Cele mai bune creații ale lui Maurice Ravel Joi, mai 7 2020 

Maurice Ravel – Bolero (Sergiu Celibidache, 1971) Miercuri, mai 6 2020 

Antonio Vivaldi – Vara Marți, mai 5 2020 

A 25-a oră – un film de văzut și revăzut Luni, mai 4 2020 

Realizat după cartea lui Constantin Virgil Gheorghiu (publicată în Occident, după Al Doilea Război Mondial și la noi – abia în 1990!), filmul merită toată atenția. Asta, mai ales că, în rolul eroului principal din carte – țăranul Ion Moritz – joacă bine-cunoscutul, celebrul actor Anthony Quinn, același care a jucat și în alte filme de referință (cum este, de pildă Zorba Grecul).

O… remarcă, legată de subtitrare și, mai ales, de faptul că tu, ca român care subtitrezi filme – o faptă de apreciat! – n-ai habar de folosirea corectă a toponimelor românești! Satul unde se petrece o mare parte din acțiunea filmului se numește FÂNTÂNA, nu FONTANA! Culmea e că realizatorii filmului – între care, nici unul nu era român! – au pus o pancartă la intrarea în sat – pancartă care apare chiar de la începutul filmului! -, pe care chiar scrie FÂNTÂNA! Și ar mai fi și alte erori – regele României devine, la un moment dat, „împărat” (deși, în originalul englez se aude „king” nu „emperor”!), iar țăranul nostru, Moritz, dacă tot era român, creștin ortodox botezat (și filmul începe tot cu un botez, al fiului său, la biserica din sat!), îl chema ION, nu JOHAN (numele, în varianta românească, dar în forma, cultă, IOAN, apare doar atunci când avocatul lui Moritz citește scrisoarea trimisă de soția lui, cu numele ortografiat tot incorect, SUZANNA, în loc de SUZANA) și altele!… Celui care a făcut subtitrarea nu i-ar fi stricat, înainte de asta, să citească și cartea lui Constantin Virgil Gheorghiu și să recitească, în primul rând, niște manuale de limba română!… Dar, să nu mai lungim vorba! 🙂

Vizionare plăcută! 🙂

Antonio Vivaldi – Primăvara Duminică, mai 3 2020 

1 Mai – Armindenul Vineri, mai 1 2020 

Voi continua să scriu despre asta până când așa-zișii „jurnaliști” din „spațiul carpatodanubianopontic” vor pricepe: așa zisa „zi a muncii” (celebrată prin stat degeaba!) NU este prima și nici singura formă de sărbătorire a acestei zile! Plecând de la o sărbătoare romană, precreștină, dedicată Zeilor Mani, ocrotitori ai familiei – când se ieșea la serbări câmpenești, la iarbă verde, normal, în familie (acest lucru întâmplându-se acum aproape două milenii), după adoptarea creștinismului, s-a marcat Armindenul. Numele zilei este slav, semnificând Ziua Sfântului Prooroc Ieremia. Explicația acestei evoluții se leagă de faptul că, în perioada conviețuirii româno-slave, unele nume de sărbători au fost traduse în limba slavă veche, integral, cum s-a întâmplat cu Armindenul, sau parțial – de pildă, Boboteaza (=Botezul Domnului), un hibrid româno-slav, trecut printr-o formă, mai veche, *Bog-Botează (unde Bog=Dumnezeu, la slavi).

Semnificația de serbare câmpenească, în care se ieșea la iarbă verde s-a menținut și după creștinarea strămoșilor noștri. Mai mult, tocmai spre a întări vechimea și importanța sărbătorii, la români, aceasta a intrat și în toponimie. Un oiconim – Ormindea (în județul Hunedoara) și numele unei porțiuni de deal cu expoziție sudică – Fața lu’ Arminden (în Țara Oltului) trimit la această sărbătoare câmpenească! Destinația de loc unde se ieșea la iarbă verde este mai mult decât explicită în cazul toponimului făgărășean (localizat la nord de Olt, în aria fostului sat Galați, azi – cartier al municipiului de pe râul amintit), deoarece apelativul față se referă la o porțiune de deal (sau munte) aflată mereu în bătaia soarelui (deci, cu expoziție sudică), prin contrast cu dos (porțiune umbrită a unui deal/munte, orientată spre nord).

Insistența cu care se menționa „ziua muncii” își are rădăcinile în perioada comunistă, când se și ieșea „la defilare” (am prins și eu așa ceva, în copilărie!), deși, în fățărnicia și ipocrizia lor, comuniștii au omis, mereu, să amintească faptul că, pentru prima dată, ziua de 1 Mai s-a sărbătorit, ca zi liberă („a muncii”) în anul 1939, când România nu numai că nu era țară „comunistă”, dar mai era condusă și de un rege!…

Așa că le recomandăm, călduros, gurnaliștilor ce proslăvesc „ziua muncii” și tuturor celor care-i „urmează”, să mai pună mâna să se mai documenteze!…

Ecranizări cu și despre procesul electoral în spațiul românesc Sâmbătă, apr. 25 2020 

În spațiul românesc există un interval îndelungat de manifestare a diferitelor procese electorale, care, cel puțin în privința alegerilor legislative și locale are aproape 190 de ani. De aproximativ un secol și jumătate, aceste evenimente – alegerile – au beneficiat de atenția scriitorilor, iar după 1945, și de diferite ecranizări, care acoperă atât perioada antebelică, cât și pe cele interbelică și, respectiv, comunistă.

În ordinea cronologică a perioadei electorale analizate, prima asemenea producție este O scrisoare pierdută, după piesa omonimă, scrisă de Ion Luca Caragiale. Este un film de excepție și merită (re)văzut! 🙂 De fapt, sunt chiar două ecranizări, una apărută în primii ani postbelici, iar a doua – spre finalul perioadei comuniste…

Cam din aceeași perioadă – de dinaintea primei conflagrații mondiale – este și acțiunea din Telegrame, o altă ecranizare după o operă a lui Caragiale. Din nou, o distribuție excepțională și, chiar dacă este mai puțin cunoscută decât precedenta și această producție artistică merită urmărită din plin! 🙂

Și perioada interbelică a beneficiat de atenția cineaștilor. O ecranizare de calitate este Titanic Vals, după o creație a lui Tudor Mușatescu. Din nou – o distribuție și o ecranizare de excepție! 🙂

Paradoxal, deși regimul comunist a încuviințat – și chiar a încurajat! – realizarea de producții cinematografice care ridiculizau procesul electoral (imperfect, e adevărat!) de dinainte de 1945, nu a îndrăznit nimeni să realizeze ecranizări cu și despre alegerile din intervalul 1945-1989… Pe undeva, poate și pentru că, atât autoritățile, cât, mai ales oamenii de artă și cetățenii știau că acestea sunt un adevărat simulacru! După căderea regimului dictatorial, a apărut o serie de documentare, realizate de TVR, care abordează inclusiv chestiunea „alegerilor” din acea vreme. Există, totuși, un documentar, legat de „alegerile” pentru prima Mare Adunare Națională, din martie 1948 și, de asemenea, filmări din epocă, din timpul campaniei electorale și a scrutinului, falsificat grosolan, din 1946…

Despre procesele electorale post-decembriste nu mai aducem ecranizări, cel puțin pentru simplul motiv că acestea ne sunt bine cunoscute, având ocazia, cei care am participat, măcar o dată, să constatăm, „pe propria piele”, cum se votează în România după 1989! Încheiem, totuși, cu un documentar, despre un scrutin din al doilea stat românesc, R. Moldova, și anume, despre alegerile legislative din 2014.

