Despre numele Paraschiv/Paraschiva/Parascheva Duminică, oct. 14 2018 

Astăzi este prăznuită Sfânta Cuvioasă Parascheva, prilej de a aborda puțin răspândirea geografică a numelui Paraschiv, de la care a derivat hagionimul de mai sus.

Numele, atestat, inițial la feminin, derivă din grecescul paraskevi, numele dat, în greacă, zilei de vineri, având semnificația de „pregătire”. Replica slavă balcanică a termenului este petka, cu semnificația de „a cincea zi a săptămânii” (deci, tot vineri). Probabil, în vremea bilingvismului româno-slav, s-au dezvoltat, la români, tradițiile ce o atestă pe Sfânta Vineri.

Cuvioasa Parascheva s-a născut într-un sat din Tracia, la Epivata (azi Boia­dos), pe țăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol. A trăit în prima parte a secolului al XI-lea. După nenumărate fapte bune, plăcute lui Dumnezeu, atunci când a trecut la Domnul, după o vreme, trupul său a fost descoperit printr-o minune. În apropiere de locul în care se afla îngropat trupul Cuvioasei, a ajuns dus de ape, trupul în putrefacție al unui marinar. Din cauza mirosului, localnicii au săpat o groapă ca să îngroape cadavrul. Săpând, au descoperit și moaștele Sfintei Parascheva. Însă, pentru că nu știau despre cine este vorba, le-au lăsat în continuare în pământ, alături de trupul marinarului. Unui om evlavios din sat, pe nume Gheorghe, i s-a arătat în vis Sfânta Parascheva ca o împărateasă, înconjurată de cete de ostași luminați, căruia i-a zis: „Luați repede moaștele mele și le puneți într-un loc de cinste, pentru ca nu pot să suport mirosul acestui om”.

Fiind scoase din mormânt, Dumnezeu le-a proslăvit cu faceri de minuni. Duăa trecerea sa la cele veșnice, în anul 1235, moaștele Sfintei au fost luate de împăratul Ioan Asan al II-lea, al românilor și bulgarilor (1218-1241), și au fost așezate cu cinste la Târnovo. Mai târziu, în anul 1393, au fost strămutate la Belgrad, și, apoi, în 1521, au fost aduse la Constantinopol, la biserica Patriarhiei. Sfintele moaște au fost dăruite Moldovei de patriarhul Constantinopolului Partenie I (1639-1644), ca mulțumire pentru dărnicia domnitorului Vasile Lupu, care plătise toate datoriile Patriarhiei ecumenice. Adăugăm faptul că Vasile Lupu era, și el, român balcanic, acest fapt fiind întărit de ajutoarele bănești trimise de voievodul moldovean mănăstirii ortodoxe Lipovina/Lepavina, aflate în Valahia croată, în apropiere de Zagreb.

Racla cu cinstitele moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de trei mitropoliti greci (Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului și Teofan al Paleopatrei). Ajungand la Galați, apoi la Iași, pe 13 iunie 1641, au fost întâmpinate de Vasile Voda Lupu, de Sfântul Mitropolit Varlaam și de episcopii de Roman si Huși, de cler și credincioși. Ele au fost așezate spre închinare in Mănăstirea Sfinților Trei Ierarhi din Iași. Astăzi, moaștele Sfintei Parascheva se află în Catedrala mitropolitana din Iași.

Amintim că, în anul 1944, din cauza războiului, moaștele sfintei au fost mutate de la Iași, la mănăstirea ilfoveana Samurcașești, Ciorogârla. Au fost prezente aici în perioada 10 aprilie 1944 – 27 octombrie 1944. Pe 27 octombrie ele au ajuns la Catedrala Patriarhală, unde au rămase spre închinare până pe 13 noiembrie 1944, revenind ulterior la Iași.

O mare parte a acestor informații este preluată de aici.

