Despre cât de „persecutați” sunt maghiarii… Sâmbătă, mai 2 2020 

După intervenția de zilele trecute a lui Herr Praesident, s-au „bășicat” vecinii de la Apus… Nu am treabă cu ce a spus, nici cu tonul folosit de „locatarul” de la Cotroceni, dar, dacă tot au adus maghiarii vorba despre asta, să venim cu argumente care să arate cine, dintre români și maghiari – sau, în general, dintre europeni și maghiari – „suferă”, de circa un secol, de „mania persecuției”…

Acum un an eram cu studenții, în practică la Budapesta (dacă nu venea covidul, și acum aș fi fost tot acolo! 🙂 ): în Piața Eroilor, o mână de oameni, cu pancarte, hărți – în maghiară și engleză – se văitau că ce rău le-a făcut lor Trianonul!… Am și niște poze cu ei… În plus, de 100 de ani, au rămas „încremeniți” în (i)logica lui „Nem, nem, soha!” = „Nu, nu, niciodată!” – cu înțelesul că ei nu vor accepta niciodată „diktatul” de la Trianon!…

În semn de „protest”, ministrul maghiar care a semnat Tratatul de la Trianon, după semnare, și-a dat demisia!…

Sper să nu mă-nșel, dar, în ultimul secol, în Europa, ei au rămas singurii cu idei revanșarde, revizioniste! Germania a „visat” la „drang nach Osten”, până în 1945, a (re)ocupat Alsacia și Lorena (1940-45), apoi, s-a reconciliat, și cu Franța, și cu Polonia și nu am mai auzit să mai revendice nici regiunea sudetă din Cehia… Austria a visat o vreme la Sud-Tirol (Trentino), dar, după ce italienii au acordat drepturi minorității germanofone de acolo, nu mai sunt probleme!… Grecii au visat la Constantinopol, orașele de pe coastele egeene și pontice ale Turciei, dar, după 1922, ciomăgiți de Ataturk, s-au liniștit (a mai rămas problema Ciprului, dar, zic eu, se va rezolva și asta!)… Bulgarii voiau să recupereze Pirotul de la sârbi: acum nu cred că mai vor asta, cum, după 1940, s-a lămurit treaba și cu Cadrilaterul: e la ei, iar noi îl „reocupăm” în fiecare vară, ca turiști 🙂 … S-a lămurit, după Vinerea Mare și problema Irlandei de Nord (e posibil ca, după Brexit, nord-irlandezii, inclusiv cei pro-Londra, să vrea revenirea în UE prin Unirea cu Irlanda 🙂 ) Francezii, cam scrâșnind din dinți, au dat ceva autonomie corsicanilor, deci s-a mai „dezamorsat” (mult) din tensiunea pro-italiană a insularilor… Spania a reglat conturile cu bascii, cu galicienii, mai rămân catalanii mai recalcitranți, dar se vor liniști și ei (e interesant că, în Catalunya, există un nucleu important de catalani pro-Spania și nu e deloc mic – știu ce spun că am fost recent pe-acolo!…)…

Deci, mai rămân ungurii, care, cu „Nem, nem, soha!” vor să recupereze Burgenlandul de la Austria, sudul Slovaciei (de la slovaci), Transcarpatia (de la Ucraina), Ardealul (de la noi), Vojvodina (de la sârbi), toată Croația (a fost „regat autonom” în Ungaria Mare), inclusiv Fiume (azi Rijeka, tot la croați) și o bucățică din nordul Sloveniei! A, era să uit: o bucată din Ungaria Mare a ajuns la polonezi, după 1918 (în Munții Tatra): bănuiesc că o vor și pe aia! Ca să nu mai zic de Bosnia-Herțegovina, cu regim de „condominium” până în 1918, împărțit cu austriecii!… Ce țară din Europa, sau chiar din lume, vrea câte ceva de la TOȚI VECINII???

Era să-i „uit” pe ruși și pe turci… Doar că, atât prin teritoriu, cât, mai ales prin mentalitate și practici, nici Rusia nici Turcia nu prea sunt în Europa, ci, mai degrabă, în Asia, având mai multe în comun cu China sau/și cu dictaturile din Orientul Apropiat și Mijlociu – Siria, Iran, Arabia Saudită, plus Pakistan, Afganistan, Kazahstan, Kârgâzstan, Azerbaidjan… Așa cum Islamul nu se (prea) „împacă” cu democrația, drepturile omului și libertățile cetățenești (surpriza plăcută, aici e Marocul, dar și el ocupă, de peste 40 de ani, Sahara Occidentală…), tot așa și sărăcia și lipsa de educație și a unui nivel de trai decent pentru o bună parte a rușilor (și sub țari, și în comunism, și după 1989!) nu au nimic în comun cu valorile occidentale (din Europa, America de Nord Anglo-Saxonă, Japonia, Noua Zeelandă, Australia și chiar India!).
Ataturk a încercat să „împace” otomanismul (definit ca otomano-turcism – turca a fost modernizată, s-a trecut la alfabetul latin..) și Islamul (separat de stat) cu democrația (deși, multă lume uită că, din 1920, până prin 1955, în Turcia a fost la putere un partid unic, iar ulterior, atunci când democrația o lua razna, până prin 2000, intervenea armata turcă, prin lovituri de stat!), dar, odată cu Erdogan s-a „ales praful” de visul lui Ataturk… Iar la ruși – de peste trei secole e aceeași poveste: își mint vecinii de-ngheață apele: români, polonezi, baltici, finlandezi, balcanici, ucraineni, mai nou – și pe vest-europeni și nord-americani, doar-doar se va realiza, odată și-odată „visul lui Petru cel Mare” – o Rusie de la Pacific (Vladivostok) la Atlantic (Lisabona/Bordeaux/Le Havre). Ferească Dumnezeu!

