Ansamblul ARTA – Dansul fetelor de la Crihalma Sâmbătă, iun. 30 2018 

Reclame

Răspândirea numelor Petru și Pavel/Paul în spațiul carpato-balcanic Vineri, iun. 29 2018 

Azi, de ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel/Paul, vom vorbi puțin despre distribuția acestor patronime în spațiul carpato-balcanic.

Petru, formă derivată de la cea latină, Petrus, este numele purtat de cel mai însemnat dintre Sfinții Apostoli, numit, inițial, Simon, frate cu Sfântul Apostol Andrei, dar cu numele schimbat de Iisus, în Petrus, pentru a marca temelia noii Biserici a lui Hristos. Patronimul devine, astfel, însemnat, astfel încât îl găsim între primele 10 nume, încă din secolele I-III d. Hr., prima sa mențiune fiind legată de episcopul Petrus din Sebastea (Armenia Prima), atestat la sfârșitul secolului al III-lea.

Pavel/Paul apare în primele mențiuni, câteva decenii mai târziu, când trei prelați numiți Paulus apar între participanții la Conciliul Ecumenic de la Nicaea (325 d. Hr.), reprezentând provinciile asiatice Phrygia, Helespont și Isauria. După anul 337 d. Hr. este menționat și primul Paulus european, ajuns arhiepiscop al Constantinopolului, până în anul 360. De asemenea, există o mențiune a unui episcop Paulus în Dacia, tot pentru secolul al IV-lea (localizat, probabil, în Transilvania de azi). De fapt, rămase ambele nume în top 10, prin frecvența sa, Paulus l-a depășit pe Petrus în perioada secolelor IV-VI. La acest avantaj va fi contribuit și atestarea, în secolele IV-V și a unui derivat, Paulinus, menționat în partea asiatică a Turciei de azi. Asemenea forme derivate a cunoscut și celălalt nume, atestat și prin derivatul Petronius, în nordul Bulgariei și în Turcia actuală, în secolul al IV-lea.

În veacurile IV-VI, Paulus mai este menționat și în sud-estul Bulgariei, Muntenegru, Kosovo, Albania, Creta și Turcia, iar Petrus – în nordul Bulgariei, nordul și centrul Greciei, Creta și Turcia.

În secolele VII-X, ambele nume au o frecvență mai mică, ceea ce le aduce mai jos de primele 10 poziții, în spațiul analizat. Totuși, Paulus apare consemnat în nordul și centrul Greciei, Pelopones, insulele egeice, Creta, precum și în părțile europeană și asiatică ale Turciei de azi. Petrus, în schimb, este amintit în sudul Bulgariei actuale, Epir, Pelopones, dar și în Turcia.

Pentru veacurile următoare (XI-XV), prin frecvența sa, Petrus revine în top 10. În acest interval s-au consemnat prezențe ale numelui în Ungaria, Polonia, Ucraina, estul României (Moldova), Muntenegru, Albania, centrul Greciei și Turcia. Paulus, atestat ceva mai rar, este întâlnit în Cehia, Polonia, Albania, insulele egeice și în Turcia.

În secolele XVI-XVIII, ambele nume dispar dintr cele mai frecvente, dar își mențin o distribuție spațială variată. Astfel, Paulus este consemnat în România (Moldova, Crișana), nordul Bulgariei și Pelopones, iar Petrus – în Ucraina, România (Ardeal, Crișana, Maramureș, Moldova) și în Pelopones.

În perioada actuală, Petrus a revenit între primele 10 nume din regiune, pe poziția a patra, fiind consemnat mai cu seamă în R. Belarus, Ucraina, Polonia, Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Bulgaria, R. Macedonia și Grecia, unde numele este prezent, cu variante și derivate specifice, între primele 10.  Se mai remarcă, apoi România, Slovacia, Cipru, R. Moldova și Ungaria, țări în care derivatele de la acest patronim se găsesc mai sus de locul 50. Paulus, care nu se regăsește în top 10, la nivelul zonei (fiind abia pe locul 72), este între primele nume ca frecvență doar în Croația și Muntenegru, în timp ce, pe poziții cuprinse între 11 și 50, numele este consemnat în Slovenia, Ucraina, Serbia, R. Belarus, Polonia, Bulgaria, Grecia, Cipru, Bosnia-Herțegovina, Ungaria, R. Macedonia și Slovacia.

