest lucru se întâmplă mai ales în cazul antroponimelor derivate de la moș, în cazul lui bătrân asemenea situații apărând mai rar.

Astfel, la nivelul regiunilor carpato-balcanice, se consemnează peste 23 de mii de purtători ai unor asemenea nume. Pe țări, cei mai mulți purtători se consemnează în România – 37,61%, Ucraina – 18,31%, R. Moldova – 11,81%, Turcia – 9,52%, Polonia – 8,65%, Ungaria – 3,19%, Serbia – 2,16%, Bulgaria – 1,92%, Grecia – 1,82%, Cehia – 1,44%, Albania – 0,81%, Bielorusia – 0,67%.

Chiar dacă, în nord-vestul Turciei de azi, inclusiv la sud de Marea Marmara, a existat, în antichitate, un contingent însemnat de traco-frigieni și, după 1920, o parte din meglenoromânii din Nânta (nordul Greciei), fiind musulmani, au optat să emigreze, nu în România, ci în Turcia, ne îndoim că multe din formele consemnate în această țară au aceeași semnificație cu cele din restul spațiului carpato-balcanic. În schimb, faptul că ponderile antroponimelor derivate de la moș sunt însemnate în jumătate din țările spațiului carpato-balcanic confirmă atât vechimea termenului, cât și vechimea prezenței în aceste zone a elementului traco-dacic, romanizat, care a transmis comunităților majoritare azi asemenea forme, păstrate în onomastică.

La nivelul strict al regiunilor din spațiul românesc, ponderile pe ansamblul spațiului carpato-balcanic se distribuie astfel: Basarabia – 8,92%, Moldova – 7,81%, Muntenia – 7,17%, Ardeal – 5,57%, Crișana – 5,11%, București-Ilfov – 3,25%, Banat- 2,12%. Dintre celelalte unități administrative din spațiul carpato-balcanic se evidențiază cu ponderi notabile Istanbul – 1,8% (Turcia), Attiki – 0,94% (Grecia), Shqiperija – 0,81 (Albania), Severna Makedonija – 0,5%, (R. Macedonia de Nord), Yugozapaden – 0,51%, Yuzhen tsentralen – 0,48% (Bulgaria), Vojvodina – 0,78%, Juzna i Istocna Srbija, Sumadija i Zapadna Srbija – 0,5% fiecare (Serbia), Közép-Magyarország – 1,11%, Észak-Alföld – 1,03% (Ungaria), Cernăuți – 1,49%, Odes’ka oblast’ – 1,47%, Donec’ka oblast’ – 1,34%, Kirovhrads’ka oblast’ – 1,27%, Cerkas’ka oblast’ – 1,1%, Dnipropetrovska oblast’ – 1,03%, Ismail – 0,98%, Poltavs’ka oblast’ – 0,97%, Kyiv – 0,96%, Cernihivs’ka oblast’ – 0,94%, Zakarpats’ka oblast’ – 0,79%, Ivano-Frankivs’ka oblast’ – 0,61%, Luhans’ka oblast’ – 0,56%, Krym (Respublika) – 0,54%, Vinnyc’ka oblast’, Zaporizzs’ka oblast’ – 0,52% fiecare, L’vivska oblast’ – 0,48%, Chersons’ka oblast’ – 0,45%, Charkivs’ka oblast’ – 0,43% (Ucraina), Slaskie – 3,31%, Wielkopolskie – 1,4%, Malopolskie – 0,87%, Dolnoslaskie – 0,78%, Opolskie – 0,48% (Polonia), Moravskoslezko – 0,58% (Cehia) și altele.

După cum se observă, în afara faptului că toate regiunile spațiului românesc – inclusiv Secuimea (România) și Găgăuzia și Transnistria (R. Moldova) au mai mult de 100 de purtători ai unor asemenea nume (adică, peste 0,43%), asemenea ponderi se regăsesc în zeci de alte unități administrative carpato-balcanice, atât la sud, cât și la nord de Dunăre. Prezența, între acestea a unor regiuni din vestul Bulgariei și din partea balcanică a Serbiei par să confirme bănuiala noastră că moesi și Moesia ar putea avea legătură, ca semnificație, cu românescul moș…

(va urma)

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – IX Vineri, mai 1 2020 

Vineri, 1 mai

La orele 6.00, plecăm din stațiunea Băile 1 Mai, în ziua de 1 mai 🙂 … Avem un drum lung, până seara, când vom ajunge la Iași… După ce ieșim din stațiunea, ajungem din nou la Oradea, pe care o ocolim pe o șosea de centură, prin sud-est, ielșin în drumul european spre Cluj, la Oșorhei… Suntem, încă, în Câmpia Crișurilor (o unitate de subsidență, ca și Câmpia Timișului), dar deja se văd mai multe culmi deluroase, parte a Dealurilor Oradei, iar noi ne angajăm, pe Valea Crișului Repede, în amonte, străbătând Depresiunea Vad-Borod…

Facem un popas, pentru cafea, în Pasul Ciucea… La coborârea spre Depresiunea Huedinului ne reîntâlnim cu Crișul Repede, care aici e mai degrabă un râuleț… Aflăm că, exact ca Oltul – la Turnul Roșu și Cozia -, Dunărea – în sectorul Cazanelor – sau Mureșul – în Defileul Toplița-Deda (pe care îl vom străbate după-amiază) – și Crișul Repede are o vale antecedentă, care exista pe acest traseu de dinaintea mișcărilor de înălțare a unităților montane vecine și, pe măsură ce acestea se ridicau, valea se adâncea, păstrându-și cursul…