Vizionare plăcută! 🙂

Despre fundamentele străvechi ale Educației în spațiul românesc Joi, apr. 23 2020 

Trăim „vremuri istorice”, devenite, și cu contribuția agenților dezinformării, manipulării, minciunii, ipocriziei, „post-adevărului”/„adevărului alternativ” – și nu e doar așa-zisa „mass-media” de vină! – și „isterice”… Toate au la bază o „evoluție” pe care, după ce vom „trece în revistă” cauzele, o putem numi, mai degrabă, INVOLUȚIE a speciei umane…

După al Doilea Război Mondial, statele occidentale, rămase democratice, s-au confruntat, pe lângă efortul de refacere economică, și cu o resurgență a unor revendicări sociale, politice, care risca să aducă la putere, chiar pe cale democratică, pe comuniști, adevărați agenți ai stalinismului bolșevic sovietic, ce pusese deja mâna, cu largul concurs al Vestului, pe partea orientală a Europei… A apărut, în primul rând, Planul Marshall, lansat de americani, care i-au invitat, mai discret sau mai direct, pe vest-europeni să se unească…

Astfel a apărut, în 1952, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, transformată, în 1957, în Comunitățile Europene, nucleul viitoarei Uniuni Europene (născută în 1992). Vestul a avut parte, decenii în șir, de o prosperitate, neegalată niciodată în istorie… Această prosperitate a fost asigurată, o vreme, de forța de muncă autohtonă, dar, după un deceniu și ceva, a fost necesară suplimentarea acesteia prin imigrări. Cum, între timp, fostele imperii coloniale – britanic, francez, olandez, belgian… – aproape au dispărut, iar noile state independente, foste colonii, nu dispuneau de suficiente locuri de muncă, iar cele existente erau mai modest retribuite, fluxurile de noi salariați au fost generate de fostele dependențe politice ale metropolelor (foste) europene…

Așa se face că, pentru venituri mai mari, mulți migranți au venit în Vest – atât în Europa Occidentală, cât și în America de Nord… Aceștia erau mai prost plătiți decât autohtonii, pentru aceeași muncă, dar primeau mai mult decât ar fi primit la ei acasă, rămânându-le și un surplus de trimis celor rămași în țările de origine. La un moment dat, migranții fie și-au întemeiat familii în țările „de adopție”, fie și-au adus cu ei pe ceilalți membri ai familiilor. Între timp, ca urmare a prosperității occidentale, chiar dacă, după 1973, criza petrolului a făcut să (re)apară șomajul, statele vestice dispuneau de suficiente resurse financiare spre a le asigura celor ce nu aveau, temporar, un loc de muncă, un ajutor bănesc suficient pentru un trai mulțumitor… Printre șomeri se numărau, deja, destul de des, imigranți, sau, deja, chiar urmașii lor, deveniți între timp cetățeni ai statelor occidentale.

Poluarea, dar și riscul epuizării „combustibililor fosili” (de care am tot fost avertizați, de vreo 40-50 de ani, dar, încă, nu s-a produs, ba s-a ajuns ca petrolul să fie vândut cu prețuri negative: adică, ceva de genul „am un vas plin cu petrol: cât să te plătesc să-l iei?”) au făcut să apară mișcările ecologiste… Există voci care susțin că acestea au apărut fie ca urmare a „reorientărilor” extremei stângi vest-europene (de pildă, în Regatul Unit, așa numita New Way), fie cu suportul KGB… Rezultatul a fost apariția unor formațiuni, destul de active, vocale mai ales în Europa Occidentală, mai modeste peste Ocean(e) – în Canada sau Australia… – cu un suport legat de „salvarea Planetei, a Naturii”, chiar și cu riscul dispariției nu doar al Omenirii, al Umanității, ci, mai ales al Omeniei

Între timp, o clasă politică tot mai îmbuibată, interesată în prosperitatea (sa) cu orice preț, fără scrupule, ipocrită, fariseică, a început – și cu sprijinul mediului academic occidental (din ce în ce mai „de stânga”) – să susțină „diluarea” conținuturilor și a programelor educaționale, sub pretextul „descongestionării” atât a timpului, cât și a creierului școlarilor. Așa încât, dacă, odată, cândva, odinioară, școlarilor li se dădea foarte mult, li se cerea mult și rămânea ceva, s-a ajuns, treptat, să li se dea puțin, să li se ceară foarte puțin și să rămână, în mintea lor, după anii de școlaritate, (aproape) nimic!… Scopul: mase de „cetățeni” cărora să le spună politicienii de ce și de cât(e) au nevoie, iar în schimbul acestei „prosperități”(=„îmbuibări”), „masele” să-i voteze (tot) pe ei!… Prosperitatea, în exces, devenită îmbuibare a dus la atrofierea spiritului critic… Problema este că – ținând cont de selecția, piramidală, ierarhică a „elitelor” politice – dintre membrii comunității locale, câte o parte a acesteia a devenit/era simpatizantă/membră a formațiunilor politice: dintre acești membri/simpatizanți, formațiunile și-au selectat „elitele” locale. Acestea au trimis, dintre ei, reprezentanți ai elitelor regionale (departamentale, provinciale, de land, etc) , iar dintre aceste „elite” regionale s-a „cernut „elita” centrală, națională, care, mai ales după 1990, a adus, „la vârf”, din ce în ce mai frecvent, tâmpiți!…

În aceeași vreme – odată cu ascensiunea eco-marxismului, a „salvării planetei”, a „diluării” calității Educației – s-a continuat procesul de îndepărtare a omului de Dumnezeu (început din prima parte a secolului trecut), Divinitatea fiind „alungată” din viața de zi cu zi a comunităților, mai ales dacă era vorba de creștinism… Nu la fel s-a procedat cu imigranții și cu urmașii lor, mai ales dacă aceștia erau adepții „religiei Păcii”… Cum printre ei se regăseau și mulți șomeri, bine remunerați, cu mult timp liber la dispoziție, acces la Internet și/sau la predicile radicale ale militanților extremiști, de aici și până la atentate a mai fost doar un (mic) pas, atacurile militanților islamiști – radicalizați, brusc, abia în ultimul moment! – au devenit obișnuință (regretabilă, tragică!) în ultimii ani, în Occident!

Căderea regimurilor comuniste est-europene după 1989 a dus la revenirea țărilor estice în lumea democratică, majoritatea lumii foste comuniste devenind, în anii noului mileniu, membri atât ai NATO, cât și ai Uniunii Europene… Din păcate, dacă Occidentul a condamnat, fără echivoc, mișcările extremiste de dreapta (nazism., fascism, legionarism, etc.), nu la fel a procedat când țările est-europene au cerut condamnarea și a extremismului de stânga (comunismul)… La fel, spre a nu-i supăra pe adepții „religiei Păcii”, sosiți, în majoritate covârșitoare ca migranți în Europa (sau fiind urmași ai unor asemenea imigranți!), în preambulului Constituției Europene (Tratatul de la Lisabona) se vorbește doar de „moștenirea greco-romană” a Europei, dar nu și de cea „iudeo-creștină”!

La fel, lumea a fost de-a dreptul „înțesată” de pseudo-agende politice, celebră fiind pre(a)ocuparea europarlamentarilor pentru reglementarea „curburii bananelor” sau interdicția, stupidă, de adresare cu apelativele „Doamnă” sau „Domnișoară”!… Dacă asemenea „chestiuni” par, mai degrabă, inofensive, minore, grave sunt insistența cu care sunt „promovate” pseudo-minorități: „rrromi” în loc de țigani, „comunitatea” lgbtq…, care sfidează atât bunul-simț, cât și morala creștină!… În fiecare din aceste cazuri – și în altele, chiar dacă nu ne putem referi la toate, din motive obiective (ținând și de cât „spațiu” poate avea un articol, dar și de pierderea în prea multe detalii, exemple, etc…) – putem lansa câteva întrebări, pentru susținătorii unor asemenea idei:

1) Ați auzit de expresia „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”?

