1 Mai – Armindenul Vineri, mai 1 2020 

Voi continua să scriu despre asta până când așa-zișii „jurnaliști” din „spațiul carpatodanubianopontic” vor pricepe: așa zisa „zi a muncii” (celebrată prin stat degeaba!) NU este prima și nici singura formă de sărbătorire a acestei zile! Plecând de la o sărbătoare romană, precreștină, dedicată Zeilor Mani, ocrotitori ai familiei – când se ieșea la serbări câmpenești, la iarbă verde, normal, în familie (acest lucru întâmplându-se acum aproape două milenii), după adoptarea creștinismului, s-a marcat Armindenul. Numele zilei este slav, semnificând Ziua Sfântului Prooroc Ieremia. Explicația acestei evoluții se leagă de faptul că, în perioada conviețuirii româno-slave, unele nume de sărbători au fost traduse în limba slavă veche, integral, cum s-a întâmplat cu Armindenul, sau parțial – de pildă, Boboteaza (=Botezul Domnului), un hibrid româno-slav, trecut printr-o formă, mai veche, *Bog-Botează (unde Bog=Dumnezeu, la slavi).

Semnificația de serbare câmpenească, în care se ieșea la iarbă verde s-a menținut și după creștinarea strămoșilor noștri. Mai mult, tocmai spre a întări vechimea și importanța sărbătorii, la români, aceasta a intrat și în toponimie. Un oiconim – Ormindea (în județul Hunedoara) și numele unei porțiuni de deal cu expoziție sudică – Fața lu’ Arminden (în Țara Oltului) trimit la această sărbătoare câmpenească! Destinația de loc unde se ieșea la iarbă verde este mai mult decât explicită în cazul toponimului făgărășean (localizat la nord de Olt, în aria fostului sat Galați, azi – cartier al municipiului de pe râul amintit), deoarece apelativul față se referă la o porțiune de deal (sau munte) aflată mereu în bătaia soarelui (deci, cu expoziție sudică), prin contrast cu dos (porțiune umbrită a unui deal/munte, orientată spre nord).

Insistența cu care se menționa „ziua muncii” își are rădăcinile în perioada comunistă, când se și ieșea „la defilare” (am prins și eu așa ceva, în copilărie!), deși, în fățărnicia și ipocrizia lor, comuniștii au omis, mereu, să amintească faptul că, pentru prima dată, ziua de 1 Mai s-a sărbătorit, ca zi liberă („a muncii”) în anul 1939, când România nu numai că nu era țară „comunistă”, dar mai era condusă și de un rege!…

Așa că le recomandăm, călduros, gurnaliștilor ce proslăvesc „ziua muncii” și tuturor celor care-i „urmează”, să mai pună mâna să se mai documenteze!…

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – VIII Joi, apr. 30 2020 

Joi, 30 aprilie

În jurul orelor 9.00 ne-am trezit… Aveam o oră să ne pregătim și să fim în Deak Ferencz ter, de unde ne va prelua autocarul spre a porni spre Oradea… Revenim în țară, dar, din câte am văzut, deja, mulți colegi au niște figuri triste, posomorâte…

Traversăm Budapesta, spre ieșire, pe un drum invers celui parcurs alaltăieri… Ulloy utca, stadionul… După ce ieșim din oraș, însă, schimbăm direcția: trecem pe lângă Aeroportul Internațional Liszt Ferencz, apoi vedem, frecvent, indicatoare pe care scrie Szolnok… Trecem Tisa, iar, la est de Berettyoujfalu, încep să apară indicatoare cu Nagyvarad/Oradea (RO)…

La vama Borș nu cred că am stat 5 minute… Imediat după, intrăm în Oradea, cel mai important oraș al Crișanei… În apropiere, la Biharea, s-a aflat reședința unui voievodat, condus de Menumorut, atestat în secolul al IX-lea. Oprim în zona centrală a orașului, cu un răgaz pentru prânz, vizitat orașul… Vedem Biserica cu Lună, Palatul Episcopiei Greco-Catolice (în renovare), Crișul Repede, cu arealele de un verde abundent…

După prânz, pornim spre Băile 1 Mai. Avem cazare acolo și, când ajungem, suntem „divizați” în mai multe pensiuni (trei), în funcție de numărul de locuri. Încă înainte de a pleca spre camere suntem anunțați că avem facilități la ștrandul cu apă termală din stațiune, ofertă cărora cei mai mulți îi dau curs, până pe înserat…

Mâine, la 6 dimineața plecăm spre Iași!…

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – VII Miercuri, apr. 29 2020 

Miercuri, 29 aprilie

La orele 8,00, toată lumea coborâse în fața Stupului… Azi avem traseu per pedes prin Budapesta: prima oprire – Basilica Sfântul Ștefan… O biserică impunătoare, care păstrează, între altele, moaștele celui care i-a creștinat pe maghiari, în anul 1000. Este și primul rege al Ungariei, până la el conducătorii statului din Panonia numindu-se principi… Ce nu se știe, nici printre maghiari și, normal, nici printre români, este faptul că Szent Istvan/Sfântul Ștefan, era, după mamă, român și se numea Voicu (în documentele maghiare – Vajk)!…

Am aflat astăzi povestea în urma căruia Vajk, botezat mai întâi sub înrâurirea Constantinopolului, deoarece Roma i-a promis și bani și arme cu condiția de a aduce sub conducerea Papei teritoriile cucerite, s-a botezat a doua oară – Istvan – și a atacat pe vărul său Geula/Iuliu cel Tânăr, care era voievodul Ardealului. În anul 1001, Ardealul a fost cucerit de Istvan și alipit Ungariei… De atunci, crucea de pe stema Ungariei are două brațe orizontale: primul, cel de jos, mai lat, semnifică botezul lui Vajk/Voicu, iar al doilea, de deasupra, mai îngust, pe cel al lui Istvan/Ștefan…

Ne-am continuat drumul, mergând spre Parlament, cu scurte opriri la monumentul ridicat în memoria armatei sovietice care a eliberat Budapesta (și aici s-a pus întrebarea „De ce nu și armatei române, care a participat, în iarna 1944-1945 la luptele de aici?”) și la statuia lui Ronald Reagan, președintele american care i-a convins pe sovietici să lase statele est-europene să iasă, treptat, de sub „tutela” Moscovei…

Clădirea Parlamentului se află chiar pe malul Dunării. Pe esplanada opusă, spre restul orașului, zilnic, la drapel există câțiva militari care fac de gardă. Cu câțiva ani în urmă, câțiva studenți din grupul (de atunci) de la Iași, au reușit să-l facă pe unul dintre soldații din gardă să zâmbească și acesta a fost aspru admonestat de comandantul gărzii! 🙂

Suntem atenționați că sub streașina clădirii se găsesc stemele tuturor comitatelor Ungariei Mari (inclusiv ale celor care, de la 1918, au intrat în componența României)!… De asemenea, mai aflăm că, tot aici, unde minoritatea română (ca și celelalte minorități din Ungaria Mare) a avut reprezentanți înaintea Primului Război Mondial și că Unirea de la 1918 a început de… aici, deoarece, într-o ședință a Parlamentului maghiar, în octombrie 1918, Alexandru Vaida-Voievod, unul dintre parlamentarii români a anunțat desprinderea Ardealului de Ungaria și viitoarea sa Unire cu România…

Părăsim esplanada – după ce facem și câteva fotografii – și revenim în oraș, pe Bulevardul Andrassy, unde, cam la jumătatea sa, se află o clădire emblematică, nu atât prin stil, cât mai ales prin ororile care s-au petrecut înăuntrul zidurilor sale: Terror Haz/Casa Terorii, un muzeu, azi, care adăpostește mărturii despre suferințele celor torturați și chiar uciși aici, în anii ultimei conflagrații mondiale, de autoritățile fasciste maghiare, iar după război – de cele comuniste…

La capătul bulevardului amintit se deschide Piața Eroilor… Printre ei – Vajk-Istvan/Voicu/Ștefan, Iancu de Hunedoara (care a fost voievod al Transilvaniei, dar și guvernator al Ungariei!), Matia/Matei Corvin (fiul acestuia, născut la Cluj, cel mai mare rege al Ungariei!), Gabriel Bethlen (principe al Transilvaniei cu legături strânse cu principii din Moldova și Țara Românească), Rakoczi Ferencz (conducătorul răscoalei anti-habsburgice a curuților, aliat cu românul maramureșean Pintea Viteazul), Kossuth Lajos (liderul Revoluției maghiare de la 1848-1849, cu care a negociat Nicolae Bălcescu să se împace cu liderul românilor ardeleni, Avram Iancu, contra austriecilor, din păcate, prea târziu…)…

Facem și aici câteva fotografii, inclusiv cu tot grupul nostru și, apoi, ne îndreptăm spre Muzeul Agricol, în fața căruia se află o statuie a lui Anonymus, notarul regelui Bela al Ungariei, primul care a scris despre românii prezenți și în Transilvania, dar și în Panonia, în secolul al IX-lea… O mulțime de locuri și oameni care au legături cu spațiul românesc, cu românii, sau care au fost chiar români!… Aflăm și de ce s-a insistat în aceste zile pe prezentarea unor asemenea aspecte: cunoscând că, la baza neamului, a istoriei, culturii și civilizației din Ungaria stau și elemente românești, maghiarii ne vor respecta, măcar un pic, mai mult, așa cum și la baza culturii, istoriei și civilizației din România au contribuit și minoritățile, inclusiv maghiarii! Până la urmă, este vorba de RESPECT!…

Suntem anunțați că, după vizitarea Grădinii Zoologice, situate în parcul din apropiere, avem program de voie, până spre seară!… Prilej pentru mulți dintre noi de a cumpăra și suveniruri pentru cei rămași acasă…

Pe înserat, ne adunăm din nou în fața Stupului, spre a trece pe Szabad hid/Podul Libertății, în Buda… Urcăm, printr-un parc, pe trepte abrupte, spre Monumentul Libertății de unde se deschide o priveliște nocturnă de neuitat asupra Dunării și a Budapestei…

Revenim apoi, în grupulețe, spre locul de cazare: și azi este concert, urmat de discotecă… Normal că rămânem 🙂 , mai ales că mâine dimineață vom părăsi Budapesta, spre a reveni în țară… Parcă încep să-și facă loc părerile de rău că se apropie sfârșitul practicii…

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – VI Marți, apr. 28 2020 

Marți, 28 aprilie

Astăzi am pornit la orele 7.00… Sau, mă rog, cu câteva minute întârziere, deoarece unii colegi, plecați aseară în Timișoara, s-au trezit mai greu… A durat ceva și până am traversat orașul, dar, în fine, suntem pe drumul care duce spre punctul de frontieră Cenad…

Oprim la Sânnicolaul Mare, pentru ultimele cumpărături… Apoi, așteptare la vamă: controlul, comun, româno-maghiar, se face pe partea ungurească… Trece mai mult de jumătate de oră, cu ceva emoții, dar, în fine – am intrat în Ungaria!!!