Dovadă a marelui atașament față de Cuvioasa Parascheva, nu doar moldovenii, ci românii, în general, inclusiv cei balcanici, au contribuit la proslăvirea ei, inclusiv prin numeroasele atestări ale numelui, cu multe variante și derivate. Primele atestări le întâlnim, în forme ca Paraschia, Paraschița, Parasiia, în Moldova, în secolul al XVI-lea, urmate de altele, în Muntenia, în aceeași vreme. Ulterior, s-au dezvoltat alte numeroase variante și derivate: Schiva, Chiva, Chivuța, Vuța, Pache și altele. Sub influență slavă estică (ucraineană), în Maramureș și în Ardeal, au apărut forme ca Parascovea, Parasuca, Parasca, iar sub influență rusă, în Basarabia circulă formele Parascovia, Prascovia.

Din secolul al XVI-lea sunt atestate deja și forme masculine, în Muntenia, Moldova, Dobrogea sau Ardeal: Para, Schivu, Chivu.

Pe de altă parte, s-au dezvoltat și forme evoluate din termenul slav: Petcu, Petca, Petculescu și altele (N. A. Constantinescu, 1963).

După o opinie argumentată de mai bine de un deceniu, prezentată și în teza de doctorat (publicată în 2007), credem că există o legătură între numele dezvoltate pe „teren lingvistic” grecesc – din paraskevi – sau slav – din petka, în formele românești derivate de la numeralul cinci, atât la nord de Dunăre, cât și în Balcani. Astfel, opinăm că nume precum Cincă, Șincari, Șinca, Cincu, Cinciș și altele (unele dintre ele – toponime), ca și termenul cu care au fost denumiți românii balcanici (în special, aromânii, dar și meglenoromânii) – cincari (pronunțat țințari) sunt derivate de la a cincea zi a săptămânii, vineri, fiind replica românească a numelor Paraschiv(a) sau/și Petcu/Petca. S-ar putea ca aceeași semnificație să aibă și numele satului ardelean Vinerea. Mulți dintre cei numiți astfel – țințari – erau păstori (mai ales la sud de Dunăre) și, deoarece și Cuvioasa Parascheva era tot din zonă, au dezvoltat un atașament deosebit față de Sfântă. Așa se explică și de ce tot un aromân, voievodul Vasile Lupu, reușește să aducă moaștele Sfintei la Iași.

 

Reclame

Din nou, despre traci Miercuri, oct. 10 2018 

Cu aproximativ un deceniu în urmă am scris acest text, despre traci. Totul a pornit de la vestitul citat din Herodot, pe care îl voi reda, din nou, mai jos:

„Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.(…) După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt”.

Aseară am încheiat o îndelungată operațiune de prelucrare a unei baze de date legate de structura etno-lingvistică a populației Globului. Datele, adunate cu multă râvnă și oferite cu multă amabilitate de un foarte bun coleg, acoperă mai bine de 3000 de ani de evoluție demografică a populației planetei (începând cu anul 1000 î. Hr.).  Cum „Părintele Istoriei” a trăit în secolul al V-lea î. Hr. (mai exact, între anii 484 și 425 î. Hr.), cele mai apropiate date de care dispunem, după care putea scrie, sunt din anul 600 î. Hr. M-am uitat pe aceste date și au rezultat următoarele fapte.

Mai întâi, „bătălia” pentru primul loc, din punct de vedere demografic, se dădea și acum peste 2500 de ani, ca și azi, între chinezi și indieni. Astfel, chinezii numărau aproape 20 de milioane de locuitori (17,55% dintr-o populație totală de peste 113,6 milioane), iar indienii – sau, mai corect, azi, indo-pakistanezii, erau aproape 13 milioane de suflete. Dacă, însă, indienilor le alăturăm și pe dravidieni (locuind azi în jumătatea sudică a Podișului Dekkan, deci, tot în India), în total de peste 8,5 milioane, indo-dravidienii ar trece primii, cu peste 21 de milioane de oameni. Dar, oricum ar fi, ideea e că, aceste prime două locuri (sau chiar trei) erau „ocupate”. Absența referințelor lui Herodot la chinezi e(ra) scuzabilă, informația dinspre Orientul Îndepărtat circulând mai greu pe vremea sa.