Traversăm micul oraș Huedin, cel mai important centru al depresiunii omonime, subunitate a Depresiunii Transilvaniei, pe care o vom străbate de la vest la est… La Cluj – important centru economic, universitar, cultural, adevărată capitală a Transilvaniei – facem un popas mai lung… Prilej de a admira Catedrala Catolică Sfântul Mihail, cu statuia lui Matia Corvin, din apropiere, o copie a Lupoaicei, dăruită Clujului de orașul Roma, silueta elegantă a Teatrului Național sau Catedrala Ortodoxă…

După prânz, pornim mai departe, părăsind Valea Someșului Mic, spre a traversa, până la Reghin, în Valea Mureșului, Câmpia deluroasă a Transilvaniei… O unitate cu un relief accidentat, cu multe glimee, care pot adăposti, în subteran, zăcăminte de gaz metan și în care se mai întâlnesc vestitele livezi de fân – fânețe în cadrul cărora se află, plantați, pomi fructiferi, evidențiind o utilizare complementară tradițională a terenurilor agricole, care a făcut ca, în mare parte din spațiul românesc, sensul lui livadă (de fân) să transleze spre cel de loc cu pomi fructiferi…

Traversăm Reghinul, oraș cu o populație amestecată – și în trecut și azi – cu un nucleu german (format din sași), care a întemeiat așezarea, alături de care se regăsesc și azi, români și maghiari… Situat imediat la vest de Munții Gurghiului, obstacol orografic ce favorizează o pluviozitate mai însemnată, Reghinul „atrage” ploile: numele îi vine din germanul regen=ploaie… Și nu scăpăm, nici acum, fără câțiva stropi…

Reghinul e situat pe Valea Mureșului, pe care ne înscriem în amonte, urmând să străbatem și Defileul Toplița-Deda… De la Reghin începe colocviul de practică și, rând pe rând, suntem chemați în față, la microfon, să răspundem la câteva întrebări legate de explicațiile date în această aplicație…

La ieșirea din Toplița – așezare cu majoritate românească, situată la extremitatea nordică a Depresiunii Giurgeului, ne îndreptăm, prin pasul Creanga, spre Borsec. Numele binecunoscutei stațiuni înseamnă ținutul vinului, sau, mai corect, ținutul cu apă pentru vin, trimitere la apele minerale care, după ce secole au fost utilizate de localnici, de peste două veacuri se îmbuteliază, pentru consum, atât intern, cât și pentru export…

Oprim, din nou, pentru a gusta și noi, de la izvoarele din stațiune, apele minerale de aici: mai mulți studenți își iau apă și la „pachet”, în bidoane, sticle… Imediat după Borsec, se încheie și colocviul, cu o veste bună: toată lumea s-a pregătit, și-a luat notițe în caietele de practică și a răspuns, bine, la întrebările puse la microfon…

Totuși, încă, practica nu s-a terminat… Coborând pe Valea Bistricioarei, spre Poiana Largului – semn că am intrat, deja, în județul Neamț, deci în Moldova, vedem, pe dreapta Ceahlăul… Între timp, aflăm povestea migrării strămoșilor lui Ion Creangă, dinspre sudul Transilvaniei, din satul Crâng (estul Țării Oltului). O parte dintre cei plecați, în veacul al XVIII-lea, pentru că n-au fost de acord cu politica dusă de Curtea de la Viena de trecere, forțată a românilor ortodocși la confesiunea greco-catolică, s-au oprit în diferite așezări din Țara Bârsei – Bod, Dumbrăvița, Feldioara… Alții, au mers mai departe, consemnându-se, în Secuime, purtători ai numelui, maghiarizat – Kranga – la Baraolt și Miercurea-Ciuc. Alții au trecut, prin pasul Creanga, în Depresiunea Borsecului și, de aici, fie prin ținutul Bârgaielor, fie, direct, peste Munții Călimani, au ajuns în Depresiunea Dornelor… Aici, numele este prezent, încă, la Dorna-Arini, în satul Cozănești. O parte a neamului Creangă a rămas în Bucovina, deplasându-se spre Botoșana, unde există și azi purtători ai numelui, cealaltă a coborât pe Valea Bistriței, oprindu-se, unii, la Chiril (unde numele este atestat și în zilele noastre), alții, inclusiv bunicul scriitorului, David Creangă, au ajuns la Pipirig, iar de aici, fiica acestuia – și mama povestitorului, Smaranda – s-a oprit la Humulești

După Poiana Largului, străbatem Pasul Petru Vodă și coborâm și noi prin Depresiunea Neamțului, în lungul Ozanei, „cea repede curgătoare și limpede ca cristalul”… Aproape de Târgul Neamț, vedem vechiul cuib de vulturi al Cetății Neamțului… Trecem și prin Humulești unde, cu o altă ocazie, ar merita să vedem casa memorială Ion Creangă, dar, cum ne așteaptă orașul celor șapte coline, ne continuăm drumul…

