Zinaida Bolboceanu – Stau locului și mă uit Vineri, oct. 16 2020 

Curiozități onomastico-politice… Miercuri, sept. 2 2020 

Activitatea de documentare legată de demnitarii din spațiul românesc a scos la lumină și câteva aspecte în plan onomastic… Astfel, cu mai bine de un secol în urmă, în perioada 1892-1905, unul dintre senatorii aleși în Oltenia (în județele Vâlcea sau Dolj) se numea Toma Marocneanu, unde numele de familie arată originea strămoșilor acestuia din vechea așezare Ocnele Mari, sau, ca să respectăm topica din antroponim, Marile Ocne… Pe de altă parte, deputatul de Muscel, ales în 1914, cu numele L. Vălimăreanu evidențiază faptul că strămoșii săi erau originari din satul Valea Mare. Această formă explică și alte nume românești formate de la toponime ce au în componență determinativul Mare: Băimăreanu, Sătmăreanu…

Printre cel peste 1200 de delegați aleși în noiembrie 1918 pentru Marea Adunare de la Alba Iulia care a decis, la 1 Decembrie, Unirea cu Țara, se regăsesc și purtători ai unor nume interesante, precum Petru Chereșlădan (ales din partea comitatului Bichiș) sau Ioan Chidioșan (unul dintre numeroșii reprezentanți ai Bihorului). Numele Chereșlădan arată proveniența strămoșilor purtătorului din localitatea Körösladány din același comitat, „trădând”, pe lângă existența (de odinioară) a unei comunități românești acolo și faptul că maghiarizarea românofonilor s-a petrecut și prin adoptarea, de către românii încă incomplet asimilați a acestei forme antroponimice „hibride” maghiaro-române…

Al doilea antroponim arată proveniența înaintașilor celui ce-l purta din orașul Újkígyós din același comitat Bichiș, localitate situată puțin la vest de Bihor. Din nou, dacă datele statistice de azi arată că nu mai sunt români în oraș, antroponimul, cu sufixul românesc -an, arată faptul că, în trecut, a existat o asemenea comunitate, din care s-au generat fluxuri de migranți spre comitatul vecin, Bihor.

Și, fiindcă veni vorba de partea vestică a țării, și, mai ales de reprezentanți ai unor comitate ce au aparținut doar trecător României (până în 1920), așa cum este și Bichișul, una dintre plășile vestice (retro)cedate Ungariei acum un secol din vechiul comitat Sătmar/Satul Mare se numea, în românește, Cinghir (forma maghiară este Csenger), orașul și districtul actual situându-se imediat la vest de actuala frontieră româno-maghiară…

Antroponimele de mai sus – Chereșlădan, Chidioșan – arată aceeași (trecută) atestare a elementului românesc dincolo de limitele sale de azi, așa cum, spre est, dinspre Transnistria, au venit purtători ai unor nume ca Vozianu (din Vozia/Oceacov), Podoleanu (din Podolia), iar dinspre nord purtători ai unor patronime ca Hotineanu/Hotinceanu (din Hotin), ori Putileanu (din Putila, de pe Valea Ceremușului), situate în nordul Basarabiei sau al Bucovinei, unde, azi, elementul românesc este (aproape) dispărut. Forma Hotinceanu este asemănătoare cu varianta Dorohonceanu – o altă formă a antroponimului Dorohoianu – asemănările între variante – Hotinceanu și Dorohonceanu – nefiind întâmplătoare dacă precizăm că județele (interbelice) Hotin și Dorohoi erau vecine, fiind despărțite doar de râul Prut…

Despre componența multietnică și multiconfesională a adunărilor legislative în spațiul românesc Joi, aug. 20 2020 

Fiind aproape de finalul inventarierii demnitarilor care au făcut parte din adunările legislative din spațiul carpato-balcanic – pentru un interval ce depășește două, chiar trei milenii -, se pot desprinde câteva idei, legate de diversitatea etnică – și chiar confesională – ce a caracterizat în mare măsură aceste adunări.

Astfel, în Sfatul Regal al lui Burebista, a fost membru, chiar important, grecul Acornion, conducătorul orașului Dionysopolis (azi, Balcic). În Senatul roman al secolelor IV-VI, pe fondul preponderenței originarilor din Roma, diversitatea etnică a fost o realitate evidentă, dovadă fiind și cei câțiva traco-romani intrați în acest legislativ.

