Curiozități onomastico-politice… Miercuri, sept. 2 2020 

Activitatea de documentare legată de demnitarii din spațiul românesc a scos la lumină și câteva aspecte în plan onomastic… Astfel, cu mai bine de un secol în urmă, în perioada 1892-1905, unul dintre senatorii aleși în Oltenia (în județele Vâlcea sau Dolj) se numea Toma Marocneanu, unde numele de familie arată originea strămoșilor acestuia din vechea așezare Ocnele Mari, sau, ca să respectăm topica din antroponim, Marile Ocne… Pe de altă parte, deputatul de Muscel, ales în 1914, cu numele L. Vălimăreanu evidențiază faptul că strămoșii săi erau originari din satul Valea Mare. Această formă explică și alte nume românești formate de la toponime ce au în componență determinativul Mare: Băimăreanu, Sătmăreanu…

Printre cel peste 1200 de delegați aleși în noiembrie 1918 pentru Marea Adunare de la Alba Iulia care a decis, la 1 Decembrie, Unirea cu Țara, se regăsesc și purtători ai unor nume interesante, precum Petru Chereșlădan (ales din partea comitatului Bichiș) sau Ioan Chidioșan (unul dintre numeroșii reprezentanți ai Bihorului). Numele Chereșlădan arată proveniența strămoșilor purtătorului din localitatea Körösladány din același comitat, „trădând”, pe lângă existența (de odinioară) a unei comunități românești acolo și faptul că maghiarizarea românofonilor s-a petrecut și prin adoptarea, de către românii încă incomplet asimilați a acestei forme antroponimice „hibride” maghiaro-române…

Al doilea antroponim arată proveniența înaintașilor celui ce-l purta din orașul Újkígyós din același comitat Bichiș, localitate situată puțin la vest de Bihor. Din nou, dacă datele statistice de azi arată că nu mai sunt români în oraș, antroponimul, cu sufixul românesc -an, arată faptul că, în trecut, a existat o asemenea comunitate, din care s-au generat fluxuri de migranți spre comitatul vecin, Bihor.

Și, fiindcă veni vorba de partea vestică a țării, și, mai ales de reprezentanți ai unor comitate ce au aparținut doar trecător României (până în 1920), așa cum este și Bichișul, una dintre plășile vestice (retro)cedate Ungariei acum un secol din vechiul comitat Sătmar/Satul Mare se numea, în românește, Cinghir (forma maghiară este Csenger), orașul și districtul actual situându-se imediat la vest de actuala frontieră româno-maghiară…

Antroponimele de mai sus – Chereșlădan, Chidioșan – arată aceeași (trecută) atestare a elementului românesc dincolo de limitele sale de azi, așa cum, spre est, dinspre Transnistria, au venit purtători ai unor nume ca Vozianu (din Vozia/Oceacov), Podoleanu (din Podolia), iar dinspre nord purtători ai unor patronime ca Hotineanu/Hotinceanu (din Hotin), ori Putileanu (din Putila, de pe Valea Ceremușului), situate în nordul Basarabiei sau al Bucovinei, unde, azi, elementul românesc este (aproape) dispărut. Forma Hotinceanu este asemănătoare cu varianta Dorohonceanu – o altă formă a antroponimului Dorohoianu – asemănările între variante – Hotinceanu și Dorohonceanu – nefiind întâmplătoare dacă precizăm că județele (interbelice) Hotin și Dorohoi erau vecine, fiind despărțite doar de râul Prut…

Despre urmașii numelor Basilius și Basiliscus în spațiul românesc Duminică, iul. 5 2020 

În urmă cu mai bine de un an, menționam faptul că, dintr-o formă Vasilisc, atestată în calendar (derivată dintr-un traco-latin Basiliscus, atestat în Balcani în primele secole ale erei creștine, nume purtat inclusiv de un împărat de origine traco-romană, fiul lui Leo I Tracul, dar și de un episcop cu sediul la Serdica – Sofia de azi) ar deriva patronimul Vasilescu. De fapt, chiar și numele sfântului (martirizat la începutul secolului al IV-lea și prăznuit în calendarul ortodox la 3 martie) e o formă, grecizată, a lui Basiliscus.

„Luat de val”, am… „scăpat” din vedere faptul că, în trecerea cuvintelor de origine traco-dacă și latină spre cele românești, s-au produs niște modificări fonetice, care au afectat și diferitele forme onomastice vechi. Astfel, la fel cum termeni tracici ca *madhule, *viedhule, *moghula sau latinești precum cavula, coelis, gelis, lingula și alții, au suferit rotacizarea lui l (devenit r, fenomen semnalat, în Dacia romană, încă din secolele II-III, când este atestat Aluta/Alutus, dar și Arutela, în loc de Alutela!) – devenind mazăre, viezure, măgură, respectiv cavură/ga(v)ură, cer, ger, lingură, etc, și toponime și antroponime vechi, din perioada romanizării traco-dacilor au suferit aceeași influență. Astfel, din forma latină populară Nicola, derivată de la Nicolaus, a rezultat, în română, numele Nicoară, iar în spațiul locuit de aromâni, din forma latină a numelui Salonicului – Salona – s-a ajuns la Sărună.

În schimb, patronimul Basilius, cu derivatul său Basiliscus – format cu sufixul -isc(us)/-isk(os), de origine traco-dacă (atestat în zeci de toponime și antroponime din spațiul carpato-balcanic) – au suferit o altă modificare. Exact ca termeni precum familia, mulier – care au evoluat spre femeie/fămeie/fumeaie, muiere în dialectele limbii române – la fel s-au petrecut lucrurile și cu Basilius și Basiliscus, devenite, încă de acum mai bine de un mileniu, în românește, Băsâiu și Băs(i)escu, sau, mai degrabă – ținând cont de influența grecofonă a Bizanțului (de care depindeam, cel puțin confesional, dacă nu și politic) – Văsâiu și Văsiescu. Trecerea lui b din variantele latin(izant)e în v, în cele de influență greacă era deja o realitate, în Asia Mică a secolului al IV-lea, din moment ce observăm că numele acelui martir, consemnat în documentele latine sub forma Basiliscus, apare ca Vasilisc în calendarul ortodox de la noi, o formă derivată dintr-un grecesc Vasiliskos, care a circulat, de la început, în paralel cu varianta latină.

Astfel, în onomastica românească, se consemnează o mulțime de forme. Dintre formele antroponimice amintim: Basiu – comuna Pui (Hunedoara), Timișoara; Basiul – Chișinău, Criuleni, Ghetlova (Orhei), Leova (Cahul), Rogojeni (Soroca), Tighina, Dubăsari, Cocieri, Coșnița, Corjova (Dubăsari), Râbnița, Tiraspol; Băsăscu – Galați, Dolhești (Fălciu), București; Băsescu – Bacău, Dolhești, Duda-Epureni (Fălciu), Iași, Schitul Duca, Deleni (Vaslui), Bârlad, Focșani, Păunești (Putna), Chișinău, Bistrița, Brașov, Satchinez (Timiș-Torontal), Ovidiu, Tulcea, Pitești, Mioveni (Argeș), Radomirești (Olt), Ploiești, Caracal, Râmnicul Vâlcea, București; Vasii/Văsii – Arad, Hălmagiu, Hălmăgel (Arad), Reșița, Bocșa, Vermeș (Caraș), Timișoara, Buziaș, Sânnicolaul Mare, Pișchia, Sacoșul Turcesc (Timiș-Torontal), Lugoj, Bistrița, Brașov, Codlea, Râșnov, Săcele, Cristian, Sânpetru, Tărlungeni (Brașov), Sibiu, Agnita, Făgăraș, Bălan (Ciuc), Dobra (Hunedoara), Bicaz, Bacău, Onești, Comănești, Moinești, Ardeoani, Gârleni, Păncești, Zemeș (Bacău), Huși, Focșani, Agiud, Mărășești, Coțofănești (Putna), Stănișești (Tecuci), Galați, Constanța, Cernavoda, Năvodari, Negru Vodă (Constanța), Tulcea, Pitești, Târgoviște, Brăila, Făurei, Ianca, Însurăței, Mircea Vodă, Tufești, Zăvoaia (Brăila), Râmnicul Sărat, Cotești, Gugești, Jirlău, Podgoria, Salcia Tudor (Râmnicul Sărat), Buzău, Beceni, Cernătești, Săpoca, Vintilă Vodă (Buzău), Dragalina, Balaciu (Ialomița), Bragadiru, Otopeni, Popești-Leordeni, Dobroești, Luica (Ilfov), Ploiești, Băicoi, Breaza, Bușteni, Câmpina, Plopeni, Predeal, Sinaia, Slănic, Cornul, Cosminele, Drajna, Drăgănești, Florești, Lipănești, Măneciu, Scorțeni, Secăria, Teișani, Telega (Prahova), Ostroveni (Dolj), Târgul Jiu, Bălteni (Gorj), Băile Olănești, București; Văsui – Răducăneni (Fălciu), Tomești (Iași), Focșani, Săcele, Făgăraș, Timișoara, Azuga, Plopeni, Rușii de Vede, Putineiul (Teleorman), București; Văsuiu – Călimănești (Vâlcea); Văsescu – Iași, Chișinău, București; Văsiescu – Arad, Săvârșin (Arad), Lugoj, Curtea, Făget, Nădrag, Pietroasa, Tomești (Severin), Timișoara, Deta, Jimbolia, Lipova, Comloșul Mare (Timiș-Torontal), Romos (Hunedoara), Târgul Jiu, Bălănești (Gorj), București. Ca forme toponimice cităm: Băsăști (Bacău); Băsești (Sălaj); Văsuiu – sat dispărut, în comuna Vrâncioaia (Putna), Văsești, Dosul Văseștilor, Lunca Văseștilor – comuna Vidra (Alba), Văsieni (Ialoveni-Lăpușna), Văsieni (Telenești-Orhei). Încadrarea localităților unde apar antroponimele s-a realizat în funcție de județele interbelice (cu precizarea, în cazul R. Moldova, și a raionului actual).

