Când (ar trebui) să se sărbătorească Ziua Independenței și Ziua Regatului? Miercuri, mai 22 2019 

În anul 1866, la 10/22 Mai, prințul Carol de Hohenzollern-Siegmaringen, rostea, în fața Parlamentului, în limba franceză, jurământul în urma căruia era învestit ca Domnitor al Principatelor Române Unite. Începea o lungă și rodnică domnie, întinsă pe mai bine de 48 de ani.

11 ani mai târziu, Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de Externe al Principatelor Române Unite (României), rostea, în fața Adunării Deputaților, la 9/21 Mai 1877, celebrul discurs prin care era proclamată Independența țării față de Imperiul otoman. Senatul a confirmat a doua zi această declarație, care, semnată de Carol I, a fost publicată în Monitorul Oficial, în aceeași zi, 10/22 Mai 1877.

În anul 1881, România independentă a devenit Regat, ceremonia de încoronare ca Rege a lui Carol I având loc atunci, iar această zi, 10/22 Mai, a devenit Ziua Națională a României, până în anul 1947, inclusiv.

Ca să încheiem odată cu „regula de a nu avea nici o regulă”, ținând cont de faptul că Ziua Unirii Transilvaniei (cu Banatul, Crișana, Sătmarul și Maramureșul) cu România se celebrează la 1 Decembrie, STIL NOU (fiind, din 1990, și Ziua Națională a țării, în prezent), ar trebui ca toate sărbătorile cu caracter național-istoric – Ziua Unirii Principatelor, Ziua Independenței, Ziua Regatului României, Ziua Unirii Basarabiei cu Țara, să fie, TOATE, marcate PE STIL NOU! Deci, pentru Ziua Unirii Principatelor data de sărbătorire ar fi 5 Februarie, pentru Ziua Independenței și a Regatului – 22 Mai, iar pentru Ziua Unirii Basarabiei cu România – 9 Aprilie!

În plus, ținând cont de însemnătatea sărbătorii Sfinților Împărați (traco-romani) Elena și Constantin, care au contribuit la recunoașterea creștinismului ca religie oficială în Imperiul roman, cele două date – 21 Mai (celebrarea celor doi Împărați: Elena – născută ca traco-frigiană, în Bithynia – și Constantin – traco-roman balcanic, născut la Naissus/Niș) și 22 Mai (Ziua Independenței și a Regatului) ar putea fi celebrate împreună, ca zile libere, în care să se organizeze și manifestări specifice.

Despre importanța sărbătorii din 21 Mai subliniem doar faptul că, probabil, Constantin cel Mare a fost cel care i-a convins pe traco-daci (inclusiv pe dacii liberi, de la nord de Dunăre) să se creștineze, învățând Tatăl Nostru și Crezul în limba latină. Ca dovezi aducem:

-încetarea, din 318 d. Hr. a atacurilor carpilor împotriva Imperiului roman; carpii s-au creștinat, învățând limba latină, utilizând numele de trib, ca nume de botez și, ulterior, din Evul Mediu, și ca nume de familie (în Moldova și Basarabia numele este atestat frecvent, continuu, având și azi mii de purtători în partea estică a spațiului românesc, exact unde au trăit carpii); vechile centre Paloda și Petrodava au continuat să se dezvolte, devenind orașele Bârlad și Piatra(-Neamț), iar Kogaiononul s-a transformat în Muntele Sfânt al creștinilor, Ceahlăul de azi (ca dovadă, toponime precum: Toaca, Panaghia, Poiana Maicilor, Pârâul Călugărilor, Schit și altele);

-peste 80% din cuvintele din Tatăl Nostru și Crezul sunt de origine traco-dacă și (mai ales!) latină; terminologia creștină de bază – creștin, cruce, biserică, Dumnezeu, preot, cuminecare, botez, Paște, Crăciun, etc. – este de origine latină;

-antroponimele creștine vechi, moștenite din perioada romană (secolele IV-VI), din forme precum Georgius, Constantinus, Elias, Demetrius, Teodorus, Andreas, Nicolaus, Basilius și altele, au evoluat, în română spre Gheorghe, Constantin, Ilie, Dumitru, Toader, Andrei, Nicolae, Vasile, etc. În plus, toate au avut frecvență mare, fiind printre cele mai răspândite patronime, în cei circa două mii de ani de viață creștină în spațiul românesc carpato-balcanic, ca dovadă stând și formele străvechi, datând din perioada de final a antichității: Sângeorz/Sângeorgiu, Sântilie, Sâmedru/Sumedru, Sântoader, Sân(t)andrei/Îndrea/Undrea/Andreu, Sânnicoară/Nicoară/Nicăruș/Nicuruș, Sânvăsâi și altele. Alături de Crăciun, numele Dumitru și Toader au fost împrumutate și vecinilor maghiari, după creștinarea lor (produsă sub regele Ștefan cel Sfânt/Szent Istvan, născut român, cu numele Voicu/Vajk), în formele Karacson, Demeter, Tivadar.