La Timișești – de unde orașul Iași își ia o parte din resursele de apă, de peste un secol – trecem peste Valea Moldovei, iar imediat după, intrăm în județul Iași… La Moțca, Pașcani, Târgul Frumos, o parte dintre colegi coboară: rămân acasă, pentru câteva zile… Ceilalți ne continuăm drumul și, la un moment dat, revedem cartierul Păcurari: am ajuns la Iași… Cu păreri de rău, dar, totuși, cu o tolbă de amintiri frumoase… Și, după spusele profesorilor noștri, acest final de aplicație practică e și un nou început și, dacă dorim să reedităm acest traseu frumos – sau doar o parte din el, ori un alt itinerar – e suficient ca, împreună cu colegii, prietenii, familia…, să pornim, cu trenul, mașina, avionul, să călătorim, să cunoaștem, să descoperim… Tocmai de aceea, aplicația noastră nu s-a terminat, ci va continua… cu altele! 🙂

1 Mai – Armindenul Vineri, mai 1 2020 

Voi continua să scriu despre asta până când așa-zișii „jurnaliști” din „spațiul carpatodanubianopontic” vor pricepe: așa zisa „zi a muncii” (celebrată prin stat degeaba!) NU este prima și nici singura formă de sărbătorire a acestei zile! Plecând de la o sărbătoare romană, precreștină, dedicată Zeilor Mani, ocrotitori ai familiei – când se ieșea la serbări câmpenești, la iarbă verde, normal, în familie (acest lucru întâmplându-se acum aproape două milenii), după adoptarea creștinismului, s-a marcat Armindenul. Numele zilei este slav, semnificând Ziua Sfântului Prooroc Ieremia. Explicația acestei evoluții se leagă de faptul că, în perioada conviețuirii româno-slave, unele nume de sărbători au fost traduse în limba slavă veche, integral, cum s-a întâmplat cu Armindenul, sau parțial – de pildă, Boboteaza (=Botezul Domnului), un hibrid româno-slav, trecut printr-o formă, mai veche, *Bog-Botează (unde Bog=Dumnezeu, la slavi).

Semnificația de serbare câmpenească, în care se ieșea la iarbă verde s-a menținut și după creștinarea strămoșilor noștri. Mai mult, tocmai spre a întări vechimea și importanța sărbătorii, la români, aceasta a intrat și în toponimie. Un oiconim – Ormindea (în județul Hunedoara) și numele unei porțiuni de deal cu expoziție sudică – Fața lu’ Arminden (în Țara Oltului) trimit la această sărbătoare câmpenească! Destinația de loc unde se ieșea la iarbă verde este mai mult decât explicită în cazul toponimului făgărășean (localizat la nord de Olt, în aria fostului sat Galați, azi – cartier al municipiului de pe râul amintit), deoarece apelativul față se referă la o porțiune de deal (sau munte) aflată mereu în bătaia soarelui (deci, cu expoziție sudică), prin contrast cu dos (porțiune umbrită a unui deal/munte, orientată spre nord).

Insistența cu care se menționa „ziua muncii” își are rădăcinile în perioada comunistă, când se și ieșea „la defilare” (am prins și eu așa ceva, în copilărie!), deși, în fățărnicia și ipocrizia lor, comuniștii au omis, mereu, să amintească faptul că, pentru prima dată, ziua de 1 Mai s-a sărbătorit, ca zi liberă („a muncii”) în anul 1939, când România nu numai că nu era țară „comunistă”, dar mai era condusă și de un rege!…

Așa că le recomandăm, călduros, gurnaliștilor ce proslăvesc „ziua muncii” și tuturor celor care-i „urmează”, să mai pună mâna să se mai documenteze!…

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – VIII Joi, apr. 30 2020 

Joi, 30 aprilie

În jurul orelor 9.00 ne-am trezit… Aveam o oră să ne pregătim și să fim în Deak Ferencz ter, de unde ne va prelua autocarul spre a porni spre Oradea… Revenim în țară, dar, din câte am văzut, deja, mulți colegi au niște figuri triste, posomorâte…

Traversăm Budapesta, spre ieșire, pe un drum invers celui parcurs alaltăieri… Ulloy utca, stadionul… După ce ieșim din oraș, însă, schimbăm direcția: trecem pe lângă Aeroportul Internațional Liszt Ferencz, apoi vedem, frecvent, indicatoare pe care scrie Szolnok… Trecem Tisa, iar, la est de Berettyoujfalu, încep să apară indicatoare cu Nagyvarad/Oradea (RO)…

La vama Borș nu cred că am stat 5 minute… Imediat după, intrăm în Oradea, cel mai important oraș al Crișanei… În apropiere, la Biharea, s-a aflat reședința unui voievodat, condus de Menumorut, atestat în secolul al IX-lea. Oprim în zona centrală a orașului, cu un răgaz pentru prânz, vizitat orașul… Vedem Biserica cu Lună, Palatul Episcopiei Greco-Catolice (în renovare), Crișul Repede, cu arealele de un verde abundent…

După prânz, pornim spre Băile 1 Mai. Avem cazare acolo și, când ajungem, suntem „divizați” în mai multe pensiuni (trei), în funcție de numărul de locuri. Încă înainte de a pleca spre camere suntem anunțați că avem facilități la ștrandul cu apă termală din stațiune, ofertă cărora cei mai mulți îi dau curs, până pe înserat…

Mâine, la 6 dimineața plecăm spre Iași!…

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – VII Miercuri, apr. 29 2020 

Miercuri, 29 aprilie

La orele 8,00, toată lumea coborâse în fața Stupului… Azi avem traseu per pedes prin Budapesta: prima oprire – Basilica Sfântul Ștefan… O biserică impunătoare, care păstrează, între altele, moaștele celui care i-a creștinat pe maghiari, în anul 1000. Este și primul rege al Ungariei, până la el conducătorii statului din Panonia numindu-se principi… Ce nu se știe, nici printre maghiari și, normal, nici printre români, este faptul că Szent Istvan/Sfântul Ștefan, era, după mamă, român și se numea Voicu (în documentele maghiare – Vajk)!…