2) Este corect, de bun-simț, să încerci să elimini discriminarea unei comunități (cea țigănească), ajungând să o jignești/insulți pe o alta (cea românească), prin confuzia (nu cred că inofensivă!), mai ales în afara României, dintre „Romanian people”/„Romanian language” și „Roma people”/„Romani language”?

3) De „sodomie” ați auzit?

4) Înainte de a face ceva care vă asigură „binele” personal, egoist, făcând, însă, rău altuia, ați încercat să vă puneți, fie și doar câteva secunde, în locul celor cărora le faceți rău?

5) Există un organism – CNCD – care se ocupă de sancționarea celor care discriminează, mai cu seamă minoritățile, unele reale, alte… închipuiteDar pe cetățenii din această țară care sunt corecți, respectă legile și regulile, muncesc, își plătesc taxele și impozitele, vor să-și trăiască liniștiți viața, să-și crească urmașii (copii, nepoți), cine îi protejează, cine-i apără???

Și ar mai fi și altele, dar cred că ajung acestea…

Așa cum mi se pare indecent, necuviincios, ca doi heterosexuali – un el și o ea să se „lingă”-n public sau să mai facă… mai știu eu ce (mi-e jenă), la fel consider și despre homosexuali: ce fac ei și cu cine, e treaba lor, dar în intimitate, nu în public! Insistența cu care își „promovează” „ideile” în spațiul public și cu care se „victimizează”, considerându-se „discriminați”, mi se pare cel puțin suspectă și mai e și deranjantă! Viața personală privește doar pe cetățeanul în cauză și NU ESTE PUBLICĂ!… Și, în plus, este necesară această subliniere – fără căsătorii între persoane de același gen! Aici Biblia este foarte clară și fără echivoc! Să fim bine înțeleși: respect orice OM și orice comunitate, cu orice specific ar avea, dar exact atâta respect cât le acord eu celorlalți – OAMENI, comunități – atât cer să primesc și eu: nici mai mult, dar nici mai puțin!

Acestea și multe altele, deoarece, în paralel cu această falsă „agendă”, plină de pseudo-preocupări, de idei complet greșite despre viață, despre comunitățile umane și relația lor cu Natura, cu planeta, adepții acestei „noi agende”, promotori ai unei noi „limbi de lemn” a societății p(r)ost-moderne, pe numele său political correctness (pe cea veche o cunoaștem, era promovată de comuniști, înainte de 1989), urmăresc, pervers, discret, dar perseverent, să dezrădăcineze comunitățile de legăturile lor tradiționale, cu credința, obiceiurile, datinile, moștenite, sute de ani, din moși-strămoși. Motivul? Dacă nu mai știi, nu doar cine ești (creștin ortodox/catolic/protestant, cetățean român…), ci nici de ce ești ceea ce ești, pentru o sumă oarecare – 1000 de euro sau 1000 de lei, nu contează – te „fac” ei să te urci în copac și să faci ca maimuța!… Regretabil, grav, este că se vor găsi destui – cu o coloană vertebrală extrem de flexibilă, de cauciuc – care să accepte acea mie de lei/euro, deoarece onoarea, principiile, caracterul, verticalitatea nu „valorează”, în ochii lor, nici doi bani… Și nici nu e la modă, nu e „trendy(-hendy)”, nu e „cool”!… Manipularea, minciuna, „prind” mai ușor la „mase” de oameni dezrădăcinați, fără legătură, nu doar cu Credința, datinile, neamul, limba, dar, nici măcar cu înaintașii lor (bunici, părinți), ale căror idei trebuie disprețuite… De aici și până la aberații – izolate, în trecut (a se vedea nesimțitul, tânăr, care, acum câțiva ani, a omorât în bătaie un bătrân fiindcă traversa strada prea încet), dar din ce în ce mai grave, azi (mai ieri, a fost avansată ideea „Vacanța Mare” pentru „izolarea” celor în vârstă), sau, Ferească Sfântul!, mâine, uciderea, din senin, de către tineri (azi, nenăscuți) a celor în vârstă, pe motiv că pensia bătrânilor „ciuntește” veniturile celor tineri!…

S-a inoculat, de către aceeași societate p(r)ost-modernă, ideea că individul e un fel de mic „Dumnezeu”, că le poate face pe toate, mai ales cu ajutorul banului. După știința mea, OMUL FACE BANUL, NU BANUL PE OM! Poate că nu e o întâmplare că, spre deosebire de romanicii occidentali, românii conjugă atât binele, cât mai ales lipsurile, răul, cu a fi. La romanicii occidentali aceste lipsuri se conjugă cu habere – Io ho fame!, zice italianul, J’ai soif! – spune francezul. În română, ambele se conjugă cu a fi : Mie mi-e foame! Mie mi-e sete!… Asta pentru că, Viața pe care NU NOI O AVEM – că dacă AM AVEA VIAȚĂ, (AUTO-)DATĂ DE NOI, am veni pe lume când vrem, am mai „lua o pauză”, după câțiva ani, pentru câteva decenii, am reveni ÎN VIAȚĂ din nou, alți câțiva ani, iar „am lua o pauză” alte câteva sute de ani și tot așa!… Iar cei care se „plictisesc” cu „viața lor”, ar putea să „o oprească”, că doar e „a lor”!… Dar, NU, NOI SUNTEM ÎN VIAȚĂ, FIINDCĂ NE-A LĂSAT DUMNEZEU ÎN VIAȚĂ! EL ne dă viața și, de aceea, nici nu venim când vrem, nici nu o părăsim când vrem și, în general, NU ȘTIM nici când ne naștem, nici când murim!… Poate, nu întâmplător, marele poet basarabean a subliniat această FIRE, acest A FI ÎN VIAȚĂ, prin extraordinara exprimare Nu suntem săraci de-avere/Ci săraci de mângâiere!… Și, tot în această idee, un exemplu cu două situații: a) Un om câștigă la loto 1 milion de euro și, după câteva zile, moare… b) O familie trece printr-o calamitate (incendiu/inundație/cutremur), dar, deși casa le-a fost distrusă, scapă toți și, cu ajutorul vecinilor rudelor, prietenilor, autorităților… își refac casa, avuția și devin chiar mai prosperi ca înainte de calamitate. Ce situație e „de preferat”: a) sau b)??? Și, în fine, în loc de „încheiere” a acestei idei, când se va întâmpla să aflu că o monedă/bancnotă cu nu știu ce valoare – un euro, un dolar, un leu… – a „născut” un copil (un om) îmi voi schimba ideile în această privință!

Asemenea „valori” – ale societății p(r)ost-moderne – se „implementează”, în ultimele decenii și în fostele țări comuniste est-europene, inclusiv în România. Foarte perfid, de fapt, se pun în practică, multe din ideile susținute, acum un secol, de regimul comunist bolșevic sovietic și „exportate”, cu ajutorul tancurilor Armatei Roșii, după 1944-1945, în multe alte țări, inclusiv la noi! Din păcate – prin faptul că cel mai mare dușman al său este poporul român (constatare făcută acum mai bine de 25 de ani, în timpul studenției) „statul” român, prin „forțele politice” aflate la guvernare după 1989, este continuatorul PCR/PCdR/PMR/PCR, de dinainte de 1989 și al „doctrinei politice” a Kremlinului, adusă la noi, după 1944, de „Divizia Tudor Vladimirescu”! Ce altceva se poate spune despre PSD, în condițiile în care, președintele său de onoare este nimeni altcineva decât vechiul aparatchik comunist Ion Iliescu, student la Moscova în vremea „tătucului” Stalin? Ce interese naționale românești susține un stat ce privește, în continuare, către Răsărit, fie spre Moscova, fie spre Beijing? Sau ce diferență este între PNL condus, în anii 1946-48, de Guță Tătărăscu, prietenul comuniștilor (dar, mai înainte al regelui-dictator Carol al II-lea) și PNL de după 1989, asociat, frecvent, cu urmașul PCR, PSD??? Voi crede altceva despre „forțele politice” care au condus/conduc România după 1989, când voi vedea pusă în practică o „agendă politică” a „statului” în favoarea cetățeanului, nu împotriva sa!