La fel au stat lucrurile și în cazul țaratului bulgar, al celui româno-bulgar și al împărăției bizantine. În primul caz, unul dintre țari – Sabin – pare a avea nume stră-românesc, tot de un strămoș de-al nostru părând a vorbi și numele Ursus al unui episcop balcanic participant la Conciliul Ecumenic de la Niceea, din anul 787. Apoi, țaratul româno-bulgar a fost creat de Asănesti, care l-au și condus, ca dinastie românească balcanică, timp de un secol. În fine, în cazul statului bizantin, la Curtea imperială din Constantinopol, printre demnitari s-au numărat și mulți membri ai familiilor balcanice – de origine traco-romană (Cantacuzino, poate și Comnen), sau chiar românească (Asan).

Trecând la nord de Dunăre, dacă prezența reprezentanților mai multor etnii (și confesiuni, după 1500) în Dieta Transilvaniei este o realitate (intrând în această adunare, mai rar, și români ortodocși), poate surprinde diversitatea etnică a Sfatului Domnesc medieval din Moldova și Țara Românească. Astfel, pe lângă numeroși greci – veniți cu mult înainte de domniile fanariote – au fost membri ai acestor adunări și mulți sârbi, albanezi și chiar italieni.

După Unirea Principatelor, din Legislativul românesc au făcut parte, chiar de dinaintea primei conflagrații mondiale, și câte un german, ca Ludovic Steege, mai mulți bulgari basarabeni și chiar romano-catolici, ca Monseniorul Vladimir Ghika.

Din perioada interbelică datează tradiția alocării de locuri, atât pentru diferitele grupuri etnice – alese în Adunarea Deputaților (unguri, germani, ucraineni, evrei, slovaci, bulgari, turci, etc.) – cât și pentru cele confesionale – care au avut, prin Constituție și legislația electorală, până în 1939, câte un reprezentant de drept, în camera superioară a Parlamentului – Senatul (pentru cultele ortodox, greco-catolic, romano-catolic, evanghelic-luteran, reformat, unitarian, mozaic și musulman). Tradiția s-a păstrat, chiar dacă, în perioada comunistă, în Marea Adunare Națională, cei „aleși” trebuiau să se încadreze în doctrina Partidului, fiind desemnați atât reprezentanți ai diferitelor naționalități (mai frecvent, maghiari și germani, dar și sârbi, ucraineni, evrei, etc), cât și ai unor confesiuni – creștină (doar reprezentanți ai cultului ortodox), mozaică și/sau musulmană. Chiar dacă, după 1990, nu s-au mai alocat locuri diferitelor confesiuni, legislația electorală și Constituția post-decembristă asigură fiecărei minorități reprezentarea parlamentară, în Camera Deputaților.

În concluzie, în acest spațiu, adunările legislative au inclus, de secole, atât reprezentanți ai diferitelor etnii (de peste două milenii) și confesiuni (începând cu epoca medievală), evidențiind o tradiție îndelungată a spiritului de conviețuire interetnică și interconfesională.

Alte „dileme” (electoral-metodologice) legate de alegerile din spațiul românesc Vineri, iul. 31 2020 

Astăzi am terminat, în linii mari, „inventarierea” membrilor Senatului românesc… Cu date colectate disparat, cu o prezentare (foarte) generală în Geografia electorală de acum șapte ani (ce mult a trecut de atunci! 🙂  ), Senatul a fost un fel de… „Cenușăreasă” a proceselor electorale românești!…

Nu i-am „acordat” eu acest „rol”, ci Istoria! 🙂 Mai întâi, fiindcă, sub numele Comisiei Centrale de la Focșani (1859-1862), această cameră superioară a Legislativului fusese „impusă” prin Convenția de la Paris (1856), ca (un fel de) organism „federal” care să verifice compatibilitatea legislației din cele două Principate „Unite”… Spre lauda ei, pe lângă această activitate, Comisia Centrală a elaborat și câteva proiecte de lege, care nu au mulțumit, însă, fie Adunările Elective de la Iași și București, fie pe „domnul Unirii”, Alexandru Ioan Cuza… Acesta, și în ideea unificării depline a „Moldo-Valahiei”, a desființat Comisia Centrală, în 1862…

Tot domnitorul avea să fie cel care va (re)înființa, drept cameră superioară a Legislativului românesc, după doar 2 ani, un Corp Ponderator – sau Adunanță Ponderatrice – numită, deja (și) Senat, încă de prin 1865… Năbădăioasa viață politică a tânărului stat român nu permitea doar o singură Cameră… Și, chiar dacă principele Cuza „a fost abdicat” de monstruoasa coaliție la începutul anului 1866, Senatul și-a „croit” drum și a (re)apărut și în Constituția din același an, promulgată de noul principe, Carol I.