Am aflat astăzi povestea în urma căruia Vajk, botezat mai întâi sub înrâurirea Constantinopolului, deoarece Roma i-a promis și bani și arme cu condiția de a aduce sub conducerea Papei teritoriile cucerite, s-a botezat a doua oară – Istvan – și a atacat pe vărul său Geula/Iuliu cel Tânăr, care era voievodul Ardealului. În anul 1001, Ardealul a fost cucerit de Istvan și alipit Ungariei… De atunci, crucea de pe stema Ungariei are două brațe orizontale: primul, cel de jos, mai lat, semnifică botezul lui Vajk/Voicu, iar al doilea, de deasupra, mai îngust, pe cel al lui Istvan/Ștefan…

Ne-am continuat drumul, mergând spre Parlament, cu scurte opriri la monumentul ridicat în memoria armatei sovietice care a eliberat Budapesta (și aici s-a pus întrebarea „De ce nu și armatei române, care a participat, în iarna 1944-1945 la luptele de aici?”) și la statuia lui Ronald Reagan, președintele american care i-a convins pe sovietici să lase statele est-europene să iasă, treptat, de sub „tutela” Moscovei…

Clădirea Parlamentului se află chiar pe malul Dunării. Pe esplanada opusă, spre restul orașului, zilnic, la drapel există câțiva militari care fac de gardă. Cu câțiva ani în urmă, câțiva studenți din grupul (de atunci) de la Iași, au reușit să-l facă pe unul dintre soldații din gardă să zâmbească și acesta a fost aspru admonestat de comandantul gărzii! 🙂

Suntem atenționați că sub streașina clădirii se găsesc stemele tuturor comitatelor Ungariei Mari (inclusiv ale celor care, de la 1918, au intrat în componența României)!… De asemenea, mai aflăm că, tot aici, unde minoritatea română (ca și celelalte minorități din Ungaria Mare) a avut reprezentanți înaintea Primului Război Mondial și că Unirea de la 1918 a început de… aici, deoarece, într-o ședință a Parlamentului maghiar, în octombrie 1918, Alexandru Vaida-Voievod, unul dintre parlamentarii români a anunțat desprinderea Ardealului de Ungaria și viitoarea sa Unire cu România…

Părăsim esplanada – după ce facem și câteva fotografii – și revenim în oraș, pe Bulevardul Andrassy, unde, cam la jumătatea sa, se află o clădire emblematică, nu atât prin stil, cât mai ales prin ororile care s-au petrecut înăuntrul zidurilor sale: Terror Haz/Casa Terorii, un muzeu, azi, care adăpostește mărturii despre suferințele celor torturați și chiar uciși aici, în anii ultimei conflagrații mondiale, de autoritățile fasciste maghiare, iar după război – de cele comuniste…

La capătul bulevardului amintit se deschide Piața Eroilor… Printre ei – Vajk-Istvan/Voicu/Ștefan, Iancu de Hunedoara (care a fost voievod al Transilvaniei, dar și guvernator al Ungariei!), Matia/Matei Corvin (fiul acestuia, născut la Cluj, cel mai mare rege al Ungariei!), Gabriel Bethlen (principe al Transilvaniei cu legături strânse cu principii din Moldova și Țara Românească), Rakoczi Ferencz (conducătorul răscoalei anti-habsburgice a curuților, aliat cu românul maramureșean Pintea Viteazul), Kossuth Lajos (liderul Revoluției maghiare de la 1848-1849, cu care a negociat Nicolae Bălcescu să se împace cu liderul românilor ardeleni, Avram Iancu, contra austriecilor, din păcate, prea târziu…)…

Facem și aici câteva fotografii, inclusiv cu tot grupul nostru și, apoi, ne îndreptăm spre Muzeul Agricol, în fața căruia se află o statuie a lui Anonymus, notarul regelui Bela al Ungariei, primul care a scris despre românii prezenți și în Transilvania, dar și în Panonia, în secolul al IX-lea… O mulțime de locuri și oameni care au legături cu spațiul românesc, cu românii, sau care au fost chiar români!… Aflăm și de ce s-a insistat în aceste zile pe prezentarea unor asemenea aspecte: cunoscând că, la baza neamului, a istoriei, culturii și civilizației din Ungaria stau și elemente românești, maghiarii ne vor respecta, măcar un pic, mai mult, așa cum și la baza culturii, istoriei și civilizației din România au contribuit și minoritățile, inclusiv maghiarii! Până la urmă, este vorba de RESPECT!…

Suntem anunțați că, după vizitarea Grădinii Zoologice, situate în parcul din apropiere, avem program de voie, până spre seară!… Prilej pentru mulți dintre noi de a cumpăra și suveniruri pentru cei rămași acasă…

Pe înserat, ne adunăm din nou în fața Stupului, spre a trece pe Szabad hid/Podul Libertății, în Buda… Urcăm, printr-un parc, pe trepte abrupte, spre Monumentul Libertății de unde se deschide o priveliște nocturnă de neuitat asupra Dunării și a Budapestei…

Revenim apoi, în grupulețe, spre locul de cazare: și azi este concert, urmat de discotecă… Normal că rămânem 🙂 , mai ales că mâine dimineață vom părăsi Budapesta, spre a reveni în țară… Parcă încep să-și facă loc părerile de rău că se apropie sfârșitul practicii…

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – VI Marți, apr. 28 2020 

Marți, 28 aprilie

Astăzi am pornit la orele 7.00… Sau, mă rog, cu câteva minute întârziere, deoarece unii colegi, plecați aseară în Timișoara, s-au trezit mai greu… A durat ceva și până am traversat orașul, dar, în fine, suntem pe drumul care duce spre punctul de frontieră Cenad…

Oprim la Sânnicolaul Mare, pentru ultimele cumpărături… Apoi, așteptare la vamă: controlul, comun, româno-maghiar, se face pe partea ungurească… Trece mai mult de jumătate de oră, cu ceva emoții, dar, în fine – am intrat în Ungaria!!!