Traversăm Mureșul, aproape de confluența sa cu Tisa, apoi un orășel – Mako, în românește, Macău – și, după aceea, intrăm în autostrada care vine, pe la Nădlac, dinspre România… După ce trecem și Tisa, aproape de Szeged, oraș mare, centru universitar, pe care-l ocolim, intrăm în autostrada Belgrad-Budapesta…

Suntem în partea maghiară a Câmpiei Panonice, care se întinde peste cea mai mare parte a Ungariei, iar părți din ea se află, pe lângă vestul României (unde se numește Câmpia Tisei, Câmpia de Vest sau Câmpia Banato-Crișană), în nordul Serbiei, Croației și Sloveniei, estul Austriei, sudul Slovaciei și chiar și în vestul Transcarpatiei ucrainene.

Între Tisa, la est și Dunăre, la vest, această parte de câmpie poartă un nume creat de strămoșii noștri, încă de la sfârșitul antichității (secolul al IV-lea): Bacea, adică ținutul bacilor. De la acest nume derivă atât cel al părții nordice – Bacs (maghiar), cât și al celei sudice – Backa (sârb). Cel mai important oraș din partea maghiară – Kecskemet – adăpostea numeroși păstori în trecut, atât de mulți încât, în veacul al XVIII-lea, autoritățile orașului au impus locuitorilor să nu mai vândă case ciobanilor valahi (români), fiindcă aceștia deveniseră prea mulți în oraș… Nu se știe cât de mulți vor fi fost, dar ei mai aveau, în perioada interbelică, o societate culturală românească în acest oraș…

Ne apropiem de Budapesta… După intrarea în oraș, vedem, la un moment dat, pe stânga, un stadion mare, apoi intrăm pe un bulevard lung de câțiva kilometri, străjuit de clădiri înalte: Ulloi utca… În străbatem, spre centru și aproape de o sinagogă, vis-a-vis de care se află o piață – Deak Ferenc ter – autocarul oprește… Doar cât se ne luăm bagajele, apoi pleacă, am înțeles, spre locul de parcare, la câțiva kilometri distanță, lângă Piața Eroilor…

Noi intrăm pe o străduță, Dob utca și, după câteva sute de metri, ajungem la hostelul unde vom sta două nopți: The Hive (Stupul)… Durează un pic formalitățile de cazare, apoi distribuția pe camere… Unii stau câte 6, alții – câte 4… Suntem anunțați că, după două ore, vom ieși în oraș…

Și nu ieșim, deocamdată, la „program de voie”… Străbatem partea centrală a Pestei – jumătatea situată la est de Dunăre, până la Lanc hid (Podul cu lanțuri), pe care îl traversăm… Ni se spune că, între august și octombrie 1919, când Budapesta a fost ocupată de Armata Română (ce lupta contra regimului bolșevic maghiar), acest pod a fost păzit de dorobanții români… Dincolo de pod e Buda, întinsă deasupra unor înălțimi deluroase, deși e vorba de un compartiment muntos, de fapt…

Palatul Regal, în renovare… Statuia lui Matia/Matei Corvin, Bastionul Pescarilor… Și o priveliște deosebită a părții estice a orașului, cu multe nave de croazieră și vaporașe cu turiști pe Dunăre… Iar dincolo, printre clădirile ce merită atenția, Parlamentul, chiar pe malul fluviului și Basilica Sfântul Ștefan… Le vom vedea mâine…

Deja, însă, am aflat și am văzut multe, dintre care, măcar o parte, au legătură cu neamul românesc… Stăpânirea regelui Burebista a ajuns până la Dunăre, înglobând și ceea ce este, azi, Pesta, iar romanii au ocupat partea apuseană, cu tot cu ce e azi Buda, creând provincia Pannonia… Poate și din acest motiv, până acum câțiva ani, drapelul oficial al Budapestei a avut culorile roșu, galben și albastru… Aici, la venirea maghiarilor, în secolul al IX-lea, după vestitul cronicar al regelui Bela al Ungariei, Anonymus, se aflau acei blachi ac pastores romanorum (vlahi, adică păstorii romanilor)… La nord-vest de Budapesta, în niște muncei (de vreo 800-900 de metri înălțime), se află, și azi, un sat numit Csobanka = Ciobanca… Iar în vestul Ungariei – lacul Balaton, cu numele derivat din românescul Băltoniu = o baltă mai mare, unde iernau acei pastores romanorum… Și mai la vest, aproape de granița de azi a Ungariei cu Slovenia și Austria, pe harta austriacă de la 1910 se afla un sat numit Baltavar… Dacă var înseamnă cetate, în maghiară, de la cine îl vor fi luat ungurii pe balta?

Încet, în grupuri mici, ne întoarcem la hostel… Aproape vis-a-vis se află Gozsdu Udvar = Curțile Gojdu. Foste dependențe în proprietatea aromânului Emanoil Gojdu, care, spre finele secolului al XIX-lea, la moartea sa, a lăsat, prin testament, ca averea sa să stea la baza mai multor burse de care să beneficieze tineri români (inclusiv aromâni), care veneau să studieze în Austro-Ungaria, la Budapesta și/sau la Viena… După 1945, când și în Ungaria a venit la putere un regim comunist, proprietățile lui Gojdu au fost confiscate, iar, după 1989, statul român nu a fost în stare să le recupereze… Păcat, mare păcat! 😦

În curtea interioară a hostelului e un concert de muzică country… Apoi – discotecă! 🙂

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – V Luni, apr. 27 2020 

Luni, 27 aprilie

Plecăm, de data aceasta, definitiv, din Orșova, la orele 8… Ne despărțim cu păreri de rău: nu vom mai avea ocazia de a fi toți colegii împreună, cazați în același loc, doar noi… Nici loc de relaxare, distracție, grătar, unde să putem sta cu toții nu vom mai avea… Dar, asta e, cu autocarul, și practica noastră merge înainte…

Prima oprire de azi e la Dubova. Aici, după ce coborâm din autocar, ne îndreptăm pe o potecă, prin pădure, spre marginea unui platou – aflat în Ciucarul Mare – spre Clisura Dunării… Aici aflăm atât despre speciile caracteristice acestei zone – cărpiniță, mojdrean, pin negru de Banat, smochin sălbatic, viperă cu corn, scorpion – cât și despre evoluția celor două maluri ale Dunării, din vremea în care, treptat, traco-daco-moesii au fost cuceriți de romani… De dincolo de fluviu ne „salută” Munții Miroci, ultima grupă montană carpatică (deoarece lanțul carpatic nu se oprește la Dunăre, ci la Timoc_, cu vârfurile Știrbățul Mare (în stânga, spre aval) și Știrbățul Mic…

Revenim la autocar și ne continuăm drumul, admirând, în traseul care merge, în amonte, pe malul Dunării, atât priveliștea de pe malul românesc, cât și cea de pe cel sârbesc… Mănăstirea Mraconia, ruinele fortăreței Tri Cule, cariere în exploatare sau abandonate, sate cu tăblițe bilingve (atât în română, cât și în sârbă, deoarece, dacă la sud de Dunăre există o importantă comunitate românească, în Banatul românesc se află o minoritate sârbească)… La Moldova Veche ieșim dintre munți, orizontul se lărgește… După ce trecem peste Munții Locvei și mai mergem, până la Naidăș, paralel cu frontiera româno-sârbă, intrăm în xona deluroasă bănățeană, mai exact în Dealurile Oraviței…

După un popas, pentru prânz, la Oravița – despre care aflăm, surprinși, că a fost reședință de județ, în perioada interbelică și are, încă, un teatru! – pornim mai departe, apropiindu-ne de un alt orășel, Deta, de unde intrăm în șoseaua europeană ce leagă Belgradul de Timișoara: noi cotim la dreapta, spre Timișoara: am intrat în Câmpia Timișului, o câmpie de subsidență, cu sate mari, multe create de coloniștii aduși, în secolele XVIII-XIX, de administrația habsburgică, cu Timișoara, în mijlocul ei…

După mai puțin de o oră, intrăm în capitala Banatului, cel mai mare oraș din vestul țării, centru cultural, industrial, oraș turistic și, mai ales, locul de unde a pornit Revoluția din Decembrie 1989… După ce „colindăm” prin oraș, pe la mai multe case de schimb valutar, pentru a schimba lei în forinți, rămânem mai mult de o oră în zona centrală… Spre a admira orașul, dar nu înainte de a merge, împreună, la Catedrala Mitropolitană, în Piața Operei… Locuri cu încărcătură și istorică și sentimentală…

Pe înserat, ne îndreptăm spre locurile de cazare: sunt două – o pensiune, la marginea Timișoarei și o alta, în comuna vecină, practic unită cu orașul, Giroc… Când așteptam să primim cheile de la camere, unii colegi făceau deja planuri de a reveni în centru… Totuși, au fost avertizați să nu stea prea mult în Timișoara, deoarece mâine plecăm devreme. Spre Ungaria!…

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – IV Duminică, apr. 26 2020 

Duminică, 26 aprilie

Și astăzi avem programat un traseu mai scurt… Mai întâi, părăsim Orșova, mergând spre nord, câțiva kilometri pe Valea Cernei, spre Băile Herculane… Această Vale este instalată pe o falie tectonică, formând, împreună cu afluentul ei, Bela Reca și cu Timișul un culoar – Culoarul Timiș-Cerna… De fapt, toată partea vestică a țării este o structură faliată, în „tablă de șah”, în care, pe liniile de falie s-au instalat văi, culoare de vale și/sau depresiuni alungite (numite grabene), iar între ele structuri de tip horst, reprezentate prin zone mai înalte, ce formează diferite culmi muntoase…

Deși rămânem pe Valea Cernei, după Topleț părăsim șoseaua europeană Orșova-Lugoj-Timișoara, trecem și de stațiunea Băile Herculane – pe care o vom vizita la întoarcere – și ne oprim câțiva kilometri în amonte. De aici urcăm, mai întâi anevoios, prin pădure, spre Cheile Țăsnei, pe un traseu care, exceptând oboseala din primele zeci de minute, se arată a fi spectaculos… Ni se atrage atenția, la începutul urcușului, să avem grijă pe unde călcăm: zona este plină de vipere cu corn…

După trecerea de sectorul cheilor, ne oprim să ne odihnim într-o poiană situată în amonte de chei… În zonă este și o stână și beneficiem de produsele specifice: ciobanul a pregătit repede o mămăligă, lângă care gustăm urdă, caș…

Revenim apoi la autocar și coborâm spre Băile Herculane. După ce observăm „instalațiile” modeste pentru tratament cu ape termale, din lungul Cernei, ne oprim în zona veche a stațiunii, spre a o vizita… Deși stațiunea are o vechime de trei secole, fiind renumită încă din vremea împărăției habsburgice, după 1989, o parte din clădiri – ce adăposteau hoteluri, restaurante, stabilimente balneare – a fost lăsată în paragină, ceea ce produce o impresie neplăcută…