La nivelul spațiului românesc, după acea primă atestare în Dacia a unui Paulus, în secolul al IV-lea, următoarele mențiuni sunt din epoca medievală, când Petru ocupa poziția a treia (fiind mai frecvent în Moldova și în Transilvania), iar Pavel/Paul se afla pe locul 12. În zilele noastre, Petru ocupă locul 12 în România și 22 – în R. Moldova, iar Paul/Pavel este abia pe poziția 78 în România și nu mai „prinde” top 100 la est de Prut.

 

Despre antroponimia românească din Bulgaria Duminică, iun. 17 2018 

Lucrez de ceva vreme la actualizarea datelor legate de păstoritul în spațiul carpato-balcanic, atestat pe baze onomastice (de toponime și antroponime). Prilej de a face, în condițiile în care acum este în lucru aducerea „la zi” a informației la nivelul provinciilor Bulgariei, unele aprecieri legate de antroponimia de origine românească. Dacă despre păstorit va mai fi vorba cu altă ocazie, acum, câteva idei generale, „la cald”

– prezența numelor Moldovanov/Moldovanova și în nordul, estul și chiar sud-estul Bulgariei (la Burgas, de pildă), nu numai în vestul țării (știam de mai multă vreme că e atestat la Sofia), trădează mai degrabă o migrație moldovenească spre Bulgaria, decât una sud-bănățeană, prin Timocul sârbesc, dinspre localitățile Moldova Nouă/Moldova Veche; n-ar trebui să mire prezența moldovenească (și) la sud de Dunăre, dacă menționăm alte două fapte onomastice: în Bulgaria sunt atestați antroponimic și originari din orașul Berșad, situat în Transnistria ucraineană, iar, în nordul Greciei, toponimul Galatsanos Tumba (=Tâmpa Gălățeană) arată că originarii din estul României s-au dus chiar mai departe, în Balcani;

– este atestată și migrația muntenească, prin forme ca Munteanu sau Muntian;

– apar și ardeleni, dovediți prin nume ca Brașovanov; de fapt, oarecum surprinzător, am notat și nume ce atestă migrația unor originari din Țara Oltului: Cărțanov (originar din Cârța) sau Uceanov (urmașul unui migrant dinspre Ucea);

– nici românii balcanici (aromânii) nu s-au lăsat mai prejos: numele Tărcolanov, trădează o migrație dinspre Tărcol, numele (a)românesc al orașului Trikkala, din nordul Greciei; în forma Târcalan, era amintit, în Evul Mediu, și în Țara Oltului, iar atestarea sa și în Bulgaria probează trecerea (și) pe aici a celor care au ajuns, cândva la poalele Munților Făgărașului;

– am notat mai multe nume interesante, cu rădăcină românească, dar cu sufix bulgar(izat), -ov(a)/-ev(a): Barbolov/Barbulov, Berbatov(a), Căndev(a), Cașarev, Craciunov(a), Murgev, Murgov(a), Stăngaciov, Surdov, Urdov și altele.

Cum aceste observații sunt preliminare, concluziile le poate stabili fiecare, individual. Mai adaug, la final, faptul că, onomastica din țara de la sud de Dunăre a trecut, în ultimii mai bine de 100 de ani, printr-un intens proces de „autohtonizare” (citește: „bulgarizare”). Dacă și după acest proces, mai găsim astfel de nume românești, e lesne de bănuit câte vor fi fost înainte de 1879, data creării statului modern (autonom) bulgar…

Despre răspândirea numelui Floru Luni, mai 28 2018 

Patronimul Floru, legat și de numele Zilei Floriilor (derivat, probabil, din sărbătoarea romană numită Floralia), pare a fi evoluat din forma latinească Florus, atestată frecvent în lumea romană antică. Amintim și un derivat, Florenuus, amintit în anul 451, nume purtat de un prelat din Lydia (azi Manisa, Turcia), participant la Conciliul de la Chalcedon.