Reclame

Despre Tricolor Luni, mai 13 2019 

Tricolorul românesc are o vechime foarte mare, multi-seculară și chiar milenară, părând să fie moștenit de la strămoșii traco-daci. Într-o reprezentare, stilizată, stindardul traco-dacic, balaurul cu cap de lup, colorat, ar fi arătat cam așa.

Drapel traco-dacic

În acest caz, se explică mai lesne, de ce, lăcașul de cult creștin cel mai impunător din Constantinopol (oraș ridicat la rangul de Capitală a Imperiului roman, în anul 330, de împăratul traco-roman Constantin cel Mare), Biserica Sfânta Sofia (reconstruită, modernizată și extinsă în vremea altui împărat traco-roman, Justinian, în secolul al VI-lea) a fost pictată (și) în culorile caracteristice traco-dacilor, între timp romanizați și ei. Dovadă stau frescele (re)descoperite după ce vechiul lăcaș de cult din Istanbulul contemporan a devenit muzeu.

Cromatica utilizată pentru gruparea celor trei culori a permis inclusiv crearea unor asociații coloristice în formă de cruce, în care se regăsesc aceleași trei nuanțe, așa cum se poate observa în imaginea de mai jos.

Pătrunderea însemnelor traco-dacice, inclusiv a balaurului cu cap de lup, colorat în roșu, galben și albastru, între elementele specifice statului imperial roman, continuat, în vestul Europei de entitățile politice medievale, explică reprezentările occidentale din secolele IX-XI. Una dintre ele se regăsește mai jos:

Cam în aceeași vreme, din romanizarea, prin creștinare, a traco-dacilor, a rezultat un popor neo-romanic nou, poporul român, care a păstrat aceste culori, inclusiv, sau mai ales, în pictura din lăcașurile de cult, exact ca (traco-)romanul Justinian, în veacul al VI-lea. Un prim exemplu, este Mănăstirea Cozia, ctitorie al voievodului Țării Românești, Mircea cel Bătrân, în secolul al XIV-lea.

Cele trei nuanțe se regăsesc și în stema Țării Românești, folosită în epoca medievală.

Permanența acelorași nuanțe se regăsește și spre finalul epocii medievale, într-o altă ctitorie domnească, Mănăstirea Horezu, ridicată de domnitorul-martir Constantin Brâncoveanu, la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Aceleași trăsături coloristice se regăsesc și în Moldova, așa cum o dovedesc imaginile dintr-o altă ctitorie domnească, Mănăstirea Putna, ridicată, la jumătatea secolului al XV-lea, de domnitorul Ștefan cel Mare.

La fel s-a întâmplat și în Ardeal, unde, la o altă ctitorie brâncovenească, Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraș, apar aceleași trei culori…

Și nici nu putea să fie altfel, ținând cont de faptul că drapelul ardelenesc avea, într-o vreme când românii majoritari erau doar „tolerați”, aceleași nuanțe, doar ordinea dispunerii fiind diferită! Astfel, așa arăta stindardul Transilvaniei în 1765:

Iar acesta este din vremea împărătesei Maria Tereza:

Și o altă reprezentare, folosită înainte de Unirea Transilvaniei cu România:

În secolul al XIX-lea, însemnele heraldice ale Țărilor Române utilizează aceleași nuanțe, doar dispunerea cromatică fiind, din nou, diferită. Astfel, în reprezentările de mai jos, apar drapelele Țării Românești și Moldovei, la jumătatea veacului amintit.

Cele trei culori apar, în toate cele trei regiuni românești – Transilvania, Moldova și Țara Românească – în vremea frământărilor revoluționare de la 1848-1849:

Firesc, după Unirea Principatelor, noul stat, denumit ulterior, până astăzi, România, a păstrat aceleași trei culori, dispunerea lor inițială fiind pe orizontală, nu pe verticală, cum s-a încetățenit, după 1866, odată cu urcarea pe tronul țării a domnitorului (și, din 1881, regelui) Carol I.

Aceleași însemne apar și în stema Ducatului Bucovinei, aflat sub stăpânire habsburgică.

Și tot la cele trei culori s-au gândit și basarabenii, în perioada 1917-1918, după desprinderea de Imperiul țarist și înainte de Unirea cu Țara. De remarcat că, exact ca și în cazul României, actuala Republica Moldova folosește aceleași culori dispuse, nu pe orizontală, ca în urmă cu un secol, ci pe verticală.