Împotriva pseudo-agendei neo-marxiștilor, menționată mai sus, trebuie să se ridice toți oamenii cu frică de Dumnezeu, cu bun-simț, cu bună-credință, cu simțul măsurii, cu cei șapte ani de acasă”, cu respect și față de sine și activitatea proprie, dar, mai ales față de semeni și de munca lor, cu caracter, moralitate și coloană vertebrală! De ce? Pentru că aceste valori, reguli, principii, norme, sunt înrădăcinate pe aceste plaiuri, de sute și chiar de mii de ani!

Astfel, credința creștină este în ființa acestui neam din vremea romanizării prin creștinare sau a creștinării prin romanizare a traco-dacilor, mai întâi, în secolele I-III, doar a unor mici comunități – fapt ce explică pe Îndrea, derivat din greco-latinul Andreas (forma veche a numelui Sfântului Apostol Andrei, care a propovăduit Evanghelia printre traco-dacii din Balcani, până la Dunăre) -, apoi, în secolele IV-VI, la inițiativa împăratului traco-roman Constantin cel Mare (care i-a convins, cu vorba bună, pe marii preoți traco-daci ai lui Zamolxe, să devină preoți creștini), fapt ce explică atât terminologia creștină fundamentală de origine latină (Dumnezeu, cruce, creștin, preot, biserică, busuioc, botez, cuminecare, păresimi, etc), prezența a peste 80% cuvinte de origine latină în variantele (ortodoxă și catolică) ale textelor creștine Tatăl Nostru și Crezul, cât și numărul mare de forme vechi creștine ale unor nume românești, frecvente în toate timpurile de la creștinarea strămoșilor noștri până azi (Crăciun, Cristu, Ziane/Sânziane, Pietru/Sâmpietru, Îndrea, Giorzu/Sângiorzu, Văsâi/Sânvăsâi, Nicoară/Sânnicoară, Toader/Sântoader, Medru/Sâmedru, Elie/Sântelie, Înton, Sântămărie, Marin/Sumarin). Din aceste motive, trebuie spus, răspicat, atât credincioșilor, cât mai ales slujitorilor în sutană ai Domnului (de la simplii preoți de parohie, până la întâi-stătătorii Bisericii), că Creștinismul românesc nu are legătură cu kgb-iștii în sutană de la Răsărit ai Kremlinului, ci cu rădăcinile traco-daco-romane, sădite de strămoșii noștri, în primele secole ale erei creștine!

Creștinarea este dovedită atât de donariul paleocreștin de la Biertan, crucea paleocreștină de la Napoca (Cluj), martiriul în râul Buseus/Buzău al lui Sava „gotul” (probabil, un localnic traco-daco-roman), cât și de metamorfozarea Kogaiononului – muntele sfânt al dacilor, dedicat lui Zamolxe, în Ceahlău – muntele sfânt creștin al românilor (cu multe toponime ce trimit la viața creștină: Toaca, Panaghia, Schit, Poiana Maicilor, Pârâul Călugărilor). De-altfel, așa cum există, nu prea multe, nume de așezări traco-daco-romane, la nord de Dunăre, ce au supraviețuit, în Ardeal – Cluj (nume creat de români, cel târziu în secolele VII-IX, în perioada conviețuirii cu slavii), Turnul (evoluat din romano-goticul Turris), la vărsarea Oltului în Dunăre, așa au supraviețuit și în Moldova, vechea Petrodava, atestată, din Evul Mediu, în forma Piatra (lui Crăciun), sau Paloda, devenită, după traducerea numelui de către slavi, din berlo (= loc cu exces de umezeală), Bârlad… De-altfel, dacă la sud de Dunăre, asemenea nume de așezări apar mai frecvent – Salona, Scupi, Ulpiana, Naissus, Pulpudeva, Durostorum, Charsium, Tomis Constantiana, Callatis și altele, devenite Sărună, Skopje, Lipljan, Niș, Plovdiv, Dârstor/Silistra, Hârșova, Constanța, Mangalia etc. – și, de asemenea, mai multe nume de triburi traco-dace sud-dunărene, se regăsesc în onomastică și mai târziu (este vorba de migdoni, dardani, serdi, moesi), la nord de vechiul Donaris a supraviețuit doar numele carpilor, strămoșii moldovenilor, dintre care, mulți, de ordinul miilor, poartă, de la poalele Carpaților Orientali, până dincolo de Nistru, din Evul Mediu, numele Carp, atât ca nume de botez, cât și ca nume de familie. De-altfel, numele se leagă, de la începuturile vieții creștine, de spațiul carpato-balcanic, unul din discipolii Sfântului Andrei, ajuns episcop, în primul secol creștin, în Balcani, purtând numele Carpus.

Acest creștinism românesc este, în bună măsură, de sorginte populară. Așa a putut încorpora și tradiții pre-creștine, fie grecești, precum ortul popii (preotul l-a înlocuit, după creștinare, pe Charon, căruia i se plătea spre a-l trece pe răposat Styxul, în tărâmul morților, stăpânit de Hades), romane (Plugușorul, la origine un ritual agrar al primilor romani, care erau țărani, colindele, în forma veche – corindele, termen derivat din latinescul calendae), sau chiar trace (cultul războinic al cavalerului trac, metamorfozat în imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul; așa cum cultul cavalerului trac avea semnificație militară, războinică, din Evul Mediu, până azi, Sfântul Gheorghe este ocrotitorul oștirii).

Bunul-simț, simțul măsurii, buna-credință le-au moștenit strămoșii noștri, chiar mai de dinainte, deoarece, despre simțul măsurii au vorbit primii vechii greci, care erau vecini cu strămoșii noștri, atât cu tracii balcanici (grecii din sudul Peninsulei), cât și geto-dacii (care făceau comerț cu cetățile grecești de pe țărmul apusean al Pontului Euxin). Tot de atunci, de la Gerusia – consiliile locale ale polisurilor grecești, s-a născut instituția Sfatului Bătrânilor, care guverna obștile țărănești și care, din perioada romanizării, din judex, a primit în fruntea celor 12 oameni buni și bătrâni, pe judele satului. Astfel, „strămoșii” primarului și ai consiliului local de azi (apăruți prin Legea comunală a lui Cuza, în 1864), sunt judele, respectiv Sfatul Bătrânilor. Așa se explică și păstrarea, și ca apelativ, dar și ca nume, a unor forme ca Moș(u), Bătrân(u), Jude(le) etc… Pentru un grup de mai multe sate, pricinile de judecată erau lămurite de un județ, numit, anterior, judiciu, din latinescul judicium, care a dat, și în sardă, pentru formațiunile politice locale din secolele XI-XIV, termenul giudicati. În română, de la nord de Nistru, până în fundul Peninsulei Balcanice, această justiție de sorginte locală a funcționat până în Epoca Medievală, când sensul termenului județ a translat spre cel actual, de unitate administrativă ce cuprinde mai multe localități (sate și orașe). Acest mod unic de organizare administrativă – prezent doar la români (inclusiv, cu intermitențe, în cel de-al doilea stat românesc, R. Moldova) – a fost împrumutat, de românii ardeleni și coloniștilor sași și secui, care și-au denumit entitățile administrative scaune de judecată!…

De asemenea, din perioada de final a Imperiului roman (secolele IV-VI), când comandanții militari din provinciile de margine, numiți dux/ducis, au primit autonomie deplină în ceea ce privește modul cum utilizau unitățile în apărarea provinciei, s-a născut, la români, apelativul duca, frecvent și în onomastică și utilizat, în paralel cu echivalentul preluat de la slavi – voievod sau/și vodă, inclusiv după ce România unită s-a proclamat Regat. De asemenea, dacă, la nivel local, cei care împărțeau dreptatea erau judele și județul, autoritatea juridică supremă era Domnul, derivat din latinescul dominus, prezent, frecvent, în secolele III-VI, în provinciile traco-dace romanizate, în forma populară Domnus. Nu întâmplător, mai marii statelor medievale românești și-au spus, nu o dată mare voievod și domn, cu alte cuvinte, comandant suprem al oștirii (căruia i se subordonau ceilalți voievozi/duci) și instanță supremă juridico-administrativă, adică exact ce reprezintă nivelul superior de organizare a statului român modern, fie din vremea când era condus de Rege, fie, azi, de Președinte!