În plus, poate că nu e o întâmplare faptul că, prin intervenția lor și refuzul de a negocia, concret, nu cu „abureli”, soluții viabile – exact turcii (în Cipru) și rușii (în R. Moldova, Ucraina, Georgia) au creat pseudo-state, nerecunoscute de ani de zile de comunitatea internațională!

Apropos de deznaționalizare: țipă ungurii, prin articolele și studiile lor, că am „românizat” orașele din Ardeal și Banat, în ultima sută de ani, ceea ce, în bună măsură, e adevărat. Omit însă faptul că acest proces a fost unul natural, aproape deloc impus (exceptând unele măsuri ale lui Ceaușescu, de după 1980, de a acorda, prin repartiție guvernamentală, unele posturi – în administrație, miliție, sănătate, învățământ, cultură, unor români, inclusiv în Secuime) și fără a avea „în spate” un aparat deznaționalizator cum a avut Ungaria dualistă în anii 1867-1918. Dacă, până după 1989, românii au avut o natalitate mai mare decât a maghiarilor și, frecvent, în jurul orașelor cu importante comunități maghiare din Transilvania, se găseau sate cu majorități românești, când urbanizarea a devenit un fenomen de masă – timid, din perioada interbelică și, masiv, în cea comunistă (mai ales după 1960), mulți locuitori ai satelor au migrat spre orașe, inclusiv spre cele ardelene, bănățene… De fapt, am publicat, aici, acum aproape trei ani, inclusiv în engleză, un material despre reprezentarea minorităților în Ungaria (înainte de 1918), versus România (după 1918)… Și, fiindcă veni vorba, nu doar ungurii ne „acuză” de „românizare”: am tot dat pe net peste articole, adesea scrise de evrei originari din Bucovina, care vorbeau despre „Romanianization of Bukovina” în perioada interbelică, dar n-au suflat o vorbuliță despre deznaționalizarea satelor de la nord de Prut din aceeași Bucovină, în perioada austriacă (1785-1918)!…

Iată niște exemple care arată cum a funcționat, în jumătate de deceniu de dualism „malaxorul” asimilării minorităților, prin maghiarizare:
– dacă pe la 1870 mai existau, peste munți, orașe care aveau majorități românești – Făgăraș, Arad… – , în 1910 nu mai era nici unul!
– pe vremea dualismului nu s-a recenzat etnia, ci doar limba: în plus, evreii, care erau, dintotdeauna, mozaici, apar la maghiar(ofon)i, putând fi recuperați, ca etnie idiș, doar după confesiune (inventarierea cetățenilor doar după limba vorbită era un alt mijloc de a crește ponderea maghiarofonilor); în școlile de stat din Ungaria dualistă NU se preda nimic în limbile minorităților (deci, nici în română): azi, în România, maghiara este folosită, nu numai în unitățile de învățământ de stat (de la grădiniță, până în Universități), ci și în administrație (ședințele Consiliilor Locale în localitățile cu majorități maghiare se desfășoară în maghiară, cu traducere simultană pentru consilierii români!) și justiție (la procese există interpret/traducere în maghiară, iar sentința se comunică și în această limbă) și chiar în mass-media (există, la TVR, emisiuni în limba maghiară, prezente în program, cu excepția intervalului 1980-89, încă din perioada comunistă)!
– nu puteai ocupa posturi în orașe fără a cunoaște și a utiliza în viața publică limba maghiară;
– chiar și după Trianon, din cei vreo 9 milioane de locuitori, peste 1 milion erau minoritari în Ungaria: câteva sute de mii de germani, vreo 200-250 de mii de români, alte câteva mii de slavi (slovaci, cehi, sârbi, croați, ruteni…), plus evreii (tot câteva sute de mii), țigani… Astăzi, exceptându-i pe țigani – cu o natalitate mare – care reprezintă vreo 4-5 % din cei aproape 10 milioane de locuitori (erau, până după 2000, peste 10 milioane, dar a scăzut populația și la ei…), mai sunt câteva mii de germani, slovaci, români, sârbi, ucraineni… Românii au scăzut de 10 ori într-o sută de ani! Dacă le făceam și noi asta lor, ar fi fost un scandal monstru! Astfel, la 1930, ungurii erau cam 9% din populația României (între granițele de acum), azi au cam 6%, scăzând (pentru că au, de peste un secol, o natalitate scăzută) de la peste 1,4 milioane la 1,2 milioane (deci, ei sunt la 85% din cât erau acum un secol, românii din Ungaria – la 10%! – comparați singuri!
– de bine ce au fost și maghiarofoni și maghiarofili, evreii din Ungaria au fost, într-o majoritate covârșitoare (inclusiv cei din nordul Ardealului) deportați la Auschwitz! Se (cam) feresc și azi să zică, direct, că ungurii i-au deportat (vedeți, prin comparație cât aruncă în români cu lături, inclusiv azi!);

Dovezi ale maghiarizării, care, la vecinii noștri de la Apus este „obicei” vechi, multisecular: familii voievodale, cneziale, boierești, la origine românești, care – ca să-și păstreze rangul de nobili -, au trecut la catolicism: Drag (Maramureș) a devenit Dragfi, Cândea (Hațeg) a devenit Kendeffy, Mailat (Făgăraș) a devenit Majlath… Ca să nu mai zicem de regi, guvernatori ai Ungariei, de origine română: Szent Istvan/Sfântul Ștefan (care i-a creștinat la anul 1000) era român pe jumătate (după mamă) și îl chema, înainte de a accepta sprijinul financiar al Romei, Vajk/Voicu! Iancu de Hunedoara, cneaz român, a fost guvernator al Ungariei, iar Matia/Matei Corvin (fiul său, născut la Cluj) e considerat, până azi, cel mai mare rege al lor!… În „buricul” Secuimii, la Csikszereda/Miercurea-Ciuc, patinoarul poartă numele Vakar Lajos
Și niște exemple de „unguri verzi”, mai spre zilele noastre: șeful Uniunii Mondiale a Ungurilor prin anii 1990 era Patrubany Miklos; un parlamentar UDMR de Covasna, din primii ani post-decembriști se numea Kozsokar Gabor; șeful „PRM-ului” maghiar – Jobbik – Vona Gabor (unde Vona este forma maghiarizată a numelui românesc Oană)!

qed!