Și ținuturile locuite de români care nu s-au regăsit niciodată între hotarele statului român au folosit aceleași nuanțe (uneori alăturându-se și altele, dar, întotdeauna, apar roșul, galbenul și albastrul). De exemplu, la aromânii din Epir:

Și în vremea Revoluției de la 1848, regăsim, la aromâni, aceleași nuanțe:

Acestea apar și în anii celui de-al doilea război mondial, când, în mijloc a fost adăugată… stema României!…

Sursa: http://www.zazzle.com

Tot la aromâni, apare și o altă cromatică, amintind, pentru niște români macedoneni (macedo-români/macedo-armâni), legătura cu stindardul lui Alexandru Macedon, strămoșul lor:

Mergând puțin mai la nord, în vechea Țară a Șopilor („balaurilor”) – situată la triplul confinium între R. Macedonia de Nord, Bulgaria și Serbia – apare acest drapel:

Este izbitoare asemănarea cu drapelul/drapelele aromânești, dar și cu stema rumânilor timoceni din Tribalia (imaginea de mai jos):

Organizația rumânilor (vlahilor) din Timoc (Serbia) are un drapel propriu, reprezentat în imaginea următoare:

Un drapel cuprinzând aceleași nuanțe are și Istria, peninsulă unde, de secole, trăiesc urmașii mauro-vlahilor/morlacilor, istro-românii…

Iar Școala din Weiden (landul austriac Burgenland), unde vlahii de acolo, slavizați prin trecerea la catolicism (dar aflați într-o avansată fază de germanizare), s-au așezat, venind de pe valea râului Una (toponim românesc), situat la granița croato-bosniacă, are desenat, de copii, numele în nuanțele din imagine:

Sursa: http://www.formula-as.ro

Aceleași trei culori – roșu, galben și albastru – se regăsesc și în însemnele heraldice ale Moraviei cehe, unde a existat, până acum un secol, o Valahie românească…

La fel, un drapel cu aceleași nuanțe, se consemnează în Galiția-Lodomeria, arie unde, în Evul Mediu, au existat numeroase așezări românești (volohe) și chiar alcătuiri (pre)statale românești (Țara Bronnicilor, Țara Bolohovenilor), iar o parte a acesteia (Pocuția) a aparținut, vremelnic (în secolele XV-XVI), Moldovei:

Până acum câțiva ani (2011), drapelul oficial al Budapestei (în vigoare din 1873) a fost cel din imaginea următoare. Prezența celor trei culori se explică prin apartenența malului estic al Dunării la Regatul Daciei, în timpul lui Burebista (secolul I î. Hr.) și a celui vestic – provinciei romane Panonia (secolele I-V d. Hr.).

Și… ne întoarcem (aproape) de unde am plecat, într-o altă (fostă) capitală, la Istanbul, unde, în zona Sultan Ahmed, aproape de Sfânta Sofia, în magazinele cu suveniruri, am întâlnit numele orașului, în mai multe locuri, în cromatica de mai jos:

Imaginile de mai sus sunt semne că, chiar turcizat și islamizat de secole, orașul transformat în Capitală imperială de traco-romanul Constantin cel Mare și al Sfintei Sofia, extinse/renovate de alt traco-roman, Justinian, a păstrat ceva din elementele caracteristice strămoșilor noștri… Și, când se va serba, de acum încolo, Ziua Drapelului de Stat, sau Ziua Drapelului Național, să ne amintim că aceste trei culori – roșu, galben și albastru – au mari șanse să vină din străvechimea traco-dacică…

Numele vechi și persistența lor în onomastica românească Luni, apr. 22 2019 

Între primele mențiuni medievale de conducători ai unor entități politice românești și/sau locuite (și) de români, se numără cea a lui Gelu Românul, liderul unui voievodat din nordul Ardealului (cu reședința la Dăbâca), în secolul al IX-lea. Un altul este Niculiță, intrat în conflict cu împărăția de la Constantinopol, un secol la târziu, conducătorul unui stat românesc (cu sediul la Larisa), în Tesalia, numit Vlahia Mare (care va dăinui până la cucerirea sa de către otomani, în veacul al XIV-lea). Apoi, cel mai mare conducător al țaratului româno-bulgar (cu capitala la Tărnovo) a fost Ioniță cel Frumos (Caloian), care a domnit în prima parte a secolului al XIII-lea (cel mai de seamă reprezentant al dinastiei românești a Asăneștilor).

„Sărind” peste câteva veacuri, ajungem în secolul al XIX-lea, în Imperiul austro-ungar, unde s-au născut Gheorghe Pomuț, Nicolae Tesl(e)a și Ion Caba, toți etnici români. Gheorghe Pomuț, născut la Jula (Gyula), și-a făcut studiile la Brașov (familia lui era originară din Săcele) și, pentru că a participat la Revoluția din 1848-49, de teama represaliilor imperiale, a plecat în Italia, de unde, cu un vapor, a ajuns în Statele Unite. Ulterior, în anii războiului de secesiune, a intrat în armata nordistă, cu rang de ofițer. După război, a fost trimis ca reprezentant al guvernului american la Sankt Petersburg, fiind cel care a cumpărat Alaska de la ruși, pentru Statele Unite. Nicolae Tesl(e)a s-a născut în Dalmația, a plecat și el peste Ocean și acolo s-a afirmat ca inventator, dar a sfârșit sărac, uitat de lume, într-o cameră de hotel din New York. În fine, despre Ion Caba am relatat ieri: originar din Ardeal, a emigrat în Statele Unite, a intrat în armata americană, ajungând la gradul de căpitan. Ca trimis american, s-a documentat la Chișinău și în Basarabia, în general (1919), scriind, ulterior, un raport care prezenta obiectiv situația regiunii sub administrație românească. Raportul a dus la schimbarea opticii delegațiilor americană și britanică în privința Basarabiei, spre o atitudine favorabilă României.