Supraviețuind întregii perioade antebelice și chiar (aproape) celei interbelice, Senatul avea să fie suspendat de guvernarea antonesciano-legionară în septembrie 1940 și desființat, de-a dreptul, de comuniști, în 1946. A reapărut, din nou, ca o pasăre Phoenix, din „spuma” loviluției din Decembrie 1989… I s-a pus „gând rău”, din nou, după cam două decenii, când marinelul care răspunde la apelativul securist(oid) petrov l-a vrut desființat… Și totuși, Senatul a „acumulat” un secol și jumătate de existență și (peste) un veac de alegeri senatoriale…

Ziceam, la început, că Istoria i-a „delegat” Senatului rolul de „Cenușăreasă”… Un motiv, deja amintit, este că, prin Comisia Centrală de la Focșani, a venit „de sus”, „din afară” și mulți din românii, care, din vremea lui nenea Iancu, susțin că „să-și vază Europa de ale sale!” ar putea spune că „ce ne trebuie, domnule, nouă, Senat?”… Apoi, el n-a fost ales de la început – Comisia Centrală de la Focșani era numită, cu câte 8 membri desemnați de fiecare Principat și chiar și Cuza (și-)a numit Corpul Ponderator, în 1864! – iar, când a beneficiat de alegeri (din 1866), acestea nu au „urmat” aceleași reguli ca în cazul Adunării (fie ea Electivă ori, mai frecvent, a Deputaților, până în 1948!): erau aleși, pe lângă senatorii desemnați, în colegii, de electoratul din județe, senatori ai Universităților, iar, din 1926, și ai consiliilor județene și locale, dar și ai unor comunități corporatiste: Camerele de Agricultură, Industrie, Comerț și, după 1930, și de Muncă (acestea fiind singurele cu drept de a alege senatori în 1939)În plus, se adăugau tuturor acestora și senatori de drept, numiți: mitropoliții și episcopii (după 1918, și cei mai importanți reprezentanți ai altor culte din România), premierii care ocupaseră această funcție de mai multe ori, președinții Senatului și ai Adunării, principele moștenitor al Coroanei…

În aceste condiții – din examinarea, secvențială atunci (prin 2006-2010), a datelor electorale legate de Senat – am conchis că va veni o vreme când mă voi ocupa, mai pe îndelete, și de camera superioară a Parlamentului român. I-a „venit vremea” acum! Dar, cu „bătăi de cap”!…

Mai întâi: trebuie însumate datele electorale legate (și) de votul pentru senatorii universităților, ai consiliilor locale și județene și ai diverselor corporații, sau (și) pentru comparabilitatea datelor electorale cu perioada post-decembristă, să mă limitez doar la analiza rezultatelor alegerilor exprimate doar prin votul alegătorilor din județe?

Apoi, să țin cont, la mandate, pe lângă senatorii aleși pe altă cale decât prin votul electorilor din județe (îndreptățiți la a vota, fie pe baza censului, până în 1918, fie prin generalizarea votului universal, din 1919), și de senatorii de drept (care vor fi fost aceia, la fiecare moment)?

Pe urmă: să iau în calcul (și) scrutinul (parțial) din 1874, când, pe baza legislației electorale de atunci, s-a produs primul (și singurul!) scrutin în care jumătate din senatori ai fost aleși, după tragerea la sorți a colegiilor lor? Legea electorală prevedea că senatorii au mandat de 8 ani, cu reînnoirea, după tragere la sorți, prin vot, a jumătate din mandate, după 4 ani. Prevederea a fost aplicată doar o dată, iar, după reforma electorală din 1883, a dispărut. Tot din/după 1883, ca și la Adunarea Deputaților, numărul de senatori pe județ a fost fixat în funcție de populația județului (anterior, fiecare județ avea un număr egal de senatori – doi!) și, în general, alegerile pentru Senat s-au desfășurat (aproape) de fiecare dată când au avut loc scrutine și pentru Cameră, regulă respectată, cu sfințenie, atât în perioada interbelică, cât și după 1989.