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – IX Vineri, mai 1 2020 

Vineri, 1 mai

La orele 6.00, plecăm din stațiunea Băile 1 Mai, în ziua de 1 mai 🙂 … Avem un drum lung, până seara, când vom ajunge la Iași… După ce ieșim din stațiunea, ajungem din nou la Oradea, pe care o ocolim pe o șosea de centură, prin sud-est, ielșin în drumul european spre Cluj, la Oșorhei… Suntem, încă, în Câmpia Crișurilor (o unitate de subsidență, ca și Câmpia Timișului), dar deja se văd mai multe culmi deluroase, parte a Dealurilor Oradei, iar noi ne angajăm, pe Valea Crișului Repede, în amonte, străbătând Depresiunea Vad-Borod…

Facem un popas, pentru cafea, în Pasul Ciucea… La coborârea spre Depresiunea Huedinului ne reîntâlnim cu Crișul Repede, care aici e mai degrabă un râuleț… Aflăm că, exact ca Oltul – la Turnul Roșu și Cozia -, Dunărea – în sectorul Cazanelor – sau Mureșul – în Defileul Toplița-Deda (pe care îl vom străbate după-amiază) – și Crișul Repede are o vale antecedentă, care exista pe acest traseu de dinaintea mișcărilor de înălțare a unităților montane vecine și, pe măsură ce acestea se ridicau, valea se adâncea, păstrându-și cursul…

Traversăm micul oraș Huedin, cel mai important centru al depresiunii omonime, subunitate a Depresiunii Transilvaniei, pe care o vom străbate de la vest la est… La Cluj – important centru economic, universitar, cultural, adevărată capitală a Transilvaniei – facem un popas mai lung… Prilej de a admira Catedrala Catolică Sfântul Mihail, cu statuia lui Matia Corvin, din apropiere, o copie a Lupoaicei, dăruită Clujului de orașul Roma, silueta elegantă a Teatrului Național sau Catedrala Ortodoxă…

După prânz, pornim mai departe, părăsind Valea Someșului Mic, spre a traversa, până la Reghin, în Valea Mureșului, Câmpia deluroasă a Transilvaniei… O unitate cu un relief accidentat, cu multe glimee, care pot adăposti, în subteran, zăcăminte de gaz metan și în care se mai întâlnesc vestitele livezi de fân – fânețe în cadrul cărora se află, plantați, pomi fructiferi, evidențiind o utilizare complementară tradițională a terenurilor agricole, care a făcut ca, în mare parte din spațiul românesc, sensul lui livadă (de fân) să transleze spre cel de loc cu pomi fructiferi…

Traversăm Reghinul, oraș cu o populație amestecată – și în trecut și azi – cu un nucleu german (format din sași), care a întemeiat așezarea, alături de care se regăsesc și azi, români și maghiari… Situat imediat la vest de Munții Gurghiului, obstacol orografic ce favorizează o pluviozitate mai însemnată, Reghinul „atrage” ploile: numele îi vine din germanul regen=ploaie… Și nu scăpăm, nici acum, fără câțiva stropi…

Reghinul e situat pe Valea Mureșului, pe care ne înscriem în amonte, urmând să străbatem și Defileul Toplița-Deda… De la Reghin începe colocviul de practică și, rând pe rând, suntem chemați în față, la microfon, să răspundem la câteva întrebări legate de explicațiile date în această aplicație…

La ieșirea din Toplița – așezare cu majoritate românească, situată la extremitatea nordică a Depresiunii Giurgeului, ne îndreptăm, prin pasul Creanga, spre Borsec. Numele binecunoscutei stațiuni înseamnă ținutul vinului, sau, mai corect, ținutul cu apă pentru vin, trimitere la apele minerale care, după ce secole au fost utilizate de localnici, de peste două veacuri se îmbuteliază, pentru consum, atât intern, cât și pentru export…

Oprim, din nou, pentru a gusta și noi, de la izvoarele din stațiune, apele minerale de aici: mai mulți studenți își iau apă și la „pachet”, în bidoane, sticle… Imediat după Borsec, se încheie și colocviul, cu o veste bună: toată lumea s-a pregătit, și-a luat notițe în caietele de practică și a răspuns, bine, la întrebările puse la microfon…

Totuși, încă, practica nu s-a terminat… Coborând pe Valea Bistricioarei, spre Poiana Largului – semn că am intrat, deja, în județul Neamț, deci în Moldova, vedem, pe dreapta Ceahlăul… Între timp, aflăm povestea migrării strămoșilor lui Ion Creangă, dinspre sudul Transilvaniei, din satul Crâng (estul Țării Oltului). O parte dintre cei plecați, în veacul al XVIII-lea, pentru că n-au fost de acord cu politica dusă de Curtea de la Viena de trecere, forțată a românilor ortodocși la confesiunea greco-catolică, s-au oprit în diferite așezări din Țara Bârsei – Bod, Dumbrăvița, Feldioara… Alții, au mers mai departe, consemnându-se, în Secuime, purtători ai numelui, maghiarizat – Kranga – la Baraolt și Miercurea-Ciuc. Alții au trecut, prin pasul Creanga, în Depresiunea Borsecului și, de aici, fie prin ținutul Bârgaielor, fie, direct, peste Munții Călimani, au ajuns în Depresiunea Dornelor… Aici, numele este prezent, încă, la Dorna-Arini, în satul Cozănești. O parte a neamului Creangă a rămas în Bucovina, deplasându-se spre Botoșana, unde există și azi purtători ai numelui, cealaltă a coborât pe Valea Bistriței, oprindu-se, unii, la Chiril (unde numele este atestat și în zilele noastre), alții, inclusiv bunicul scriitorului, David Creangă, au ajuns la Pipirig, iar de aici, fiica acestuia – și mama povestitorului, Smaranda – s-a oprit la Humulești