În ambele „secvențe temporale” – secolele IX-XIII, respectiv XIX-XX – este vorba despre purtători ai unor antroponime legate de numele Gheorghe, Nicolae și Ioan, extrem de vechi (datează din perioada creștinării prin romanizare a traco-dacilor) și situate, continuu, printre cele mai răspândite nume românești (Ioan și Gheorghe se situează între primele 3 nume ca frecvență, iar dovada că Nicolae este din aceeași vreme este dată de forma rotacizată Nicoară, prezentă și la românii balcanici/aromâni în formele Nicăruș și Nicuruș!). Coincidență sau nu, formele medievale sunt diminutive ale acestor nume – Gelu, dintr-un Georgel(u), de la Gheorghe/George, Niculiță, de la Nicolae și Ioniță – de la Ioan – iar, prin cei trei români, născuți în Imperiul austro-ungar și emigrați în Statele Unite, în veacul al XIX-lea, apar și în această epocă, semn că specificul onomastic românesc a rămas neschimbat, peste veacuri (inclusiv la românii balcanici)…

Despre strămoșii numelui Vasilescu Duminică, mart. 3 2019 

Azi este prăznuit, în calendarul creștin-ortodox, alături de mai mulți sfinți, și un martir, amintit în forma Vasilisc. Acesta a fost prelat în Comana Pontica (în nordul Asiei Mici), sfârșind ca martir la începutul veacului al IV-lea.

Ținând cont de faptul că numele, atât în forma sa traco-dacă, cât și în cea latin(izat)ă, era Basiliscus, prin influența Bisericii Constantinopolului, devenită grecofonă, din secolul al VI-lea și ortodoxă – de la jumătatea celui de-al XI-lea, calendarul medieval românesc a preluat forma grecizată – Vasilisc (probabil, dintr-un Vasiliskos) – care explică (și) cum s-a ajuns la forma românească actuală – Vasilescu!

160 de ani de la începutul Unirii Principatelor Joi, ian. 17 2019 

La 5/17 Ianuarie 1859, la Iași, Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales pe colonelul Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatului moldav. A fost primul pas spre Unire, al doilea fiind făcut de Adunarea Electivă de la București, care, pe 24 Ianuarie/5 Februarie a decis că alesul moldovenilor va fi domnitor și în Țara Românească.

Pentru acest moment, în a doua parte a anului 1858, conform celor stipulate în Convenția de la Paris, în ambele Principate au avut loc alegeri legislative. În Moldova (care cuprindea, din 1856, și județele sud-basarabene Cahul, Ismail și Bolgrad), din cei 2024 de alegători înscriși pe liste, s-au prezentat la urne 1821, prezența la vot fiind foarte ridicată – 89,97%. Liberalii au obținut 756 de voturi (41,5%), iar conservatorii – 1065 (58,5%). Astfel, din cele 67 de locuri ale Adunării Elective, liberalii au obținut 27, iar conservatorii – 37, celelalte 3 locuri fiind atribuite mitropolitului Moldovei și episcopilor de Roman și Huși.

Printre deputații aleși în Adunarea Electivă a Moldovei se numărau Vasile Alecsandri (deputat de Bacău), Lupu Botez (Baia/Suceava), Nicolae Cananău (Botoșani), Lascăr Catargiu (Covurlui), Dimitrie Miclescu (Dorohoi), Mihail Sturdza, Anastasie Panu (Iași), Costache Negri (Ismail), Grigore Balș (Neamț), Nicolae Suțu, Mihail Kogălniceanu (Putna), Nicolae Vogoridi (Tecuci), Manolache Costache Epureanu (Tutova), Petre Carp (Vaslui), etc.

Continuarea acestei prezentări – în 5 februarie.

Din nou, despre Făgăraș… Duminică, ian. 6 2019 

În urmă cu aproape un deceniu, avansam câteva (re)considerații legate de semnificația acestui nume. Istoricul cercetărilor/opiniilor legate de Făgăraș este suficient de bogat. Îl putem trece, din nou, „în revistă”.

Astfel, pe filieră populară, de sorginte maghiară, s-a avansat o etimologie care susține originea din termenii ungurești fa = lemn și garas = groși (bănuți), sugerându-se că, la construirea cetății Făgărașului (1310), în vremea voievodului Ladislau Apor, muncitorii ce lucrau la clădire ar fi fost plătiți cu bănuți de lemn (G. Paràszka, Magyar Nyelvőr, XLII, p. 107 și XLIV, p. 448-449). Ideea este criticată, argumentat, de Ioan Cavaler de Pușcariu – Date istorice despre familiile nobile române, II, p. 109.