Traversăm Mureșul, aproape de confluența sa cu Tisa, apoi un orășel – Mako, în românește, Macău – și, după aceea, intrăm în autostrada care vine, pe la Nădlac, dinspre România… După ce trecem și Tisa, aproape de Szeged, oraș mare, centru universitar, pe care-l ocolim, intrăm în autostrada Belgrad-Budapesta…

Suntem în partea maghiară a Câmpiei Panonice, care se întinde peste cea mai mare parte a Ungariei, iar părți din ea se află, pe lângă vestul României (unde se numește Câmpia Tisei, Câmpia de Vest sau Câmpia Banato-Crișană), în nordul Serbiei, Croației și Sloveniei, estul Austriei, sudul Slovaciei și chiar și în vestul Transcarpatiei ucrainene.

Între Tisa, la est și Dunăre, la vest, această parte de câmpie poartă un nume creat de strămoșii noștri, încă de la sfârșitul antichității (secolul al IV-lea): Bacea, adică ținutul bacilor. De la acest nume derivă atât cel al părții nordice – Bacs (maghiar), cât și al celei sudice – Backa (sârb). Cel mai important oraș din partea maghiară – Kecskemet – adăpostea numeroși păstori în trecut, atât de mulți încât, în veacul al XVIII-lea, autoritățile orașului au impus locuitorilor să nu mai vândă case ciobanilor valahi (români), fiindcă aceștia deveniseră prea mulți în oraș… Nu se știe cât de mulți vor fi fost, dar ei mai aveau, în perioada interbelică, o societate culturală românească în acest oraș…

Ne apropiem de Budapesta… După intrarea în oraș, vedem, la un moment dat, pe stânga, un stadion mare, apoi intrăm pe un bulevard lung de câțiva kilometri, străjuit de clădiri înalte: Ulloi utca… În străbatem, spre centru și aproape de o sinagogă, vis-a-vis de care se află o piață – Deak Ferenc ter – autocarul oprește… Doar cât se ne luăm bagajele, apoi pleacă, am înțeles, spre locul de parcare, la câțiva kilometri distanță, lângă Piața Eroilor…

Noi intrăm pe o străduță, Dob utca și, după câteva sute de metri, ajungem la hostelul unde vom sta două nopți: The Hive (Stupul)… Durează un pic formalitățile de cazare, apoi distribuția pe camere… Unii stau câte 6, alții – câte 4… Suntem anunțați că, după două ore, vom ieși în oraș…

Și nu ieșim, deocamdată, la „program de voie”… Străbatem partea centrală a Pestei – jumătatea situată la est de Dunăre, până la Lanc hid (Podul cu lanțuri), pe care îl traversăm… Ni se spune că, între august și octombrie 1919, când Budapesta a fost ocupată de Armata Română (ce lupta contra regimului bolșevic maghiar), acest pod a fost păzit de dorobanții români… Dincolo de pod e Buda, întinsă deasupra unor înălțimi deluroase, deși e vorba de un compartiment muntos, de fapt…

Palatul Regal, în renovare… Statuia lui Matia/Matei Corvin, Bastionul Pescarilor… Și o priveliște deosebită a părții estice a orașului, cu multe nave de croazieră și vaporașe cu turiști pe Dunăre… Iar dincolo, printre clădirile ce merită atenția, Parlamentul, chiar pe malul fluviului și Basilica Sfântul Ștefan… Le vom vedea mâine…

Deja, însă, am aflat și am văzut multe, dintre care, măcar o parte, au legătură cu neamul românesc… Stăpânirea regelui Burebista a ajuns până la Dunăre, înglobând și ceea ce este, azi, Pesta, iar romanii au ocupat partea apuseană, cu tot cu ce e azi Buda, creând provincia Pannonia… Poate și din acest motiv, până acum câțiva ani, drapelul oficial al Budapestei a avut culorile roșu, galben și albastru… Aici, la venirea maghiarilor, în secolul al IX-lea, după vestitul cronicar al regelui Bela al Ungariei, Anonymus, se aflau acei blachi ac pastores romanorum (vlahi, adică păstorii romanilor)… La nord-vest de Budapesta, în niște muncei (de vreo 800-900 de metri înălțime), se află, și azi, un sat numit Csobanka = Ciobanca… Iar în vestul Ungariei – lacul Balaton, cu numele derivat din românescul Băltoniu = o baltă mai mare, unde iernau acei pastores romanorum… Și mai la vest, aproape de granița de azi a Ungariei cu Slovenia și Austria, pe harta austriacă de la 1910 se afla un sat numit Baltavar… Dacă var înseamnă cetate, în maghiară, de la cine îl vor fi luat ungurii pe balta?