Programul nostru de azi se apropie de final, dar nu înainte de ultimul „obiectiv”: pentru „realizarea” lui ne oprim și ne aprovizionăm cu cele necesare în centrul Orșovei. Va urma o seară cu muzică, dans, dar și cu grătar și, bineînțeles, cu multă veselie și voie bună! 🙂

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – III Sâmbătă, apr. 25 2020 

Sâmbătă, 25 aprilie

Azi avem un program mai lejer, cu o deplasare spre Turnul Severin… Dar, mai întâi, ne oprim la Hidrocentrala „Porțile de Fier I”, spre a vizita muzeul amenajat aici. Ar fi trebuit să vedem și sala turbinelor, dar, politicoasă, doamna care ne-a primit, ne spune că nu se poate, fiindcă liftul care coboară la acea sală e defect… Așa că rămânem cu explicațiile, interesante, despre lucrările de construcție, despre capacitatea hidrocentralei și cu imaginile, costumele populare și alte obiecte artizanale care se pot vedea în muzeu…

Ajunși la Turnul Severin, oprim în zona centrală și mergem să vedem cetatea medievală, restaurată în ultimii ani. Încercăm să ajungem și la piciorul podului construit acum aproape două mii de ani de Apollodor din Damasc, pentru ca armata romană, condusă de împăratul Traian să poată trece în Dacia… Avem noroc: după câteva parlamentări, personalul prezent acolo ne lasă să ajungem la pod… În apropiere mai sunt și alte ruine ale vechii așezări Drobeta, în curs de restaurare. Ne amintim și că, la intrarea în oraș, dinspre Orșova, se află o machetă, în miniatură, a podului ridicat de Apollodor… Ne întoarcem în centru și, pentru că am ajuns în perioada când se desfășoară „Zilele Severinului”, avem câteva ore la dispoziție să ne bucurăm de manifestări…

După revenirea la autocar, avem parte de o surpriză: nu vom reveni direct la pensiune, ci, din centrul Orșovei ne vom urca într-un vaporaș, pentru o croazieră de câteva ore pe Dunăre!… O ocazie de neuitat! 🙂 Am avut ce admira, până în Cazanele Dunării și retur… Pe malul românesc, la plecare, se distingeau, deasupra orașului, stațiunea de cercetări și practică a Facultății de Geografie de la București și, deasupra ei, silueta Mănăstirii Sfânta Ana… Pe celălalt mal, aproape de capătul călătoriei noastre se află Tabula Traiana, ridicată în vremea împăratului, când s-a realizat drumul pe care romanii urmau să ajungă la podul lui Apollodor, spre a trece în Dacia…

Seara s-a anunțat petrecere, iar colegii se gândesc la câteva surprize: un concurs de „miss” și „mister”, cu „mistere” :), karaoke, cu premii 🙂 și… au zis că le mai vin idei, pe moment, „la fața locului sau la locul feței”!… 🙂

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – II Vineri, apr. 24 2020 

Vineri, 24 aprilie

Plecăm la orele 7.00, fără întârzieri: toți colegii au fost punctuali. Coborâm, prin Râșnov, spre Brașov, iar, de la intrarea în oraș, cotim la stânga, pe direcția Codlea-Făgăraș… Codlea, un orășel situat la poalele Măgurii omonime, o așezare veche, cu populație amestecată, în trecut, alături de români fiind și mulți sași… Aceștia au plecat, atât în perioada comunistă, cât și după 1989. Totuși, și aici, ca și la Ghimbav, la intrarea în localitate, numele e scris și în română și în germană…

După Codlea începem să urcăm spre Pasul Vlădeni, dincolo de care se deschide Depresiunea Făgărașului, sau Țara Oltului… De la Șercaia, până la Avrig, străbatem această zonă, având pe dreapta siluetele înzăpezite ale crestelor Munților Făgărașului, iar pe stânga, dincolo de Olt, un povârniș abrupt, al părții sudice a Dealurilor Târnavelor… Cel mai important oraș al zonei e Făgărașul, cu o cetate în centru, dar, din păcate, ținând cont de ora matinală, dar și de traseul lung, nu avem cum să o vizităm…

Satele se succed unul după celălalt… Deși, după cum ni se spune, zona este majoritar românească, mai toate casele au porțile încastrate între ziduri înalte, astfel încât nu se vede nimic în curți, după modelul săsesc… Și aici lumea cultivă mai ales cartofi și, încă, se mai cresc bivoli… Aproape de Cârțișoara, de unde se deschide Transfăgărășanul, facem un mic popas, pentru cafeaua de dimineață…

Trecem apoi pe lângă Avrig, așezare declarată oraș acum vreo trei decenii, unde, dacă am avea timp, am putea vizita Palatul Bruckenthal… Așezarea este un important punct de plecare în drumețiile în Munții Făgărașului. După Avrig, trecem Oltul și, prin „Hula Bradului”, părăsim, printr-o înșeuare, Țara Oltului, spre a intra în Depresiunea Sibiului… Imediat, „oferta” localnicilor se schimbă: la porți nu mai apar cartofii, ca în Depresiunea Făgărașului, ci brânzeturile, semn că ținutul păstoresc al Mărginimii Sibiului e aproape…

La Sibiu, așezat la poalele Munților Cindrelului, poposim în zona centrală. După un tur prin centru – Piața Mare, Piața Mică, Podul Minciunilor, avem timp să ne plimbăm prin oraș… Nu prea mult, deoarece trebuie să ne continuăm drumul. Mai întâi, până la Tălmaciu, ne întoarcem pe drumul pe care am venit, apoi, revenim în lungul Văii Oltului, la Boița, spre a-l însoți, până la Râmnicul Vâlcea. Pe traseul dintre Turnul Roșu și Cozia, Oltul a ferestruit două defilee, cel de la Turnul Roșu, la ieșirea din Ardeal și cel de la Cozia, între care se află o depresiune intramontană, Țara Loviștei, cu cel mai important centru al ei, orașul Brezoi… Peisajul este spectaculos, această spectaculozitate fiind dată atât de crestele munților din apropiere, cât și de lucrările realizate de om: hidrocentralele de pe Olt, podurile, viaductele și tunelurile din lungul șoselei și al căii ferate…

După încă un popas la Mănăstirea Cozia, ctitorie și adăpost al voievodului Mircea cel Bătrân (unde n-am putut sta prea mult, nu doar pentru că avem, încă, mult de mers, ci și fiindcă era aglomerat, azi fiind sărbătoare – Izvorul Tămăduirii), intrăm în stațiunea Călimănești-Căciulata… Mai sus de stațiune, în vecinătatea mănăstirii, se află și ruinele unui castru roman, numit Arutela…

Imediat după Călimănești, peisajul se schimbă: munții de pe dreapta și stânga șoselei sunt înlocuiți de dealuri, iar Valea Oltului se lărgește: suntem în Subcarpații Olteniei, pe care-i vom străbate până după Târgul Jiu… Traversăm, mai întâi, Râmnicul Vâlcea, oraș care-și „dispută” paternitatea Imnului Național, cu Brașovul, dar și cea a locului de desfășurare a acțiunii din piesa „O scrisoare pierdută”, a lui I. L. Caragiale, cu Piatra-Neamț… După ce ieșim din oraș, părăsim Valea Oltului, îndreptându-ne spre vest…

Oltenia subcarpatică ni se înfățișează, în această perioadă a anului, ca o adevărată grădină: pomi înfloriți, atât în curțile oamenilor, cât și pe marginea șoselei… La Costești – popas la Muzeul Trovanților, apoi – altul, la Mănăstirea Horezu, ctitorie a domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu…

La Târgul Jiu facem o oprire mai lungă. De fapt – două: prima, mai scurtă, pentru a admira Coloana Infinitului, a lui Constantin Brâncuși (facem și poze, inclusiv cu toți colegii), și alta – în parcul central, spre a admira Poarta Sărutului și Masa Tăcerii…

După Motru, așezare minerească, ridicată, în bună măsură, în perioada comunistă, traversăm Podișul Mehedinți… Multe alunecări de teren, care au afectat și șoseaua… Se înserează, când vedem Dunărea! Am ajuns la Turnul Severin și Orșova – locul unde vom poposi azi, e mai aproape!

Doar traversăm orașul – de fapt îl ocolim – cu asigurări că-l vom revedea, pe lumină, a doua zi! De pe celălalt mal se văd multe luminițe: aflăm că e orășelul Cladova care, ca mai toate așezările de pe malul sârbesc este populat, în mare parte, de românii timoceni, pe care, ca să nu-i recunoască astfel, sârbii îi numesc „vlahi”…

Dar, ceea ce e și mai spectaculos, în această zi cu un drum lung, este peisajul care apare, pe ambele părți ale Dunării, mai sus de satul Gura Văii, unde românii și iugoslavii (când exista țara lor) au construit împreună cel mai mare baraj și o hidrocentrală, împărțită, frățește, pe din două, numită „Porțile de Fier I”! Toată lumea e cu ochii pe ferestrele autocarului și se aud doar exclamații de admirație și telefoanele și aparatele de fotografiat…

Apoi, din senin, apare Viaductul Cerna – azi, un golf al Dunării, altădată, locul de vărsare a acestui râu în Dunăre și, după ce facem la stânga, dincolo de el – Orșova. Orșova Nouă, ni se spune, la microfon, deoarece, atunci când s-a construit barajul hidrocentralei, vechea așezare a fost strămutată, ca multe sate, de pe ambele maluri, mai sus. Vechiul oraș e la mai mult de 10 metri sub apele Dunării a cărei adâncime depășește 20 de metri…

Poposim – pentru câteva nopți, la o pensiune de pe malul Dunării. Dinspre stradă, pare a avea 1-2 etaje, dar, în partea dinspre ponton sunt mai multe… Este și o terasă, loc de grătar, vedem și o piscină… Și suntem doar noi!