W. Scheiner – în Balkan-Archiv, II, p. 51-52 – era de părere că numele ar proveni de la fuvar = Wagen > fuvaros > fuharos. Problema este că termenul
fuvar este recent în germană, deci nici această opinie nu (prea) se poate susține… În plus, numele german al orașului este Fogarasch…

Plecând de la forma din documentele slavo-române, fugraš, s-a avansat ideea unui diminutiv fugaraš, derivat dintr-un fugar, dar și această etimologie, fantezistă (avansată tot de Scheiner), se lovește de faptul că radicalul numelui este fag-.

G. Kisch, în Reflexe romanisch-germanischer Kulturberührungen im Wortschatze des Gotischen und Rumänischen, Sibiu, 1931, p. 19-20, opinează că numele ar deriva de la un patronim german – Fagar, Fager sau Fugger – plus românescul -aș, dar aceasta se lovește de existența, la 1300, a unei forme Fogar și de extensiunea spațială a orașului.

S-a încercat și explicarea prin cuvintele fag și oraș. Nu există, însă, nici o atestare a unei forme care să cuprindă acești termeni…

A rămas, însă, termenul fag, de la care s-a încercat o explicație, ca derivat de la făgar = pădure de fag, la care s-a adăugat sufixul românesc -aș, deci făgăraș = pădurice de fagi, făget mic. Ipoteza a fost susținută, încă de la începutul secolului trecut, de Nicolae Iorga Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească, București, 1906, p. 61 – și de Silvestru Moldovan Ardealul, I. Ținuturile de pe Olt, ediția a II-a, Brașov, 1911, p. 74.

La opinia avansată de cei doi autori din urmă – citați, ca și autorii celorlalte păreri, de Nicolae Drăganu, în Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, Cluj, 1933, p. 562-565 – am adăugat, mai recent, o argumentație culeasă la teren, în primăvara anului 1996. Astfel, cu prilejul anchetei cu chestionarul toponimic al lui Marius Sala (publicat în revista Limba română, 1964), am aflat de la localnicul Oană Măței din Cârțișoara, că, în hotarul fostului sat Streza-Cârțișoara, există un loc numit Frăgar, unde se află un tufiș de fragi cu un trunchi gros, datând cel puțin de pe vremea străbunicilor săi. Am concluzionat atunci că, dacă frăgar înseamnă tufiș bătrân de fragi, atunci făgar(iu) poate avea sensul de pâlc de fagi bătrâni, loc cu fagi bătrâni. Cum întinderea acelui pâlc cu fagi nu era prea mare, s-a adăugat sufixul -aș și a ieșit, astfel, toponimul Făgăraș (I. Boamfă, Reflectarea realităților geografice în toponimia Țării Făgărașului, Iași, 1996, p. 46).

În urmă cu circa un deceniu, domnul profesor Alexandru Ungureanu a avansat, însă, ipoteza ca numele menționat să aibă sensul de producător de cărbune de lemn/cărbunar/mangalagiu. Ipoteza pare credibilă, singurul impediment fiind, așa cum afirmam și acum aproape un deceniu, absența unor mențiuni onomastice derivate, nu de la diminutivul făgăraș, ci direct de la făgar. Dar, aseară târziu, (re)citind lucrarea menționată a savantului clujean Nicolae Drăganu, am dat peste acea mențiune, ce apare chiar în două surse, la 1300: mai întâi, citându-l pe B. P. Hasdeu, Negru Vodă, CLXXV, amintește că, în cronica municipală a Făgărașului apare textul „1300. Ist Fogaras abermahl erbaut”, în același an fiind amintită construirea așezării și în analele Mănăstirii franciscane: „Anno 1300 Fogar denuo aedificata”.

Această ultimă formă, menționată în analele mănăstirii romano-catolice – numită de localnici La Pateri – este, probabil, o deformare de la un toponim Făgar, care va fi circulat, la început, în paralel cu forma ce a derivat din ea și, până la urmă, s-a impus, nu doar aici, ci în toate numele – toponime și antroponime – ce au rezultat dintr-însa: Făgăraș. Aceasta este încă o confirmare a justeței opiniei domnului Alexandru Ungureanu. Forma amintită în anale, la 1300, derivă din apelativul făgar, dispărut și el, fiind dovada – sigura, deocamdată -, că acesta a existat. De fapt, în 24 mai 2009, afirmam: „ Se pare că aria principală de răspândire a acestuia a fost partea central-sudică a Ardealului, cu „ramificaţii” spre nord (Maramureş), nord-est (Moldova) şi sud (Oltenia) dar pare a fi dovedită şi marea sa vechime, el dispărând undeva după anii 1200-1300.”

Despre numele Ștefan Joi, dec. 27 2018 

Azi, în calendarul ortodox este prăznuit Sfântul Arhidiacon Ștefan, cel dintâi martir, acesta fiind celebrat ieri și de Biserica Romano-Catolică. Despre însemnătatea numelui am mai scris, dar putem aduce unele completări.

Astfel, de la forma Ștefan, extrem de răspândită, au rezultat o serie de ipocoristice: Fan, Fane, Fanea, Fani, Fanu, etc., atestate, de-a lungul timpului, la toți românii, inclusiv la cei balcanici.

