Principatele Unite Române – 160 de ani! Marți, feb. 5 2019 

Așa cum am anunțat, în 17 Ianuarie, continuăm, azi, prezentarea legată de modul în care Moldova și Țara Românească au decis să realizeze Unirea, moment de la care aniversăm 160 de ani!

Și în Țara Românească s-au desfășurat, în ultima parte a anului 1858, alegeri legislative, pentru desemnarea deputaților din Adunarea Electivă care, în 24 Ianuarie/5 FEBRUARIE 1859, în clădirea Hotelului „Concordia” din București, a decis, în unanimitate, ca Alexandru Ioan Cuza, alesul moldovenilor, să fie domnitor și în principatul de la sud de Milcov.

Cu prilejul scrutinului legislativ muntean, din 2114 alegători înscriși, s-au prezentat la urne 1556 (73,6%). Liberalii au primit 753 de voturi (48,4%), iar conservatorii – 803 (51,6%). Din cele 77 de mandate ale Adunării Elective de la București 32 au revenit liberalilor, 41 – conservatorilor, 4 locuri fiind atribuite, fără vot, mitropolitului Ungrovlahiei și episcopilor. Printre cei intrați în Adunarea Electivă ce a desăvârșit, practic, Unirea Principatelor, îi putem aminti pe Ion C. Brătianu (Argeș), Mihail Marghiloman (Brăila), Constantin A. Rosetti, Vasile Boerescu (București), prințul Gheorghe Știrbei (Dolj), Barbu Catargiu (Ialomița), prinții Alexandru și Dimitrie Ghica (Ilfov), Ioan Cantacuzino (Prahova), prințul Grigore Brâncoveanu (Romanați), prințul Barbu Știrbei, N. Lahovari (Vâlcea).

Plecând (sau nu?) de la un sondaj… Vineri, feb. 1 2019 

Ieri a fost dat publicității un nou sondaj. Dacă în privința seriozității instituției de presă care l-a comandat nu există dubii, despre cât (ne)adevăr au prezentat „sondorii” noștri în ultimii (aproape) 30 de ani… mai bine să nu (mai) vorbim.

Totuși, să vedem ce (ne) dau cifrele (eventual) „finale”, după „redistribuirea” voturilor formațiunilor aflate sub „pragul electoral” (5%):

Mai întâi, trebuie eliminate opiniile celor care au declarat că nu merg la vot (8,2%) și ale celor care nu au răspuns (23%). Rămân, ca opțiuni ale „potențialilor” alegători ce susțin o anumită formațiune 68,8%. După recalculări care au adus acest procent la 100%, am „eliminat” și opțiunile celor care susțin formațiuni ce nu ar trece „pragul electoral” (inițial – 4,7%, după eliminarea celor care nu votează și nu răspund – 6,8%). Dacă se recalculează datele eliminându-se opțiunile pentru formațiunile sub 5%, rezultă următoarele date:

Pentru „ciuma roșie” – 27,14%. Urmează peneliștii (sau penaliștii, că „liberali” nu se pot numi, i-am jigni pe Brătieni!…), cu 23,71%, apoi penaliștii vopsiți (în roșu) ai pelicanului – mai nostalgici după usl(am) decât ăilalți penaliști (galbeni) – 14,35%, USR – 11,86%, PLUS – 9,52%, gașca mitomanului plagiator (foști în „ciuma roșie”, dar „răspopiți”) – 8,74% și UDMR, cu (aproape) 5% (dar, aripa maghiară a „ciumei roșii” va reuși să intre în legislativul european, că au grijă „prietenii” lor de asta…).

România are, din iunie 2019, 33 de mandate în Parlamentul European. Pentru „ciuma roșie” revin 9, penaliștii ar avea 8, penaliștii pelicanului – 4, USR – 4, PLUS – 3, cât ar lua și gașca mitomanului, iar UDMR – 2 mandate.