La nivelul spațiului carpato-balcanic, unele dintre aceste forme se regăsesc și în afara spațiului românesc actual (reprezentat de România și R. Moldova): Basiul – în Ucraina: Transcarpatia, Cernihiv, Vinnița, Hmelnițkii, Kiev (oraș), Dnipropetrovsk, Donețk, Harkiv, Luhansk, Crimeea, Odesa și Ismail – și în Bielorusia: Miensk (oraș), Brest, Hrodna și Miensk; Văsii – în Austria: Steiermark -, Turcia: Istanbul -, Ucraina: Rivne, Ivano-Frankivsk, Vinnița. Dacă în Austria și Turcia, unde asemenea forme apar izolat, ar putea fi vorba despre migranți dinspre spațiul românesc, în Ucraina și Bielorusia pare a fi vorba de continuarea răspândirii unor forme vechi românești dincolo de limitele spațiului românesc de astăzi.

Se constată că, fără a lipsi din (aproape) întregul spațiu românesc actual, formele antroponimice se întâlnesc mai ales în Crișana, Banat, Ardeal, Moldova, Basarabia și Transnistria, în vreme ce formele toponimice au atestări în Crișana, Ardeal, Moldova și Basarabia.

Revenind la ideea de la început, de la Basilius și Basiliscus, nu au rezultat Vasil(i)e și Vasilescu (forme re-create sub influența celei greco-slave, în epoca medievală), ci Basiu, respectiv Băsescu și Băsești, ori Vasiu/Văsâiu, Văs(i)escu, respectiv Văsești. Similar cu aceste forme, pe lângă numele re-create, deja menționate – Vasil(i)e, Vasilescu – a fost re-formată și una derivată, cu sân: a dispărut Sânvăsâi (care, acum un mileniu sau chiar mai devreme, a eliminat forma de sorginte latină *Sânbăsâi), apărând o formă mai nouă – Sânvasile.

Din nou, despre antroponimele creștine vechi românești Vineri, iul. 3 2020 

Aseară, târziu, am definitivat, într-o formă (aproape) finală, baza de date legată de antroponimele creștine vechi românești… Nu voi insista prea mult, dar câteva idei pot fi menționate, fie și doar cu titlu extrem de general:

Prima – faptul că numele Crăciun s-a dezvoltat, din primele secole creștine, mai cu seamă la nord de Dunăre… Se pare că, chiar dacă, la început, au existat atât împărați, cât și patriarhi constantinopolitani arieni, care au susținut că Iisus ar fi „creat”, ca „al doilea Adam”, această erezie a trecut și numele Cr(e)atione, devenit Crăciune a avut o circulație cel puțin stânjenită la sud de Dunăre, în cuprinsul Împărăției subordonate direct vechiului Bizanț… La nord de Dunăre, secole de-a rândul, afară de choroepiscopi, n-a mai venit nimeni să-i întrebe pe traco-dacii romanizați prin creștinare cum li se numește ziua Nașterii Domnului…

Apoi, se pare că arealul carpato-balcanic de formare a limbii române și a poporului român este confirmat de suprapunerea majorității vechilor nume creștine… Pe lângă restrângerea arealului balcanic (mai evidentă în ultimul secol, fapt confirmat și de înregistrările demografice!), constatăm o difuzie, continuă, din Evul Mediu spre zilele noastre, în spațiul est-slav (ucraineano-bielorus). Cauzele sunt multiple – existența (și) acolo a unui element traco-dac, romanizat prin creștinare, migrații de la vest și sud de Nistru în acest spațiu, preluarea prin/după creștinare, de către slavii estici a unora dintre formele populare utilizate de strămoșii noștri… – și, chiar dacă elementul romanic/românesc a sfârșit prin a fi asimilat (aproape integral), a lăsat aceste urme onomastice…

Constatăm, în unele cazuri, o difuzie masivă a formelor onomastice vechi – inclusiv la slavi, greci, germanofoni, albanezi… – iar în altele, o restrângere până aproape de dispariție…

Majoritatea antroponimelor creștine vechi românești continuă să circule atât în forma originară, cât și în cea cu afixul vechi românesc sân(tă), derivat din latinescul sanctus/sancta… Excepțiile rămân aceleași, pentru motivele deja amintite: Crăciun, Cristu, Îndrea și Înton.

Acestea ar fi câteva constatări „la cald”. Mai multe alte considerații – cu alte prilejuri (postări), și pentru că, în zilele următoare, trebuie să „onorez” alte „datorii” – demografice – mai vechi (de luna trecută)! 🙂

Distribuția geografică a purtătorilor numelui Pietru Vineri, mai 29 2020 

Ne referim la formele vechi românești – Pietru/Sâmpietru/Sânchetru/Sumchetru și altele – evoluate din cele latinești: Petrus/Sanctus Petrus. Acestea au corespondente și în unele forme din limbile romanice occidentale – Pietro, în italiană, Pierre, în francezăcare arată că modificarea lui e în ie se produsese chiar în partea finală a antichității, în latina populară, toate formele – românești, italiene, franceze – evoluând, probabil dintr-un *Pietrus. Antroponimul se leagă de importanta activitate a Sfântului Apostol Petru, primul Episcop al Romei.

La nivel mondial, din cei peste 10400 de purtători ai unor asemenea patronime, cu cele mai mari ponderi se remarcă România – 20,69%, Italia – 20,04%, Statele Unite – 14,71%, Brazilia – 11,7%, R. Moldova – 9,35%, Argentina – 7,05%, Franța – 2,38%, Israel – 2,36%, Rusia – 1,76%, Portugalia – 1,19%, Polonia – 1,07%, Uruguay – 0,96%. Dacă în Statele Unite, Rusia și, poate, Israel, pare să fie vorba de prezența unor migranți veniți din țări de limbă romanică în care aceste forme sunt frecvente, în Polonia credem că avem de-a face cu un amestec între persistența unor forme vechi românești și influența catolicismului de la Roma… Toate celelalte țări sunt state de limbă romanică, în care pecetea spirituală – confesional-lingvistică – a Romei (creștină și latin-romanică) este prezentă până în zilele noastre: țările de limbă romanică totalizează mai bine de 70% din purtătorii acestor nume, iar spațiul românesc, singur – 30%.

Dacă ne referim la spațiul carpato-balcanic, cele mai mari ponderi din zonă, rezultate din raportarea la cei aproape 3400 de purtători de asemenea nume, se regăsesc în România – 63,69%, R. Moldova – 28,83%, Polonia – 3,31%, Ucraina – 1,33%, Grecia – 1,21%, Austria – 0,92%. Izolat, asemenea antroponime sunt atestate și în Cehia, Slovacia, Ungaria, Albania și Cipru. Din nou, se remarcă faptul că regiunile balcanice au atestări la un nivel mai modest decât cele carpatice. Singura țară sud-dunăreană cu un procent supraunitar de prezență a acestor nume este Grecia, cu o importantă prezență a aromânilor, care au conservat, până azi, forma Sumchetru, foarte apropiată de cele atestate în Moldova istorică și în Ardeal: Sânchetru/Senchetru/Sinchetru/Sinchetriu.

Dacă ne referim strict la entitățile administrative de nivel regional, între cele din spațiul românesc se evidențiază Moldova – 25,35% din totalul spațiului carpato-balcanic, urmată de Basarabia – 24,49%, Muntenia – 16,66%, București-Ilfov – 7,74%, Dobrogea – 6,94%, Chișinău – 4,28%, Ardeal – 3,93%. De fapt, spațiul românesc actual însumează patru cincimi din totalul carpato-balcanic. Dintre celelalte regiuni se remarcă Ismail – 0,59 (Ucraina), Wielkopolskie – 1,12%, Slaskie – 0,62%, Dolnoslaskie – 0,56% și Mazowieckie – 0,32% (Polonia), Steiermark – 0,53% și Burgenland – 0,35% (Austria), Attiki – 0,71% și Dytiki Ellada – 0,5% (Grecia).