După Poiana Largului, străbatem Pasul Petru Vodă și coborâm și noi prin Depresiunea Neamțului, în lungul Ozanei, „cea repede curgătoare și limpede ca cristalul”… Aproape de Târgul Neamț, vedem vechiul cuib de vulturi al Cetății Neamțului… Trecem și prin Humulești unde, cu o altă ocazie, ar merita să vedem casa memorială Ion Creangă, dar, cum ne așteaptă orașul celor șapte coline, ne continuăm drumul…

La Timișești – de unde orașul Iași își ia o parte din resursele de apă, de peste un secol – trecem peste Valea Moldovei, iar imediat după, intrăm în județul Iași… La Moțca, Pașcani, Târgul Frumos, o parte dintre colegi coboară: rămân acasă, pentru câteva zile… Ceilalți ne continuăm drumul și, la un moment dat, revedem cartierul Păcurari: am ajuns la Iași… Cu păreri de rău, dar, totuși, cu o tolbă de amintiri frumoase… Și, după spusele profesorilor noștri, acest final de aplicație practică e și un nou început și, dacă dorim să reedităm acest traseu frumos – sau doar o parte din el, ori un alt itinerar – e suficient ca, împreună cu colegii, prietenii, familia…, să pornim, cu trenul, mașina, avionul, să călătorim, să cunoaștem, să descoperim… Tocmai de aceea, aplicația noastră nu s-a terminat, ci va continua… cu altele! 🙂

1 Mai – Armindenul Vineri, mai 1 2020 

Voi continua să scriu despre asta până când așa-zișii „jurnaliști” din „spațiul carpatodanubianopontic” vor pricepe: așa zisa „zi a muncii” (celebrată prin stat degeaba!) NU este prima și nici singura formă de sărbătorire a acestei zile! Plecând de la o sărbătoare romană, precreștină, dedicată Zeilor Mani, ocrotitori ai familiei – când se ieșea la serbări câmpenești, la iarbă verde, normal, în familie (acest lucru întâmplându-se acum aproape două milenii), după adoptarea creștinismului, s-a marcat Armindenul. Numele zilei este slav, semnificând Ziua Sfântului Prooroc Ieremia. Explicația acestei evoluții se leagă de faptul că, în perioada conviețuirii româno-slave, unele nume de sărbători au fost traduse în limba slavă veche, integral, cum s-a întâmplat cu Armindenul, sau parțial – de pildă, Boboteaza (=Botezul Domnului), un hibrid româno-slav, trecut printr-o formă, mai veche, *Bog-Botează (unde Bog=Dumnezeu, la slavi).

Semnificația de serbare câmpenească, în care se ieșea la iarbă verde s-a menținut și după creștinarea strămoșilor noștri. Mai mult, tocmai spre a întări vechimea și importanța sărbătorii, la români, aceasta a intrat și în toponimie. Un oiconim – Ormindea (în județul Hunedoara) și numele unei porțiuni de deal cu expoziție sudică – Fața lu’ Arminden (în Țara Oltului) trimit la această sărbătoare câmpenească! Destinația de loc unde se ieșea la iarbă verde este mai mult decât explicită în cazul toponimului făgărășean (localizat la nord de Olt, în aria fostului sat Galați, azi – cartier al municipiului de pe râul amintit), deoarece apelativul față se referă la o porțiune de deal (sau munte) aflată mereu în bătaia soarelui (deci, cu expoziție sudică), prin contrast cu dos (porțiune umbrită a unui deal/munte, orientată spre nord).

Insistența cu care se menționa „ziua muncii” își are rădăcinile în perioada comunistă, când se și ieșea „la defilare” (am prins și eu așa ceva, în copilărie!), deși, în fățărnicia și ipocrizia lor, comuniștii au omis, mereu, să amintească faptul că, pentru prima dată, ziua de 1 Mai s-a sărbătorit, ca zi liberă („a muncii”) în anul 1939, când România nu numai că nu era țară „comunistă”, dar mai era condusă și de un rege!…

Așa că le recomandăm, călduros, gurnaliștilor ce proslăvesc „ziua muncii” și tuturor celor care-i „urmează”, să mai pună mâna să se mai documenteze!…

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – VIII Joi, apr. 30 2020 

Joi, 30 aprilie

În jurul orelor 9.00 ne-am trezit… Aveam o oră să ne pregătim și să fim în Deak Ferencz ter, de unde ne va prelua autocarul spre a porni spre Oradea… Revenim în țară, dar, din câte am văzut, deja, mulți colegi au niște figuri triste, posomorâte…

Traversăm Budapesta, spre ieșire, pe un drum invers celui parcurs alaltăieri… Ulloy utca, stadionul… După ce ieșim din oraș, însă, schimbăm direcția: trecem pe lângă Aeroportul Internațional Liszt Ferencz, apoi vedem, frecvent, indicatoare pe care scrie Szolnok… Trecem Tisa, iar, la est de Berettyoujfalu, încep să apară indicatoare cu Nagyvarad/Oradea (RO)…

La vama Borș nu cred că am stat 5 minute… Imediat după, intrăm în Oradea, cel mai important oraș al Crișanei… În apropiere, la Biharea, s-a aflat reședința unui voievodat, condus de Menumorut, atestat în secolul al IX-lea. Oprim în zona centrală a orașului, cu un răgaz pentru prânz, vizitat orașul… Vedem Biserica cu Lună, Palatul Episcopiei Greco-Catolice (în renovare), Crișul Repede, cu arealele de un verde abundent…

După prânz, pornim spre Băile 1 Mai. Avem cazare acolo și, când ajungem, suntem „divizați” în mai multe pensiuni (trei), în funcție de numărul de locuri. Încă înainte de a pleca spre camere suntem anunțați că avem facilități la ștrandul cu apă termală din stațiune, ofertă cărora cei mai mulți îi dau curs, până pe înserat…