Începând din Evul Mediu, în spațiul românesc apar, frecvent, forme ca Flor, Flora, Florea, Florescu, Floran, etc. Astăzi, Florea/Florescu se situează pe poziția a 22-a în România și pe locul 35 – în R. Moldova. Se consemnează, de asemenea, patronimul Floros – pe poziția 80, în Grecia.

Rotacismul lui „l” în limba latină vulgară Vineri, mai 11 2018 

Zilele trecute am formulat o ipoteză, legată de vechimea rotacismului în spațiul carpato-balcanic. La sugestia unui specialist, am studiat Appendix Probi, text  elaborat în secolele III-IV d. Hr., și am găsit următoarele:

la nr. 77: flagellum non fragellum

la nr. 94: supellex non superlex

În plus, am notat și o posibilă „pseudo-de-rotacizare” (re-transformare, eronată, a unui r în l):

la nr. 125: terebra non telebra

Dacă a doua formă (de la nr. 94) nu e sigură, prima, ca și falsa „de-rotacizare” (de la nr. 125) reprezintă probe ale începutului manifestării, în latina vulgară (populară) a rotacizării lui l, prezentă în unii termeni, nu doar în română, ci și în portugheză (branco, escravo, praia, igreja – a se compara cu termenii spanioli blanco, esclavo, plaja, iglesia) și sardă (cresia – de comparat cu francezul eglise). Chiar și franceza – sau, mai degrabă, occitana, „trădează” o falsă „de-rotacizare” în toponimul Ile du Pegoulier modificat dintr-un *Ile de Pegourier (= „Insula Păcurarului”), localizat în Delta Rhonului. Toate limbile amintite se (re)găsesc în „arii periferice”, care, din momentul în care Imperiul roman a intrat în criză (din a doua parte a secolului al III-lea), au evoluat, cel puțin în parte, diferit de „norma” oficială de la Roma, ilustrată în Appendix Probi prin peste 200 de termeni folosiți „greșit” în latina vremii. Astfel încât, toponimul daco-roman Arutela ar putea să fi evoluat, prin rotacism, dintr-un *Alutela, derivat din hidronimul daco-roman Aluta/Alutus și această formă ar fi prima atestare (cronologică) a prezenței rotacismului într-o „arie periferică” a Imperiului roman (toponimul fiind atestat, prima dată, în anul 138 d. Hr.).

De ce Aluta/Alutus nu a devenit *Aruta/Arutus? Probabil, foarte curând, vocala de după l a căzut, hidronimul devenind *Alta/Altus și, din a doua formă, s-a ajuns,  ulterior, la *Altu și, apoi, la Olt(u), sub influență slavă… Modificarea s-ar fi produs după anul 223, când castrul roman Arutela dispare. Appendix Probi dovedește pierderea unor vocale, arătând, deja, cum se foloseau calda și nu calida (forma corectă – vezi nr. 53), ori virdis și nu viridis (nr. 201).

Despre (câteva) aniversări… Joi, mai 10 2018 

Au trecut câteva zile cu mai multe aniversări, începând de alaltăieri… Să le luăm pe rând, în ordinea cronologică a zilelor din calendar.