De notat ar fi mai multe idei:

-faptul că mai mult de jumătate din aceste antroponime se localizează în Moldova și Basarabia (cu Chișinău): de fapt, dacă adăugăm și Bucovina și regiunile Cernăuți și Ismail, plus Transnistria și Găgăuzia, ponderea Moldovei istorice depășește 56% din totalul spațiului carpato-balcanic;

-continuitate de atestări notabile ale patronimelor de acest fel, prelungită din Moldova istorică, în Dobrogea, Muntenia și Ardeal; dacă antroponimic centrul și vestul țării are o prezență mai modestă, prin raportare la întregul spațiu românesc, atestările toponimice, de forma Sânpetru/Sâmpetru se regăsesc exclusiv în această zonă;

-prezență însemnată a unor astfel de forme, atât la românii balcanici (la aromânii din Grecia, dar și din Albania), cât și la unele grupuri (dispărute) din spațiul carpatic (cei din estul Austriei sau din Silezia poloneză).

Importanța Sfinților împărați Elena și Constantin în cadrul creștinării strămoșilor noștri… Joi, mai 21 2020 

Astăzi, în ziua în care sunt prăznuiți Sfinții Împărați Constantin și Elena, venim cu… hai să-i spunem, o poveste, despre influența, hotărâtoare, credem noi, a acestora în procesul de creștinare prin romanizare – sau romanizare prin creștinare – a traco-dacilor

O mică parte a acestora devenise creștină încă din vremea Sfântului Apostol Andrei, Cel Dintâi Chemat… Stă mărturie pentru asta numele vechi, Îndrea, pentru luna decembrie, cea care urmează după Ziua Sfântului Andrei, 30 Noiembrie. Cu un alt prilej, am constatat că, nu doar că această formă a supraviețuit, dar a creat mai multe variante și derivate, semn al utilizării sale onomastice…

Revenind la perioada de început a celui de-al patrulea secol, aceasta îl surprinde pe împăratul Constantin pregătindu-se de bătălia cu concurentul Maxentiu… Înaintea bătăliei, lui Constantin îi apare, pe cer, o cruce și inscripția In hoc signo vinces, iar în noaptea următoare îi apare chiar Iisus Hristos, cu mesajul de a pune pe steagurile oștii sale această cruce… Ceea ce Constantin face, lucru care îi asigură victoria… Era anul 312, toamna: la începutul anului următor, apare vestitul Edict de la Mediolanum (azi, Milano), prin care creștinismul capătă recunoaștere oficială… Ulterior, Constantin merge pe linia consolidării statutului creștinismului în Imperiu, în vremea domniei sale având loc și Primul Conciliu Ecumenic, la Niceea, în anul 325.

Înaintea acestui eveniment, important pentru nou-recunoscutul cult, s-a petrecut, însă, un alt eveniment, care nu este menționat nici în inscripții, nici în documente: discuția (probabilă) a împăratului cu marii preoți traco-daci ai lui Zamolxe. Această posibilă discuție, va fi avut loc cândva, între anii 313 – anul Edictului sus-amintit – și 318 – anul când se produce ultimul atac al carpilor asupra Imperiului roman (și, cu care prilej, a fost consemnată și ultima lor mențiune istorică).

Astfel, într-o zi, împăratul s-a întâlnit cu Marele Preot al lui Zamolxe din Capitala Imperiului, Roma (exista un asemenea Mare Preot deoarece, atât faptul că Imperiul stăpânea ținuturi locuite de strămoșii noștri, cât și prezența lor la Roma, fie ca militari în armata romană, ori ca lucrători, comercianți, etc. erau realități incontestabile). Împăratul i-a solicitat acestuia să încerce să adune cât mai mulți din marii preoți traco-daci, dacă se putea și dintre cei de la nord de Dunăre, dintr-o zonă care nu se mai găsea sub stăpânirea imperială. Marele Preot a acceptat, a trimis veste la ceilalți prelați și, când aceștia s-au adunat, l-a anunțat pe împărat.

Acesta i-a chemat într-o sală și, între altele, le va fi zis ceva în felul următor:

Cinstiți părinți, știți probabil că, zeci de ani, de când eram mic, împreună cu mama mea, împărăteasa Elena, mergeam, frecvent, la Templul Marelui Zamolxe din orașul natal, Naissus (azi, Niș, în Serbia – n.ns.) și țineam toate rânduielile păstrate, de secole, din moși-strămoși. Știți, însă, la fel de bine că, de curând, un semn divin, din partea creștină, m-a convins de faptul că viitorul este al acestui cult. Așa că, cu vorba bună – eu sunt om de stat, nu preot, și n-aș putea să vă impun așa ceva, iar celor care vin de peste Dunăre, și să vreau nu le pot impune ceva! – deci, cu vorba bună, vă zic că viitorul este al creștinismului. Astfel încât, există două posibilități: fie să rămâneți barbari și păgâni, fie să deveniți romani și creștini...

Nu deținem mărturii concrete despre o asemenea discuție, dar faptele de astăzi, care nu puteau avea drept început decât perioada aceea, stau ca mărturie a existenței sale. Iată faptele:

1.Cuvintele din vocabularul creștin de bază sunt de origine latină: Dumnezeu/Dumnidzălu, cruce, creștin, biserică/băsearică, preot/preftu, botez, duminică/dumirecă, cuminecare, Paște, Crăciun/Cârciun, păresimi/păreasimi și altele;

2.Peste 80% din cuvintele din două texte creștine fundamentale – Tatăl Nostru și Crezul – sunt de origine latină, atât în varianta ortodoxă, cât și în cea catolică;

3.Păstrarea a numeroase nume vechi creștine, datând din secolele I-VI (răspândite, cele mai multe, începând cu secolele III-IV, adică exact vremea în care au trăit și au activat Sfinții Împărați Constantin și Elena): Crăciun, Cristu, Ziane/Sânziane, Sâmpietru/Pietru, Îndrea, Giorzu/Sângiorzu/Somdzordz, Văsâi/Sânvăsâi, Nicoară/Sânnicoară, Toader/Sântoader, Medru/Sâmedru/Sumedru, Elie/Sântelie, Înton, Sântămărie, Marin/Sumarin. Aceste nume, ca și cel al împăratului – Constantin – se află, continuu, de la sfârșitul antichității, printre cele mai răspândire patronime în cadrul neamului nostru și cu o extensiune spațială considerabilă, în spațiul carpato-balcanic. Mai mult, datorită importanței sale în calendarul pastoral, întreaga lună octombrie, când, după Sâmedru/Sumedru, turmele încep să coboare spre locurile de iernat, i-a făcut pe aromâni să denumească, în calendarul popular, întreagă această lună Sumedru;

4.Tribul carpilor nu a dispărut, așa cum lasă să se întrevadă absența știrilor despre ei după anul 318, ci s-au dat romani!… Nu și-au uitat rădăcinile, transformând vechiul nume de trib în patronim, pe filiera nume de botez-nume de familie: din Evul Mediu (secolele XIV-XV) până azi, numele Carp are cea mai mare frecvență în Moldova dintre Carpați și Nistru, adică exact acolo unde era atestat tribul carpilor în antichitate. Că este așa o probează, chiar cu trei veacuri mai devreme, prezența în ținuturile balcano-dunărene, a unui episcop Carpus, ucenic al Sfântului Apostol Andrei. Pe lângă aceasta, vechiul Kogaionon, muntele sfânt al lui Zamolxe a devenit Ceahlăul de mai târziu, până azi, munte sfânt al românilor creștini, unde toponimia creștină abundă: Toaca, Panaghia, Pârâul Călugărilor, Schit, Poiana Maicilor și altele;

5.Luând numele romanus, odată cu christianus, traco-dacii, care au învățat latina, au devenit români/ar(u)mâni/rumoni/rumări/rămăni… Numele neamului – și, după Unirea Principatelor – și al țării locuite de acesta, România, trimite, clar, la Roma și la romani (A. Armbruster, 1993).

6.Mențiunile unor episcopi creștini, traco-daco-romani, precum Betranion, la Tomis, în secolul al IV-lea, ale unor descoperiri arheologice de la nord de Dunăre, ca donariul paleocreștin de la Biertan, cu text în limba latină – Ego Zenovius votum posui -, crucea paleocreștină de la Napoca/Cluj, martiriul lui Sava Gotul, înecat în apa Buzăului și altele.

7.Păstrarea culorilor de pe steagul de război al traco-dacilor, balaurul cu cap de lup, pictat, cu vopseluri naturale, în roșu, galben și albastru, în culorile folosite, din Evul Mediu, de toți românii – aromâni, meglenoromâni, români timoceni, moravi, istroromâni, românii din Bacea, ca și de cei din România și R. Moldova…

8.Metamorfoza, în viața creștină, a imaginii cavalerului trac – un cult războinic, militar, al strămoșilor noștri în icoana Sfântului Gheorghe omorând balaurul, unde Sfântul Gheorghe a rămas, din epoca medievală, până azi, protectorul Armatei.