Mâine, la 6 dimineața plecăm spre Iași!…

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – VII Miercuri, apr. 29 2020 

Miercuri, 29 aprilie

La orele 8,00, toată lumea coborâse în fața Stupului… Azi avem traseu per pedes prin Budapesta: prima oprire – Basilica Sfântul Ștefan… O biserică impunătoare, care păstrează, între altele, moaștele celui care i-a creștinat pe maghiari, în anul 1000. Este și primul rege al Ungariei, până la el conducătorii statului din Panonia numindu-se principi… Ce nu se știe, nici printre maghiari și, normal, nici printre români, este faptul că Szent Istvan/Sfântul Ștefan, era, după mamă, român și se numea Voicu (în documentele maghiare – Vajk)!…

Am aflat astăzi povestea în urma căruia Vajk, botezat mai întâi sub înrâurirea Constantinopolului, deoarece Roma i-a promis și bani și arme cu condiția de a aduce sub conducerea Papei teritoriile cucerite, s-a botezat a doua oară – Istvan – și a atacat pe vărul său Geula/Iuliu cel Tânăr, care era voievodul Ardealului. În anul 1001, Ardealul a fost cucerit de Istvan și alipit Ungariei… De atunci, crucea de pe stema Ungariei are două brațe orizontale: primul, cel de jos, mai lat, semnifică botezul lui Vajk/Voicu, iar al doilea, de deasupra, mai îngust, pe cel al lui Istvan/Ștefan…

Ne-am continuat drumul, mergând spre Parlament, cu scurte opriri la monumentul ridicat în memoria armatei sovietice care a eliberat Budapesta (și aici s-a pus întrebarea „De ce nu și armatei române, care a participat, în iarna 1944-1945 la luptele de aici?”) și la statuia lui Ronald Reagan, președintele american care i-a convins pe sovietici să lase statele est-europene să iasă, treptat, de sub „tutela” Moscovei…

Clădirea Parlamentului se află chiar pe malul Dunării. Pe esplanada opusă, spre restul orașului, zilnic, la drapel există câțiva militari care fac de gardă. Cu câțiva ani în urmă, câțiva studenți din grupul (de atunci) de la Iași, au reușit să-l facă pe unul dintre soldații din gardă să zâmbească și acesta a fost aspru admonestat de comandantul gărzii! 🙂

Suntem atenționați că sub streașina clădirii se găsesc stemele tuturor comitatelor Ungariei Mari (inclusiv ale celor care, de la 1918, au intrat în componența României)!… De asemenea, mai aflăm că, tot aici, unde minoritatea română (ca și celelalte minorități din Ungaria Mare) a avut reprezentanți înaintea Primului Război Mondial și că Unirea de la 1918 a început de… aici, deoarece, într-o ședință a Parlamentului maghiar, în octombrie 1918, Alexandru Vaida-Voievod, unul dintre parlamentarii români a anunțat desprinderea Ardealului de Ungaria și viitoarea sa Unire cu România…

Părăsim esplanada – după ce facem și câteva fotografii – și revenim în oraș, pe Bulevardul Andrassy, unde, cam la jumătatea sa, se află o clădire emblematică, nu atât prin stil, cât mai ales prin ororile care s-au petrecut înăuntrul zidurilor sale: Terror Haz/Casa Terorii, un muzeu, azi, care adăpostește mărturii despre suferințele celor torturați și chiar uciși aici, în anii ultimei conflagrații mondiale, de autoritățile fasciste maghiare, iar după război – de cele comuniste…

La capătul bulevardului amintit se deschide Piața Eroilor… Printre ei – Vajk-Istvan/Voicu/Ștefan, Iancu de Hunedoara (care a fost voievod al Transilvaniei, dar și guvernator al Ungariei!), Matia/Matei Corvin (fiul acestuia, născut la Cluj, cel mai mare rege al Ungariei!), Gabriel Bethlen (principe al Transilvaniei cu legături strânse cu principii din Moldova și Țara Românească), Rakoczi Ferencz (conducătorul răscoalei anti-habsburgice a curuților, aliat cu românul maramureșean Pintea Viteazul), Kossuth Lajos (liderul Revoluției maghiare de la 1848-1849, cu care a negociat Nicolae Bălcescu să se împace cu liderul românilor ardeleni, Avram Iancu, contra austriecilor, din păcate, prea târziu…)…

Facem și aici câteva fotografii, inclusiv cu tot grupul nostru și, apoi, ne îndreptăm spre Muzeul Agricol, în fața căruia se află o statuie a lui Anonymus, notarul regelui Bela al Ungariei, primul care a scris despre românii prezenți și în Transilvania, dar și în Panonia, în secolul al IX-lea… O mulțime de locuri și oameni care au legături cu spațiul românesc, cu românii, sau care au fost chiar români!… Aflăm și de ce s-a insistat în aceste zile pe prezentarea unor asemenea aspecte: cunoscând că, la baza neamului, a istoriei, culturii și civilizației din Ungaria stau și elemente românești, maghiarii ne vor respecta, măcar un pic, mai mult, așa cum și la baza culturii, istoriei și civilizației din România au contribuit și minoritățile, inclusiv maghiarii! Până la urmă, este vorba de RESPECT!…

Suntem anunțați că, după vizitarea Grădinii Zoologice, situate în parcul din apropiere, avem program de voie, până spre seară!… Prilej pentru mulți dintre noi de a cumpăra și suveniruri pentru cei rămași acasă…

Pe înserat, ne adunăm din nou în fața Stupului, spre a trece pe Szabad hid/Podul Libertății, în Buda… Urcăm, printr-un parc, pe trepte abrupte, spre Monumentul Libertății de unde se deschide o priveliște nocturnă de neuitat asupra Dunării și a Budapestei…