Încet, în grupuri mici, ne întoarcem la hostel… Aproape vis-a-vis se află Gozsdu Udvar = Curțile Gojdu. Foste dependențe în proprietatea aromânului Emanoil Gojdu, care, spre finele secolului al XIX-lea, la moartea sa, a lăsat, prin testament, ca averea sa să stea la baza mai multor burse de care să beneficieze tineri români (inclusiv aromâni), care veneau să studieze în Austro-Ungaria, la Budapesta și/sau la Viena… După 1945, când și în Ungaria a venit la putere un regim comunist, proprietățile lui Gojdu au fost confiscate, iar, după 1989, statul român nu a fost în stare să le recupereze… Păcat, mare păcat! 😦

În curtea interioară a hostelului e un concert de muzică country… Apoi – discotecă! 🙂

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – V Luni, apr. 27 2020 

Luni, 27 aprilie

Plecăm, de data aceasta, definitiv, din Orșova, la orele 8… Ne despărțim cu păreri de rău: nu vom mai avea ocazia de a fi toți colegii împreună, cazați în același loc, doar noi… Nici loc de relaxare, distracție, grătar, unde să putem sta cu toții nu vom mai avea… Dar, asta e, cu autocarul, și practica noastră merge înainte…

Prima oprire de azi e la Dubova. Aici, după ce coborâm din autocar, ne îndreptăm pe o potecă, prin pădure, spre marginea unui platou – aflat în Ciucarul Mare – spre Clisura Dunării… Aici aflăm atât despre speciile caracteristice acestei zone – cărpiniță, mojdrean, pin negru de Banat, smochin sălbatic, viperă cu corn, scorpion – cât și despre evoluția celor două maluri ale Dunării, din vremea în care, treptat, traco-daco-moesii au fost cuceriți de romani… De dincolo de fluviu ne „salută” Munții Miroci, ultima grupă montană carpatică (deoarece lanțul carpatic nu se oprește la Dunăre, ci la Timoc_, cu vârfurile Știrbățul Mare (în stânga, spre aval) și Știrbățul Mic…

Revenim la autocar și ne continuăm drumul, admirând, în traseul care merge, în amonte, pe malul Dunării, atât priveliștea de pe malul românesc, cât și cea de pe cel sârbesc… Mănăstirea Mraconia, ruinele fortăreței Tri Cule, cariere în exploatare sau abandonate, sate cu tăblițe bilingve (atât în română, cât și în sârbă, deoarece, dacă la sud de Dunăre există o importantă comunitate românească, în Banatul românesc se află o minoritate sârbească)… La Moldova Veche ieșim dintre munți, orizontul se lărgește… După ce trecem peste Munții Locvei și mai mergem, până la Naidăș, paralel cu frontiera româno-sârbă, intrăm în xona deluroasă bănățeană, mai exact în Dealurile Oraviței…

După un popas, pentru prânz, la Oravița – despre care aflăm, surprinși, că a fost reședință de județ, în perioada interbelică și are, încă, un teatru! – pornim mai departe, apropiindu-ne de un alt orășel, Deta, de unde intrăm în șoseaua europeană ce leagă Belgradul de Timișoara: noi cotim la dreapta, spre Timișoara: am intrat în Câmpia Timișului, o câmpie de subsidență, cu sate mari, multe create de coloniștii aduși, în secolele XVIII-XIX, de administrația habsburgică, cu Timișoara, în mijlocul ei…

După mai puțin de o oră, intrăm în capitala Banatului, cel mai mare oraș din vestul țării, centru cultural, industrial, oraș turistic și, mai ales, locul de unde a pornit Revoluția din Decembrie 1989… După ce „colindăm” prin oraș, pe la mai multe case de schimb valutar, pentru a schimba lei în forinți, rămânem mai mult de o oră în zona centrală… Spre a admira orașul, dar nu înainte de a merge, împreună, la Catedrala Mitropolitană, în Piața Operei… Locuri cu încărcătură și istorică și sentimentală…

Pe înserat, ne îndreptăm spre locurile de cazare: sunt două – o pensiune, la marginea Timișoarei și o alta, în comuna vecină, practic unită cu orașul, Giroc… Când așteptam să primim cheile de la camere, unii colegi făceau deja planuri de a reveni în centru… Totuși, au fost avertizați să nu stea prea mult în Timișoara, deoarece mâine plecăm devreme. Spre Ungaria!…

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – IV Duminică, apr. 26 2020 

Duminică, 26 aprilie

Și astăzi avem programat un traseu mai scurt… Mai întâi, părăsim Orșova, mergând spre nord, câțiva kilometri pe Valea Cernei, spre Băile Herculane… Această Vale este instalată pe o falie tectonică, formând, împreună cu afluentul ei, Bela Reca și cu Timișul un culoar – Culoarul Timiș-Cerna… De fapt, toată partea vestică a țării este o structură faliată, în „tablă de șah”, în care, pe liniile de falie s-au instalat văi, culoare de vale și/sau depresiuni alungite (numite grabene), iar între ele structuri de tip horst, reprezentate prin zone mai înalte, ce formează diferite culmi muntoase…

Deși rămânem pe Valea Cernei, după Topleț părăsim șoseaua europeană Orșova-Lugoj-Timișoara, trecem și de stațiunea Băile Herculane – pe care o vom vizita la întoarcere – și ne oprim câțiva kilometri în amonte. De aici urcăm, mai întâi anevoios, prin pădure, spre Cheile Țăsnei, pe un traseu care, exceptând oboseala din primele zeci de minute, se arată a fi spectaculos… Ni se atrage atenția, la începutul urcușului, să avem grijă pe unde călcăm: zona este plină de vipere cu corn…