Tot vechea înțelepciune populară a strămoșilor noștri traci, atestați prima dată de Homer, în Iliada, acum mai bine de 3200 de ani, a făcut să se păstreze, și după creștinare, legătura oamenilor cu pământul. Astfel, plecând de la cultul străvechi, din epocile preistorice al zeiței Geea, a fertilității, strămoșii noștri au continuat, și după creștinare, să considere că noi suntem ai pământului, nu pământul al nostru. Acest lucru se explică prin faptul că în pământ sunt îngropați moșii și strămoșii de la care am moștenit credința, sângele, neamul, limba și tradițiile și, din același pământ, dacă dă Dumnezeu ploaie și soare la vreme, va ieși recolta cu care ne creștem copiii, cărora le vom transmite, la rândul nostru, credința, sângele, neamul, limba și tradițiile.

Din epoca romană, de la latinescul terra = pământ, s-a născut cuvântul țară, în spațiul carpato-balcanic fiind atestate, anterior creării statelor medievale românești (secolele IX-XIII), dar chiar și după, zeci de asemenea țări, nu doar la nord de Dunăre – Țara Ungului, Țara Beregului, Țara Maramureșului, Țara Oașului, Țara Lăpușului, Țara Moților, Țara Oltului/Făgărașului, Țara Bârsei, Țara Bronnicilor, Țara Bolohovenilor, Țara Moldovei, Țara Berladnicilor, Țara Vrăncii. Țara Loviștei, Țara Severinului, Țara Almăjului și altele – ci și în Balcani: Țara Cărvunei, Țara Moșilor (vechiul nume al moesilor și cel al provinciilor romane Moesia Inferior și Moesia Superior, la niște moși s-ar putea să se refere!), Țara Șopilor, etc și este posibil ca țărenii (unul din grupurile de români timoceni, așezați în estul zonei, lângă Dunăre, alături de pădureni, ce locuiesc în zonele montane și depresionare, împădurite și de ungureni, situați în nord-vestul regiunii, originari din Banatul aflat sub stăpânire maghiară) să se refere, ca și termenul nord-dunărean țărani, la oamenii pământului. Ion Conea, în documentarea sa prin Țara Vrăncii, în anii ’50 ai veacului trecut a mai găsit localnici care știau că țară înseamnă locul unde se fac bucate, adică unde se practică agricultura. Deci, țăranii = oamenii pământului. Acest lucru se observă prin expresii, populare, sau nemurite în opere literare, în tot spațiul românesc actual. Astfel, pentru basarabeni, băștinașii sunt numiți pământeni. În Oltenia, localnicii, când vor să afle de unde este cineva, îl întreabă de unde e de pământ? În romanul Ion, scris de ardeleanul Liviu Rebreanu, eroul principal stă de vorbă, la capătul ariei, cu pământul, exact cum ar vorbi cu o ființă vie. Moldoveanul Mihail Sadoveanu, născut în satul Vatra (azi – cartier al Pașcanilor), are, în romanul Frații Jderi, un capitol intitulat Oamenii Pământului. Ion Creangă, în Amintiri din copilărie, încheie cu formula ia, am fost și eu, acolo, un boț de humă – trimiterea, cu caracter biblic, fiind clară: Pământ ești și-n pământ te vei întoarce!…

Tocmai de aceea, tot din vechime, apare legătura cu spațiul mioritic, „râul, ramul” (menționată încă din antichitate, prin însemnările romane care menționau că daci de montibus inhaerent= dacii trăiesc lipiți de munți) și când vine vorba de apărarea plaiurilor natale. Astfel, această legătură apare de la Dromichete, Burebista și Decebal, trecând prin voievozii medievali – Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Ion Vodă cel Viteaz, Mihai Viteazul – până la jertfele soldaților-țărani ai Armatei Române, care, la Plevna, Opanez, Smârdan, Rahova, Vidin – au consfințit Independența, iar la Predeal, Mărăști, Cireșoaia, Mărășești, Oituz, pe Nistru și pe Tisa, și-au dat viața pentru România Mare, făurită acum un veac, la sfârșitul lui 1918.

La fel, așa cum am văzut, cultul strămoșilor, se află în relație strânsă cu legătura comunităților cu pământul: sunt mai multe momente în an în care se face pomenirea morțilorMoșii – de primăvară, de toamnă, etc, Paștile Blajinilor, Înălțarea (Ziua Eroilor), sâmbăta morților, sau, la catolici, Ziua Morților (la început de noiembrie).

În smerenia și simplitatea sa, după Liturghie, țăranii noștri au creat un termen nou – omenia. Ce înseamnă să omenești pe cineva = pilda Bunului Samaritean: îți bate cineva la ușă, e obosit, plin de răni, murdar, flămând, însetat… Nu-l cunoști, dar îl primești în casă și-l omenești: îl speli, îi oblojești rănile, îl hrănești și-i astâmperi setea… Îi pregătești așternut curat, spre odihnă… Îl lași să se întremeze și, când se hotărăște să-și continue drumul, îi pui în desagă merinde, haine groase, de schimb, îi dai și niscaiva galbeni de cheltuială, că, cine știe, un nepot de-al lui ți-a întoarce binele, însutit, înmiit, unui nepot de-al tău! Deci, din latinescul homo = om, a rezultat o întreagă familie de cuvinte: om, a omeni, omenesc, omenie, Omenire…

Respectul față de Natură al strămoșilor noștri, care doreau să ocrotească nu doar Natura, de care depindeau, prin mii de fire nevăzute, ci și viitorul comunităților din care făceau parte și care depindeau de același pământ se manifesta în fațete multiple. Astfel, când un localnic se ducea la pădure să taie lemne pentru iarnă, după ce tăia un copac, îl făcea bucăți și-l încărca în căruță, planta mai mulți puieți, ca să aibă și urmașii de unde să ia lemne peste ani. De asemenea, spre a nu fi complet secătuit solul de substanțele nutritive, se lăsa o parcelă din cele trei să se „odihnească” un număr de ani, iar pentru fertilizare se „îngrășa” solul cu bălegar… Au în vedere eco-salvaționiștii măsuri de acest gen? Mă îndoiesc!…

Un alt element străvechi, de peste un mileniu, se leagă de ocrotirea ariilor naturale, astea pentru care se isterizează atâta, azi, eco-marxiștii salvaționiști, care luptă să salveze Planeta, chiar dacă Umanitatea/Omenirea și Omenia vor pieri. Astfel, un termen românesc de origine slavă, braniște, se referă la interdicția – stabilită de domnie, mănăstiri sau/și boieri -, de a se tăia pădurea într-un loc, spre a fi conservat biotopul natural al speciilor de animale din aceste arii forestiere. Asemenea braniști au creat peste 100 de asemenea nume și peste 90% din numele de acest fel se în spațiul românesc, din Timoc până în Basarabia, și din Muntenia până-n nordul Ardealului; doar un singur toponim – în Slovacia, altul – la sârbii din Kosovo, câteva în Bulgaria și restul – românești (dacă ar fi fost moștenite de maghiari, direct de la slavi, ar fi trebuit ca ungurii să aibă atât apelativul/termenul, cât și astfel de toponime: nu au nici unul, nici în Ungaria, nici în Secuime!). Cum unul dintre ele este un hidronim ce desemnează un pârâu, care curge prin apropierea vechii cetăți Dăbâca, a voievodului ardelean Gelu Românul, este posibil ca o asemenea legislație, incipientă de protecție a naturii să fi apărut încă din secolul al IX-lea, când a domnit voievodul menționat!