Revenim apoi, în grupulețe, spre locul de cazare: și azi este concert, urmat de discotecă… Normal că rămânem 🙂 , mai ales că mâine dimineață vom părăsi Budapesta, spre a reveni în țară… Parcă încep să-și facă loc părerile de rău că se apropie sfârșitul practicii…

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – VI Marți, apr. 28 2020 

Marți, 28 aprilie

Astăzi am pornit la orele 7.00… Sau, mă rog, cu câteva minute întârziere, deoarece unii colegi, plecați aseară în Timișoara, s-au trezit mai greu… A durat ceva și până am traversat orașul, dar, în fine, suntem pe drumul care duce spre punctul de frontieră Cenad…

Oprim la Sânnicolaul Mare, pentru ultimele cumpărături… Apoi, așteptare la vamă: controlul, comun, româno-maghiar, se face pe partea ungurească… Trece mai mult de jumătate de oră, cu ceva emoții, dar, în fine – am intrat în Ungaria!!!

Traversăm Mureșul, aproape de confluența sa cu Tisa, apoi un orășel – Mako, în românește, Macău – și, după aceea, intrăm în autostrada care vine, pe la Nădlac, dinspre România… După ce trecem și Tisa, aproape de Szeged, oraș mare, centru universitar, pe care-l ocolim, intrăm în autostrada Belgrad-Budapesta…

Suntem în partea maghiară a Câmpiei Panonice, care se întinde peste cea mai mare parte a Ungariei, iar părți din ea se află, pe lângă vestul României (unde se numește Câmpia Tisei, Câmpia de Vest sau Câmpia Banato-Crișană), în nordul Serbiei, Croației și Sloveniei, estul Austriei, sudul Slovaciei și chiar și în vestul Transcarpatiei ucrainene.

Între Tisa, la est și Dunăre, la vest, această parte de câmpie poartă un nume creat de strămoșii noștri, încă de la sfârșitul antichității (secolul al IV-lea): Bacea, adică ținutul bacilor. De la acest nume derivă atât cel al părții nordice – Bacs (maghiar), cât și al celei sudice – Backa (sârb). Cel mai important oraș din partea maghiară – Kecskemet – adăpostea numeroși păstori în trecut, atât de mulți încât, în veacul al XVIII-lea, autoritățile orașului au impus locuitorilor să nu mai vândă case ciobanilor valahi (români), fiindcă aceștia deveniseră prea mulți în oraș… Nu se știe cât de mulți vor fi fost, dar ei mai aveau, în perioada interbelică, o societate culturală românească în acest oraș…

Ne apropiem de Budapesta… După intrarea în oraș, vedem, la un moment dat, pe stânga, un stadion mare, apoi intrăm pe un bulevard lung de câțiva kilometri, străjuit de clădiri înalte: Ulloi utca… În străbatem, spre centru și aproape de o sinagogă, vis-a-vis de care se află o piață – Deak Ferenc ter – autocarul oprește… Doar cât se ne luăm bagajele, apoi pleacă, am înțeles, spre locul de parcare, la câțiva kilometri distanță, lângă Piața Eroilor…

Noi intrăm pe o străduță, Dob utca și, după câteva sute de metri, ajungem la hostelul unde vom sta două nopți: The Hive (Stupul)… Durează un pic formalitățile de cazare, apoi distribuția pe camere… Unii stau câte 6, alții – câte 4… Suntem anunțați că, după două ore, vom ieși în oraș…

Și nu ieșim, deocamdată, la „program de voie”… Străbatem partea centrală a Pestei – jumătatea situată la est de Dunăre, până la Lanc hid (Podul cu lanțuri), pe care îl traversăm… Ni se spune că, între august și octombrie 1919, când Budapesta a fost ocupată de Armata Română (ce lupta contra regimului bolșevic maghiar), acest pod a fost păzit de dorobanții români… Dincolo de pod e Buda, întinsă deasupra unor înălțimi deluroase, deși e vorba de un compartiment muntos, de fapt…

Palatul Regal, în renovare… Statuia lui Matia/Matei Corvin, Bastionul Pescarilor… Și o priveliște deosebită a părții estice a orașului, cu multe nave de croazieră și vaporașe cu turiști pe Dunăre… Iar dincolo, printre clădirile ce merită atenția, Parlamentul, chiar pe malul fluviului și Basilica Sfântul Ștefan… Le vom vedea mâine…

Deja, însă, am aflat și am văzut multe, dintre care, măcar o parte, au legătură cu neamul românesc… Stăpânirea regelui Burebista a ajuns până la Dunăre, înglobând și ceea ce este, azi, Pesta, iar romanii au ocupat partea apuseană, cu tot cu ce e azi Buda, creând provincia Pannonia… Poate și din acest motiv, până acum câțiva ani, drapelul oficial al Budapestei a avut culorile roșu, galben și albastru… Aici, la venirea maghiarilor, în secolul al IX-lea, după vestitul cronicar al regelui Bela al Ungariei, Anonymus, se aflau acei blachi ac pastores romanorum (vlahi, adică păstorii romanilor)… La nord-vest de Budapesta, în niște muncei (de vreo 800-900 de metri înălțime), se află, și azi, un sat numit Csobanka = Ciobanca… Iar în vestul Ungariei – lacul Balaton, cu numele derivat din românescul Băltoniu = o baltă mai mare, unde iernau acei pastores romanorum… Și mai la vest, aproape de granița de azi a Ungariei cu Slovenia și Austria, pe harta austriacă de la 1910 se afla un sat numit Baltavar… Dacă var înseamnă cetate, în maghiară, de la cine îl vor fi luat ungurii pe balta?