Dacă ponderile de mai sus ar fi pentru legislativul național, situația ar fi gravă: „ciuma roșie” și acoliții ei – penaliștii pelicanului+UDMR și, probabil, gașca mitomanului, că n-ar sta ei de(o)parte de (la) ciolan! – 54,91%! Păi, cam atât au luat și acum doi ani! Cu rezervele de rigoare, legate de „sondori” și (anti-)sondajele lor, înseamnă că „poporul” (?) – ca să nu-i zic „turma”! – n-a învățat nimic! Majoritatea susține, cu contribuția spălătoare de creiere a latrinelor/haznalelor, guitză-tv, (i)realitatea/halucinația-tv, etc să fie „mințiți frumos”, nu să avem Justiție, reguli și legi clare, care să fie aceleași pentru toată lumea, „de la vlădică, până la opincă”, și să rămânem în lumea occidentală!… Sau, după două ziceri, de mare actualitate: pe lângă că „mama proștilor este mereu gravidă!”, mult mai bine merge „deșteptul învață și din greșelile altora, prostul nu învață nici din ale lui!”

Și, uite-așa se demonstrează că „poporul” e învățat cu șmechereala, cu „hoțul neprins e negustor cinstit”, „fă-te frate cu dracul până treci puntea!” sau „capul plecat, sabia nu-l taie!” Și va susține nu pe cei care insistă pe onestitate, competență, caracter, moralitate, bun-simț, bună-credință, respectarea/domnia Legii, ci pe cei care „răspund” afirmativ la „să ni se dea!”. Și li „se dă” (100 lei, ca în Decembrie 1989), dar prețurile cresc până suta aia nu se mai vede deloc!…). Degeaba vine (a venit) suta aia de lei, dacă, prin cheltuielile lunare, omul plătește mai mult ca înainte (de a primi suta) cu 200 de lei (sau chiar peste!) în plus (pe mâncare, haine, utilități, transport, etc…)!

Un secol de la începutul Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920) Vineri, ian. 18 2019 

În urmă cu un veac, la 18 ianuarie 1919, începea, la Paris, Conferința de Pace care avea menirea de a da un nou sens Lumii după prima conflagrație mondială. La această întrunire au participat delegați din 27 de țări, între care și România, deși deciziile cele mai importante s-au luat de către „cei patru mari” – Statele Unite, Regatul Unit, Franța și Italia -, uneori și cu participarea Japoniei.

Cele mai importante evenimente, în ceea ce ne privește, au fost:

-Tratatul de la Versaiiles, cu Germania (semnat la 28 iunie 1919) – a stabilit acordarea unor despăgubiri de război și României (un cuantum modest, din care a fost achitată doar o parte);

-Tratatul de la Saint-Germain, cu Austria (10 septembrie 1919) – specifică recunoașterea, de către Austria, a Unirii Bucovinei cu România;

-Tratatul de la Neuilly, cu Bulgaria (27 noiembrie 1919) – conține recunoașterea apartenenței sudului Dobrogei (Cadrilaterul) la România;

-Tratatul de la Trianon, cu Ungaria (4 iunie 1920) – se referă la recunoașterea Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, în noile granițe, stabilite de o comisie coordonată de geograful francez Emmanuel de Martonne.

La 28 septembrie 1920, s-a semnat la Paris un Tratat prin care se recunoștea Unirea Basarabiei cu România. Acordul a fost semnat de reprezentanții României, Imperiului britanic, Franței, Italiei și Japoniei. Tratatul a fost ratificat de România, Imperiul britanic, Franța și Italia. Japonia nu a ratificat acordul, dar, ca și Statele Unite, a recunoscut, de facto, Unirea Basarabiei cu România. Continuatoarea Imperiului țarist, Rusia Sovietică (devenită, din 1922, URSS) a refuzat continuu semnarea acestui acord.

Încheierea Conferinței s-a făcut la 21 ianuarie 1920 (formal, deoarece discuțiile au continuat și după) , odată cu ședința inaugurală a Adunării Generale a Ligii Națiunilor. Ultimul tratat semnat a fost cel cu Turcia, la Lausanne, în 24 iulie 1923, care revizuia acordul semnat la Sevres, cu defunctul Imperiu otoman, la 10 august 1920. Mai multe detalii, aici.

160 de ani de la începutul Unirii Principatelor Joi, ian. 17 2019 

La 5/17 Ianuarie 1859, la Iași, Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales pe colonelul Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatului moldav. A fost primul pas spre Unire, al doilea fiind făcut de Adunarea Electivă de la București, care, pe 24 Ianuarie/5 Februarie a decis că alesul moldovenilor va fi domnitor și în Țara Românească.