Doar că, după drumul obositor de azi, nu știu cine va mai avea puterea să admire locul… Poate mâine, când avem un program mai lejer…

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – I Vineri, apr. 24 2020 

Joi, 23 aprilie

Orele 6.00: toți colegii sunt în autocar. Pornim. Am plecat din fața corpului A al Universității și, pentru mai mult de o săptămână, părăsim „orașul celor 7 coline” într-o aplicație practică, sperăm, frumoasă, utilă, interesantă, bogată în amintiri plăcute, de neuitat…

Traversăm, paralel cu albia Bahluiului, spre vest, partea sudică a Câmpiei colinare a Jijiei… Podul Iloaiei – declarat, recent, oraș, cu o poveste a Leloaiei/Lăloaiei, ce avea, aici, un loc… S-a ridicat, în Evul Mediu un pod aici și, cum, pe vremea aceea, podurile de piatră, trainice, erau rare, podul a rămas în memoria colectivă… Lăloaia s-a schimbat, nu se știe când în Iloaia și, de aici – Podul Iloaiei…

De la Târgul Frumos, oraș vechi, legat de dezvoltarea, medievală, a activităților comerciale, ne înscriem spre sud-vest, prin înșeuarea de la Strunga, spre Culoarul Siretului… La Strunga, mai încearcă să supraviețuiască o mică stațiune balneară, cândva – mai activă…

Săbăoani: după intersecția cu drumul care duce la Suceava, noi ne continuăm drumul către sud, spre Roman… Orașul redenumit, pe la 1395, în cinstea lui Roman Vodă Mușat, care a înzestrat așezarea cu cetate… Anterior, urbea s-a numit Târgul lui Romașcu (și chiar era un târg aici, de Sâmedru, frecventat și de păstorii ce coborau din Munții Stânișoarei, treceau prin Șaua Strunga, prin Valea Oilor, intrau în Iași prin mahalaua Păcurarilor și, după ce cumpărau, în Târgul Cucului, sare, adusă de sărari, pe strada Sărăriei, dinspre Bucovina, se opreau la iernat în Balta Jijiei/Prutului, ori treceau, prin vadul de la Țuțora, în stepa Bălților, sau chiar mai departe, peste Nistru, spre Balta, în Transnistria). De la acest nume, până azi, de peste 6 secole, localnicilor li se zice nu romăneni, ci romașcani…

De la Bacău, părăsim Culoarul Siretului, spre vest, urcând, pe la Măgura, în Culmea Pietricica, spre a coborî, în lungul Văii Tazlăului, în depresiunea subcarpatică Tazlău-Cașin, spre Onești. Bacăul, cândva o așezare modestă – avea, pe la 1722, conform Catagrafiei ruse, doar vreo 500 de suflete, în vreme ce Târgul Ocna era cea mai mare așezare urbană din ținutul Bacăului, cu peste 2500 de locuitori… Orașul lui Bacovia, cu nume derivat de la slavul Bacova, și nu de la ungurescul Bako…

Intrăm în Onești. Oraș pitoresc, dezvoltat în perioada comunistă, prin contopirea satelor Onești, Borzești (unde s-a dezvoltat o rafinărie, un combinat petrochimic, azi în ruine…) și Slobozia (grav afectată, în 1991, de inundațiile produse prin ruperea barajului de la Belci, de pe Tazlău)… Aici este o adevărată „piață de adunare” a apelor: din amonte în aval, se varsă în Trotuș Oituzul, Cașinul – de pe dreapta și Tazlăul. Din zona centrală, noi părăsim cursul Trotușului, spre a urca, pe Oituz, spre Carpați… Mai exact, spre pasul Oituz, care delimitează Munții Nemira (la nord), de Munții Vrancei…

Nici nu intrăm bine în sectorul montan al Văii Oituzului și facem un popas, la Poiana Sărată. Aflăm că, deși erau și atunci sate românești, Hârja și Poiana Sărată au făcut parte, până în 1918, din Imperiul austro-ungar… Înainte de intrarea în pas, descoperim că mai există un sat Oituz, unguresc (deja au apărut plăcuțele bilingve, semn că, deși suntem încă în bazinul Trotușului, sau, mai exact, al Siretului, am intrat în Secuime…).

După pasul Oituz, Depresiunea intracarpatică a Brașovului, mai exact compartimentul Târgul Secuiesc al Depresiunii Țara Bârsei-Trei Scaune, ne întâmpină ca o adevărată „câmpie” înconjurată de culmile Carpaților Orientali… La porțile caselor, localnicii oferă saci de cartofi și kurtos-kalacs… Având un climat mai răcoros – și soluri sărace – cartoful a devenit, în timp, principala cultură agricolă în zonă…

Traversăm, rapid, Târgul Secuiesc… Aflăm că, în Evul Mediu, orașul era cel mai important din Secuime: la Muzeul Național Secuiesc din centrul localității, în secția de Istorie, tronează două portrete mari, ale domnitorilor moldoveni Vasile Lupu și Gheorghe Ștefan, ce au acordat negustorilor din oraș scutiri de vamă, ca să-și poată comercializa nestingheriți produsele în toată Țara Moldovei… Revoluția de la 1848 și, mai ales războiul vamal dintre Austro-Ungaria și România, de la finalul secolului al XIX-lea, au afectat orașul (așa cum a avut de suferit și Târgul Ocna), care a fost depășit, treptat, de alte așezări: Târgul Mureș, Sfântul Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Gheorgheni… La același muzeu, la secția de Etnografie, există o colecție de costume populare din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș – ungurești/secuiești, românești, germane, ucrainene, sârbești – realizate de copii, în perioada comunistă și puse pe păpuși fabricate în aceeași vreme, la Arădeanca (fabrică din Arad)…

După ieșirea din Târgul Secuiesc ne îndreptăm spre sud… Treptat, siluetele unor munți înzăpeziți apar în fața noastră… În față-stânga – Bucegii. Apoi, puțin în drepta lor – Piatra Craiului și, în spatele unei spinări mai scunde – Măgura Codlei – se văd și crestele estice ale Munților Făgărașului…

Brașovul… Cel mai mare oraș din Carpații Românești, situat în sudul depresiunii Țara Bârsei-Trei Scaune (mai precis, în compartimentul Țara Bârsei). Centru industrial – cu o activitate mult mai redusă, față de perioada comunistă, oraș turistic, cu vocație culturală și chiar universitară (actuala Universitate „Transilvania” a apărut în urmă cu aproximativ cinci decenii, ca Institut Politehnic…)… Poposim în zona centrală, spre a vizita, pe jos, centrul istoric: Piața Sfatului, Biserica Neagră, Casa Mureșenilor, Strada Sforii (cea mai îngustă din România)…

După prânz, facem un popas și în stațiunea Poiana Brașov, care, de la Recensământul din 2002, are statut de așezare componentă a Brașovului. De pe serpentinele Căii Poienii, priveliștea Brașovului este nemaipomenită. Oprim, facem și fotografii și admirăm peisajul… Chiar e bine că o facem, deoarece suntem anunțați că nu ne întoarcem pe aici: din Poiană, un drum asfaltat, în bună stare, ne duce la Râșnov.

Orășel dezvoltat mai ales după 1945, Râșnovul este renumit azi pentru Cetate și pentru DinoPark. Unii turiști vizitează și peștera din apropiere… Noi poposim mai mult la Cetate, unde, între altele, aflăm peripețiile recuperării ei de la un italian, care o cumpărase, după 1989, pe mai nimica și începuse să toarne beton, dar și despre „aglomerația” echipelor străine ce au programare la filmări aici!…

De la Râșnov, spre seară, urcăm, pe vechiul drum medieval ce leagă Brașovul, prin Culoarul Bran-Rucăr (pasul Giuvala), de vechea capitală a Țării Românești, Târgoviște, spre Bran, unde avem cazarea în această seară… Ajungem, pe înserat… Nu mai putem intra la Castelul Bran și, aflăm (ni se va confirma a doua zi, dimineață), că, oricum, ar fi trebuit să stăm la coadă… Așa că, rămâne pe altă-dată!

P.S. Relatările de mai sus sunt în contul zilei de ieri, când, din cauza programului încărcat și a oboselii, n-am mai apucat a scrie… Abia, acum, dimineață, în „pauza de cafea” 🙂 am apucat a scrie rândurile de mai sus… Mai spre seară, povestea zilei a doua!

Despre fundamentele străvechi ale Educației în spațiul românesc Joi, apr. 23 2020 

Trăim „vremuri istorice”, devenite, și cu contribuția agenților dezinformării, manipulării, minciunii, ipocriziei, „post-adevărului”/„adevărului alternativ” – și nu e doar așa-zisa „mass-media” de vină! – și „isterice”… Toate au la bază o „evoluție” pe care, după ce vom „trece în revistă” cauzele, o putem numi, mai degrabă, INVOLUȚIE a speciei umane…

După al Doilea Război Mondial, statele occidentale, rămase democratice, s-au confruntat, pe lângă efortul de refacere economică, și cu o resurgență a unor revendicări sociale, politice, care risca să aducă la putere, chiar pe cale democratică, pe comuniști, adevărați agenți ai stalinismului bolșevic sovietic, ce pusese deja mâna, cu largul concurs al Vestului, pe partea orientală a Europei… A apărut, în primul rând, Planul Marshall, lansat de americani, care i-au invitat, mai discret sau mai direct, pe vest-europeni să se unească…

Astfel a apărut, în 1952, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, transformată, în 1957, în Comunitățile Europene, nucleul viitoarei Uniuni Europene (născută în 1992). Vestul a avut parte, decenii în șir, de o prosperitate, neegalată niciodată în istorie… Această prosperitate a fost asigurată, o vreme, de forța de muncă autohtonă, dar, după un deceniu și ceva, a fost necesară suplimentarea acesteia prin imigrări. Cum, între timp, fostele imperii coloniale – britanic, francez, olandez, belgian… – aproape au dispărut, iar noile state independente, foste colonii, nu dispuneau de suficiente locuri de muncă, iar cele existente erau mai modest retribuite, fluxurile de noi salariați au fost generate de fostele dependențe politice ale metropolelor (foste) europene…

Așa se face că, pentru venituri mai mari, mulți migranți au venit în Vest – atât în Europa Occidentală, cât și în America de Nord… Aceștia erau mai prost plătiți decât autohtonii, pentru aceeași muncă, dar primeau mai mult decât ar fi primit la ei acasă, rămânându-le și un surplus de trimis celor rămași în țările de origine. La un moment dat, migranții fie și-au întemeiat familii în țările „de adopție”, fie și-au adus cu ei pe ceilalți membri ai familiilor. Între timp, ca urmare a prosperității occidentale, chiar dacă, după 1973, criza petrolului a făcut să (re)apară șomajul, statele vestice dispuneau de suficiente resurse financiare spre a le asigura celor ce nu aveau, temporar, un loc de muncă, un ajutor bănesc suficient pentru un trai mulțumitor… Printre șomeri se numărau, deja, destul de des, imigranți, sau, deja, chiar urmașii lor, deveniți între timp cetățeni ai statelor occidentale.