Tracii (incluzându-i și pe frigienii și misienii din Asia Mică – derivați, unii de la brygii traci balcanici, ceilalți, înrudiți cu moesienii ce trăiau imediat la sud de Dunăre, inclusiv în Dobrogea) numărau circa 3 milioane de locuitori (2,72% din total). Dacă nu-i luăm în calcul și pe macedoneni, strămoșii noștri ocupau un onorant loc 4, cei care îi mai depășeau, după indo-dravidieni („indienii” lui Herodot) și chinezi (necunoscuți istoricului grec), fiind egiptenii, dar nu cu mult: 3,4 milioane de suflete se găseau, în acele timpuri, în Valea și Delta Nilului (3% din total). Dar, după I. Muntele & A. Ungureanu  (Geografia populației, 2017, p. 276, inclusiv nota infrapaginală 243), macedonenii „au fost, la origine, o populație tracică, care a suferit însă o puternică grecizare”. Deci, îi putem adăuga la traci și pe macedoneni (care, la vremea lui Herodot erau pe la începuturile grecizării): în acest caz, totalul tracilor trece(a) de 3,6 milioane, ceea ce-i aduce(a) pe poziția a treia, după indo-dravidieni și chinezi! Ceea ce înseamnă că, în citatul de mai sus, Herodot a avut dreptate!

Înainte de a încheia, să vedem înaintea căror alte neamuri celebre stăteau tracii. Erau, astfel, mai numeroși decât grecii sau galii – fiecare numărând cam 3 milioane, decât berberii din nordul Africii – 2,6 milioane, decât romanii – 2,1 milioane, sau decât arameii-asirienii – 1,9 milioane. Tracii se aflau înaintea și a asiro-caldeenilor – care atingeau 1,8 milioane, punicilor-cartaginezilor – cu un total de 1,3 milioane sau a evreilor – care însumau doar 431 de mii de suflete!…

Semnificația sufixului -escu/-ești (actualizare) Marți, sept. 25 2018 

În onomastica românească, acest sufix are sensul de „urmaș al lui…” Popa, Ion, George, etc , în cazul antroponimelor Popescu, Ionescu, Georgescu și altele, sau de „așezare locuita de urmașii lui…” – în cazul toponimelor Popești, Ionești, Georgești ș.a.m.d.

Se pare însă că, în Banat și Oltenia, sufixul menționat ar fi avut și semnificația de „originar din…”, așa cum par să ateste antroponimul Obersterescu (derivat de la forma germană Obersteyer = Stiria Superioară,  azi în Austria), prezent în Banat, patronimul oltean Gălățescu  (menționat de Ion Conea la Târgul Jiu, cu sensul de originar din Galați-Făgăraș), dar și oiconimul doljean Dioşti, probabil, inițial *Di(i)uăști  (= sat întemeiat de originari din Diiu/Vidin).

Actualizare (25 septembrie 2018): Se pare că și sudul Transilvaniei intră/intra în această arie. O dovedesc (sau par a o demonstra), antroponimele Ucenescu (atestat la Brașov, în vremea Revoluției de la 1848) și Acelenescu (consemnat, în zilele noastre, la Sibiu).

Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci Vineri, sept. 14 2018 

Astăzi se prăznuiește Înălțarea Sfintei Cruci. O bună ocazie de a spune câte ceva despre răspândirea patronimelor legate de această sărbătoare.

Astfel, un purtător al numelui Cruce este atestat, în epoca medievală, în Moldova, un Cruciță – apare în Ardeal, iar în sudul țării, pe filieră slavă, apar formele Cărstov, Cârstov și Cârștov.