Pentru acest moment, în a doua parte a anului 1858, conform celor stipulate în Convenția de la Paris, în ambele Principate au avut loc alegeri legislative. În Moldova (care cuprindea, din 1856, și județele sud-basarabene Cahul, Ismail și Bolgrad), din cei 2024 de alegători înscriși pe liste, s-au prezentat la urne 1821, prezența la vot fiind foarte ridicată – 89,97%. Liberalii au obținut 756 de voturi (41,5%), iar conservatorii – 1065 (58,5%). Astfel, din cele 67 de locuri ale Adunării Elective, liberalii au obținut 27, iar conservatorii – 37, celelalte 3 locuri fiind atribuite mitropolitului Moldovei și episcopilor de Roman și Huși.

Printre deputații aleși în Adunarea Electivă a Moldovei se numărau Vasile Alecsandri (deputat de Bacău), Lupu Botez (Baia/Suceava), Nicolae Cananău (Botoșani), Lascăr Catargiu (Covurlui), Dimitrie Miclescu (Dorohoi), Mihail Sturdza, Anastasie Panu (Iași), Costache Negri (Ismail), Grigore Balș (Neamț), Nicolae Suțu, Mihail Kogălniceanu (Putna), Nicolae Vogoridi (Tecuci), Manolache Costache Epureanu (Tutova), Petre Carp (Vaslui), etc.

Continuarea acestei prezentări – în 5 februarie.

Despre mișcările de protest… Sâmbătă, ian. 12 2019 

S-a mai încheiat un an care, cel puțin din punctul de vedere al mișcărilor de stradă (mitinguri, greve, proteste…) a fost destul de activ. Am definitivat situația pentru întregul an 2018 și putem evidenția câteva aspecte.

În anul care s-a încheiat, la nivelul întregii țări, s-au consemnat 1618 proteste, în scădere față de 2017, când numărul lor a depășit 1900 (1970). Totuși, reculul nu s-a resimțit peste tot. Dacă în Capitală și în județele cu „apetit” protestatar mai mare – Iași, Cluj, Sibiu, Timiș-Torontal, Brașov, Dolj, Covurlui, Constanța – am remarcat o asemenea scădere (în București s-a ajuns cam la jumătatea valorii din 2017: doar 125 de proteste în 2018, față de 219, în anul anterior), în județele cu valori mai mici s-au consemnat creșteri (de la 13-18 manifestări protestatare în 2017, la 18-22, anul trecut): Baia, Câmpulung, Făgăraș, Muscel, Ilfov, Maramureș, Roman, Vlașca, etc. Precizăm că analiza este realizată la nivelul județelor interbelice.

Aceeași situație se observă și dacă analizăm lucrurile la nivelul regiunilor istorico-geografice. Astfel, dacă Moldova, Ardealul, Muntenia sau Banatul au cunoscut scăderi față de 2017, în Bucovina și în Secuime numărul protestelor a crescut în 2018, față de anul precedent, iar în Oltenia aceasta a fost nesemnificativă… Totuși, atât pe anul 2018, cât și la nivelul întregii perioade post-decembriste (1990-2018), s-a menținut ierarhia regiunilor mai active ca „spirit protestatar”. Pe primele locuri se situează Moldova, Ardealul, Muntenia și București-Ilfov (dacă acestea două din urmă ar fi însumate, ar trece pe primul loc), în vreme ce, pe ultimele poziții se află, în ordine, Crișana, Bucovina, Dobrogea și Maramureșul.

Există date și pentru al doilea stat românesc, R. Moldova. Aici, spiritul protestatar nu este chiar atât de activ ca la vest de Prut, dar, totuși, este în creștere… Dacă, în 2017, s-au înregistrat, pe ansamblul teritoriului pruto-nistrean, 56 de asemenea mișcări, anul trecut, a fost aproape dublu – 91, iar Chișinăul, singur, are mai mult decât dublul anului anterior: 40 de manifestări protestatare anul trecut, față de 18, în 2017.