Încet, în grupuri mici, ne întoarcem la hostel… Aproape vis-a-vis se află Gozsdu Udvar = Curțile Gojdu. Foste dependențe în proprietatea aromânului Emanoil Gojdu, care, spre finele secolului al XIX-lea, la moartea sa, a lăsat, prin testament, ca averea sa să stea la baza mai multor burse de care să beneficieze tineri români (inclusiv aromâni), care veneau să studieze în Austro-Ungaria, la Budapesta și/sau la Viena… După 1945, când și în Ungaria a venit la putere un regim comunist, proprietățile lui Gojdu au fost confiscate, iar, după 1989, statul român nu a fost în stare să le recupereze… Păcat, mare păcat! 😦

În curtea interioară a hostelului e un concert de muzică country… Apoi – discotecă! 🙂

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – V Luni, apr. 27 2020 

Luni, 27 aprilie

Plecăm, de data aceasta, definitiv, din Orșova, la orele 8… Ne despărțim cu păreri de rău: nu vom mai avea ocazia de a fi toți colegii împreună, cazați în același loc, doar noi… Nici loc de relaxare, distracție, grătar, unde să putem sta cu toții nu vom mai avea… Dar, asta e, cu autocarul, și practica noastră merge înainte…

Prima oprire de azi e la Dubova. Aici, după ce coborâm din autocar, ne îndreptăm pe o potecă, prin pădure, spre marginea unui platou – aflat în Ciucarul Mare – spre Clisura Dunării… Aici aflăm atât despre speciile caracteristice acestei zone – cărpiniță, mojdrean, pin negru de Banat, smochin sălbatic, viperă cu corn, scorpion – cât și despre evoluția celor două maluri ale Dunării, din vremea în care, treptat, traco-daco-moesii au fost cuceriți de romani… De dincolo de fluviu ne „salută” Munții Miroci, ultima grupă montană carpatică (deoarece lanțul carpatic nu se oprește la Dunăre, ci la Timoc_, cu vârfurile Știrbățul Mare (în stânga, spre aval) și Știrbățul Mic…

Revenim la autocar și ne continuăm drumul, admirând, în traseul care merge, în amonte, pe malul Dunării, atât priveliștea de pe malul românesc, cât și cea de pe cel sârbesc… Mănăstirea Mraconia, ruinele fortăreței Tri Cule, cariere în exploatare sau abandonate, sate cu tăblițe bilingve (atât în română, cât și în sârbă, deoarece, dacă la sud de Dunăre există o importantă comunitate românească, în Banatul românesc se află o minoritate sârbească)… La Moldova Veche ieșim dintre munți, orizontul se lărgește… După ce trecem peste Munții Locvei și mai mergem, până la Naidăș, paralel cu frontiera româno-sârbă, intrăm în xona deluroasă bănățeană, mai exact în Dealurile Oraviței…

După un popas, pentru prânz, la Oravița – despre care aflăm, surprinși, că a fost reședință de județ, în perioada interbelică și are, încă, un teatru! – pornim mai departe, apropiindu-ne de un alt orășel, Deta, de unde intrăm în șoseaua europeană ce leagă Belgradul de Timișoara: noi cotim la dreapta, spre Timișoara: am intrat în Câmpia Timișului, o câmpie de subsidență, cu sate mari, multe create de coloniștii aduși, în secolele XVIII-XIX, de administrația habsburgică, cu Timișoara, în mijlocul ei…

După mai puțin de o oră, intrăm în capitala Banatului, cel mai mare oraș din vestul țării, centru cultural, industrial, oraș turistic și, mai ales, locul de unde a pornit Revoluția din Decembrie 1989… După ce „colindăm” prin oraș, pe la mai multe case de schimb valutar, pentru a schimba lei în forinți, rămânem mai mult de o oră în zona centrală… Spre a admira orașul, dar nu înainte de a merge, împreună, la Catedrala Mitropolitană, în Piața Operei… Locuri cu încărcătură și istorică și sentimentală…

Pe înserat, ne îndreptăm spre locurile de cazare: sunt două – o pensiune, la marginea Timișoarei și o alta, în comuna vecină, practic unită cu orașul, Giroc… Când așteptam să primim cheile de la camere, unii colegi făceau deja planuri de a reveni în centru… Totuși, au fost avertizați să nu stea prea mult în Timișoara, deoarece mâine plecăm devreme. Spre Ungaria!…

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – IV Duminică, apr. 26 2020 

Duminică, 26 aprilie

Și astăzi avem programat un traseu mai scurt… Mai întâi, părăsim Orșova, mergând spre nord, câțiva kilometri pe Valea Cernei, spre Băile Herculane… Această Vale este instalată pe o falie tectonică, formând, împreună cu afluentul ei, Bela Reca și cu Timișul un culoar – Culoarul Timiș-Cerna… De fapt, toată partea vestică a țării este o structură faliată, în „tablă de șah”, în care, pe liniile de falie s-au instalat văi, culoare de vale și/sau depresiuni alungite (numite grabene), iar între ele structuri de tip horst, reprezentate prin zone mai înalte, ce formează diferite culmi muntoase…

Deși rămânem pe Valea Cernei, după Topleț părăsim șoseaua europeană Orșova-Lugoj-Timișoara, trecem și de stațiunea Băile Herculane – pe care o vom vizita la întoarcere – și ne oprim câțiva kilometri în amonte. De aici urcăm, mai întâi anevoios, prin pădure, spre Cheile Țăsnei, pe un traseu care, exceptând oboseala din primele zeci de minute, se arată a fi spectaculos… Ni se atrage atenția, la începutul urcușului, să avem grijă pe unde călcăm: zona este plină de vipere cu corn…

După trecerea de sectorul cheilor, ne oprim să ne odihnim într-o poiană situată în amonte de chei… În zonă este și o stână și beneficiem de produsele specifice: ciobanul a pregătit repede o mămăligă, lângă care gustăm urdă, caș…

Revenim apoi la autocar și coborâm spre Băile Herculane. După ce observăm „instalațiile” modeste pentru tratament cu ape termale, din lungul Cernei, ne oprim în zona veche a stațiunii, spre a o vizita… Deși stațiunea are o vechime de trei secole, fiind renumită încă din vremea împărăției habsburgice, după 1989, o parte din clădiri – ce adăposteau hoteluri, restaurante, stabilimente balneare – a fost lăsată în paragină, ceea ce produce o impresie neplăcută…