9. Păstrarea, chiar și după romanizare, a mai multor nume de triburi traco-dace: pe lângă numele carpilor, singurul care pare a fi dăinuit, la nord de Dunăre, s-au păstrat mai multe asemenea nume în Balcani: moesi, dardani, serdi, migdoni;

10.Păstrarea a numeroase tradiții cu caracter politico-administrativ, moștenite de la traco-daci – obștea țărănească, având în frunte Sfatul bătrânilor, ales de comunitate – și de la romani: jude, județ, duca/duce, domn, primicer. Dăinuirea organizării comunitare în obști țărănești constituite din mari familii patriarhale, având în frunte un moș întemeietor este confirmată și de numeroasele așezări din spațiul carpato-balcanic cu nume formate cu sufixul -ești, evoluat din traco-dacicul -isc/-isk. De asemenea, importanța și continuitatea acestor instituții străvechi este probată și de distribuția spațială a antroponimelor Moș și Bătrân, nu doar în spațiul românesc actual, ci la nivelul întregului spațiu carpato-balcanic.

Înrâurirea romană asupra strămoșilor noștri – în special în secolele IV-VI – este probată de numeroasele efective de militari traco-daci înrolați în armata romană, dintre care nu puțini au ajuns ofițeri, chiar generali – ca Belisarius sau Priscus – consuli ai Imperiului, senatori (cum a fost chiar Constantin cel Mare) și, mai mult, în această epocă, 17 dintre împărați au fost traco-daci… Cine privește Arcul lui Constantin de lângă Colosseumul din Roma, va vedea că, pe frontispiciul acestuia sunt sculptate chipuri de… daci, ca și cum SPP-ul împăratului era format din militari de un neam cu împăratul (care era trac)! Între 235 și 580, nu doar că traco-dacii au dat Imperiului numeroși împărați, dar, adesea, s-au succedat împărați din aceeași familie, traco-dacă: Maximinus Trax îi lasă tronul fiului său, Basiliscus, după Constantius Chlorus, urmează Constantin, care lasă tronul fiului său Constantius. Justinian este urmat de fiul său, Justin… Toată această enumerare de militari, generali, consuli, senatori, împărați, arată nu doar că romanizarea a avut efect asupra strămoșilor noștri traco-daci, ci că aceștia au considerat Imperiul ca fiind AL LOR, dându-i atâtea cadre, atât armatei, cât și administrației imperiale.

Încă un amănunt: mulți neagă puterea romanizării asupra strămoșilor noștri, deoarece se limitează la cei 165 de ani de stăpânire romană la nord de Dunăre, în Dacia traiană… Uită însă, aceiași, că, la fel de locuite de strămoși de-ai noștri erau și Moesia Inferior, Moesia Superior, Dardania, Thracia, Macedonia… care au stat sub romani, nu 165 de ani ci peste 6 secole!… Între aceste ținuturi se află și Dobrogea, parte a Moesiei Inferior, pentru care este documentată, inclusiv epigrafic, o foarte bogată viață romană și creștină, înainte de anul 602, când frontiera dunăreană a Imperiului s-a prăbușit, sub loviturile avarilor și slavilor… În plus, în aceste regiuni balcanice locuiesc, și azi, ramurile sud-dunărene ale românității: românii timoceni, aromânii, meglenoromânii și istroromânii, mult mai importanți – și numeric și procentual – în secolele anterioare, vitalitatea lor fiind capabilă să dea pe un Niculiță, conducător român al Tesaliei, în veacul al X-lea (viitoarea Vlahie Mare, independentă până în secolul al XIV-lea și, apoi, acceptând, ca și Țările Române nord-dunărene să plătească tribut Înaltei Porți), sau dinastia – probabil meglenoromână -, a Asăneștilor, care a condus, între 1185 și 1280, Țaratul Româno-Bulgar…

Și a mai fost ceva: traco-romanul Justinian, care a reconstituit, pe locul acelei Megali Eklesia (ridicată, după legendă, chiar de Constantin cel Mare), viitoarea catedrală Sfânta Sofia (în veacul al VI-lea), a înființat, pe meleagurile natale Episcopia Justiniana Prima, pe care a subordonat-o nu Patriarhiei din Constantinopol – deja în curs de grecizare – ci Romei, la fel cum s-a întâmplat și cu eparhia de la Salonic, Săruna aromânilor! Abia în secolul al VIII-lea, Patriarhia a preluat controlul asupra acestei eparhii. Nu e greu de bănuit ce limbă liturgică se folosea în cuprinsul episcopiei, în secolele VI-VIII: latina! Așa se explică mai bine de ce, în veacul al VIII-lea, un episcop din ținuturile balcano-dunărene, participant la Conciliul de la Niceea (787) se numea Ursus. Era un traco-roman, sau, poate, chiar un (stră)român!… Tot în acea vreme, unul din conducătorii primului țarat bulgar a fost Sabin (aflat la conducere în anii 765-766)…

Tocmai asemenea fapte ne fac să credem că abia în secolele IX-X, după creștinarea slavilor – a bulgarilor slavofoni, mai ales – și după ce Regatul Ungariei, cu tendințe expansionist-asimilaționiste se creștinează, sub influența papalității, românii au acceptat să rămână sub tutela Constantinopolului grecofon: o spune, primul, Menumorut, ducele de la Biharea (azi, în Crișana), prin secolul al IX-lea, când le specifică trimișilor ducelui maghiar, Arpad, că datorează supunere împăratului de la Constantinopol… Și tot de legăturile cu Bizanțul, cu Cetatea Cezarilor vorbește, sub influență slavă, și binecunoscutul vers al unei corinde maramureșene: În poartă la Țarigrad… Și scrisul românesc a schimbat, probabil, tot pe atunci, alfabetul, din cel latinesc, în cel chirilic

La final, câteva vorbe și despre mama împăratului, Sfânta Împărăteasă Elena: se pare că, în multe situații, probabil și în ce privește oficializarea creștinismului, mama împăratului a avut o înrâurire decisivă asupra lui Constantin… Adăugăm faptul că, pe lângă că era o credincioasă pioasă, aparținea tot neamului traco-dacic, fiind născută în Bithynia, în nord-vestul Asiei Mici…

Distribuția spațială a purtătorilor numelor Moș și Bătrân (III) Joi, mai 14 2020 

Începem acest al treilea episod – și ultimul – cu evidențierea distribuției de ansamblu a ambelor nume analizate – Moș și Bătrân, la nivelul entităților administrative din spațiul carpato-balcanic.

Din suma purtătorilor acestor patronime – de peste 29800 cetățeni, cele mai mari procente se consemnează în România – 40,25%, Ucraina – 17%, R. Moldova – 14,99%, Turcia – 7,51%, Polonia – 7,04%, Ungaria – 2,51%, Serbia – 1,7%, Grecia, Bulgaria – 1,6% fiecare, Cehia – 1,39%, Slovacia – 1,35%. Deși se remarcă o preponderență a țărilor nord-dunărene, există un grup, compact – Serbia, Bulgaria, Grecia și, cu rezerve, Turcia – în Balcani, care are ponderi semnificative. Cum știm că, în fiecare din aceste state balcanice, numele care a generat o mare parte a acestor procente este Moș, ipoteza conform căreia ar exista o legătură între moes(i)/Moesia și acest patronim capătă o credibilitate mare…

De fapt, în cea mai mare parte a spațiului carpato-balcanic, Moș este cel care are cea mai importantă contribuție la evidențierea prezenței cumulate a ambelor antroponime. Excepțiile sunt puține, apărând în estul Cehiei, nordul și centrul Austriei, vestul Slovaciei, sud-estul Poloniei, estul Bielorusiei, vestul Ucrainei (Transcarpatia), sud-vestul României (Oltenia) și centrul Greciei. În toate aceste arii, mai mult de jumătate din purtătorii celor două nume au patronimul derivat de la Bătrân.

Concluzia care se desprinde de aici este legată de vechimea – din substratul traco-dac – a variantelor și derivatelor lui Moș. Apoi, în anumite regiuni, romanizarea se pare că a „prins” foarte bine – în vechea provincie Noricum (suprapusă, în bună parte, peste Austria actuală) sau chiar în Dacia (a se vedea Oltenia) – astfel încât formele rezultate din latinescul veteranus să aibă o importanță considerabilă. Probabil, din asemenea arii romanizate s-a produs deplasarea unor grupuri de strămoși de-ai noștri spre nord, în Cehia, Slovacia, Polonia, Ucraina, Bielorusia, acolo unde Bătrân are o prezență mai consistentă decât Moș. De fapt, spre a întări difuzia formelor derivate de la termenul latin, sud-estul României și nord-estul Bulgariei au ponderi de aproape 30% ale patronimului Bătrân (aici suprapunându-se, parțial, aria în care, în veacul al IV-lea, a fost ierarh, la Tomis, Betranion): deși ambele regiuni se suprapun peste partea estică a fostei provincii Moesia Inferior, „bătălia” dintre Moș și Bătrân a făcut ca, pe fondul unei majorități ale formelor derivate de la etimonul traco-dac, să se consemneze și valori importante ale patronimului Bătrân. O situație asemănătoare se consemnează în Croația panonică, acolo unde Bătrân deține o treime din totalul patronimelor cumulate, adică exact acolo unde acest nume are și reverberații toponimice – prin oiconimul Batrina.