Mai notăm faptul că, gradul mai mare de hipertrofiere al capitalei basarabene (care are cam a șasea parte a populației R. Moldova, față de mai puțin de o zecime cât are Capitala României din totalul național) se vede și în ceea ce privește concentrarea acestor manifestări: în 2017, circa o treime din protestele moldovenești au fost la Chișinău, iar anul trecut capitala basarabeană a adunat aproape jumătate! În schimb, în autoproclamata „republică moldovenească nistreană”, în 2018 nu s-a consemnat nici un protest! Ne îndoim că locuitorii „rmn” sunt așa de fericiți: mai degrabă este vorba de un sistem represiv, urmașul celui comunist.

În fine, dacă am lua împreună cele două state românești, Basarabia s-ar situa mai degrabă printre ultimele regiuni. Deși se observă, în ultimul an, o creștere a „spiritului protestatar” la est de Prut (față de o ușoară scădere a acestuia în România), cele 91 de manifestări de acest gen sunt un număr modest, prin comparație cu cele peste 1600 de la vest de Prut.

O ultimă remarcă: în condițiile în care și eu, personal, am urmat „trendul” marilor orașe (dacă în 2017 am fost la peste 50 de proteste, anul trecut am participat doar la câteva, la unele neputând fi prezent din motive obiective…), ar fi de dorit, totuși, ca motivele pentru care românii ies în stradă – grave, de ambele părți ale Prutului! – să dispară, sau, măcar să-și diminueze impactul… Este doar o dorință care, în contextul actual, pare utopică… Poate faptul că și 2019 și 2020 sunt ani electorali (anul acesta – în ambele state românești sunt alegeri, primele, în februarie, în R. Moldova) va mai schimba această situație, deși, eu personal, uitându-mă și la contextul extern, sunt sceptic!

Să dea Dumnezeu ca scepticismul meu să fie infirmat! 🙂

(Câteva) rânduri – și gânduri – despre geografia electorală europeană… Miercuri, ian. 9 2019 

În urmă cu niscaiva ani (prin 2011-2012), am lucrat o vreme la elaborarea unei baze de date privind evoluția administrativă a statelor europene, de la 1831 spre zilele noastre. De asemenea, introducerea datelor în calculator, pentru alegerile din diferite state ale „bătrânului continent” s-a făcut, treptat, în această perioadă: pentru România și Germania – integral (în ultimul caz mai trebuie făcute unele mici actualizări), de asemenea, pentru fostele imperii otoman și austriac/austro-ungar (anterior dispariției acestora). De asemenea, există baza de date, pentru toată Europa (inclusiv Rusia europeană, Ciprul, Turcia și Caucazul), pentru anii 1991-2010… Dar, fiindcă urmează unul (sau mai mulți de) „dar”…

Unul dintre impedimente este legat de dilema dacă să lucrăm la nivelul decupajului existent în acea perioadă sau să recalculez datele, pe cât posibil, la nivelul regional actual (NUTS 2 și/sau echivalent), în primul rând, pentru comparabilitatea datelor pe diferite perioade istorice? Ar exista o formulă de compromis: din câte știu, în perioada antebelică (1831-1915) nu au fost foarte multe modificări teritoriale, la fel, se poate folosi aproximativ același decupaj administrativ pentru perioada interbelică (1921-1940), dar și pentru cea postbelică (1946-1990), care, în linii mari se suprapune decupajului regional utilizat deja pentru intervalul 1991-2010. Mai rămâne să desenez aceste fonduri de hartă…

O altă problemă este legată de faptul că introducerea în calculator a datelor pentru anumite țări și/sau perioade este extrem de cronofagă (Italia, Franța, etc, mai ales înainte de primul război mondial). În alte cazuri – destule! – nu există date (sau ele ne-au fost inaccesibile) la nivel subnațional (regional) – Bulgaria, Ungaria, Olanda, țările nordice, Polonia… Probabil tot timpul le va „rezolva” și pe acestea, cu condiția să și dispun(em) de el!…

Rămâne și „arondarea” formațiunilor politice naționale la familii politice (inter)naționale. Pe lângă faptul că doctrina acestor familii politice a evoluat în timp, în cazul unor formațiuni politice precizarea afilierii lor este (aproape) imposibilă…

Și ar mai fi și altele… Pe măsură ce se vor „decanta” ideile, voi reveni cu precizări. Între timp, se lucrează, chiar dacă ritmul pare „de melc”!… 🙂

Ziua „republicii” Duminică, dec. 30 2018 

La 30 decembrie 1947, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Petru Groza l-au abdicat, prin șantaj și amenințări, pe Majestatea Sa, Regele Mihai I. Imediat după, într-o țară ocupată, de facto, din septembrie 1944, de trupele sovietice, fără nici o consultare populară, a fost proclamată „republica”.