* 8 mai

Pe lângă uitata (?) „aniversare” a fondării partidului comunist român – cu minuscule, fiindcă rolul său pozitiv (a existat așa ceva?) e inexistent în societatea românească – petrecută în 1921, Occidentalii au marcat Ziua Victoriei împotriva fascismului. Asta, fiindcă, la momentul semnării, de către conducerea germană (resturile ei) a capitulării naziste, la Berlin era ora 24, ca și la Paris, dar la Londra era ora 23, iar la americani – principalii învingători în ultimul (?) război mondial, era (încă) seara de 8 mai! Doar la Moscova începuse ziua de 9 mai…

* 9 mai

Menționăm aici Ziua Europei, dată la care, în 1950, ministrul de externe al Franței – Robert Schuman, un cetățean francez de naționalitate germană (era alsacian, născut în Luxemburg!) – a propus noii Republici Federale Germania ca aceste țări să își pună în comun producția de cărbune și oțel. Germanii au zis „Ja!” și, alături de ei, olandezii, luxemburghezii, belgienii și italienii, au pus bazele, în 1952, ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), devenită, din 1957, Comunitățile Europene, iar din 1992, Uniunea Europeană.

* 10 mai

Este o dată (încă) extrem de controversată în spațiul românesc. Vinovații principali sunt ăia sărbătoriți (până în 1989) pe 8 mai (comuniștii) și urmașii lor, de „rit” comunis(oid)! Mai întâi, 10 Mai 1866 a fost data la care Carol I de Hohenzollern-Siegmaringen a depus jurământul de credință (în franceză) în fața Parlamentului Principatelor Unite Române, întrunit la București, devenind al doilea Domnitor, după proaspătul „abdicatul” Alexandru Ioan I (Cuza). Înaintea evenimentului, poporul votase, covârșitor, la plebiscit, pentru Domnul Carol. După 11 ani, la 10 Mai 1877, s-a publicat, în Monitorul Oficial, Declarația de Independență a României față de Imperiul otoman, rostită de ministrul de externe român, Mihail Kogălniceanu, în Parlament. ORICE ACT DEVINE OFICIAL, ODATĂ CU PUBLICAREA SA ÎN MONITORUL OFICIAL! Deci, degeaba susțin comuniștii (și urmașii lor), că 9 mai e „ziua independenței”, Declarația lui Kogălniceanu a fost publicată a doua zi, deci Ziua Independenței României este și rămâne 10 Mai 1877! Și, ca să încheiem cu această zi, tot la 10 Mai, dar în 1881, România s-a proclamat Regat, Carol I devenind, astfel, de atunci, și primul Rege al României!

Rog familia tovarășei duda să nu se entuziasmeze! O fi dumneaei fiica Regelui Mihai I, dar, fiind căsătorită cu un (urmaș de) securist, să ne scutească! Persoanele pline de „interese” (mărunte și meschine) și de ipocrizie nu sunt deloc bine-venite!

 

De când datează rotacizarea lui „l” în spațiul carpato-balcanic? Duminică, apr. 29 2018 

În limba română, în toate dialectele sale (deci, și în cele balcanice), rotacismul lui l este un fenomen general. Astfel, termenii latini solem, salem, gelis, caelis, angelus, cavula, etc. au devenit, în română, soare, sare, ger, cer, înger, cavură/ga(v)ură. S-au conservat asemenea forme și în cazul unor termeni de origine dacică, deveniți, în română, abur, măgură, mazăre, viezure și alții, după cum o demonstrează formele albaneze asemănătoare, în care s-a conservat (I. I. Russu, 1981). Mai mult, există și toponime – Sărună, Vârgaria, Cavura/Găvuri, Bihor/Bihar -, dar și antroponime – Nicoară/Nicăruș/Nicuruș – derivate din forme cu l: Salona (numele roman al orașului Thessaloniki/Salonic), Bulgaria, Cavula, respectiv *Nicola (rezultat din latinul Nicolaus sau din grecescul Nikolaos). În cazul toponimelor, cu excepția lui Găvuri – notat de Ion Conea în Munții Retezatului și a lui Bihor/Bihar – prezent în nord-vestul României de azi, respectiv estul Ungariei, toate celelalte se întâlnesc în zonele locuite de aromâni și/sau meglenoromâni. Forma Bihor apare, însă, și în Muntenegru, arie geografică locuită în trecut de morovlahi/morlaci, strămoși ai istroromânilor de azi (S. Dragomir, 1959). În cazul patronimelor, dacă Nicoară apare la dacoromâni, formele Nicăruș/Nicuruș se consemnează la aromâni (N. A. Constantinescu, 1963).