Putem spune, pe de altă parte, că această preponderență spațială și procentuală a formelor numelui Moș seamănă, foarte mult, cu difuzia unui alt termen traco-dac, legat, însă, de păstorit. Și în cazul lui Baci – mult mai vechi decât formele venite din latină – Păcurar, Berbecar – se observă o extensiune și un număr mult mai mare de purtători decât în cazul celor două forme de origine latină. Și, ca și în cazul Moesiei, Baci a dat naștere la toponime datând din antichitate, așa cum este regionimul Bacea – atestat, probabil, cel mai timpuriu, în veacul al IV-lea – și derivatele sale, consemnate în aceeași perioadă în însemnările imperiale romane: Bassiana – citește Bășeana, deci Băceana (unul, în Srem, la sud de Bacea, celălalt, la vest, dincolo de Băltoniul traco-roman, devenit, în maghiară, Balaton).

La nivelul regiunilor românești, cele mai importante ponderi din totalul carpato-balcanic al celor două antroponime se consemnează în Basarabia – 11,81%, Crișana – 10,05%, Chișinău – 8,27%, Găgăuzia – 6,47%, Dobrogea – 5,32%, Muntenia – 5,21%, Transnistria – 5,15%, Moldova – 5,1%, Ardeal, Banat – 4,7% fiecare, București-Ilfov – 4,1%, Maramureș – 3,8%, Oltenia – 3,6%, Secuime – 3,4%. Singura regiune cu mai puțin de 2% este Bucovina – 1,99%. Observăm, pe de altă parte, difuzia masivă la nivelul spațiului românesc a acestor forme, cu precumpănirea, cel mai frecvent, a celor derivate de la Moș, dar și faptul că, fiind prezent din substrat acest patronim este foarte bine reprezentat și în regiunile în care alogenii dețin ponderi semnificative – Secuime (cu majoritate maghiară), Găgăuzia (unde predomină găgăuzii) sau Transnistria (cu o prezență consistentă a slavilor – ruși și/sau ucraineni). Aceasta înseamnă că elementul românesc, azi modest reprezentat în aceste zone, era acolo, și încă într-un procent semnificativ și, chiar dacă, în timp, acest element a fost deznaționalizat, a transmis majorităților alogene asemenea forme. Acest fapt este confirmat chiar și de regiunile aparținând azi Ucrainei, dar care au făcut parte din spațiul românesc, aproape continuu: regiunea Cernăuți deține o pondere de 3,83%, iar Bugeacul – 3,59%. Chiar și Transcarpatia – în cadrul căreia partea estică este ruptă din vechiul Maramureș istoric are o pondere asemănătoare: 3,86%. Astfel, în total, întregul spațiu românesc, suprapus peste teritoriul României interbelice, însumează peste 60% din variantele și derivatele carpato-balcanice ale numelor Moș și Bătrân.

Dintre celelalte entități carpato-balcanice, ponderi însemnate se consemnează în Moravskoslezsko – 1,13% (Cehia), Slaskie – 1,5% (Polonia), Západné Slovensko – 1,72% (Slovacia), Észak-Alföld – 1,43% (Ungaria), Odes’ka oblast’ – 1,84%, Cernihivs’ka oblast’ – 1,79%, Cerkas’ka oblast’ – 1,76%, Poltavs’ka oblast’ – 1,37%, Ivano-Frankivs’ka oblast’ – 1,03% (Ucraina), Peloponnisos – 1,18% (Grecia). Remarcăm, din această enumerare, un nucleu de populație veche românească, la frontiera slovaco-ceho-polonă, un altul, cu o extensiune spațială considerabilă – în vestul și sudul Ucrainei, care trece mult Nistrul spre nord, și chiar Bugul de Sud spre est, prelungirea prezenței însemnate din vestul României (Crișana) în estul Ungariei și importanta atestare de odinioară a aromânilor, chiar și în sudul Greciei de azi…

În tradiția populară strămoșească este cunoscut faptul că, în fruntea obștilor țărănești – cu o vechime mai mult ca bimilenară -, stăteau oamenii buni și bătrâni, moșii cu experiență de viață și cu o activitate fără cusur în folosul comunității. Satele care nu aveau asemenea vârstnici model, trebuiau să-i cumpere din satele vecine… Așa a apărut expresia Cine n-are bătrâni, să-i cumpere!… Ținând cont de vechimea și însemnătatea – socială, culturală, etnografică, politică, etică – a numelor Moș și Bătrân, tot acest serial, care se încheie acum, este un modest omagiu adus de autor acestor înțelepți ai satelor românești, de pretutindeni și dintotdeauna!

Distribuția spațială a purtătorilor numelor Moș și Bătrân (II) Luni, mai 11 2020 

Continuăm această analiză cu evidențierea repartiției geografice a numelui Bătrân, cu variante și derivate. La o scară mai redusă decât în cazul patronimului Moș, și în privința acestui antroponim, la nivel mondial, se constată o prezență a numeroase variante și derivate identice – formal – cu cele din spațiul românesc, astfel încât ne limităm, din nou, la spațiul carpato-balcanic.

Înainte de a prezenta distribuția spațială a purtătorilor acestui patronim, să amintim că, exact ca și în cazul lui Moș, și numele Bătrân are atestări onomastice încă din antichitate: în secolul al IV-lea, în Dobrogea de azi, a trăit și activat, ca episcop la Tomis, Betranion, care, așa cum amintește Dicționar religios (1994), l-a înfruntat pe împăratul roman Valens, susținător al ereziei ariane, apărând dogmele Sinodului ecumenic de la Niceea (325). De asemenea, a fost în strânsă legătură cu sfântul Vasile cel Mare, cu care a purtat o corespondență activă. Pentru activitatea sa deosebită a fost sanctificat, fiind celebrat pe 25 ianuarie.

La nivelul spațiului carpato-balcanic, s-au consemnat peste 6300 de purtători ai acestui nume. Ponderile cele mai semnificative se localizează în România – 50,02%, R. Moldova – 26,76%, Ucraina – 12,23%, Slovacia – 5,81%, Cehia – 1,21%, Polonia – 1,12%, Grecia – 0,8%, Bielorusia – 0,58%. Această distribuție prilejuiește câteva remarci:

-concentrarea a trei sferturi dintre purtătorii numelor în cele două state românești, România și R. Moldova;

-prezența, alături de spațiul românesc actual, a statelor slav(ofon)e nord-dunărene: Ucraina, Bielorusia, Polonia, Cehia, Slovacia;

-modesta păstrare a unor asemenea forme în partea balcanică a ariei analizate, unde singura țară cu o pondere mai însemnată (modestă, totuși) rămâne Grecia (unde subzistă, încă, grupuri de români balcanici, vorbitori ai dialectelor aromân și meglenoromân); în rest, atestările, izolate, se mai remarcă, în Croația, Bosnia-Herțegovina, Serbia, R. Macedonia de Nord, Bulgaria, Cipru, Turcia;

-am notat, de asemenea, ponderi modeste și în unele state nord-dunărene: Austria, Ungaria.

La nivelul regiunilor românești, cele mai importante concentrări ale purtătorilor numelui se regăsesc în Basarabia – 20,35% din totalul carpato-balcanic, Muntenia – 11,87% , Crișana – 11,19%, Moldova – 7,38%, Oltenia – 6,7%, București-Ilfov – 5,52%, Chișinău – 4,58%, Ardeal – 4,09%, Dobrogea – 2,61%, Transnistria – 1,81%.

Dacă ne referim la entitățile administrative din restul spațiului carpato-balcanic, cu ponderi notabile se evidențiază Moravskoslezsko – 0,31%, Jihovýchod – 0,22% (Cehia), Západné Slovensko – 5,64%, Dolnoslaskie – 0,42%, Warminsko-Mazurskie – 0,38 (Polonia), Mahilëu – 0,3% (Bielorusia), Zakarpats’ka oblast’ – 5,49%, Ternopils’ka oblast’ – 1,2%, Donec’ka oblast’ – 0,82%, Vinnyc’ka oblast’ – 0,71%, Cernăuți – 0,57%, Dnipropetrovska oblast’ – 0,41%, L’vivska oblast’, Odes’ka oblast’ și Kyiv – 0,38% fiecare, Charkivs’ka oblast’ – 0,31%, Ivano-Frankivs’ka oblast’ – 0,25% (Ucraina), Sredisnja i Istocna (Panonska) Hrvatska – 0,22% (Croația), Yugozapaden – 0,25% (Bulgaria), Attiki – 0,58% (Grecia).