Poluarea, dar și riscul epuizării „combustibililor fosili” (de care am tot fost avertizați, de vreo 40-50 de ani, dar, încă, nu s-a produs, ba s-a ajuns ca petrolul să fie vândut cu prețuri negative: adică, ceva de genul „am un vas plin cu petrol: cât să te plătesc să-l iei?”) au făcut să apară mișcările ecologiste… Există voci care susțin că acestea au apărut fie ca urmare a „reorientărilor” extremei stângi vest-europene (de pildă, în Regatul Unit, așa numita New Way), fie cu suportul KGB… Rezultatul a fost apariția unor formațiuni, destul de active, vocale mai ales în Europa Occidentală, mai modeste peste Ocean(e) – în Canada sau Australia… – cu un suport legat de „salvarea Planetei, a Naturii”, chiar și cu riscul dispariției nu doar al Omenirii, al Umanității, ci, mai ales al Omeniei

Între timp, o clasă politică tot mai îmbuibată, interesată în prosperitatea (sa) cu orice preț, fără scrupule, ipocrită, fariseică, a început – și cu sprijinul mediului academic occidental (din ce în ce mai „de stânga”) – să susțină „diluarea” conținuturilor și a programelor educaționale, sub pretextul „descongestionării” atât a timpului, cât și a creierului școlarilor. Așa încât, dacă, odată, cândva, odinioară, școlarilor li se dădea foarte mult, li se cerea mult și rămânea ceva, s-a ajuns, treptat, să li se dea puțin, să li se ceară foarte puțin și să rămână, în mintea lor, după anii de școlaritate, (aproape) nimic!… Scopul: mase de „cetățeni” cărora să le spună politicienii de ce și de cât(e) au nevoie, iar în schimbul acestei „prosperități”(=„îmbuibări”), „masele” să-i voteze (tot) pe ei!… Prosperitatea, în exces, devenită îmbuibare a dus la atrofierea spiritului critic… Problema este că – ținând cont de selecția, piramidală, ierarhică a „elitelor” politice – dintre membrii comunității locale, câte o parte a acesteia a devenit/era simpatizantă/membră a formațiunilor politice: dintre acești membri/simpatizanți, formațiunile și-au selectat „elitele” locale. Acestea au trimis, dintre ei, reprezentanți ai elitelor regionale (departamentale, provinciale, de land, etc) , iar dintre aceste „elite” regionale s-a „cernut „elita” centrală, națională, care, mai ales după 1990, a adus, „la vârf”, din ce în ce mai frecvent, tâmpiți!…

În aceeași vreme – odată cu ascensiunea eco-marxismului, a „salvării planetei”, a „diluării” calității Educației – s-a continuat procesul de îndepărtare a omului de Dumnezeu (început din prima parte a secolului trecut), Divinitatea fiind „alungată” din viața de zi cu zi a comunităților, mai ales dacă era vorba de creștinism… Nu la fel s-a procedat cu imigranții și cu urmașii lor, mai ales dacă aceștia erau adepții „religiei Păcii”… Cum printre ei se regăseau și mulți șomeri, bine remunerați, cu mult timp liber la dispoziție, acces la Internet și/sau la predicile radicale ale militanților extremiști, de aici și până la atentate a mai fost doar un (mic) pas, atacurile militanților islamiști – radicalizați, brusc, abia în ultimul moment! – au devenit obișnuință (regretabilă, tragică!) în ultimii ani, în Occident!

Căderea regimurilor comuniste est-europene după 1989 a dus la revenirea țărilor estice în lumea democratică, majoritatea lumii foste comuniste devenind, în anii noului mileniu, membri atât ai NATO, cât și ai Uniunii Europene… Din păcate, dacă Occidentul a condamnat, fără echivoc, mișcările extremiste de dreapta (nazism., fascism, legionarism, etc.), nu la fel a procedat când țările est-europene au cerut condamnarea și a extremismului de stânga (comunismul)… La fel, spre a nu-i supăra pe adepții „religiei Păcii”, sosiți, în majoritate covârșitoare ca migranți în Europa (sau fiind urmași ai unor asemenea imigranți!), în preambulului Constituției Europene (Tratatul de la Lisabona) se vorbește doar de „moștenirea greco-romană” a Europei, dar nu și de cea „iudeo-creștină”!

La fel, lumea a fost de-a dreptul „înțesată” de pseudo-agende politice, celebră fiind pre(a)ocuparea europarlamentarilor pentru reglementarea „curburii bananelor” sau interdicția, stupidă, de adresare cu apelativele „Doamnă” sau „Domnișoară”!… Dacă asemenea „chestiuni” par, mai degrabă, inofensive, minore, grave sunt insistența cu care sunt „promovate” pseudo-minorități: „rrromi” în loc de țigani, „comunitatea” lgbtq…, care sfidează atât bunul-simț, cât și morala creștină!… În fiecare din aceste cazuri – și în altele, chiar dacă nu ne putem referi la toate, din motive obiective (ținând și de cât „spațiu” poate avea un articol, dar și de pierderea în prea multe detalii, exemple, etc…) – putem lansa câteva întrebări, pentru susținătorii unor asemenea idei:

1) Ați auzit de expresia „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”?

2) Este corect, de bun-simț, să încerci să elimini discriminarea unei comunități (cea țigănească), ajungând să o jignești/insulți pe o alta (cea românească), prin confuzia (nu cred că inofensivă!), mai ales în afara României, dintre „Romanian people”/„Romanian language” și „Roma people”/„Romani language”?

3) De „sodomie” ați auzit?

4) Înainte de a face ceva care vă asigură „binele” personal, egoist, făcând, însă, rău altuia, ați încercat să vă puneți, fie și doar câteva secunde, în locul celor cărora le faceți rău?

5) Există un organism – CNCD – care se ocupă de sancționarea celor care discriminează, mai cu seamă minoritățile, unele reale, alte… închipuiteDar pe cetățenii din această țară care sunt corecți, respectă legile și regulile, muncesc, își plătesc taxele și impozitele, vor să-și trăiască liniștiți viața, să-și crească urmașii (copii, nepoți), cine îi protejează, cine-i apără???

Și ar mai fi și altele, dar cred că ajung acestea…

Așa cum mi se pare indecent, necuviincios, ca doi heterosexuali – un el și o ea să se „lingă”-n public sau să mai facă… mai știu eu ce (mi-e jenă), la fel consider și despre homosexuali: ce fac ei și cu cine, e treaba lor, dar în intimitate, nu în public! Insistența cu care își „promovează” „ideile” în spațiul public și cu care se „victimizează”, considerându-se „discriminați”, mi se pare cel puțin suspectă și mai e și deranjantă! Viața personală privește doar pe cetățeanul în cauză și NU ESTE PUBLICĂ!… Și, în plus, este necesară această subliniere – fără căsătorii între persoane de același gen! Aici Biblia este foarte clară și fără echivoc! Să fim bine înțeleși: respect orice OM și orice comunitate, cu orice specific ar avea, dar exact atâta respect cât le acord eu celorlalți – OAMENI, comunități – atât cer să primesc și eu: nici mai mult, dar nici mai puțin!

Acestea și multe altele, deoarece, în paralel cu această falsă „agendă”, plină de pseudo-preocupări, de idei complet greșite despre viață, despre comunitățile umane și relația lor cu Natura, cu planeta, adepții acestei „noi agende”, promotori ai unei noi „limbi de lemn” a societății p(r)ost-moderne, pe numele său political correctness (pe cea veche o cunoaștem, era promovată de comuniști, înainte de 1989), urmăresc, pervers, discret, dar perseverent, să dezrădăcineze comunitățile de legăturile lor tradiționale, cu credința, obiceiurile, datinile, moștenite, sute de ani, din moși-strămoși. Motivul? Dacă nu mai știi, nu doar cine ești (creștin ortodox/catolic/protestant, cetățean român…), ci nici de ce ești ceea ce ești, pentru o sumă oarecare – 1000 de euro sau 1000 de lei, nu contează – te „fac” ei să te urci în copac și să faci ca maimuța!… Regretabil, grav, este că se vor găsi destui – cu o coloană vertebrală extrem de flexibilă, de cauciuc – care să accepte acea mie de lei/euro, deoarece onoarea, principiile, caracterul, verticalitatea nu „valorează”, în ochii lor, nici doi bani… Și nici nu e la modă, nu e „trendy(-hendy)”, nu e „cool”!… Manipularea, minciuna, „prind” mai ușor la „mase” de oameni dezrădăcinați, fără legătură, nu doar cu Credința, datinile, neamul, limba, dar, nici măcar cu înaintașii lor (bunici, părinți), ale căror idei trebuie disprețuite… De aici și până la aberații – izolate, în trecut (a se vedea nesimțitul, tânăr, care, acum câțiva ani, a omorât în bătaie un bătrân fiindcă traversa strada prea încet), dar din ce în ce mai grave, azi (mai ieri, a fost avansată ideea „Vacanța Mare” pentru „izolarea” celor în vârstă), sau, Ferească Sfântul!, mâine, uciderea, din senin, de către tineri (azi, nenăscuți) a celor în vârstă, pe motiv că pensia bătrânilor „ciuntește” veniturile celor tineri!…

S-a inoculat, de către aceeași societate p(r)ost-modernă, ideea că individul e un fel de mic „Dumnezeu”, că le poate face pe toate, mai ales cu ajutorul banului. După știința mea, OMUL FACE BANUL, NU BANUL PE OM! Poate că nu e o întâmplare că, spre deosebire de romanicii occidentali, românii conjugă atât binele, cât mai ales lipsurile, răul, cu a fi. La romanicii occidentali aceste lipsuri se conjugă cu habere – Io ho fame!, zice italianul, J’ai soif! – spune francezul. În română, ambele se conjugă cu a fi : Mie mi-e foame! Mie mi-e sete!… Asta pentru că, Viața pe care NU NOI O AVEM – că dacă AM AVEA VIAȚĂ, (AUTO-)DATĂ DE NOI, am veni pe lume când vrem, am mai „lua o pauză”, după câțiva ani, pentru câteva decenii, am reveni ÎN VIAȚĂ din nou, alți câțiva ani, iar „am lua o pauză” alte câteva sute de ani și tot așa!… Iar cei care se „plictisesc” cu „viața lor”, ar putea să „o oprească”, că doar e „a lor”!… Dar, NU, NOI SUNTEM ÎN VIAȚĂ, FIINDCĂ NE-A LĂSAT DUMNEZEU ÎN VIAȚĂ! EL ne dă viața și, de aceea, nici nu venim când vrem, nici nu o părăsim când vrem și, în general, NU ȘTIM nici când ne naștem, nici când murim!… Poate, nu întâmplător, marele poet basarabean a subliniat această FIRE, acest A FI ÎN VIAȚĂ, prin extraordinara exprimare Nu suntem săraci de-avere/Ci săraci de mângâiere!… Și, tot în această idee, un exemplu cu două situații: a) Un om câștigă la loto 1 milion de euro și, după câteva zile, moare… b) O familie trece printr-o calamitate (incendiu/inundație/cutremur), dar, deși casa le-a fost distrusă, scapă toți și, cu ajutorul vecinilor rudelor, prietenilor, autorităților… își refac casa, avuția și devin chiar mai prosperi ca înainte de calamitate. Ce situație e „de preferat”: a) sau b)??? Și, în fine, în loc de „încheiere” a acestei idei, când se va întâmpla să aflu că o monedă/bancnotă cu nu știu ce valoare – un euro, un dolar, un leu… – a „născut” un copil (un om) îmi voi schimba ideile în această privință!