Ca derivate ale numelui menționăm formele: Ștefănescu, Ștefăniță, Ștefăniu, Ștefănoiu, Ștefănache, Ștefănucă, Ștefănuț, de asemenea, cu o arie largă de distribuție. Mai notăm aici formele Fanciu, Fâncel, asemănătoare cu cea bulgărească, Fančo. 

De la forma scurtă Ștef au rezultat: Ștefu(l), Ștefescu, Ștefulescu, Ștefa, Ștefea, Ștefca, Ștefei, Șteflea – întâlnite în tot spațiul românesc.

Forma bulgaro-rusă Stepan a dat naștere la derivate precum: Stepanescu, Stepean, Stăpan, Stepa, Stepca, Stepcea, dar și Ștepan sau Ștepanescu, atestate în Muntenia, Moldova și Ardeal.

De la forma ucraineană Stecko au rezultat: Steț, Stețco, Stețu și altele, consemnate în Maramureș, Ardeal și Moldova.

Pe de altă parte, de la forma maghiară, Istvan, au apărut variantele Estivan, Istăvoiu, Istfan, Iștfan, Ișfan, Ișfănescu, Esfan, precum și Iștoc, Pișta și altele, atestate în Banat, Ardeal, Moldova, Muntenia și Oltenia.

Patronimul a creat și câteva derivații toponimice: Valea Ștefanului (în Muntenia), Ștefănești (în Muntenia, Oltenia, Moldova, nordul Bucovinei, Basarabia), Ștefănel (în Oltenia), Dealul Ștefăniței (în Ardeal), Ștefești (în Muntenia), Ștefeni (tot în Muntenia), Șteflești, Ștefanca, Ștefăneaca (toate – în Ardeal), Stețcani – devenit Tețcani, apoi Tescani (în Moldova) – , Piștești (în Oltenia), dar și Fâncel (în estul Ardealului), sau Panciu – derivat, probabil, dintr-o formă bulgară, Stepančo (în sudul Moldovei).

Ca forme feminine amintitm: Ștefana, Fana, Fănica, Ștefania, Ștefanca –
atestate, din epoca medievală, în Oltenia, Muntenia, Moldova, Ardeal, etc.

Răspândirea numelor derivate de la Sfinții Împărați Constantin și Elena Miercuri, dec. 26 2018 

Ziua în care sunt celebrați cei doi sfinți este 21 mai. Pe de-o parte, atunci eram „aglomerat” cu o mulțime de activități, iar pe de alta, a vorbi acum, în zilele Sărbătorii Sfinte a Crăciunului este cam la fel de potrivit, deoarece împăratul Constantin cel Mare este cel care a oficializat creștinismul ca religie în Imperiul roman (în anul 313, prin Edictul de la Mediolanum/Milano), adică exact religia propovăduită de Iisus Hristos și ucenicii săi, cu trei secole mai devreme…

Prima mențiune a unui Constantinus în spațiul carpato-balcanic, datează din anul 448, fiind legată de un episcop armean localizat în Armenia secunda (în estul Turciei de azi), fiind urmată de o alta în 451, amintitnd un episcop din Cipru prezent la Conciliul de la Chalcedon. Imediat după, în anul 458, este amintit un alt prelat cu acest nume, în Achaia grecească. Pentru secolele VI-VII, avem consemnări frecvente, din cuprinsul actual al Ciprului, Turciei, Greciei, Albaniei.

Din veacurile VIII-X există atestări, la fel de numeroase, din Turcia, Cipru, Grecia, Albania, Bulgaria și Ucraina, aceleași și în secolele XI-XV, pentru ca, în veacurile XVI-XVIII să consemnăm mențiuni doar în Grecia și Bulgaria

În spațiul românesc, primele mențiuni documentare apar din secolul XI, mai întâi în Ardeal, apoi și în Moldova și în Țara Românească, în forme precum Constantin, Co(n)standin, Costu, Coste(a), Costescu, Costache, Costa, Costin și altele. Mențiuni medievale apar și la românii balcanici, fie la cei din nordul Bulgariei, fie în sudul Balcanilor, la aromânii fărșeroți. În Evul Mediu, numele se găsea pe locul 9 în Moldova, 30 – în Țara Românească și 81 – în Transilvania, pe ansamblul spațiului românesc formele derivate și/sau diferitele variante ale lui Constantin situându-se pe poziția 22.

În prezent, numele Constantin/Constantinescu/Costache/Costea/Costin/Dinca/Dinu etc., se găsesc, în România, pe locul 3, după Popa și Ioan, iar în R. Moldova – pe locul 152. În restul spațiului carpato-balcanic, formele Constantinides/Constantinidou/Constantinou/Konstantinou/Costa se situează, pe poziția a treia, în Cipru, Konstantinou/Konstantinidis/Konstantinidou/Konstantopoulos/Kostas/Kostopoulos/Kostopoulou – pe locul 5, în Grecia, Kot/Kotov/Kotova – pe locul 6, în Bielorusia, Constantinides/Constantinidou/Constantinou/Konstantinou/Costa – pe locul 8, în R. Macedonia, Kostenko/Kostyuk/Kot/Kotov/Kotova – pe locul 9, în Ucraina, Kostadinov/Kostadinova/Kostov/Kostova/Dinev/Dineva – în Bulgaria, pe locul 10, Kostadinović/Dinić/Kostić/Kocić/Kojić – pe locul 11, în Serbia, Kostić – pe locul 50, în Muntenegru, etc.