Fără a fi sigur că e cea mai bună opțiune, după o îndelungă chibzuială, am decis să iau în calcul, la datele legate de vot(anți) – prezența la vot, preferințele alegătorilor pentru formațiuni politice – doar rezultatele de la alegerile pentru senatorii dați de alegătorii județeni (deci, fără cei aleși de universități, consilii județene/locale și/sau corporații). Voi ține cont și de scrutinul din 1874, care poate fi considerat un „scrutin parțial” (oarecum similar cu alegerile legislative din 1918, care nu au avut loc nici în Dobrogea – aflată sub ocupația Puterilor Centrale – dar nici în Basarabia, care se unise cu Țara cu câteva luni mai devreme). În ceea ce privește mandatele, așa cum am procedat și cu Adunarea, până în 1864 – în cazul Adunărilor Obștești, Adunărilor Obștești Extraordinare, Adunărilor ad-hoc și/sau a Adunărilor Elective (perioada 1831-1864) – care aveau, fie și parțial, și deputați numiți, voi cumula toate mandatele, deci și ale senatorilor de drept. În fond, indiferent de maniera în care au ajuns senatori, membrii acestei camere au participat, cu toate drepturile, la procesul legislativ din acea vreme…

O ultimă idee, legată de continuitatea dregătorilor/diriguitorilor în spațiul românesc, succesiunea deputaților și senatorilor români, de după 1831, până azi are, ca antecesori, o întreagă listă de demnitari geto-daci – sfetnici, mari preoți – de la Burebista la Decebal, de senatori, mitropoliți și episcopi din vremea romanizării traco-dacilor și de membri în adunările medievale ale Țărilor Române, de după anul 1000, până la Regulamentul Organic – membri ai Sfatului Domnesc din Moldova și Țara Românească, ori ai Dietei Transilvaniei… Într-un fel, fie și doar prin traco-daco-romanii ajunși senatori ai Imperiului roman, și Senatul își „trage rădăcinile” din Antichitate!

Iacob Negruzzi – Amintiri din Junimea Duminică, iul. 19 2020 

O retrospectivă excepțională a Junimii, istorisită de „secretarul perpetuu al Junimii”. Recomandare călduroasă de lectură, mai ales dacă sunteți moldavofili/ieșeanofili și avizi de o sănătoasă „porție de râs”!… Mie, personal, această istorisire a unuia dintre fii renumitului Costache Negruzzi, mi-a amintit de Bârfistanul dintr-o celebră practică (enervant de ploioasă, dar formidabil de veselă 🙂  ), organizată la Potoci, pe malul Lacului Bicaz, în august 2004!…

Despre distribuția spațială medievală și modernă a Tricolorului în spațiul carpato-balcanic Joi, iul. 16 2020 

Dacă acum câteva zile am repostat materialul legat de Tricolorul românesc, moștenit de la strămoșii traco-daci, credem că este util să vedem și care este repartiția geografică a utilizării acestuia în Evul Mediu și în Epoca Modernă, în spațiul carpato-balcanic. De aceea, am notat cu „1”, într-un tabel, utilizarea Tricolorului, în regiunile pentru care avem asemenea atestări și, la final, spre a avea o hartă realizată în plaje de culori, am împărțit această valoare la total. Ce a ieșit, se vede în reprezentarea de mai jos.

Tricolor 2020 ok

Așa cum era firesc, spațiul românesc actual apare „acoperit” integral, dar acestuia i se adaugă regiuni din sudul și vestul Ucrainei, sudul Poloniei, estul Cehiei și al Austriei, nordul Ungariei și vestul Croației, pentru ca, la sud de Dunăre, să pornească o arie compactă, din nordul și vestul Bulgariei și estul Serbiei, până în nordul Greciei și Albania, trecând prin R. Macedonia de Nord, plus aria actualului Istanbul.