După trecerea de sectorul cheilor, ne oprim să ne odihnim într-o poiană situată în amonte de chei… În zonă este și o stână și beneficiem de produsele specifice: ciobanul a pregătit repede o mămăligă, lângă care gustăm urdă, caș…

Revenim apoi la autocar și coborâm spre Băile Herculane. După ce observăm „instalațiile” modeste pentru tratament cu ape termale, din lungul Cernei, ne oprim în zona veche a stațiunii, spre a o vizita… Deși stațiunea are o vechime de trei secole, fiind renumită încă din vremea împărăției habsburgice, după 1989, o parte din clădiri – ce adăposteau hoteluri, restaurante, stabilimente balneare – a fost lăsată în paragină, ceea ce produce o impresie neplăcută…

Programul nostru de azi se apropie de final, dar nu înainte de ultimul „obiectiv”: pentru „realizarea” lui ne oprim și ne aprovizionăm cu cele necesare în centrul Orșovei. Va urma o seară cu muzică, dans, dar și cu grătar și, bineînțeles, cu multă veselie și voie bună! 🙂

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – III Sâmbătă, apr. 25 2020 

Sâmbătă, 25 aprilie

Azi avem un program mai lejer, cu o deplasare spre Turnul Severin… Dar, mai întâi, ne oprim la Hidrocentrala „Porțile de Fier I”, spre a vizita muzeul amenajat aici. Ar fi trebuit să vedem și sala turbinelor, dar, politicoasă, doamna care ne-a primit, ne spune că nu se poate, fiindcă liftul care coboară la acea sală e defect… Așa că rămânem cu explicațiile, interesante, despre lucrările de construcție, despre capacitatea hidrocentralei și cu imaginile, costumele populare și alte obiecte artizanale care se pot vedea în muzeu…

Ajunși la Turnul Severin, oprim în zona centrală și mergem să vedem cetatea medievală, restaurată în ultimii ani. Încercăm să ajungem și la piciorul podului construit acum aproape două mii de ani de Apollodor din Damasc, pentru ca armata romană, condusă de împăratul Traian să poată trece în Dacia… Avem noroc: după câteva parlamentări, personalul prezent acolo ne lasă să ajungem la pod… În apropiere mai sunt și alte ruine ale vechii așezări Drobeta, în curs de restaurare. Ne amintim și că, la intrarea în oraș, dinspre Orșova, se află o machetă, în miniatură, a podului ridicat de Apollodor… Ne întoarcem în centru și, pentru că am ajuns în perioada când se desfășoară „Zilele Severinului”, avem câteva ore la dispoziție să ne bucurăm de manifestări…

După revenirea la autocar, avem parte de o surpriză: nu vom reveni direct la pensiune, ci, din centrul Orșovei ne vom urca într-un vaporaș, pentru o croazieră de câteva ore pe Dunăre!… O ocazie de neuitat! 🙂 Am avut ce admira, până în Cazanele Dunării și retur… Pe malul românesc, la plecare, se distingeau, deasupra orașului, stațiunea de cercetări și practică a Facultății de Geografie de la București și, deasupra ei, silueta Mănăstirii Sfânta Ana… Pe celălalt mal, aproape de capătul călătoriei noastre se află Tabula Traiana, ridicată în vremea împăratului, când s-a realizat drumul pe care romanii urmau să ajungă la podul lui Apollodor, spre a trece în Dacia…

Seara s-a anunțat petrecere, iar colegii se gândesc la câteva surprize: un concurs de „miss” și „mister”, cu „mistere” :), karaoke, cu premii 🙂 și… au zis că le mai vin idei, pe moment, „la fața locului sau la locul feței”!… 🙂

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – II Vineri, apr. 24 2020 

Vineri, 24 aprilie

Plecăm la orele 7.00, fără întârzieri: toți colegii au fost punctuali. Coborâm, prin Râșnov, spre Brașov, iar, de la intrarea în oraș, cotim la stânga, pe direcția Codlea-Făgăraș… Codlea, un orășel situat la poalele Măgurii omonime, o așezare veche, cu populație amestecată, în trecut, alături de români fiind și mulți sași… Aceștia au plecat, atât în perioada comunistă, cât și după 1989. Totuși, și aici, ca și la Ghimbav, la intrarea în localitate, numele e scris și în română și în germană…

După Codlea începem să urcăm spre Pasul Vlădeni, dincolo de care se deschide Depresiunea Făgărașului, sau Țara Oltului… De la Șercaia, până la Avrig, străbatem această zonă, având pe dreapta siluetele înzăpezite ale crestelor Munților Făgărașului, iar pe stânga, dincolo de Olt, un povârniș abrupt, al părții sudice a Dealurilor Târnavelor… Cel mai important oraș al zonei e Făgărașul, cu o cetate în centru, dar, din păcate, ținând cont de ora matinală, dar și de traseul lung, nu avem cum să o vizităm…

Satele se succed unul după celălalt… Deși, după cum ni se spune, zona este majoritar românească, mai toate casele au porțile încastrate între ziduri înalte, astfel încât nu se vede nimic în curți, după modelul săsesc… Și aici lumea cultivă mai ales cartofi și, încă, se mai cresc bivoli… Aproape de Cârțișoara, de unde se deschide Transfăgărășanul, facem un mic popas, pentru cafeaua de dimineață…