După cum se observă, numele este frecvent doar în țările de confesiune creștin-ortodoxă, atât la sud, cât și la nord de Dunăre. Explicația se regăsește în atașamentul lumii ortodoxe față de împăratul care a oficializat religia creștină în Imperiul roman, dar, în cazul românilor – unde, după cum am văzut, numele nu doar că și-a păstrat o frecvență ridicată, din Evul Mediu, dar a urcat chiar între primele 3 patronime ca frecvență, mai există o mențiune specială: împăratul Constantin era trac romanizat, mama sa, împărăteasa Elena era traco-frigiană, originară din Bithynia și așa se explică, pe de altă parte, frecvența ridicată a numelui la traco-dacii romanizați. În plus, dacă acea întâlnire a lui Constantin cu marii preoți ai cultului zamolxian a avut loc și, în urma ei, traco-dacii au fost convinși, prin vorbă bună, să se romanizeze, învățând Tatăl Nostru și Crezul în limba latină, explicația pentru actualul loc 3 al numelui este și mai clară. Că traco-dacii (inclusiv cei nord-dunăreni) au acceptat, probabil nu imediat și nu toți, să se creștineze romanizându-se este dovedit atât de vechimea unor termeni creștini – cruce, creștin, Dumnezeu/Dumnidzălu, biserică/băsearică, botez, cuminecare, Paște, Crăciun/Cârciun, etc. – toți, de origine latină, cât și de ponderea de peste 80% termeni latini din cele două rugăciuni sus-amintite, sau de numele Îndrea/Undrea/Andreu, păstrat de români (inclusiv de cei balcanici), pentru numele popular al lunii de după ziua Sfântului Andrei (30 Noiembrie), încreștinătorul traco-daco-romanilor – luna decembrie, ori păstrarea unor forme rotacizate derivate de la numele greco-latin *Nicola – Nicoară/Nicoriță/Nicuruș/Nicăruș/Nicorescu și altele.

Patronimul Elena nu are o frecvență la fel de mare, dar este cel puțin la fel de vestit, fie și doar dacă amintim că de la acest nume derivă bine-cunoscutul Ileana Cosânzeana, extrem de vechi (probabil, din perioada traco-daco-romană). De la Elena am consemnat, din Evul Mediu, forme ca Lena, Lenă, Elina, Eliana, Ileana, Ileanu, Lean, Lencu, Lencă, Leancă, Leancu, Ilinoiu, Lina, Elenca, Elencu, Elenița, Elenuța, Lenuța, Leana și altele, consemnate fie la aromâni, fie, în Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Ardeal, Maramureș, Moldova sau Basarabia. În epoca medievală, numele apare pe locul 44 în Transilvania, 80 – în Țara Românească și 100 – în Moldova. Pe ansamblul spațiului românesc medieval, acest patronim ocupa locul 73. În zilele noastre, patronimul nu mai apare în primele 100 nume românești.

În spațiul carpato-balcanic, prezență între primele 100 de nume a variantelor și derivatelor de la Elena se consemnează doar în Cipru – Ellinas (locul 84).

Despre numele legate de Christos Marți, dec. 25 2018 

Astăzi, în prima zi a Crăciunului, ne propunem să discutăm despre numele legate de Iisus Christos, cel Născut în această Sfântă Zi.

După N. A. Constantinescu (1963), toate numele legate de Christos derivă dintr-un gtecesc Christophoros = „purtător de Christos”, devenit, în română Cristofor.

Cea mai timpurie atestare a numelui, în formă latină, Christophorus, datează din veacul al VI-lea, prin două atestări: una legată de un prelat, participant la Conciliul Ecumenic de la Constantinpolis, din 553, ca reprezentant al eparhiei Asia (azi, în vestul Turciei), iar cealaltă – vorbind de un patriarh armean din estul Turciei actuale (pe atunci, Armenia maior).

Pentru secolele VII-X, atestările devin mai frecvente, toate fiind din partea asiatică a Turciei. În intervalul veacurilor XI-XV, „centrul” de greutate al consemnărilor se mută în partea europeană, cu prezențe în Croația, Slovenia și Austria – în ultimele două țări, în forma Christophus. Pentru secolele XVI-XVIII, documentele păstrează mențiuni din Grecia și Slovenia. Apar asemenea mențiuni și în spațiul românesc actual, în Ardeal, în veacul al XVI-lea.