Asemenea „valori” – ale societății p(r)ost-moderne – se „implementează”, în ultimele decenii și în fostele țări comuniste est-europene, inclusiv în România. Foarte perfid, de fapt, se pun în practică, multe din ideile susținute, acum un secol, de regimul comunist bolșevic sovietic și „exportate”, cu ajutorul tancurilor Armatei Roșii, după 1944-1945, în multe alte țări, inclusiv la noi! Din păcate – prin faptul că cel mai mare dușman al său este poporul român (constatare făcută acum mai bine de 25 de ani, în timpul studenției) „statul” român, prin „forțele politice” aflate la guvernare după 1989, este continuatorul PCR/PCdR/PMR/PCR, de dinainte de 1989 și al „doctrinei politice” a Kremlinului, adusă la noi, după 1944, de „Divizia Tudor Vladimirescu”! Ce altceva se poate spune despre PSD, în condițiile în care, președintele său de onoare este nimeni altcineva decât vechiul aparatchik comunist Ion Iliescu, student la Moscova în vremea „tătucului” Stalin? Ce interese naționale românești susține un stat ce privește, în continuare, către Răsărit, fie spre Moscova, fie spre Beijing? Sau ce diferență este între PNL condus, în anii 1946-48, de Guță Tătărăscu, prietenul comuniștilor (dar, mai înainte al regelui-dictator Carol al II-lea) și PNL de după 1989, asociat, frecvent, cu urmașul PCR, PSD??? Voi crede altceva despre „forțele politice” care au condus/conduc România după 1989, când voi vedea pusă în practică o „agendă politică” a „statului” în favoarea cetățeanului, nu împotriva sa!

Împotriva pseudo-agendei neo-marxiștilor, menționată mai sus, trebuie să se ridice toți oamenii cu frică de Dumnezeu, cu bun-simț, cu bună-credință, cu simțul măsurii, cu cei șapte ani de acasă”, cu respect și față de sine și activitatea proprie, dar, mai ales față de semeni și de munca lor, cu caracter, moralitate și coloană vertebrală! De ce? Pentru că aceste valori, reguli, principii, norme, sunt înrădăcinate pe aceste plaiuri, de sute și chiar de mii de ani!

Astfel, credința creștină este în ființa acestui neam din vremea romanizării prin creștinare sau a creștinării prin romanizare a traco-dacilor, mai întâi, în secolele I-III, doar a unor mici comunități – fapt ce explică pe Îndrea, derivat din greco-latinul Andreas (forma veche a numelui Sfântului Apostol Andrei, care a propovăduit Evanghelia printre traco-dacii din Balcani, până la Dunăre) -, apoi, în secolele IV-VI, la inițiativa împăratului traco-roman Constantin cel Mare (care i-a convins, cu vorba bună, pe marii preoți traco-daci ai lui Zamolxe, să devină preoți creștini), fapt ce explică atât terminologia creștină fundamentală de origine latină (Dumnezeu, cruce, creștin, preot, biserică, busuioc, botez, cuminecare, păresimi, etc), prezența a peste 80% cuvinte de origine latină în variantele (ortodoxă și catolică) ale textelor creștine Tatăl Nostru și Crezul, cât și numărul mare de forme vechi creștine ale unor nume românești, frecvente în toate timpurile de la creștinarea strămoșilor noștri până azi (Crăciun, Cristu, Ziane/Sânziane, Pietru/Sâmpietru, Îndrea, Giorzu/Sângiorzu, Văsâi/Sânvăsâi, Nicoară/Sânnicoară, Toader/Sântoader, Medru/Sâmedru, Elie/Sântelie, Înton, Sântămărie, Marin/Sumarin). Din aceste motive, trebuie spus, răspicat, atât credincioșilor, cât mai ales slujitorilor în sutană ai Domnului (de la simplii preoți de parohie, până la întâi-stătătorii Bisericii), că Creștinismul românesc nu are legătură cu kgb-iștii în sutană de la Răsărit ai Kremlinului, ci cu rădăcinile traco-daco-romane, sădite de strămoșii noștri, în primele secole ale erei creștine!

Creștinarea este dovedită atât de donariul paleocreștin de la Biertan, crucea paleocreștină de la Napoca (Cluj), martiriul în râul Buseus/Buzău al lui Sava „gotul” (probabil, un localnic traco-daco-roman), cât și de metamorfozarea Kogaiononului – muntele sfânt al dacilor, dedicat lui Zamolxe, în Ceahlău – muntele sfânt creștin al românilor (cu multe toponime ce trimit la viața creștină: Toaca, Panaghia, Schit, Poiana Maicilor, Pârâul Călugărilor). De-altfel, așa cum există, nu prea multe, nume de așezări traco-daco-romane, la nord de Dunăre, ce au supraviețuit, în Ardeal – Cluj (nume creat de români, cel târziu în secolele VII-IX, în perioada conviețuirii cu slavii), Turnul (evoluat din romano-goticul Turris), la vărsarea Oltului în Dunăre, așa au supraviețuit și în Moldova, vechea Petrodava, atestată, din Evul Mediu, în forma Piatra (lui Crăciun), sau Paloda, devenită, după traducerea numelui de către slavi, din berlo (= loc cu exces de umezeală), Bârlad… De-altfel, dacă la sud de Dunăre, asemenea nume de așezări apar mai frecvent – Salona, Scupi, Ulpiana, Naissus, Pulpudeva, Durostorum, Charsium, Tomis Constantiana, Callatis și altele, devenite Sărună, Skopje, Lipljan, Niș, Plovdiv, Dârstor/Silistra, Hârșova, Constanța, Mangalia etc. – și, de asemenea, mai multe nume de triburi traco-dace sud-dunărene, se regăsesc în onomastică și mai târziu (este vorba de migdoni, dardani, serdi, moesi), la nord de vechiul Donaris a supraviețuit doar numele carpilor, strămoșii moldovenilor, dintre care, mulți, de ordinul miilor, poartă, de la poalele Carpaților Orientali, până dincolo de Nistru, din Evul Mediu, numele Carp, atât ca nume de botez, cât și ca nume de familie. De-altfel, numele se leagă, de la începuturile vieții creștine, de spațiul carpato-balcanic, unul din discipolii Sfântului Andrei, ajuns episcop, în primul secol creștin, în Balcani, purtând numele Carpus.

Acest creștinism românesc este, în bună măsură, de sorginte populară. Așa a putut încorpora și tradiții pre-creștine, fie grecești, precum ortul popii (preotul l-a înlocuit, după creștinare, pe Charon, căruia i se plătea spre a-l trece pe răposat Styxul, în tărâmul morților, stăpânit de Hades), romane (Plugușorul, la origine un ritual agrar al primilor romani, care erau țărani, colindele, în forma veche – corindele, termen derivat din latinescul calendae), sau chiar trace (cultul războinic al cavalerului trac, metamorfozat în imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul; așa cum cultul cavalerului trac avea semnificație militară, războinică, din Evul Mediu, până azi, Sfântul Gheorghe este ocrotitorul oștirii).

Bunul-simț, simțul măsurii, buna-credință le-au moștenit strămoșii noștri, chiar mai de dinainte, deoarece, despre simțul măsurii au vorbit primii vechii greci, care erau vecini cu strămoșii noștri, atât cu tracii balcanici (grecii din sudul Peninsulei), cât și geto-dacii (care făceau comerț cu cetățile grecești de pe țărmul apusean al Pontului Euxin). Tot de atunci, de la Gerusia – consiliile locale ale polisurilor grecești, s-a născut instituția Sfatului Bătrânilor, care guverna obștile țărănești și care, din perioada romanizării, din judex, a primit în fruntea celor 12 oameni buni și bătrâni, pe judele satului. Astfel, „strămoșii” primarului și ai consiliului local de azi (apăruți prin Legea comunală a lui Cuza, în 1864), sunt judele, respectiv Sfatul Bătrânilor. Așa se explică și păstrarea, și ca apelativ, dar și ca nume, a unor forme ca Moș(u), Bătrân(u), Jude(le) etc… Pentru un grup de mai multe sate, pricinile de judecată erau lămurite de un județ, numit, anterior, judiciu, din latinescul judicium, care a dat, și în sardă, pentru formațiunile politice locale din secolele XI-XIV, termenul giudicati. În română, de la nord de Nistru, până în fundul Peninsulei Balcanice, această justiție de sorginte locală a funcționat până în Epoca Medievală, când sensul termenului județ a translat spre cel actual, de unitate administrativă ce cuprinde mai multe localități (sate și orașe). Acest mod unic de organizare administrativă – prezent doar la români (inclusiv, cu intermitențe, în cel de-al doilea stat românesc, R. Moldova) – a fost împrumutat, de românii ardeleni și coloniștilor sași și secui, care și-au denumit entitățile administrative scaune de judecată!…

De asemenea, din perioada de final a Imperiului roman (secolele IV-VI), când comandanții militari din provinciile de margine, numiți dux/ducis, au primit autonomie deplină în ceea ce privește modul cum utilizau unitățile în apărarea provinciei, s-a născut, la români, apelativul duca, frecvent și în onomastică și utilizat, în paralel cu echivalentul preluat de la slavi – voievod sau/și vodă, inclusiv după ce România unită s-a proclamat Regat. De asemenea, dacă, la nivel local, cei care împărțeau dreptatea erau judele și județul, autoritatea juridică supremă era Domnul, derivat din latinescul dominus, prezent, frecvent, în secolele III-VI, în provinciile traco-dace romanizate, în forma populară Domnus. Nu întâmplător, mai marii statelor medievale românești și-au spus, nu o dată mare voievod și domn, cu alte cuvinte, comandant suprem al oștirii (căruia i se subordonau ceilalți voievozi/duci) și instanță supremă juridico-administrativă, adică exact ce reprezintă nivelul superior de organizare a statului român modern, fie din vremea când era condus de Rege, fie, azi, de Președinte!

Tot vechea înțelepciune populară a strămoșilor noștri traci, atestați prima dată de Homer, în Iliada, acum mai bine de 3200 de ani, a făcut să se păstreze, și după creștinare, legătura oamenilor cu pământul. Astfel, plecând de la cultul străvechi, din epocile preistorice al zeiței Geea, a fertilității, strămoșii noștri au continuat, și după creștinare, să considere că noi suntem ai pământului, nu pământul al nostru. Acest lucru se explică prin faptul că în pământ sunt îngropați moșii și strămoșii de la care am moștenit credința, sângele, neamul, limba și tradițiile și, din același pământ, dacă dă Dumnezeu ploaie și soare la vreme, va ieși recolta cu care ne creștem copiii, cărora le vom transmite, la rândul nostru, credința, sângele, neamul, limba și tradițiile.