După căderea regimului lui Ceaușescu, în Decembrie 1989, normal ar fi fost ca, înainte de organizarea unui referendum pentru noua Constituție, cetățenii țării să fie întrebați în legătură cu forma de guvernământ. Din acest motiv, am refuzat participarea atât la referendumul pentru aprobarea constituției (1991), cât și la cel pentru revizuirea acesteia (2003). De fapt, asupra ultimului planează, încă de atunci, suspiciuni de fraudare a participării la vot (umflate serios, în ultimele ore ale zilei de duminică, 19 octombrie, așa cum documenta, atunci, în ediția scrisă, de luni, 20 octombrie, „Ziarul de Iași” și cum apare și aici, în mai multe extrase din presa vremii).

Asemenea consultări populare, care au dus la abolirea monarhiei, se desfășuraseră, încă din 1946, atât în țări democratice – Italia – cât și în „lagărul” socialisto-comunist – Bulgaria – ducând la apariția regimului republican. La noi, sub diverse „pretexte”, nu s-a organizat niciodată o asemenea consultare populară! Astfel, toți conducătorii post-decembriști ai României, nu au legitimitate!

Precizez că, încă de la Unirea Principatelor, monarhii români au avut legitimitate, conferită fie de desemnarea lor de către Legislativ, fie prin consultare populară, fie prin reglementarea, prin Constituție, a succesiunii la tron. Astfel, Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei, de către Adunarea Electivă de la Iași (5/17 Ianuarie 1859) și ca domn al Țării Românești, de către Adunarea Electivă de la București (24 Ianuarie/5 Februarie 1859). Carol I a devenit domnitor al Principatelor Române Unite în 1866, în urma unui plebiscit, organizat de Locotenența Domnească, la conducere după abdicarea lui Cuza. În fine, prin votarea Constituției din 1866, Parlamentul – Adunarea Deputaților și Senatul – au stabilit succesiunea la tron, care a fost menținută și în Constituția României Mari, din 1923. În baza acestor prevederi constituționale au urcat pe tronul Țării Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai.

O ultimă precizare: tovarășa Margareta Duda să nu spere că va ajunge „regină”! Bolșevicul Ilici a reușit să „infiltreze” Casa Regală a României, prin Duda securistă! Mai degrabă, se poate (re)face linia regală, printr-un urmaș, înrudit cu Regina Maria, sub numele de Carol al III-lea. Doar dacă:

1.Se va (mai) face referendum pentru forma de guvernământ (necesar, pentru intrarea în legitimitate a conducătorilor Țării);

2.Poporul va vota pentru Monarhie.

Până atunci, o invitație pentru „republicani”: ieșiți și sărbătoriți, arborați drapele (cu stema „republicană” comunistă, fie cea din 1948, fie din 1965!), ieșiți la defilare cu „Republica” România, nu vă rușinați, ca aici! Și o dedicație:

https://www.youtube.com/watch?v=FPDs8crLQfI

Treaba (de mântuială) la români… Vineri, dec. 21 2018 

Lucrând la un material mai amplu, dedicat (absenței) unirii/unității la români, am putința de a vorbi, deocamdată, despre cât de (ne)stabilă a fost ocârmuirea la înaintașii noștri, în ultimii mai bine de 2000 de ani…

Astfel, la geto-daci, de la începutul secolului I î. Hr (anul 82, mai exact), când a devenit rege Burebista, și până la cucerirea Regatului Daciei de către Traian (106 d. Hr.), media de domnie a unui rege dac a fost de 23,5 ani. Romanii au stăpânit regiunile nord-dunărene până în 275 d. Hr. și, sporadic (și parțial), în secolele IV și VI. Nu avem date, pentru perioada obștilor țărănești, a cnezatelor, „țărilor”, ducatelor și voievodatelor ce vor fi existat între secolele VI și IX, astfel încât, următoarele informații sunt din zorii Evului Mediu.