Prezența acestor forme, în toate dialectele limbii române sugerează faptul că transformarea lui l în r s-ar fi putut produce înaintea anului 1000, după care legătura între dacoromâni și macedoromâni/aromâni s-a rupt. Toponimul aromânesc Vârgaria sugerează faptul că transformarea l>r se putea produce chiar în secolele VII-VIII, după apariția în Balcani a (proto-)bulgarilor türcici și slavizarea lor de către bulgarii slav(ofon)i de azi. Prezența lui â sugerează, pe de altă parte, că, în slava vechilor bulgari slavofoni, numele țării lor devenise *Bâlgaria și că s-a transformat în Bălgaria (denumirea țării balcanice de azi în limba bulgară) după slavizarea și a unui important contingent de români balcanici, de la care bulgarii de azi l-au preluat pe ă (sunet de origine traco-dacică, păstrat în toate dialectele românești, prezent și în albaneză, în forma ë), în vreme ce â/î este slav, fiind împrumutat de români, odată cu asimilarea unor grupuri de slavi.

Dar, de când va fi început această transformare l>r? Un posibil răspuns ne poate fi dat de numele castrului roman Arutela, atestat prima dată în anul 138 d. Hr. și localizat pe Olt, în aria orașului Călimănești, județul Vâlcea. Cum această fortificație romană făcea parte din limes Alutanus, este de presupus că forma inițială, derivată de la numele (daco-)roman al Oltului – Alutus/Aluta, va fi fost *Alutela. În acest caz, fenomenul rotacizării lui l în r ar data chiar de la începutul romanizării traco-dacilor (prima parte a secolului al II-lea d. Hr.) și putem bănui că, în nordul Olteniei de azi cel puțin, exista o arie (sub)dialectală care aplica acest rotacism.

 

Răspândirea numelui Păcală la români Luni, apr. 9 2018 

Luna aprilie a început cu „Ziua păcălelilor”. Chiar dacă a trecut de atunci mai bine de o săptămână, chiar și cu o mică întârziere, ne putem referi, acum, la un nume ce are legătură cu această zi – Păcală.

Prima atestare este o formă Păcal, consemnată în Țara Românească, în 1437. Ulterior, apar asemenea atestări – în formele Păcală, Păcălucă, în special în Muntenia, Oltenia și Ardeal. Pe de altă parte, de la patronim, au apărut și derivate toponimice, în sudul țării, în formele Pecălești, Păcălești, Păcărești (N. A. Constantinescu, 1963: 343-344).

În prezent, patronimul este atestat în Dobrogea (Constanța, Muntenia (Olt, Teleorman, Prahova, Ilfov, București, Călărași, Ialomița, Brăila), Oltenia (Mehedinți, Vâlcea), Moldova (Neamț), Basarabia (Hâncești), Ardeal (Cluj, Alba, Hunedoara, Sibiu, Brașov, Mureș, Covasna), Banat (Timiș), Crișana (Arad, Bihor, Sălaj) și Maramureș (Satul Mare). La București și în județele Vâlcea, Prahova și Sibiu apare și forma Păcăleanu, iar Păcălici este întâlnit în Capitală și în Teleorman. În județul Constanța se consemnează Păcăluc. De asemenea, în raioanele basarabene Sângerei, Telenești, Fălești, Nisporeni și în orașele Chișinău și Bălți se întâlnește forma Păcălău. Un Pacalo am notat tot la Chișinău, unde este consemnată și forma Păcăleu.

Surorile Osoianu – Era odată o tainică grădină Vineri, apr. 6 2018 

Surorile Osoianu – Spală-mă în râul dragostei Joi, apr. 5 2018 

Pagina următoare »