Din epoca romană, de la latinescul terra = pământ, s-a născut cuvântul țară, în spațiul carpato-balcanic fiind atestate, anterior creării statelor medievale românești (secolele IX-XIII), dar chiar și după, zeci de asemenea țări, nu doar la nord de Dunăre – Țara Ungului, Țara Beregului, Țara Maramureșului, Țara Oașului, Țara Lăpușului, Țara Moților, Țara Oltului/Făgărașului, Țara Bârsei, Țara Bronnicilor, Țara Bolohovenilor, Țara Moldovei, Țara Berladnicilor, Țara Vrăncii. Țara Loviștei, Țara Severinului, Țara Almăjului și altele – ci și în Balcani: Țara Cărvunei, Țara Moșilor (vechiul nume al moesilor și cel al provinciilor romane Moesia Inferior și Moesia Superior, la niște moși s-ar putea să se refere!), Țara Șopilor, etc și este posibil ca țărenii (unul din grupurile de români timoceni, așezați în estul zonei, lângă Dunăre, alături de pădureni, ce locuiesc în zonele montane și depresionare, împădurite și de ungureni, situați în nord-vestul regiunii, originari din Banatul aflat sub stăpânire maghiară) să se refere, ca și termenul nord-dunărean țărani, la oamenii pământului. Ion Conea, în documentarea sa prin Țara Vrăncii, în anii ’50 ai veacului trecut a mai găsit localnici care știau că țară înseamnă locul unde se fac bucate, adică unde se practică agricultura. Deci, țăranii = oamenii pământului. Acest lucru se observă prin expresii, populare, sau nemurite în opere literare, în tot spațiul românesc actual. Astfel, pentru basarabeni, băștinașii sunt numiți pământeni. În Oltenia, localnicii, când vor să afle de unde este cineva, îl întreabă de unde e de pământ? În romanul Ion, scris de ardeleanul Liviu Rebreanu, eroul principal stă de vorbă, la capătul ariei, cu pământul, exact cum ar vorbi cu o ființă vie. Moldoveanul Mihail Sadoveanu, născut în satul Vatra (azi – cartier al Pașcanilor), are, în romanul Frații Jderi, un capitol intitulat Oamenii Pământului. Ion Creangă, în Amintiri din copilărie, încheie cu formula ia, am fost și eu, acolo, un boț de humă – trimiterea, cu caracter biblic, fiind clară: Pământ ești și-n pământ te vei întoarce!…

Tocmai de aceea, tot din vechime, apare legătura cu spațiul mioritic, „râul, ramul” (menționată încă din antichitate, prin însemnările romane care menționau că daci de montibus inhaerent= dacii trăiesc lipiți de munți) și când vine vorba de apărarea plaiurilor natale. Astfel, această legătură apare de la Dromichete, Burebista și Decebal, trecând prin voievozii medievali – Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Ion Vodă cel Viteaz, Mihai Viteazul – până la jertfele soldaților-țărani ai Armatei Române, care, la Plevna, Opanez, Smârdan, Rahova, Vidin – au consfințit Independența, iar la Predeal, Mărăști, Cireșoaia, Mărășești, Oituz, pe Nistru și pe Tisa, și-au dat viața pentru România Mare, făurită acum un veac, la sfârșitul lui 1918.

La fel, așa cum am văzut, cultul strămoșilor, se află în relație strânsă cu legătura comunităților cu pământul: sunt mai multe momente în an în care se face pomenirea morțilorMoșii – de primăvară, de toamnă, etc, Paștile Blajinilor, Înălțarea (Ziua Eroilor), sâmbăta morților, sau, la catolici, Ziua Morților (la început de noiembrie).

În smerenia și simplitatea sa, după Liturghie, țăranii noștri au creat un termen nou – omenia. Ce înseamnă să omenești pe cineva = pilda Bunului Samaritean: îți bate cineva la ușă, e obosit, plin de răni, murdar, flămând, însetat… Nu-l cunoști, dar îl primești în casă și-l omenești: îl speli, îi oblojești rănile, îl hrănești și-i astâmperi setea… Îi pregătești așternut curat, spre odihnă… Îl lași să se întremeze și, când se hotărăște să-și continue drumul, îi pui în desagă merinde, haine groase, de schimb, îi dai și niscaiva galbeni de cheltuială, că, cine știe, un nepot de-al lui ți-a întoarce binele, însutit, înmiit, unui nepot de-al tău! Deci, din latinescul homo = om, a rezultat o întreagă familie de cuvinte: om, a omeni, omenesc, omenie, Omenire…

Respectul față de Natură al strămoșilor noștri, care doreau să ocrotească nu doar Natura, de care depindeau, prin mii de fire nevăzute, ci și viitorul comunităților din care făceau parte și care depindeau de același pământ se manifesta în fațete multiple. Astfel, când un localnic se ducea la pădure să taie lemne pentru iarnă, după ce tăia un copac, îl făcea bucăți și-l încărca în căruță, planta mai mulți puieți, ca să aibă și urmașii de unde să ia lemne peste ani. De asemenea, spre a nu fi complet secătuit solul de substanțele nutritive, se lăsa o parcelă din cele trei să se „odihnească” un număr de ani, iar pentru fertilizare se „îngrășa” solul cu bălegar… Au în vedere eco-salvaționiștii măsuri de acest gen? Mă îndoiesc!…

Un alt element străvechi, de peste un mileniu, se leagă de ocrotirea ariilor naturale, astea pentru care se isterizează atâta, azi, eco-marxiștii salvaționiști, care luptă să salveze Planeta, chiar dacă Umanitatea/Omenirea și Omenia vor pieri. Astfel, un termen românesc de origine slavă, braniște, se referă la interdicția – stabilită de domnie, mănăstiri sau/și boieri -, de a se tăia pădurea într-un loc, spre a fi conservat biotopul natural al speciilor de animale din aceste arii forestiere. Asemenea braniști au creat peste 100 de asemenea nume și peste 90% din numele de acest fel se în spațiul românesc, din Timoc până în Basarabia, și din Muntenia până-n nordul Ardealului; doar un singur toponim – în Slovacia, altul – la sârbii din Kosovo, câteva în Bulgaria și restul – românești (dacă ar fi fost moștenite de maghiari, direct de la slavi, ar fi trebuit ca ungurii să aibă atât apelativul/termenul, cât și astfel de toponime: nu au nici unul, nici în Ungaria, nici în Secuime!). Cum unul dintre ele este un hidronim ce desemnează un pârâu, care curge prin apropierea vechii cetăți Dăbâca, a voievodului ardelean Gelu Românul, este posibil ca o asemenea legislație, incipientă de protecție a naturii să fi apărut încă din secolul al IX-lea, când a domnit voievodul menționat!

Și, dacă veșnicia s-a născut la sat, tot de acolo, prin filosoful Lucian Blaga s-a născut și expresia spațiu mioritic, în care, pentru cel puțin două treimi din spațiul românesc (în Balcani, chiar pentru aproape tot spațiul!) – munți, depresiuni, culoare de vale, dealuri și podișuri, s-a întrupat, în primele versuri din Miorița, cea mai condensată caracterizare geografică a spațiului românesc: Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai… Din culmea principală, între doi afluenți ai râului principal (fie el Putna, fie Bistrița, fie Oltul…) se desprinde o culme laterală, cu versanți abrupți – piciorul de plai, numit, popular și picior de munte, crac de munte, etc… Acesta are partea superioară cu o pantă mică, motiv pentru care s-a pretat, după defrișarea pădurii, la folosință fie ca pășune, fie ca fâneață…, așa cum este, de pildă, locul numit Poiana Ciungi, de sub Vârful Giumalăului… Versanții abrupți, care încep chiar din „spatele” satului din vale, au fost lăsați împăduriți, atât ca să aibă omul de unde-și lua lemne pentru iarnă, cât și ca potențial loc de adăpost, în caz de vreo năvală de-a unor nepoftiți… Codrul – frate cu românul – oferă și răcoare vara, adăpost de vânturi, când e mai frig, dar și resurse; animale ce erau vânate, fructe de pădure… Iar gura de rai, situată la confluența afluentului cu râul principal – de pildă a Ruscăi cu Bistrița, ori a Cozei cu Putna – este, în fapt, un con de dejecție, bombat, situat, frecvent, deasupra zonei inundabile, chiar și la ape mari, cu un substrat bogat în ape freatice, curate, filtrate natural, bun pentru așezări, culturi legumicole, iar terasele laterale – pentru agricultură… Apa râurilor, limpede, curată, era bogată în pești, raci, etc… În plus, microclimatul de adăpost, ce nu cunoștea nici Crivățul iernii și nici arșița caniculară a verii, oferea condiții bune de locuit, comunităților situate în aceste locuri. Iar în Țara Vrăncii, între gura de rai, de la confluența Cozei cu Putna și raiul din Ceruri se află dealul numit Răiuțul – adică, un rai mai mic, loc numai bun de serbare câmpenească, vara, așa cum mai erau numeroasele culmi muntoase și/sau deluroase din spațiul românesc, cu nume mai mult decât sugestive: Fața lui Arminden, Fața Sfântului Ilie, Piatra Nedeii și altele… Și, așa cum, și azi, conform mărturiei de mai anțărț a unui cioban cu stâna mai sus de Cheile Țăsnei, versurile Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai nu exprimă doar suișul și coborâșul turmelor de oi, în transhumanță, ci și valurile vieții, în timpul căreia omul se află, succesiv, fie în culmea fericirii, fie în valea plângerii… Fiindcă succesiunea evenimentelor din viața unui om este, în fapt, un deal, o vale, un deal, o vale… Nu ni s-a dat, de către Cel Atotputernic, Răul ca să suferim, ci ca să putem, prin comparație, a prețui Binele!… Nu întâmplător, în popor se zice, de secole: Rău cu rău, dar mai rău fără rău! sau Prea-binele este dușmanul binelui! ori Tot ce-i prea mult, strică!…

Românul a avut, dintotdeauna, un respect deosebit față de proprietatea privată. Acest lucru este dovedit de sutele și miile de toponime de genul Lacul lui Băban, Valea lui Darie, Dealul Lămășoi, Fața Cristesei, Dealul Obejdeanului, Valea Danului, Pârâul Boghii, Pârâul Pantei, Valea Enei, Valea Fetei, Valea lui Stan, Valea lui Pătru, Padina Matei, Valea Popii și multe, multe altele. Semnificația acestor nume este că, în comunitatea respectivă, oamenii știau că Băban, Darie, Lămășoi, Cristeasa, Obejdeanu, Dan, Boghea, Pantea, Enea, Fata, Stan, Pătru, Matei, Popa dețin un teren undeva și respectau acest drept de proprietate, la fel cum așteptau ca și restul comunității să le respecte și lor proprietatea. Și, peste secole, după decenii de regim comunist, în care ni s-a predicat despre „bunul întregului popor”, „proprietatea colectivă”, azi, România este țara din Uniunea Europeană cu cea mai mare pondere de proprietari de locuințe – 96%.