Mai exact, pentru Transilvania, lista voievozilor (deveniți principi, după 1541) începe cu sfârșitul secolului al IX-lea – anul 900 (aproximativ) și cuprinde o perioadă până la 1711, când Francisk Rakoczi și curuții lui sunt înfrânți de habsburgi, fostul principat devenind parte a Imperiului condus de la Viena. Lista respectivă cuprinde 114 voievozi și principi (unii cu mai multe domnii), pentru 82 de ani neexistând date (fie nu sunt informații, fie tronul a rămas vacant). Astfel, în cei 729 de ani de domnie, pentru toți demnitarii ce au condus entitatea politică de la vest de Carpați însemnă o medie de aproape 6 ani și jumătate de domnie.

Pentru statele românești extracarpatice, intervalul de analiză e mai scurt. În Țara Românească există date pentru anii 1324-1862, timp în care au condus 99 de domnitori (și aici, unii, de două sau chiar de mai multe ori!), pentru circa 27 de ani consemnând tron vacant (incluzând locotenențe domnești, căimăcămii, sau ocupații străine – otomane, austriece sau rusești). Astfel, pentru cei 511 ani rămași, media de domnie a unui conducător este de 5 ani și două luni.

Cam la fel stau lucrurile și pentru Moldova. De la 1347 până la 1862, au fost 95 de domnitori. Dacă scădem cam 30 de ani de vacanță a tronului (căimăcămii, locotenențe domnești, ocupație străină – otomană, rusă, austriacă), la 485 de ani de domnie, revine o medie de 5 ani și o lună.

Lucrurile n-au stat mai bine nici după Unirea Principatelor. De la 1859 există guverne cu prim-miniștri (numiți și președinți ai Consiliului de Miniștri). Astfel, în anii în care Cuza a făcut „naveta” între Iași și București (1859-1862), deoarece avea două capitale, două guverne și două Adunări Elective, media de guvernare a unui executiv a fost de aproximativ 5 luni la Iași și 4 luni la București!

Lucrurile s-au îmbunătățit, oarecum, după 1862, până la 1881, când a fost proclamat Regatul, având o medie de 10 luni pentru un guvern. Aceasta a mai crescut, în perioada Regatului României (1881-1947), la 11 luni, vârful de longevitate a mediei unui executiv fiind de aproape 2 ani și jumătate, în perioada comunistă (1948-1989)!

România post-decembristă a avut, în 29 de ani, 20 de guverne. Rezultă o medie de mai puțin de un an și jumătate pentru un executiv. Cam la fel stau lucrurile și pentru al doilea stat românesc – Republica Moldova. De la desprinderea de fosta URSS, s-au perindat la Chișinău 19 executive, ceea ce dă o medie de 1 an și 5 luni pentru un guvern.

Păi, la așa (lipsă de) continuitate, cum să poți declanșa și derula programe de mare anvergură, vizând Sănătatea, Educația, Infrastructura, etc? Mai ales dacă, cei care preluau frâiele puterii aveau o cu totul altă (lipsă de) viziune? Adevăr ziceau strămoșii noștri, că asta e „țara lui Papură Vodă”!…

Un secol de la înființarea Consiliului Dirigent Duminică, dec. 2 2018 

La 2 Decembrie 1918 (stil nou) și-a început activitatea Consiliul Dirigent, care a avut rolul de guvern regional al Ardealului, Banatului, Sătmarului, Maramureșului și părților ungurene (Crișana). Inițial, activitatea sa – ca și a Marelui Sfat Național Român (legislativul regional, ales la 1 Decembrie, la Alba Iulia) – s-a desfășurat în prima fază, la Sibiu, apoi – la Cluj. Activitatea organismelor regionale – de la Cluj, dar și de la Chișinău (Consiliul Directorilor*) și de la Cernăuți (Consiliul Secretarilor de Stat*) a continuat până la data de 4 aprilie 1920, când Guvernul României, condus de Alexandru Averescu, a decis desființarea tuturor instituțiilor regionale din Basarabia, Bucovina și Transilvania.