Popularitatea de care s-a bucurat numele în perioada finală a antichității și a Evului Mediu este legată de sfera de patronaj a sfântului, aceasta cuprinzând navigatori, plutași, pelerini în general, adică pe toți cei care călătoreau pe ape sau pe uscat. Așa se explică și alegerea patronimului Cristoforo ca prenume al genovezului Colombo (Cristofor Columb), ajuns să (re)descopere America, în slujba suveranilor Spaniei (cunoscut în forma iberică de Cristobal Colon). În alte limbi se consemnează formele Cristobal (spaniolă), Christophe (franceză), Cristoforo (italiană), Kristof (/germană/maghiară), Hristofor (bulgară/rusă), etc.

În spațiul românesc, mențiunile sunt chiar mai vechi, datând din epoca daco-romană, prin formele Chrestus, într-o inscripție romană și Cristus – tot într-o inscripție din Moesia Inferior (Tropaeum Traiani). În Evul Mediu apar o mulțime de forme, variante și derivate: Cristul, Criste, Cristea, Crsti(i)an, Cristin(a), Cristiu, Criștiu și altele, atestate în Moldova, Dobrogea, Muntenia, Ardeal, Oltenia și chiar Cristel, Cristănel, menționate, în 1476, în Galiția (N. Drăganu, 1933). Există, apoi, forme influențate de fonetismul slav – Cărsta, Cărste(a), Cărstina, Cărstian, Crăstea, Cârstu, Crâstea și altele, sau de cel (neo)grec: Hristofor, Istrofor, Forăscu, Hrist, Hristea, Hrâste, Ristea, Ristache, Răstea,.etc. Mai rar, în Ardeal și chiar în Muntenia, apar și forme influențate de fonetismul maghiar: Criștof, Carstofie.

Numele par a fi avut, încă, din Evul Mediu, o frecvență ridicată, dovadă fiind locurile ocupate în cele trei regiuni istorico-geografice românești: Cristian/Cârstea/Cârstiian(a) în Țara Românească (locul 10), Cârstea/Cârstișor/Hrăste – în Moldova (locul 41), Cristian/Cristel/Cristofor – în Transilvania (locul 46), pe întregul spațiu românesc consemnându-se locul 21, pentru toate formele ante-menționate. Situația este asemănătoare și în perioada actuală, formele Cristea/Cristian/Cristescu etc situându-se pe poziția 16 în România, dar numai pe locul 160 în R. Moldova.

În spațiul carpato-balcanic apar, cu frecvență mare, forme caracteristice în R. Macedonia – Hristov/Hristova/Hristovska/Hristovski/Krstevska/Krstevski/Risteska/Risteski/Ristevska/Ristevski/Ristov/Ristova/Ristovska/Ristovski (locul 3), Cipru – Christofi/Christofides/Christofidou/Christoforou/Christou (locul 4), Bulgaria – Hristov/Hristova/Krastev/Krasteva (locul 7), Serbia – Krstić/Ristić (locul 10), Grecia – Christopoulos/Christopoulou/Christou (locul 20) și Muntenegru – Krstajic/Ristić (locul 53).

Se observă faptul că frecvența mare a acestor nume se regăsește în special în partea balcanică ortodoxă a ariei analizate, cu prelungire, la nord de Dunăre, în spațiul românesc, cu atestări continue, din antichitatea daco-romană, până în zilele noastre.

Despre numele legate de Sărbătoarea Sfintelor Paști Luni, dec. 24 2018 

Fiind mai aglomerat în primăvară, am rămas dator cu acest subiect. Cum suntem în Ajunul Crăciunului, cred că se poate povesti, acum, câte ceva despre numele legate de cealaltă mare sărbătoare de peste an.

Întâia atestare a unui nume legat de sărbătoarea menționată apare, în spațiul carpato-balcanic, în anul 553, când, la Conciliul de la Constantinopolis a participat și episcopul ce reprezenta Achaia greacă, numit Paschasius.

În spațiul românesc, primele mențiuni ale unor asemenea nume, derivate de la Sărbătoarea Sfintelor Paști apar în epoca medievală, în toate regiunile: Paște – în Moldova, Muntenia și Oltenia, Paști, Paștea – în Ardeal. În aceeași perioadă au apărut și derivate rezultate din contaminarea Paște+Pascu, aceasta dând forma Pașcu, prezentă, frecvent în Moldova și Ardeal, Pașca – atestată în Ardeal și Oltenia, Pașcan – în Moldova, etc.

Formele Pasc și Pasca sunt derivate de la substantivul pască. De la acestea au rezultat, de asemenea, numeroase forme, prezente în toate regiunile românești: Pască, Pascu, Păsculescu, Pasci, Paschiia, Păscan și altele.

Formele Pashalie și/sau Pascal au derivat din numele grecesc, respectiv italian al sărbătorii. Notăm, în acest caz, forme precum Pashale, Pashul – notate în sudul țării, Pascal, Păscălina, Pascalie, Pascale, Păscălonu – consemnate în Dobrogea, Moldova, Muntenia, Oltenia, Ardeal.

În prezent, numele derivate de la Sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos, ocupă locuri apropiate în spațiul românesc: 84, în România și 88 – în R. Moldova. Mai notăm, în spațiul carpato-balcanic, numele Paschali – în Cipru (locul 105).

Pagina următoare »