Programul nostru de azi se apropie de final, dar nu înainte de ultimul „obiectiv”: pentru „realizarea” lui ne oprim și ne aprovizionăm cu cele necesare în centrul Orșovei. Va urma o seară cu muzică, dans, dar și cu grătar și, bineînțeles, cu multă veselie și voie bună! 🙂

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – III Sâmbătă, apr. 25 2020 

Sâmbătă, 25 aprilie

Azi avem un program mai lejer, cu o deplasare spre Turnul Severin… Dar, mai întâi, ne oprim la Hidrocentrala „Porțile de Fier I”, spre a vizita muzeul amenajat aici. Ar fi trebuit să vedem și sala turbinelor, dar, politicoasă, doamna care ne-a primit, ne spune că nu se poate, fiindcă liftul care coboară la acea sală e defect… Așa că rămânem cu explicațiile, interesante, despre lucrările de construcție, despre capacitatea hidrocentralei și cu imaginile, costumele populare și alte obiecte artizanale care se pot vedea în muzeu…

Ajunși la Turnul Severin, oprim în zona centrală și mergem să vedem cetatea medievală, restaurată în ultimii ani. Încercăm să ajungem și la piciorul podului construit acum aproape două mii de ani de Apollodor din Damasc, pentru ca armata romană, condusă de împăratul Traian să poată trece în Dacia… Avem noroc: după câteva parlamentări, personalul prezent acolo ne lasă să ajungem la pod… În apropiere mai sunt și alte ruine ale vechii așezări Drobeta, în curs de restaurare. Ne amintim și că, la intrarea în oraș, dinspre Orșova, se află o machetă, în miniatură, a podului ridicat de Apollodor… Ne întoarcem în centru și, pentru că am ajuns în perioada când se desfășoară „Zilele Severinului”, avem câteva ore la dispoziție să ne bucurăm de manifestări…

După revenirea la autocar, avem parte de o surpriză: nu vom reveni direct la pensiune, ci, din centrul Orșovei ne vom urca într-un vaporaș, pentru o croazieră de câteva ore pe Dunăre!… O ocazie de neuitat! 🙂 Am avut ce admira, până în Cazanele Dunării și retur… Pe malul românesc, la plecare, se distingeau, deasupra orașului, stațiunea de cercetări și practică a Facultății de Geografie de la București și, deasupra ei, silueta Mănăstirii Sfânta Ana… Pe celălalt mal, aproape de capătul călătoriei noastre se află Tabula Traiana, ridicată în vremea împăratului, când s-a realizat drumul pe care romanii urmau să ajungă la podul lui Apollodor, spre a trece în Dacia…

Seara s-a anunțat petrecere, iar colegii se gândesc la câteva surprize: un concurs de „miss” și „mister”, cu „mistere” :), karaoke, cu premii 🙂 și… au zis că le mai vin idei, pe moment, „la fața locului sau la locul feței”!… 🙂

Ecranizări cu și despre procesul electoral în spațiul românesc Sâmbătă, apr. 25 2020 

În spațiul românesc există un interval îndelungat de manifestare a diferitelor procese electorale, care, cel puțin în privința alegerilor legislative și locale are aproape 190 de ani. De aproximativ un secol și jumătate, aceste evenimente – alegerile – au beneficiat de atenția scriitorilor, iar după 1945, și de diferite ecranizări, care acoperă atât perioada antebelică, cât și pe cele interbelică și, respectiv, comunistă.

În ordinea cronologică a perioadei electorale analizate, prima asemenea producție este O scrisoare pierdută, după piesa omonimă, scrisă de Ion Luca Caragiale. Este un film de excepție și merită (re)văzut! 🙂 De fapt, sunt chiar două ecranizări, una apărută în primii ani postbelici, iar a doua – spre finalul perioadei comuniste…

Cam din aceeași perioadă – de dinaintea primei conflagrații mondiale – este și acțiunea din Telegrame, o altă ecranizare după o operă a lui Caragiale. Din nou, o distribuție excepțională și, chiar dacă este mai puțin cunoscută decât precedenta și această producție artistică merită urmărită din plin! 🙂

Și perioada interbelică a beneficiat de atenția cineaștilor. O ecranizare de calitate este Titanic Vals, după o creație a lui Tudor Mușatescu. Din nou – o distribuție și o ecranizare de excepție! 🙂

Paradoxal, deși regimul comunist a încuviințat – și chiar a încurajat! – realizarea de producții cinematografice care ridiculizau procesul electoral (imperfect, e adevărat!) de dinainte de 1945, nu a îndrăznit nimeni să realizeze ecranizări cu și despre alegerile din intervalul 1945-1989… Pe undeva, poate și pentru că, atât autoritățile, cât, mai ales oamenii de artă și cetățenii știau că acestea sunt un adevărat simulacru! După căderea regimului dictatorial, a apărut o serie de documentare, realizate de TVR, care abordează inclusiv chestiunea „alegerilor” din acea vreme. Există, totuși, un documentar, legat de „alegerile” pentru prima Mare Adunare Națională, din martie 1948 și, de asemenea, filmări din epocă, din timpul campaniei electorale și a scrutinului, falsificat grosolan, din 1946…

Despre procesele electorale post-decembriste nu mai aducem ecranizări, cel puțin pentru simplul motiv că acestea ne sunt bine cunoscute, având ocazia, cei care am participat, măcar o dată, să constatăm, „pe propria piele”, cum se votează în România după 1989! Încheiem, totuși, cu un documentar, despre un scrutin din al doilea stat românesc, R. Moldova, și anume, despre alegerile legislative din 2014.

Vizionare plăcută! 🙂

« Pagina anterioarăPagina următoare »