Și, dacă veșnicia s-a născut la sat, tot de acolo, prin filosoful Lucian Blaga s-a născut și expresia spațiu mioritic, în care, pentru cel puțin două treimi din spațiul românesc (în Balcani, chiar pentru aproape tot spațiul!) – munți, depresiuni, culoare de vale, dealuri și podișuri, s-a întrupat, în primele versuri din Miorița, cea mai condensată caracterizare geografică a spațiului românesc: Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai… Din culmea principală, între doi afluenți ai râului principal (fie el Putna, fie Bistrița, fie Oltul…) se desprinde o culme laterală, cu versanți abrupți – piciorul de plai, numit, popular și picior de munte, crac de munte, etc… Acesta are partea superioară cu o pantă mică, motiv pentru care s-a pretat, după defrișarea pădurii, la folosință fie ca pășune, fie ca fâneață…, așa cum este, de pildă, locul numit Poiana Ciungi, de sub Vârful Giumalăului… Versanții abrupți, care încep chiar din „spatele” satului din vale, au fost lăsați împăduriți, atât ca să aibă omul de unde-și lua lemne pentru iarnă, cât și ca potențial loc de adăpost, în caz de vreo năvală de-a unor nepoftiți… Codrul – frate cu românul – oferă și răcoare vara, adăpost de vânturi, când e mai frig, dar și resurse; animale ce erau vânate, fructe de pădure… Iar gura de rai, situată la confluența afluentului cu râul principal – de pildă a Ruscăi cu Bistrița, ori a Cozei cu Putna – este, în fapt, un con de dejecție, bombat, situat, frecvent, deasupra zonei inundabile, chiar și la ape mari, cu un substrat bogat în ape freatice, curate, filtrate natural, bun pentru așezări, culturi legumicole, iar terasele laterale – pentru agricultură… Apa râurilor, limpede, curată, era bogată în pești, raci, etc… În plus, microclimatul de adăpost, ce nu cunoștea nici Crivățul iernii și nici arșița caniculară a verii, oferea condiții bune de locuit, comunităților situate în aceste locuri. Iar în Țara Vrăncii, între gura de rai, de la confluența Cozei cu Putna și raiul din Ceruri se află dealul numit Răiuțul – adică, un rai mai mic, loc numai bun de serbare câmpenească, vara, așa cum mai erau numeroasele culmi muntoase și/sau deluroase din spațiul românesc, cu nume mai mult decât sugestive: Fața lui Arminden, Fața Sfântului Ilie, Piatra Nedeii și altele… Și, așa cum, și azi, conform mărturiei de mai anțărț a unui cioban cu stâna mai sus de Cheile Țăsnei, versurile Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai nu exprimă doar suișul și coborâșul turmelor de oi, în transhumanță, ci și valurile vieții, în timpul căreia omul se află, succesiv, fie în culmea fericirii, fie în valea plângerii… Fiindcă succesiunea evenimentelor din viața unui om este, în fapt, un deal, o vale, un deal, o vale… Nu ni s-a dat, de către Cel Atotputernic, Răul ca să suferim, ci ca să putem, prin comparație, a prețui Binele!… Nu întâmplător, în popor se zice, de secole: Rău cu rău, dar mai rău fără rău! sau Prea-binele este dușmanul binelui! ori Tot ce-i prea mult, strică!…

Românul a avut, dintotdeauna, un respect deosebit față de proprietatea privată. Acest lucru este dovedit de sutele și miile de toponime de genul Lacul lui Băban, Valea lui Darie, Dealul Lămășoi, Fața Cristesei, Dealul Obejdeanului, Valea Danului, Pârâul Boghii, Pârâul Pantei, Valea Enei, Valea Fetei, Valea lui Stan, Valea lui Pătru, Padina Matei, Valea Popii și multe, multe altele. Semnificația acestor nume este că, în comunitatea respectivă, oamenii știau că Băban, Darie, Lămășoi, Cristeasa, Obejdeanu, Dan, Boghea, Pantea, Enea, Fata, Stan, Pătru, Matei, Popa dețin un teren undeva și respectau acest drept de proprietate, la fel cum așteptau ca și restul comunității să le respecte și lor proprietatea. Și, peste secole, după decenii de regim comunist, în care ni s-a predicat despre „bunul întregului popor”, „proprietatea colectivă”, azi, România este țara din Uniunea Europeană cu cea mai mare pondere de proprietari de locuințe – 96%.

Un alt lucru important pentru strămoșii noștri este respectul față de cuvântul dat. Și acesta a rămas în toponimie, așa cum o arată numele pasului Tabla Buții, din Carpații de Curbură, situată între Valea Buzăului (ardelean) și Valea Teleajenului. Pe acolo, în fiecare toamnă, ciobanii treceau cu oile spre locurile de iernat din Balta Dunării… Localnicii, știind acest lucru, se tocmeau cu bacii, pentru mai multe buți/putini de brânză. Dădeau și o arvună (un avans), se bea și aldămașul, se înțelegeau ca restul de bani să-l dea localnicii primăvara următoare, după Sângeorz, când reveneau turmele spre munte… Apoi, fiecare se ducea în treaba lui… Buțile se însemnau pe o tablă, numită, de aceea, Tabla Buții. Primăvara, localnicii reveneau în pas, pe la sfârșitul lui aprilie-începutul lui mai, când păstorii urcau cu oile: aceștia dădeau buțile cu brânză, primeau restul de bani și fiecare își vedea apoi de treabă… La fel stăteau lucrurile și la Târgul de Fete de pe Muntele Găina, care se desfășura, în fiecare an, ca multe alte nedei din Carpații Românești, de Sântilie (20 Iulie). Acolo se întâlneau locuitori din multe sate din Apuseni, situate, de regulă, la distanțe mari unul de celălalt. Dacă o fată de pe versantul vestic îi era dragă unui băiat de pe clina răsăriteană și voiau a face casă împreună, familiile lor se înțelegeau, asupra datei căsătoriei, vorbeau cu preotul, cu nașii și stabileau data, mai în toamnă, după ce se vor fi cules toate bucatele. După ziua de târg se despărțeau și se mai vedeau, după câteva luni, la nuntă: fiecare își ținea cuvântul dat! De aici, din aceste exemple – și din altele, că sunt mai multe! – a rămas în popor zicerea ce-am vorbit, vorbă să fie! Oamenii știau – și cei crescuți în acest cult știu și azi! – că promisiunea e mai rea ca datoria! Lucru care îi este complet străin unei doamne ministre a Educației, de astăzi, care a lăsat fără răspuns, întrebări adresate cu luni de zile în urmă!… Halal „respect” față de cetățeni, venit, cică, din partea unui „dascăl”!…

Tocmai de aceea, înțelepciunea populară milenară, strânsă în nenumărate proverbe, cimilituri și zicători – adunate de învățații noștri, de mai bine de un secol, în mai mult de zece volume, din toate ținuturile locuite de neamul românesc, ar fi bine să fie traduse în toate limbile de circulație internaționale și să ajungă pe birourile marilor decidenți ai puterilor mondiale, spre consultare și chiar aplicare. Poate, asemenea proverbe, aplicate de acești diriguitori, ar feri Lumea de rău!…

O altă expresie veche, fără legătură cu… comunismul, așa cum niște neștiutori în ale istoriei, m-au acuzat mai demult, este „cei șapte ani de acasă”. După Unirea Principatelor, la Palatul Domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza s-a prezentat o delegație de țărani. Domnitorul i-a primit, iar țăranii l-au rugat să dea o măsură prin care, dacă ei n-au avut ocazia să învețe carte, măcar copiii și nepoții lor să aibă așa o șansă. Ca urmare, a apărut Decretul Domnesc al lui Cuza, care a generalizat învățământul obligatoriu de 4 clase (1864), iar expresia cei șapte ani de acasă se referă, de atunci, la educația primită în familie până la 7 ani, când copilul pleca la școală.