Trecem apoi pe lângă Avrig, așezare declarată oraș acum vreo trei decenii, unde, dacă am avea timp, am putea vizita Palatul Bruckenthal… Așezarea este un important punct de plecare în drumețiile în Munții Făgărașului. După Avrig, trecem Oltul și, prin „Hula Bradului”, părăsim, printr-o înșeuare, Țara Oltului, spre a intra în Depresiunea Sibiului… Imediat, „oferta” localnicilor se schimbă: la porți nu mai apar cartofii, ca în Depresiunea Făgărașului, ci brânzeturile, semn că ținutul păstoresc al Mărginimii Sibiului e aproape…

La Sibiu, așezat la poalele Munților Cindrelului, poposim în zona centrală. După un tur prin centru – Piața Mare, Piața Mică, Podul Minciunilor, avem timp să ne plimbăm prin oraș… Nu prea mult, deoarece trebuie să ne continuăm drumul. Mai întâi, până la Tălmaciu, ne întoarcem pe drumul pe care am venit, apoi, revenim în lungul Văii Oltului, la Boița, spre a-l însoți, până la Râmnicul Vâlcea. Pe traseul dintre Turnul Roșu și Cozia, Oltul a ferestruit două defilee, cel de la Turnul Roșu, la ieșirea din Ardeal și cel de la Cozia, între care se află o depresiune intramontană, Țara Loviștei, cu cel mai important centru al ei, orașul Brezoi… Peisajul este spectaculos, această spectaculozitate fiind dată atât de crestele munților din apropiere, cât și de lucrările realizate de om: hidrocentralele de pe Olt, podurile, viaductele și tunelurile din lungul șoselei și al căii ferate…

După încă un popas la Mănăstirea Cozia, ctitorie și adăpost al voievodului Mircea cel Bătrân (unde n-am putut sta prea mult, nu doar pentru că avem, încă, mult de mers, ci și fiindcă era aglomerat, azi fiind sărbătoare – Izvorul Tămăduirii), intrăm în stațiunea Călimănești-Căciulata… Mai sus de stațiune, în vecinătatea mănăstirii, se află și ruinele unui castru roman, numit Arutela…

Imediat după Călimănești, peisajul se schimbă: munții de pe dreapta și stânga șoselei sunt înlocuiți de dealuri, iar Valea Oltului se lărgește: suntem în Subcarpații Olteniei, pe care-i vom străbate până după Târgul Jiu… Traversăm, mai întâi, Râmnicul Vâlcea, oraș care-și „dispută” paternitatea Imnului Național, cu Brașovul, dar și cea a locului de desfășurare a acțiunii din piesa „O scrisoare pierdută”, a lui I. L. Caragiale, cu Piatra-Neamț… După ce ieșim din oraș, părăsim Valea Oltului, îndreptându-ne spre vest…

Oltenia subcarpatică ni se înfățișează, în această perioadă a anului, ca o adevărată grădină: pomi înfloriți, atât în curțile oamenilor, cât și pe marginea șoselei… La Costești – popas la Muzeul Trovanților, apoi – altul, la Mănăstirea Horezu, ctitorie a domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu…

La Târgul Jiu facem o oprire mai lungă. De fapt – două: prima, mai scurtă, pentru a admira Coloana Infinitului, a lui Constantin Brâncuși (facem și poze, inclusiv cu toți colegii), și alta – în parcul central, spre a admira Poarta Sărutului și Masa Tăcerii…

După Motru, așezare minerească, ridicată, în bună măsură, în perioada comunistă, traversăm Podișul Mehedinți… Multe alunecări de teren, care au afectat și șoseaua… Se înserează, când vedem Dunărea! Am ajuns la Turnul Severin și Orșova – locul unde vom poposi azi, e mai aproape!

Doar traversăm orașul – de fapt îl ocolim – cu asigurări că-l vom revedea, pe lumină, a doua zi! De pe celălalt mal se văd multe luminițe: aflăm că e orășelul Cladova care, ca mai toate așezările de pe malul sârbesc este populat, în mare parte, de românii timoceni, pe care, ca să nu-i recunoască astfel, sârbii îi numesc „vlahi”…

Dar, ceea ce e și mai spectaculos, în această zi cu un drum lung, este peisajul care apare, pe ambele părți ale Dunării, mai sus de satul Gura Văii, unde românii și iugoslavii (când exista țara lor) au construit împreună cel mai mare baraj și o hidrocentrală, împărțită, frățește, pe din două, numită „Porțile de Fier I”! Toată lumea e cu ochii pe ferestrele autocarului și se aud doar exclamații de admirație și telefoanele și aparatele de fotografiat…

Apoi, din senin, apare Viaductul Cerna – azi, un golf al Dunării, altădată, locul de vărsare a acestui râu în Dunăre și, după ce facem la stânga, dincolo de el – Orșova. Orșova Nouă, ni se spune, la microfon, deoarece, atunci când s-a construit barajul hidrocentralei, vechea așezare a fost strămutată, ca multe sate, de pe ambele maluri, mai sus. Vechiul oraș e la mai mult de 10 metri sub apele Dunării a cărei adâncime depășește 20 de metri…

Poposim – pentru câteva nopți, la o pensiune de pe malul Dunării. Dinspre stradă, pare a avea 1-2 etaje, dar, în partea dinspre ponton sunt mai multe… Este și o terasă, loc de grătar, vedem și o piscină… Și suntem doar noi!

Doar că, după drumul obositor de azi, nu știu cine va mai avea puterea să admire locul… Poate mâine, când avem un program mai lejer…

« Pagina anterioarăPagina următoare »