Din această „trecere în revistă” a unităților administrative cu prezențe semnificative ale purtătorilor numelui Bătrân (și nu numai), se remarcă mai multe concentrări transfrontaliere (chiar dacă, în unele regiuni, ponderile înregistrate sunt foarte modeste). Astfel, o primă grupare adună la un loc vestul Slovaciei, estul Cehiei (Moravia) și sudul Poloniei. O alta pornește din estul Poloniei, prin Bielorusia și vestul Ucrainei, „bordând” spațiul românesc pe la est (Basarabia și Transnistria moldovenească), până spre Marea Neagră. În Balcani, o primă concentrare pornește din estul panonic al Croației și, prin Vojvodina trece Dunărea, iar, prin Banatul românesc, se „leagă” de vestul spațiului românesc actual, care, prin Crișana, se prelungește și în estul Ungariei. De asemenea, sud-vestul Bulgariei se continuă prin R. Macedonia de Nord, în nordul Greciei (Kentriki Makedonia, Thessalia). Pe lângă faptul că, în Balcani, fiecare grupare se suprapune, măcar în parte, peste vechea arie de locuire a românilor balcanici (istroromâni, meglenoromâni, aromâni), mai notăm că, în estul Croației, prezența purtătorilor numelui a rămas înscrisă și în toponimie, prin oiconimul Batrina. De asemenea, celelalte grupări, nord-dunărene, se suprapun peste arii cu vechi prezențe român(ofon)e: Moravia, Silezia, zona Munților Tatra, bazinul Prypyatului, Galiția, Podolia… În estul Ucrainei, în schimb, credem că avem de-a face cu rezultatul unor migrații mai recente, dinspre spațiul românesc, fie din perioada țaristă (după 1700), fie din cea sovietică.

Surprinde, legat de atestările actuale ale variantelor și derivatelor lui Bătrân, absența acestora din Maramureș și sudul Bucovinei, ambele aflate în componența României, mai cu seamă în condițiile în care, în ambele cazuri, părțile acestor regiuni rămase în componența Ucrainei (Transcarpatia, Cernăuți), dar și alte regiuni ucrainene vecine lor (Lviv, Ivano-Frankivsk, Vinnița) au procente notabile. De asemenea, dacă în Secuime nu este o surpriză consemnarea unui procent de doar 0,08%, atestarea doar a 0,58% în Banat este cel puțin curioasă, mai ales că regiunea se învecinează cu altele în care ponderile sunt semnificative – Crișana, Ardeal și Oltenia. Dacă în Găgăuzia – 0,02% – se repetă, cumva, situația din Secuime (o zonă cu majorități alogene, neromânești), dimpotrivă, oarecum o situație asemănătoare celei a Banatului se remarcă și în cazul Bugeacului, cu atestări modeste – doar 0,13%, deși, atât partea moldovenească a Basarabiei, cât și Moldova carpato-pruteană, Dobrogea și Transnistria (cu ambele părți, și cea moldavă și cea ucraineană), au prezențe însemnate ale numelui Bătrân…

(va urma)

Distribuția spațială a purtătorilor numelor Moș și Bătrân (I) Vineri, mai 8 2020 

Am optat pentru prezentarea împreună a formelor antroponimelor Moș și Bătrân, cu numeroasele lor variante și derivate, deoarece, în spațiul românesc, ambele au avut, de la început (și) semnificație de membru al Sfatului Bătrânilor. Moș, de origine traco-dacă, pare să fi avut primul acest sens, dar și pe cel legat de conducerea Sfatului. După romanizarea traco-dacilor, din latinescul veteranus, care avea, în latina populară, forma vetranus și începuse să aibă și înțelesul de soldat vârstnic, noul termen, bătrân a preluat semnificația de membru al Sfatului, iar pentru liderul acestuia s-a încetățenit cuvântul jude. Astfel, moș a continuat, cu un sens mai restrâns, să însemne (doar) întemeietorul unei familii patriarhale – de la Bucur, Badea, Botuș, Mircea, Vlad, Radu, Vasiu, Jurj/Giurgi etc, plus sufixul, evoluat din traco-dacul -isc/-isk, -escu, sau cel de origine slavă -(e)anu, rezultând nume (de familie) ca Bucurescu, Bădescu/Bădeanu, Botușescu/Botușanu, Mircescu, Vlădescu/Vlădeanu, Răd(ul)escu/Rădeanu, Vasiescu/Văsianu, Jurjescu/Giurgeanu și altele. De asemenea, tot moș a păstrat sensul de întemeietor al unei așezări, derivată dintr-o mare familie patriarhală, o obște țărănească liberă, cu nume plecând de la moșul întemeietor, dar cu formele de plural ale sufixelor sus-amintite -esci – devenit, ulterior, -ești, respectiv -eni/-ani: București, Bădești/Bădeni, Botoșești/Botoșani, Mircești, Vlădești/Vlădeni, Răd(ul)ești/Rădeni, Văsiești/Văsieni, Jurjești/Giurgeni și altele.

Prin vechimea sa mai mare, moș a dezvoltat și alte sensuri: de la forma feminină moașă (de la care a derivat cea masculină) a rezultat verbul a moși, cu sensul de femeie care ajută la nașterea unui copil. Proprietatea – un teren – păstrată de la un (stră)moș a primit termenul de moșie, iar de aici, pentru proprietarul ei s-a creat cuvântul moșier, iar clasa acestor proprietari a devenit moșierime. Țăranii care stăpâneau, împreună, moșia devălmașă a satului de țărani liberi/a obștii țărănești au devenit, mai ales în Oltenia și Muntenia – dar nu exclusiv! – moșneni/moșteni, iar cei care primeau de la înaintași o asemenea moșie, numită și moștenire au devenit moștenitori, creându-se și verbul a moșteni... De asemenea, moș a rămas, dintotdeauna, de pe vremea când – în epocile preistorice și în antichitate – era practicat cultul strămoșilor – strâns legat de pomenirea înaintașilor răposați. De aici și numele dat acestor zile de pomenire: Sâmbăta Moșilor, Moșii de Iarnă, Moșii de Rusalii, Moșii de Toamnă…

Încă o dovadă a vechimii considerabile a celor doi termeni, dacă ne referim la reflexul antroponimic al acestora, este numărul mare de variante și derivate. Astfel, de la moș au rezultat 180 de forme antroponimice – la care se adaugă alte 10, derivate de la moașă, 4 – de la moșie și 14 – de la moșnean/moștean/moștenire. Asta înseamnă, în total, peste 200 de variante și derivate. Termenul bătrân, fiind ceva mai nou și „concurând” cu traco-dacicul moș, are, totuși, și el, 54 de variante și derivate.

Notăm și faptul că ambii termeni se regăsesc în toate dialectele limbii române, cu o mențiune specială pentru moș: probabil, aproape la fel de vechi ca și termenul sunt și numele de trib al moesilor, de la care romanii au creat numele de provincie Moesia, cu sensurile de moși, respectiv de Moșia/Țara Moșilor (o idee pe care, în stadiul actual al analizei, o amintim cu prudență…). Formele prezente în dialectele limbii române sunt moașă – la aromâni/macedoromâni și moș – la dacoromâni, meglenoromâni și istroromâni. Celălalt termen are forma bătrân în dialectul dacoromân, bitărnu – la aromâni, bitǫra – la meglenoromâni, betăr – la istroromâni. Acestea trebuie puse în legătură și cu varianta oltenească bătârn, care, ca și cele trei forme balcanice, derivă dintr-o formă veche, comună, *betărn, apropiată de cea latinească inițială, veteranus, și, mai ales, de cea populară – vetranus – din care au și evoluat.

Trecând la repartiția spațială a formelor onomastice prezente azi în lume, nu vom insista pe răspândirea geografică la nivelul statelor lumii deoarece în multe țări în care apar forme identice cu cele românești este vorba doar de o coincidență pur formală, sensul termenilor de la care pornesc aceste antroponime fiind diferit. Acest lucru se întâmplă mai ales în cazul antroponimelor derivate de la moș, în cazul lui bătrân asemenea situații apărând mai rar.

Astfel, la nivelul regiunilor carpato-balcanice, se consemnează peste 23 de mii de purtători ai unor asemenea nume. Pe țări, cei mai mulți purtători se consemnează în România – 37,61%, Ucraina – 18,31%, R. Moldova – 11,81%, Turcia – 9,52%, Polonia – 8,65%, Ungaria – 3,19%, Serbia – 2,16%, Bulgaria – 1,92%, Grecia – 1,82%, Cehia – 1,44%, Albania – 0,81%, Bielorusia – 0,67%.