*Sfatul Țării, legislativul de la Chișinău, s-a autodizolvat, la 27 noiembrie/10 decembrie 1918, după votarea reformei agrare în Basarabia, iar legislativul bucovinean – Congresul General al Bucovinei – după proclamarea Unirii cu România.

Din nou, despre traci Miercuri, oct. 10 2018 

Cu aproximativ un deceniu în urmă am scris acest text, despre traci. Totul a pornit de la vestitul citat din Herodot, pe care îl voi reda, din nou, mai jos:

„Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.(…) După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt”.

Aseară am încheiat o îndelungată operațiune de prelucrare a unei baze de date legate de structura etno-lingvistică a populației Globului. Datele, adunate cu multă râvnă și oferite cu multă amabilitate de un foarte bun coleg, acoperă mai bine de 3000 de ani de evoluție demografică a populației planetei (începând cu anul 1000 î. Hr.).  Cum „Părintele Istoriei” a trăit în secolul al V-lea î. Hr. (mai exact, între anii 484 și 425 î. Hr.), cele mai apropiate date de care dispunem, după care putea scrie, sunt din anul 600 î. Hr. M-am uitat pe aceste date și au rezultat următoarele fapte.

Mai întâi, „bătălia” pentru primul loc, din punct de vedere demografic, se dădea și acum peste 2500 de ani, ca și azi, între chinezi și indieni. Astfel, chinezii numărau aproape 20 de milioane de locuitori (17,55% dintr-o populație totală de peste 113,6 milioane), iar indienii – sau, mai corect, azi, indo-pakistanezii, erau aproape 13 milioane de suflete. Dacă, însă, indienilor le alăturăm și pe dravidieni (locuind azi în jumătatea sudică a Podișului Dekkan, deci, tot în India), în total de peste 8,5 milioane, indo-dravidienii ar trece primii, cu peste 21 de milioane de oameni. Dar, oricum ar fi, ideea e că, aceste prime două locuri (sau chiar trei) erau „ocupate”. Absența referințelor lui Herodot la chinezi e(ra) scuzabilă, informația dinspre Orientul Îndepărtat circulând mai greu pe vremea sa.

Tracii (incluzându-i și pe frigienii și misienii din Asia Mică – derivați, unii de la brygii traci balcanici, ceilalți, înrudiți cu moesienii ce trăiau imediat la sud de Dunăre, inclusiv în Dobrogea) numărau circa 3 milioane de locuitori (2,72% din total). Dacă nu-i luăm în calcul și pe macedoneni, strămoșii noștri ocupau un onorant loc 4, cei care îi mai depășeau, după indo-dravidieni („indienii” lui Herodot) și chinezi (necunoscuți istoricului grec), fiind egiptenii, dar nu cu mult: 3,4 milioane de suflete se găseau, în acele timpuri, în Valea și Delta Nilului (3% din total). Dar, după I. Muntele & A. Ungureanu  (Geografia populației, 2017, p. 276, inclusiv nota infrapaginală 243), macedonenii „au fost, la origine, o populație tracică, care a suferit însă o puternică grecizare”. Deci, îi putem adăuga la traci și pe macedoneni (care, la vremea lui Herodot erau pe la începuturile grecizării): în acest caz, totalul tracilor trece(a) de 3,6 milioane, ceea ce-i aduce(a) pe poziția a treia, după indo-dravidieni și chinezi! Ceea ce înseamnă că, în citatul de mai sus, Herodot a avut dreptate!

Înainte de a încheia, să vedem înaintea căror alte neamuri celebre stăteau tracii. Erau, astfel, mai numeroși decât grecii sau galii – fiecare numărând cam 3 milioane, decât berberii din nordul Africii – 2,6 milioane, decât romanii – 2,1 milioane, sau decât arameii-asirienii – 1,9 milioane. Tracii se aflau înaintea și a asiro-caldeenilor – care atingeau 1,8 milioane, punicilor-cartaginezilor – cu un total de 1,3 milioane sau a evreilor – care însumau doar 431 de mii de suflete!…

« Pagina anterioarăPagina următoare »