Ținând cont de toate aceste exemple, strămoșii noștri nu s-au sumețit niciodată, nu s-au crezut, nicicând, buricul Pământului sau, cu atât mai puțin, buricul Universului, așa cum au pretenția, azi, diferite personUlități, nu doar de pe la noi, ci și de aiurea. Instinctiv, empiric, cu modestie și smerenie, oamenii de la noi, strămoșii noștri, au respectat pământul, fie că era vorba de țarina lor, ca părticică a țării, fie de această țară, ca parte a Planetei. Pentru acei neica-nimeni, avem un mesaj, care are și o componentă statistico-matematică. Astfel, Istoria planetei Terra are cel puțin 4,5 miliarde de ani. Din această vârstă venerabilă, Istoria speciei umane totalizează cam 2 milioane de ani. Dacă se împarte ultima valoare la prima – deci Istoria umanității la cea a Pământului, obținem, cu îngăduință, 0,444444‰, rotunjit, 0,5‰. Dacă ținem cont de faptul că, cu tot cu cei trăitori acum pe planetă – peste 8 miliarde, Omenirea totalizează peste 108 miliarde pământeni, un singur individ „reprezintă”, din Istoria Pământului, 0,000000000000048644926691901. Deci, o picătură dintr-un (mare) Nimic! Ca să închei(em) aceste considerații, mai adăugăm că, Pământul fără Omenire a mai existat, dar Omenire fără Pământ – ba! În plus, ca o dovadă că pe Pământ nu-l „doare” nicăieri de existența noastră de viermi ce mișună la suprafața sa, deși, în fiecare moment, milioane de oameni, mergând pe stradă, bat Pământul în cap (la propriu), de sute de mii de ani, mișcarea sa pe orbită nu a fost schimbată cu nici măcar o fărâmă de secundă. Și, să ne ferească Dumnezeu ca, într-o zi, „sătul” de nerecunoștința noastră față de acesta, Pământul să „sară în aer”: nici „în aer” nu vom mai fi, ca specie, deoarece până și aerul pe care-l respirăm stă în jurul planetei ca urmare a atracției sale gravitaționale!

Am crescut, de mic, cu convingerea că, într-o discuție în contradictoriu, purtată civilizat, se poate ajunge să ne înțelegem că nu ne-am înțeles! Nu trebuie „combătut” Omul, ci ideea, iar apărarea punctului de vedere personal trebuie susținută cu argumente, pe un ton civilizat: prefer Cuvântul rostit și nu răstit! De asemenea, într-o societate marcată de dictaturi – și de dreapta, și de stânga – după decenii de la momentul revenirii la democrație, există, încă, numeroși concetățeni care merg pe „principiul” cine nu e cu noi, e împotriva noastră. În urma mai multor experiențe personale, țin să le demonstrez acestor concetățeni că, în societatea noastră există o multitudine de posibilități, pe care am exprimat-o, cu mai bine de un deceniu în urmă, printr-un exemplu… geografic:

Astfel, cetățeanul A coboară pe Copou, dinspre Universitate, spre Fundație (Piața Mihai Eminescu). Cetățeanul B urcă spre Universitate, deci merge în sens contrar lui A. Cetățeanul C, în acest timp, așteaptă la semafor, în fața Corpului B al Universității, să traverseze pe cealaltă parte a străzii, spre Corpul A. Acest cetățean – C – merge contra lui A, sau a lui B? NU, are doar altă direcție!… La fel, am putea continua cu un cetățean D, care închiriază balonul Universității și se desprinde de sol, spre văzduh. Nici el nu merge nici contra lui A, nici contra lui B sau C, ci se deplasează, în altă direcție!… Și, pentru că oamenii sunt diferiți – până și gemenii au cel puțin câteva elemente care-i fac unici (ora nașterii e diferită, la fel – amprenta digitală) – cum să-i faci pe toți să gândească la fel, să le placă aceleași lucruri, să meargă toți în aceeași direcție??? Și, ca să vedem cum, deși parte a aceleiași specii, suntem, totuși, diferiți unul de celălalt, am ales un alt exemplu… geografic:

Toți suntem oameni, aparținând aceleiași specii – Homo sapiens sapiens – suntem, deci, cum spun țăranii noștri, pământeni, aici cu sensul de locuitori ai planetei Pământ. Doar că, între acești pământeni, unii sunt americani, alții – asiatici, alții – africani, dar noi suntem europeni. În Europa, toți locuitorii continentului sunt europeni, dar unii sunt portughezi, alții – irlandezi, suedezi, ruși, unguri, italieni, însă noi suntem români. În România, unde toți cetățenii săi sunt români, unii sunt bănățeni, alții – olteni, maramureșeni, ardeleni sau dobrogeni, însă noi suntem moldoveni… La nivelul Moldovei (istorice, cu limitele între Carpați și Nistru), acești moldoveni sunt, fie suceveni, fie cernăuțeni, chișinăuieni, gălățeni, băcăuani, dar noi suntem ieșeni… La fel, la nivelul Iașilor, unii stau în cartierul Galata, alții în Copou, în Galata, în Păcurari sau în Dacia, noi locuim în Tătărași… Și, ajungând, la nivelul familiei, sunt mulți cei care poartă numele meu de familie – cel puțin câteva sute – dar, cu prenumele, locul și data nașterii mele nu mai există altcineva!… Deci, unitate în diversitate și unicitate în diversitate!…

Ținând cont de aceste lucruri, dar și de multe altele, având, la bază, atât numeroase lecturi, cât și zeci de discuții, în zile, săptămâni, luni și ani de documentare, cu numeroși înțelepți ai satelor românești, din Basarabia, până-n Timoc, și din Sătmar, până-n Dobrogea, am înțeles atât toate lucrurile la care m-am referit mai sus, cât și cine/ce sunt eu! Mă aflu, acum pe cea mai înaltă crenguță a arborelui neamului, care are rădăcinile înfipte, adânc, de secole, în acest pământ. Iar dacă eu am ajuns sus, la Soare și mă bucur de toate realizările, recunoașterea și aprecierile comunității, asta se întâmplă prin aceste rădăcini, prin strămoși, nu prin forțe proprii, iar, din acest motiv, tot ceea ce fac bun, pe acest pământ, e răsplata mea pentru ce mi-au oferit înaintașii și/sau contemporanii mei, prin strămoși, moși, părinți, personal medical, educatoare, învățătoare, profesori, prieteni, rude, cunoscuți, colegi… Răsplata pentru toate cele primite este de a îndeplini, cât mai bine, cu credință, conștiinciozitate și responsabilitate, tot ceea ce am de făcut în această lume, după voia Celui de Sus, atât în plan personal, familial, cât și în cel profesional, social, etc!