Chiar dacă, în nord-vestul Turciei de azi, inclusiv la sud de Marea Marmara, a existat, în antichitate, un contingent însemnat de traco-frigieni și, după 1920, o parte din meglenoromânii din Nânta (nordul Greciei), fiind musulmani, au optat să emigreze, nu în România, ci în Turcia, ne îndoim că multe din formele consemnate în această țară au aceeași semnificație cu cele din restul spațiului carpato-balcanic. În schimb, faptul că ponderile antroponimelor derivate de la moș sunt însemnate în jumătate din țările spațiului carpato-balcanic confirmă atât vechimea termenului, cât și vechimea prezenței în aceste zone a elementului traco-dacic, romanizat, care a transmis comunităților majoritare azi asemenea forme, păstrate în onomastică.

La nivelul strict al regiunilor din spațiul românesc, ponderile pe ansamblul spațiului carpato-balcanic se distribuie astfel: Basarabia – 8,92%, Moldova – 7,81%, Muntenia – 7,17%, Ardeal – 5,57%, Crișana – 5,11%, București-Ilfov – 3,25%, Banat- 2,12%. Dintre celelalte unități administrative din spațiul carpato-balcanic se evidențiază cu ponderi notabile Istanbul – 1,8% (Turcia), Attiki – 0,94% (Grecia), Shqiperija – 0,81 (Albania), Severna Makedonija – 0,5%, (R. Macedonia de Nord), Yugozapaden – 0,51%, Yuzhen tsentralen – 0,48% (Bulgaria), Vojvodina – 0,78%, Juzna i Istocna Srbija, Sumadija i Zapadna Srbija – 0,5% fiecare (Serbia), Közép-Magyarország – 1,11%, Észak-Alföld – 1,03% (Ungaria), Cernăuți – 1,49%, Odes’ka oblast’ – 1,47%, Donec’ka oblast’ – 1,34%, Kirovhrads’ka oblast’ – 1,27%, Cerkas’ka oblast’ – 1,1%, Dnipropetrovska oblast’ – 1,03%, Ismail – 0,98%, Poltavs’ka oblast’ – 0,97%, Kyiv – 0,96%, Cernihivs’ka oblast’ – 0,94%, Zakarpats’ka oblast’ – 0,79%, Ivano-Frankivs’ka oblast’ – 0,61%, Luhans’ka oblast’ – 0,56%, Krym (Respublika) – 0,54%, Vinnyc’ka oblast’, Zaporizzs’ka oblast’ – 0,52% fiecare, L’vivska oblast’ – 0,48%, Chersons’ka oblast’ – 0,45%, Charkivs’ka oblast’ – 0,43% (Ucraina), Slaskie – 3,31%, Wielkopolskie – 1,4%, Malopolskie – 0,87%, Dolnoslaskie – 0,78%, Opolskie – 0,48% (Polonia), Moravskoslezko – 0,58% (Cehia) și altele.

După cum se observă, în afara faptului că toate regiunile spațiului românesc – inclusiv Secuimea (România) și Găgăuzia și Transnistria (R. Moldova) au mai mult de 100 de purtători ai unor asemenea nume (adică, peste 0,43%), asemenea ponderi se regăsesc în zeci de alte unități administrative carpato-balcanice, atât la sud, cât și la nord de Dunăre. Prezența, între acestea a unor regiuni din vestul Bulgariei și din partea balcanică a Serbiei par să confirme bănuiala noastră că moesi și Moesia ar putea avea legătură, ca semnificație, cu românescul moș…

(va urma)

Despre cât de „persecutați” sunt maghiarii… Sâmbătă, mai 2 2020 

După intervenția de zilele trecute a lui Herr Praesident, s-au „bășicat” vecinii de la Apus… Nu am treabă cu ce a spus, nici cu tonul folosit de „locatarul” de la Cotroceni, dar, dacă tot au adus maghiarii vorba despre asta, să venim cu argumente care să arate cine, dintre români și maghiari – sau, în general, dintre europeni și maghiari – „suferă”, de circa un secol, de „mania persecuției”…

Acum un an eram cu studenții, în practică la Budapesta (dacă nu venea covidul, și acum aș fi fost tot acolo! 🙂 ): în Piața Eroilor, o mână de oameni, cu pancarte, hărți – în maghiară și engleză – se văitau că ce rău le-a făcut lor Trianonul!… Am și niște poze cu ei… În plus, de 100 de ani, au rămas „încremeniți” în (i)logica lui „Nem, nem, soha!” = „Nu, nu, niciodată!” – cu înțelesul că ei nu vor accepta niciodată „diktatul” de la Trianon!…

În semn de „protest”, ministrul maghiar care a semnat Tratatul de la Trianon, după semnare, și-a dat demisia!…

Sper să nu mă-nșel, dar, în ultimul secol, în Europa, ei au rămas singurii cu idei revanșarde, revizioniste! Germania a „visat” la „drang nach Osten”, până în 1945, a (re)ocupat Alsacia și Lorena (1940-45), apoi, s-a reconciliat, și cu Franța, și cu Polonia și nu am mai auzit să mai revendice nici regiunea sudetă din Cehia… Austria a visat o vreme la Sud-Tirol (Trentino), dar, după ce italienii au acordat drepturi minorității germanofone de acolo, nu mai sunt probleme!… Grecii au visat la Constantinopol, orașele de pe coastele egeene și pontice ale Turciei, dar, după 1922, ciomăgiți de Ataturk, s-au liniștit (a mai rămas problema Ciprului, dar, zic eu, se va rezolva și asta!)… Bulgarii voiau să recupereze Pirotul de la sârbi: acum nu cred că mai vor asta, cum, după 1940, s-a lămurit treaba și cu Cadrilaterul: e la ei, iar noi îl „reocupăm” în fiecare vară, ca turiști 🙂 … S-a lămurit, după Vinerea Mare și problema Irlandei de Nord (e posibil ca, după Brexit, nord-irlandezii, inclusiv cei pro-Londra, să vrea revenirea în UE prin Unirea cu Irlanda 🙂 ) Francezii, cam scrâșnind din dinți, au dat ceva autonomie corsicanilor, deci s-a mai „dezamorsat” (mult) din tensiunea pro-italiană a insularilor… Spania a reglat conturile cu bascii, cu galicienii, mai rămân catalanii mai recalcitranți, dar se vor liniști și ei (e interesant că, în Catalunya, există un nucleu important de catalani pro-Spania și nu e deloc mic – știu ce spun că am fost recent pe-acolo!…)…

Deci, mai rămân ungurii, care, cu „Nem, nem, soha!” vor să recupereze Burgenlandul de la Austria, sudul Slovaciei (de la slovaci), Transcarpatia (de la Ucraina), Ardealul (de la noi), Vojvodina (de la sârbi), toată Croația (a fost „regat autonom” în Ungaria Mare), inclusiv Fiume (azi Rijeka, tot la croați) și o bucățică din nordul Sloveniei! A, era să uit: o bucată din Ungaria Mare a ajuns la polonezi, după 1918 (în Munții Tatra): bănuiesc că o vor și pe aia! Ca să nu mai zic de Bosnia-Herțegovina, cu regim de „condominium” până în 1918, împărțit cu austriecii!… Ce țară din Europa, sau chiar din lume, vrea câte ceva de la TOȚI VECINII???

Era să-i „uit” pe ruși și pe turci… Doar că, atât prin teritoriu, cât, mai ales prin mentalitate și practici, nici Rusia nici Turcia nu prea sunt în Europa, ci, mai degrabă, în Asia, având mai multe în comun cu China sau/și cu dictaturile din Orientul Apropiat și Mijlociu – Siria, Iran, Arabia Saudită, plus Pakistan, Afganistan, Kazahstan, Kârgâzstan, Azerbaidjan… Așa cum Islamul nu se (prea) „împacă” cu democrația, drepturile omului și libertățile cetățenești (surpriza plăcută, aici e Marocul, dar și el ocupă, de peste 40 de ani, Sahara Occidentală…), tot așa și sărăcia și lipsa de educație și a unui nivel de trai decent pentru o bună parte a rușilor (și sub țari, și în comunism, și după 1989!) nu au nimic în comun cu valorile occidentale (din Europa, America de Nord Anglo-Saxonă, Japonia, Noua Zeelandă, Australia și chiar India!).
Ataturk a încercat să „împace” otomanismul (definit ca otomano-turcism – turca a fost modernizată, s-a trecut la alfabetul latin..) și Islamul (separat de stat) cu democrația (deși, multă lume uită că, din 1920, până prin 1955, în Turcia a fost la putere un partid unic, iar ulterior, atunci când democrația o lua razna, până prin 2000, intervenea armata turcă, prin lovituri de stat!), dar, odată cu Erdogan s-a „ales praful” de visul lui Ataturk… Iar la ruși – de peste trei secole e aceeași poveste: își mint vecinii de-ngheață apele: români, polonezi, baltici, finlandezi, balcanici, ucraineni, mai nou – și pe vest-europeni și nord-americani, doar-doar se va realiza, odată și-odată „visul lui Petru cel Mare” – o Rusie de la Pacific (Vladivostok) la Atlantic (Lisabona/Bordeaux/Le Havre). Ferească Dumnezeu!