Un alt lucru important pentru strămoșii noștri este respectul față de cuvântul dat. Și acesta a rămas în toponimie, așa cum o arată numele pasului Tabla Buții, din Carpații de Curbură, situată între Valea Buzăului (ardelean) și Valea Teleajenului. Pe acolo, în fiecare toamnă, ciobanii treceau cu oile spre locurile de iernat din Balta Dunării… Localnicii, știind acest lucru, se tocmeau cu bacii, pentru mai multe buți/putini de brânză. Dădeau și o arvună (un avans), se bea și aldămașul, se înțelegeau ca restul de bani să-l dea localnicii primăvara următoare, după Sângeorz, când reveneau turmele spre munte… Apoi, fiecare se ducea în treaba lui… Buțile se însemnau pe o tablă, numită, de aceea, Tabla Buții. Primăvara, localnicii reveneau în pas, pe la sfârșitul lui aprilie-începutul lui mai, când păstorii urcau cu oile: aceștia dădeau buțile cu brânză, primeau restul de bani și fiecare își vedea apoi de treabă… La fel stăteau lucrurile și la Târgul de Fete de pe Muntele Găina, care se desfășura, în fiecare an, ca multe alte nedei din Carpații Românești, de Sântilie (20 Iulie). Acolo se întâlneau locuitori din multe sate din Apuseni, situate, de regulă, la distanțe mari unul de celălalt. Dacă o fată de pe versantul vestic îi era dragă unui băiat de pe clina răsăriteană și voiau a face casă împreună, familiile lor se înțelegeau, asupra datei căsătoriei, vorbeau cu preotul, cu nașii și stabileau data, mai în toamnă, după ce se vor fi cules toate bucatele. După ziua de târg se despărțeau și se mai vedeau, după câteva luni, la nuntă: fiecare își ținea cuvântul dat! De aici, din aceste exemple – și din altele, că sunt mai multe! – a rămas în popor zicerea ce-am vorbit, vorbă să fie! Oamenii știau – și cei crescuți în acest cult știu și azi! – că promisiunea e mai rea ca datoria! Lucru care îi este complet străin unei doamne ministre a Educației, de astăzi, care a lăsat fără răspuns, întrebări adresate cu luni de zile în urmă!… Halal „respect” față de cetățeni, venit, cică, din partea unui „dascăl”!…

Tocmai de aceea, înțelepciunea populară milenară, strânsă în nenumărate proverbe, cimilituri și zicători – adunate de învățații noștri, de mai bine de un secol, în mai mult de zece volume, din toate ținuturile locuite de neamul românesc, ar fi bine să fie traduse în toate limbile de circulație internaționale și să ajungă pe birourile marilor decidenți ai puterilor mondiale, spre consultare și chiar aplicare. Poate, asemenea proverbe, aplicate de acești diriguitori, ar feri Lumea de rău!…

O altă expresie veche, fără legătură cu… comunismul, așa cum niște neștiutori în ale istoriei, m-au acuzat mai demult, este „cei șapte ani de acasă”. După Unirea Principatelor, la Palatul Domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza s-a prezentat o delegație de țărani. Domnitorul i-a primit, iar țăranii l-au rugat să dea o măsură prin care, dacă ei n-au avut ocazia să învețe carte, măcar copiii și nepoții lor să aibă așa o șansă. Ca urmare, a apărut Decretul Domnesc al lui Cuza, care a generalizat învățământul obligatoriu de 4 clase (1864), iar expresia cei șapte ani de acasă se referă, de atunci, la educația primită în familie până la 7 ani, când copilul pleca la școală.

Ținând cont de toate aceste exemple, strămoșii noștri nu s-au sumețit niciodată, nu s-au crezut, nicicând, buricul Pământului sau, cu atât mai puțin, buricul Universului, așa cum au pretenția, azi, diferite personUlități, nu doar de pe la noi, ci și de aiurea. Instinctiv, empiric, cu modestie și smerenie, oamenii de la noi, strămoșii noștri, au respectat pământul, fie că era vorba de țarina lor, ca părticică a țării, fie de această țară, ca parte a Planetei. Pentru acei neica-nimeni, avem un mesaj, care are și o componentă statistico-matematică. Astfel, Istoria planetei Terra are cel puțin 4,5 miliarde de ani. Din această vârstă venerabilă, Istoria speciei umane totalizează cam 2 milioane de ani. Dacă se împarte ultima valoare la prima – deci Istoria umanității la cea a Pământului, obținem, cu îngăduință, 0,444444‰, rotunjit, 0,5‰. Dacă ținem cont de faptul că, cu tot cu cei trăitori acum pe planetă – peste 8 miliarde, Omenirea totalizează peste 108 miliarde pământeni, un singur individ „reprezintă”, din Istoria Pământului, 0,000000000000048644926691901. Deci, o picătură dintr-un (mare) Nimic! Ca să închei(em) aceste considerații, mai adăugăm că, Pământul fără Omenire a mai existat, dar Omenire fără Pământ – ba! În plus, ca o dovadă că pe Pământ nu-l „doare” nicăieri de existența noastră de viermi ce mișună la suprafața sa, deși, în fiecare moment, milioane de oameni, mergând pe stradă, bat Pământul în cap (la propriu), de sute de mii de ani, mișcarea sa pe orbită nu a fost schimbată cu nici măcar o fărâmă de secundă. Și, să ne ferească Dumnezeu ca, într-o zi, „sătul” de nerecunoștința noastră față de acesta, Pământul să „sară în aer”: nici „în aer” nu vom mai fi, ca specie, deoarece până și aerul pe care-l respirăm stă în jurul planetei ca urmare a atracției sale gravitaționale!

Am crescut, de mic, cu convingerea că, într-o discuție în contradictoriu, purtată civilizat, se poate ajunge să ne înțelegem că nu ne-am înțeles! Nu trebuie „combătut” Omul, ci ideea, iar apărarea punctului de vedere personal trebuie susținută cu argumente, pe un ton civilizat: prefer Cuvântul rostit și nu răstit! De asemenea, într-o societate marcată de dictaturi – și de dreapta, și de stânga – după decenii de la momentul revenirii la democrație, există, încă, numeroși concetățeni care merg pe „principiul” cine nu e cu noi, e împotriva noastră. În urma mai multor experiențe personale, țin să le demonstrez acestor concetățeni că, în societatea noastră există o multitudine de posibilități, pe care am exprimat-o, cu mai bine de un deceniu în urmă, printr-un exemplu… geografic:

Astfel, cetățeanul A coboară pe Copou, dinspre Universitate, spre Fundație (Piața Mihai Eminescu). Cetățeanul B urcă spre Universitate, deci merge în sens contrar lui A. Cetățeanul C, în acest timp, așteaptă la semafor, în fața Corpului B al Universității, să traverseze pe cealaltă parte a străzii, spre Corpul A. Acest cetățean – C – merge contra lui A, sau a lui B? NU, are doar altă direcție!… La fel, am putea continua cu un cetățean D, care închiriază balonul Universității și se desprinde de sol, spre văzduh. Nici el nu merge nici contra lui A, nici contra lui B sau C, ci se deplasează, în altă direcție!… Și, pentru că oamenii sunt diferiți – până și gemenii au cel puțin câteva elemente care-i fac unici (ora nașterii e diferită, la fel – amprenta digitală) – cum să-i faci pe toți să gândească la fel, să le placă aceleași lucruri, să meargă toți în aceeași direcție??? Și, ca să vedem cum, deși parte a aceleiași specii, suntem, totuși, diferiți unul de celălalt, am ales un alt exemplu… geografic:

Toți suntem oameni, aparținând aceleiași specii – Homo sapiens sapiens – suntem, deci, cum spun țăranii noștri, pământeni, aici cu sensul de locuitori ai planetei Pământ. Doar că, între acești pământeni, unii sunt americani, alții – asiatici, alții – africani, dar noi suntem europeni. În Europa, toți locuitorii continentului sunt europeni, dar unii sunt portughezi, alții – irlandezi, suedezi, ruși, unguri, italieni, însă noi suntem români. În România, unde toți cetățenii săi sunt români, unii sunt bănățeni, alții – olteni, maramureșeni, ardeleni sau dobrogeni, însă noi suntem moldoveni… La nivelul Moldovei (istorice, cu limitele între Carpați și Nistru), acești moldoveni sunt, fie suceveni, fie cernăuțeni, chișinăuieni, gălățeni, băcăuani, dar noi suntem ieșeni… La fel, la nivelul Iașilor, unii stau în cartierul Galata, alții în Copou, în Galata, în Păcurari sau în Dacia, noi locuim în Tătărași… Și, ajungând, la nivelul familiei, sunt mulți cei care poartă numele meu de familie – cel puțin câteva sute – dar, cu prenumele, locul și data nașterii mele nu mai există altcineva!… Deci, unitate în diversitate și unicitate în diversitate!…

Ținând cont de aceste lucruri, dar și de multe altele, având, la bază, atât numeroase lecturi, cât și zeci de discuții, în zile, săptămâni, luni și ani de documentare, cu numeroși înțelepți ai satelor românești, din Basarabia, până-n Timoc, și din Sătmar, până-n Dobrogea, am înțeles atât toate lucrurile la care m-am referit mai sus, cât și cine/ce sunt eu! Mă aflu, acum pe cea mai înaltă crenguță a arborelui neamului, care are rădăcinile înfipte, adânc, de secole, în acest pământ. Iar dacă eu am ajuns sus, la Soare și mă bucur de toate realizările, recunoașterea și aprecierile comunității, asta se întâmplă prin aceste rădăcini, prin strămoși, nu prin forțe proprii, iar, din acest motiv, tot ceea ce fac bun, pe acest pământ, e răsplata mea pentru ce mi-au oferit înaintașii și/sau contemporanii mei, prin strămoși, moși, părinți, personal medical, educatoare, învățătoare, profesori, prieteni, rude, cunoscuți, colegi… Răsplata pentru toate cele primite este de a îndeplini, cât mai bine, cu credință, conștiinciozitate și responsabilitate, tot ceea ce am de făcut în această lume, după voia Celui de Sus, atât în plan personal, familial, cât și în cel profesional, social, etc!

În fine, ca să închei, Educația trebuie să se bazeze pe morala creștină, începând cu Cele 10 Porunci, bun-simț, bună-credință, simțul măsurii, „cei șapte ani de acasă”, omenie, conștiință, responsabilitate, caracter, onestitate, competență, coloană vertebrală, respect față de sine și activitatea proprie, dar și față de semeni și munca lor. Având transmise asemenea valori, din om în om, din generație în generație, vom fi siguri atât că nimeni nu ne va mai încălca drepturile și libertățile, fiindcă așa vrea mușchiul său, dar și că nici lor nu le vor fi încălcate!

Cine se va „înhăma” la o asemenea treabă va avea suportul meu! Cine nu – NU!

DOAMNE-AJUTĂ!

« Pagina anterioarăPagina următoare »