În fine, ca să închei, Educația trebuie să se bazeze pe morala creștină, începând cu Cele 10 Porunci, bun-simț, bună-credință, simțul măsurii, „cei șapte ani de acasă”, omenie, conștiință, responsabilitate, caracter, onestitate, competență, coloană vertebrală, respect față de sine și activitatea proprie, dar și față de semeni și munca lor. Având transmise asemenea valori, din om în om, din generație în generație, vom fi siguri atât că nimeni nu ne va mai încălca drepturile și libertățile, fiindcă așa vrea mușchiul său, dar și că nici lor nu le vor fi încălcate!

Cine se va „înhăma” la o asemenea treabă va avea suportul meu! Cine nu – NU!

DOAMNE-AJUTĂ!

Când s-a produs diftongarea lui „o” în „oa”? Joi, apr. 23 2020 

O chestiune legată de evoluția limbii române, din dialectul traco-daco-roman al latinei (secolele II/III-VI) este evoluția fonemului o în oa. Aceasta apare în toate dialectele limbii române – de pildă, grecescul chori = sat, a trecut, la aromâni, în hoari. De asemenea, latineștile solem, corona, Nicola, hora, domna, au dat, în română, soare, coroană, Nicoară, oară, doamnă… Se pare că această evoluție nu a avut loc înainte de anul 600, deoarece, în celelalte limbi romanice – care erau, atunci, tot dialecte ale latinei populare – nu apare o asemenea diftongare (cum nu apare nici mai târziu). Astfel, de pildă, solem a dat forme ca sol – în spaniolă, soleil – în franceză, sole – în italiană.

Ținând cont de faptul că fenomenul este universal în dialectele românești, înseamnă că modificarea s-a produs, independent, doar în vremea transformării – și sub înrâurire slavă – a dialectului traco-daco-roman al latinei în limba română, în secolele VIII-X. Această modificare apare și în termeni de origine slavă sau greacă, moșteniți, probabil, în aceeași epocă și cărora li s-a aplicat aceeași modificare ca și cuvintelor de origine traco-dacă sau latină. Astfel, neogrecul kokkona a dat, în română, cucoană, exact ca și domna, din latină, devenit doamnă. La fel s-a întâmplat și cu varianta masculină, (cu)conul, care, ca și domnul, a devenit, la genitiv, „Coane!”, ca și „Doamne!”… Dintre elementele slave, aducem o serie de toponime, care au pe o nazalizat: din slavul glimbokii = adânc au rezultat toponimele Glimbocata – în Muntenia, Glimboca – în Banat, dar Glâmboaca – în sudul Transilvaniei. Prin contrast, ucraineanul glybokii a dat, fără nazalizarea lui o, toponimul Holboca, în Moldova, sau Hliboka, în nordul Bucovinei… După cum se vede, româna a moștenit cuvinte slave vechi cu vocale nazalizate (păstrate, dintre limbile slave, doar de poloneză) – în forme ca Dumbrava/Dâmbovița/Dâmbovnic, Crâng, Sâmbăta/Sâmbotin, spre deosebire de formele slave denazalizate, dintre care unele au intrat și în română – Dubrava/Dubăsari, Cruglic, Subota/Sobota/Subotica…

Unele variante ale românei s-au dovedit mai rezistente la această schimbare: astfel, ardelenii pronunță sore, moră, Nicoră, în loc de soare, moară, Nicoară, iar la istroromâni apare forma oșore, în loc de oușoare. Prezența toponimului Jeiăni, numele satului cu cea mai importantă prezență istroromână azi (derivat, poate, dintr-un Jieni), dar și a unor particularități specifice atât bănățenilor, cât și rotacizanților din Apuseni, duce la ideea că acești istroromâni au migrat sau erau, acum un mileniu, în contact cu un element românesc din vestul Ardealului (mai exact din actualul județ Hunedoara). Această arie se află în Ardeal (deci are, măcar în parte, particularități de vorbire ardelenești), include o arie cu rotacizanți (moții din Apuseni se găsesc, în parte, în nordul județului), are și elemente specifice graiului bănățean (prezente și în toponimie – de pildă, Gelmar, dintr-un Gealul Mare, în loc de Dealul Mare, dar și Ghelari, pronunție ardelenească pentru Delari; Hunedoara, în loc de Huedin, cu n din Huniade păstrat, exact ca în formele bănățene Greoni, Muroni, Gruni, Băsărăboanea, călcâne, cuni…), dar este și județul în care se află cursul superior al Jiului, de unde vor fi plecat jienii/jăienii spre Istria…

Răspândirea formelor legate de antroponimul Paște Luni, apr. 20 2020 

Numele Paște este strâns legat de Sărbătoarea Învierii Domnului Nostru Iisus Hristos, evoluând din forma latină Paschae, care, la rândul ei, vine din ebraicul Pesah. Forma traco-daco-romană/veche românească se pare că a fost Pasce, exact ca și în cazul lui pește, care, din latinescul pisce a avut forma mai veche pesce, dovedită și de singularul aromân pescu și de forma pescar – cel care prindea pesce, nu pește (deoarece, în acest caz, cel care-i prindea pe pești s-ar fi chemat peștar). În sprijinul ideii vine și derivatul, la plural al sufixului traco-dacic -isc/-isk, forma -esci, devenită, ulterior, -ești, dar păstrată, în Munții Apuseni, de oiconimul Bucuresci.

Patronimul este atestat ca atare – Paște – în Moldova, Muntenia, Oltenia, în forma Paști – în Ardeal, unde apare și forma Paștiu.

Contaminarea acestei forme – Paște – cu Pascu a dat forme precum Pașcu, Pașca – atestate din Evul Mediu în Moldova, Maramureș, Oltenia, Ardeal, apoi, derivate ca Pașcan, Pașcanu – prezente în Moldova, inclusiv cu derivate toponimice, de forma Pașcani, localizate atât în Moldova, cât și în Basarabia. Din forma Pășca, au derivat nume ca Pășcan, Pășcanul, dar și forme toponimice ca Pășcănei. Mai amintim și formele patronimice Pășcu, Pășco, Pășcălat, Pâșcu, Pâșca.

De la substantivul pască au derivat forme ca Pasc, Pasca, Pască, Pascul, Pasci – atestate în Ardeal, dar și Păsculescu, de la care a derivat și forma toponimică Păsculești. Cu derivate se amintesc forme ca Pascotă – în Muntenia, Oltenia, Moldova -, Pascoi – atestat în sudul țării, ca și Paschiia – prezent în Oltenia, Păscul – în Muntenia, Păscan – atestat în Moldova, Muntenia, în vreme ce, în vestul Ardealului și în Banat apare forma Păsconi. Tot în vestul țării – mai exact, în Țara Moților – apar formele Păscoiu, Păscuiu, Păscuț, în vreme ce Păscău, Păscăescu circulă în Oltenia. De asemenea, în nordul țării apare, ca formă toponimică, Păscăuți.

Dintr-o formă neogreacă au rezultat Pashalie – în Ardeal, Pashale – în Muntenia, Pashul – în Oltenia, dar și forme apropiate de cea italiană Pasquale: Pascal, Pascalina, Pascalie, Pascale – atestate în Ardeal, Moldova, Muntenia, Dobrogea, Păscăloniu – în Oltenia (Mehedinți), Păscălina – în Moldova și Dobrogea.

Frecventa utilizare a acestor nume a făcut ca, de la o poziție în apropierea locului 200 în Evul Mediu (locul 186 în Țara Oltului), patronimele de acest fel să urce în ierarhie, în prezent fiind atestate, în spațiul românesc, pe locurile 83 în România și pe 87 – în R. Moldova.

« Pagina anterioarăPagina următoare »