În plus, poate că nu e o întâmplare faptul că, prin intervenția lor și refuzul de a negocia, concret, nu cu „abureli”, soluții viabile – exact turcii (în Cipru) și rușii (în R. Moldova, Ucraina, Georgia) au creat pseudo-state, nerecunoscute de ani de zile de comunitatea internațională!

Apropos de deznaționalizare: țipă ungurii, prin articolele și studiile lor, că am „românizat” orașele din Ardeal și Banat, în ultima sută de ani, ceea ce, în bună măsură, e adevărat. Omit însă faptul că acest proces a fost unul natural, aproape deloc impus (exceptând unele măsuri ale lui Ceaușescu, de după 1980, de a acorda, prin repartiție guvernamentală, unele posturi – în administrație, miliție, sănătate, învățământ, cultură, unor români, inclusiv în Secuime) și fără a avea „în spate” un aparat deznaționalizator cum a avut Ungaria dualistă în anii 1867-1918. Dacă, până după 1989, românii au avut o natalitate mai mare decât a maghiarilor și, frecvent, în jurul orașelor cu importante comunități maghiare din Transilvania, se găseau sate cu majorități românești, când urbanizarea a devenit un fenomen de masă – timid, din perioada interbelică și, masiv, în cea comunistă (mai ales după 1960), mulți locuitori ai satelor au migrat spre orașe, inclusiv spre cele ardelene, bănățene… De fapt, am publicat, aici, acum aproape trei ani, inclusiv în engleză, un material despre reprezentarea minorităților în Ungaria (înainte de 1918), versus România (după 1918)… Și, fiindcă veni vorba, nu doar ungurii ne „acuză” de „românizare”: am tot dat pe net peste articole, adesea scrise de evrei originari din Bucovina, care vorbeau despre „Romanianization of Bukovina” în perioada interbelică, dar n-au suflat o vorbuliță despre deznaționalizarea satelor de la nord de Prut din aceeași Bucovină, în perioada austriacă (1785-1918)!…

Iată niște exemple care arată cum a funcționat, în jumătate de deceniu de dualism „malaxorul” asimilării minorităților, prin maghiarizare:
– dacă pe la 1870 mai existau, peste munți, orașe care aveau majorități românești – Făgăraș, Arad… – , în 1910 nu mai era nici unul!
– pe vremea dualismului nu s-a recenzat etnia, ci doar limba: în plus, evreii, care erau, dintotdeauna, mozaici, apar la maghiar(ofon)i, putând fi recuperați, ca etnie idiș, doar după confesiune (inventarierea cetățenilor doar după limba vorbită era un alt mijloc de a crește ponderea maghiarofonilor); în școlile de stat din Ungaria dualistă NU se preda nimic în limbile minorităților (deci, nici în română): azi, în România, maghiara este folosită, nu numai în unitățile de învățământ de stat (de la grădiniță, până în Universități), ci și în administrație (ședințele Consiliilor Locale în localitățile cu majorități maghiare se desfășoară în maghiară, cu traducere simultană pentru consilierii români!) și justiție (la procese există interpret/traducere în maghiară, iar sentința se comunică și în această limbă) și chiar în mass-media (există, la TVR, emisiuni în limba maghiară, prezente în program, cu excepția intervalului 1980-89, încă din perioada comunistă)!
– nu puteai ocupa posturi în orașe fără a cunoaște și a utiliza în viața publică limba maghiară;
– chiar și după Trianon, din cei vreo 9 milioane de locuitori, peste 1 milion erau minoritari în Ungaria: câteva sute de mii de germani, vreo 200-250 de mii de români, alte câteva mii de slavi (slovaci, cehi, sârbi, croați, ruteni…), plus evreii (tot câteva sute de mii), țigani… Astăzi, exceptându-i pe țigani – cu o natalitate mare – care reprezintă vreo 4-5 % din cei aproape 10 milioane de locuitori (erau, până după 2000, peste 10 milioane, dar a scăzut populația și la ei…), mai sunt câteva mii de germani, slovaci, români, sârbi, ucraineni… Românii au scăzut de 10 ori într-o sută de ani! Dacă le făceam și noi asta lor, ar fi fost un scandal monstru! Astfel, la 1930, ungurii erau cam 9% din populația României (între granițele de acum), azi au cam 6%, scăzând (pentru că au, de peste un secol, o natalitate scăzută) de la peste 1,4 milioane la 1,2 milioane (deci, ei sunt la 85% din cât erau acum un secol, românii din Ungaria – la 10%! – comparați singuri!
– de bine ce au fost și maghiarofoni și maghiarofili, evreii din Ungaria au fost, într-o majoritate covârșitoare (inclusiv cei din nordul Ardealului) deportați la Auschwitz! Se (cam) feresc și azi să zică, direct, că ungurii i-au deportat (vedeți, prin comparație cât aruncă în români cu lături, inclusiv azi!);

Dovezi ale maghiarizării, care, la vecinii noștri de la Apus este „obicei” vechi, multisecular: familii voievodale, cneziale, boierești, la origine românești, care – ca să-și păstreze rangul de nobili -, au trecut la catolicism: Drag (Maramureș) a devenit Dragfi, Cândea (Hațeg) a devenit Kendeffy, Mailat (Făgăraș) a devenit Majlath… Ca să nu mai zicem de regi, guvernatori ai Ungariei, de origine română: Szent Istvan/Sfântul Ștefan (care i-a creștinat la anul 1000) era român pe jumătate (după mamă) și îl chema, înainte de a accepta sprijinul financiar al Romei, Vajk/Voicu! Iancu de Hunedoara, cneaz român, a fost guvernator al Ungariei, iar Matia/Matei Corvin (fiul său, născut la Cluj) e considerat, până azi, cel mai mare rege al lor!… În „buricul” Secuimii, la Csikszereda/Miercurea-Ciuc, patinoarul poartă numele Vakar Lajos
Și niște exemple de „unguri verzi”, mai spre zilele noastre: șeful Uniunii Mondiale a Ungurilor prin anii 1990 era Patrubany Miklos; un parlamentar UDMR de Covasna, din primii ani post-decembriști se numea Kozsokar Gabor; șeful „PRM-ului” maghiar – Jobbik – Vona Gabor (unde Vona este forma maghiarizată a numelui românesc Oană)!

qed!

1 Mai – Armindenul Vineri, mai 1 2020 

Voi continua să scriu despre asta până când așa-zișii „jurnaliști” din „spațiul carpatodanubianopontic” vor pricepe: așa zisa „zi a muncii” (celebrată prin stat degeaba!) NU este prima și nici singura formă de sărbătorire a acestei zile! Plecând de la o sărbătoare romană, precreștină, dedicată Zeilor Mani, ocrotitori ai familiei – când se ieșea la serbări câmpenești, la iarbă verde, normal, în familie (acest lucru întâmplându-se acum aproape două milenii), după adoptarea creștinismului, s-a marcat Armindenul. Numele zilei este slav, semnificând Ziua Sfântului Prooroc Ieremia. Explicația acestei evoluții se leagă de faptul că, în perioada conviețuirii româno-slave, unele nume de sărbători au fost traduse în limba slavă veche, integral, cum s-a întâmplat cu Armindenul, sau parțial – de pildă, Boboteaza (=Botezul Domnului), un hibrid româno-slav, trecut printr-o formă, mai veche, *Bog-Botează (unde Bog=Dumnezeu, la slavi).

Semnificația de serbare câmpenească, în care se ieșea la iarbă verde s-a menținut și după creștinarea strămoșilor noștri. Mai mult, tocmai spre a întări vechimea și importanța sărbătorii, la români, aceasta a intrat și în toponimie. Un oiconim – Ormindea (în județul Hunedoara) și numele unei porțiuni de deal cu expoziție sudică – Fața lu’ Arminden (în Țara Oltului) trimit la această sărbătoare câmpenească! Destinația de loc unde se ieșea la iarbă verde este mai mult decât explicită în cazul toponimului făgărășean (localizat la nord de Olt, în aria fostului sat Galați, azi – cartier al municipiului de pe râul amintit), deoarece apelativul față se referă la o porțiune de deal (sau munte) aflată mereu în bătaia soarelui (deci, cu expoziție sudică), prin contrast cu dos (porțiune umbrită a unui deal/munte, orientată spre nord).

Insistența cu care se menționa „ziua muncii” își are rădăcinile în perioada comunistă, când se și ieșea „la defilare” (am prins și eu așa ceva, în copilărie!), deși, în fățărnicia și ipocrizia lor, comuniștii au omis, mereu, să amintească faptul că, pentru prima dată, ziua de 1 Mai s-a sărbătorit, ca zi liberă („a muncii”) în anul 1939, când România nu numai că nu era țară „comunistă”, dar mai era condusă și de un rege!…

Așa că le recomandăm, călduros, gurnaliștilor ce proslăvesc „ziua muncii” și tuturor celor care-i „urmează”, să mai pună mâna să se mai documenteze!…

« Pagina anterioarăPagina următoare »