În linii mari, din vestul Ucrainei, până în nordul Greciei, este vorba de vechea arie traco-dacică, romanizată, la care se adaugă, izolat, arii din estul Cehiei și Austriei și de pe litoralul dalmat al Croației (rezultat al unor migrații românești medievale, din jurul anului 1000, sau chiar mai de timpuriu, spre Vest). În schimb, conservarea la Istanbul a acestei prezențe vechi se leagă de vechea capitală a Imperiului, fixată, în anul 330, la Constantinopol, de traco-romanul Constantin cel Mare, cel care i-a convins pe majoritatea traco-dacilor să se creștineze învățând Tatăl Nostru și Crezul în limba latină și unde, în secolul al VI-lea, un alt împărat, de origine traco-romană, Justinian, a ridicat Sfânta Sofia (începută, în forma inițială, ca Megali Ecclesia, tot de Constantin), cu ornamentațiile sale tricolore, vizibile și azi.

Miorița (Maramureș?) Luni, iun. 8 2020 

Aude-să, D[oa]mne, aude
Peste cel plăiuț de munte,
Un șuier, D[oa]mne, șuier
Că acolo, D[oa]mne,

  1. Sînt numai trei păcurărași
    Doi ce[i]mari
    Și-s ver[i] primari
    Unu-i mic și-i străinel.
    Acel mic și străinel
  2. Că [la] apă l-au mînat.
    Pînă la apă au umblat
    Foarte mult l-au judecat
    Ca pe dînsul să-l omo[a]ră
    Oile să i le éé.
  3. Da el cînd din apă au venit
    El numai au avut
    O mioară zdrăvioară.
    Și înainte au eșit
    Și din grai așa au grăit:
  4. – Drajii mei verișori
    Dacă pe mine mi-ț[i] omorî
    Lîngă mine puneț[i]
    Fluierul de dreapta
    Buciunul de-a stînga.
  5. Că cînd vîntu a sufla
    Fluerul a fluera
    Și buciunul a bucina
    Numai răsunul
    Că mi-a răsuna
  6. Peste munți numai la ai
    mei doi părinți
    Și răsunul și mi-a merje
    Peste brazi la ai mei frați,
    ………………………

Notă: Textul este preluat de aici. Nu am preluat și datarea (sfârșitul secolului al XVIII-lea) deoarece opinia potrivit căreia aceasta ar fi „cea mai veche variantă” a Mioriței cade din considerentul că această creație populară are o vechime de cel puțin un mileniu. Dovada cea mai clară este prezența sa și la aromâni. Știindu-se că aceștia nu au mai fost în contact direct cu dacoromânii (românii carpato-dunăreni) de acum un mileniu – dovada cea mai clară fiind absența cuvintelor de origine maghiară din dialectul aromân – este clar că balada amintită circula deja, de dinainte de anul 1000, poate, cel târziu, din secolul al X-lea. Chiar și varianta culeasă de la Soveja de Alecu Russo (1848) – cea „clasică”, inclusă și în culegerile de literatură populară și în manualele școlare – trebuie să fi fost definitivată, în forma găsită de intelectualul basarabean undeva în veacul al XV-lea, deoarece, altfel, nu se poate explica prezența baciului vrăncean alături de cel moldovean, din moment ce, de-a lungul (aproape) întregii existențe a Voievodatului/Principatului Moldovei, Țara Vrăncii i-a aparținut acesteia. Or, atestarea, în Miorița sovejană a baciului vrăncean este un indiciu de geografie istorică potrivit căreia, la data fixării acestei forme a baladei, Țara Vrăncii ori era, încă, independentă (lucru mai puțin probabil), ori, cu o formă de autonomie extrem de largă, era parte a Țării Românești. Informațiile istorice – și legendele populare – par să confirme încorporarea Țării Vrăncii la Moldova după 1460, în vremea domniei lui Ștefan cel Mare (fapt confirmat și de legenda cu feciorii babei Vrăncioaia)…

Deci, ca să încheiem această „poveste” a „vechimii” Mioriței, varianta sovejană e cu vreo trei secole mai veche decât cea – considerată „cea mai veche” – din Maramureș. Dacă e vorba de vechimea momentului când a fost culeasă, da, doar așa e cea mai veche…

Și mai persistă un semn de întrebare (pus și în titlu, dealtfel): cum o fi balada maramureșeană, dacă scrie, în text că e din Bistrița-Năsăud?

Nicolae Sulac – Miorița Duminică, iun. 7 2020 

Cântece bătrânești – Miorița Sâmbătă, iun. 6 2020 

Ion Caramitru – Miala a laie (Miorița, varianta armână) Vineri, iun. 5 2020 

« Pagina anterioarăPagina următoare »