Există și câteva localități cu numele Crucea, în județele Constanța, Suceava și Iași.

Bătălia din Dealul Spirii (București) Joi, sept. 13 2018 

Astăzi se împlinesc 170 de ani de la bătălia din Dealul Spirii, în urma căreia, intervenția străină – în cazul Țării Românești, cea otomană – a pus capăt, în mod brutal, Revoluției de la 1848 (începută, în principatul muntean, la Islaz, la 9 iunie, același an). Deși, de la bun început, sorții erau potrivnici românilor, Batalionul 2 Infanterie din Regimentul 2 Linie Infanterie, Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie Infanterie și Compania de pompieri condusă de Căpitanul Pavel Zăgănescu (în total, aproximativ 900 de militari) s-au opus unui corp de armată otoman, care număra aproximativ 6000 de soldați.

Mai multe detalii, aici.

Despre numele Ioachim și Ana Duminică, sept. 9 2018 

Fiind și astăzi sărbătoare, vom vorbi despre numele Ioachim și Ana.

Primul, este atestat, în forma Joachim, în epoca medievală, în Bulgaria, Grecia și în România (prima mențiune fiind din Moldova, în secolul al XV-lea). Astăzi, mai frecvent, este prezent în formele populare, derivate, Achim, Chimu, Ichim, Echimescu și altele. Numele se regăsește și în toponimie: Iechimăuți, Chinea.

Numele Ana este menționat tot din Evul Mediu, când, în spațiul românesc, se număra între primele 50 de patronime ca frecvență și era prezent prin formele Ana și Anca. Între timp, numărul de forme în care este prezent s-a diversificat: Ana, Anca, Ancuța, Ancuțoiu, AaneiAnica, Anișca, Aniței, Anițescu, Anuca, Aneasa, poate și Noica  și altele. De asemenea, patronimul a intrat și în toponimie, în nume ca Sântana de Mureș, Sântana, etc.

Ansamblul „Watra” (Czarny Dunajec, Polonia) – Zbójnicki (dans muntean/goral) Duminică, sept. 9 2018 

Completări legate de Sântămărie Sâmbătă, sept. 8 2018 

La o săptămână după începutul Anului Nou Bisericesc, este celebrată Nașterea Maicii Domnului.  Prilej de a mai spune câte ceva despre semnificația onomastică legată de această sărbătoare.

În primul rând, după O. Felecan (2010), prima atestare a numelui, în forma Maria Donata apare într-o inscripție din vremea Daciei romane, aceasta fiind, probabil, prima mențiune a numelui în spațiul românesc și o probă, probabilă, a existenței unui început de viață creștină în regiunile de la nord de Dunăre.

Apoi, sunt de menționat frecventele atestări medievale ale numelui, după N. A. Constantinescu (1963), prezente în toate ținuturile românești.

Pe de altă parte, apar mențiuni derivate de la slavul Bogorodița = „Maica Domnului”, în formele Bogorode, Bogoroda, Bogorodă și, destul de recent, atestări ale formei de origine bulgară Matcăbojă = „Maica Domnului”.

P.S. Numele Marian nu este derivat de la Maria, ci de la forma latină Marius.

31 August – Ziua Limbii Române Vineri, aug. 31 2018 

Cu 29 de ani în urmă, la 31 August 1989, sute de mii de basarabeni, ieșiți în stradă la Chișinău, au obținut, împotriva tancurilor milițianului sovietic Vladimir Voronin (ministru de interne al RSSM), recunoașterea limbii române cu grafie latină, ca limbă oficială în ținutul pruto-nistrean, înstrăinat, cu forța armelor de dictatorul Stalin, în 1940/1944. De atunci, peste Prut, se serbează Ziua Limbii Române, de curând această zi fiind legiferată ca sărbătoare, prin lege, și în România.

Cu acest prilej, republicăm o poezie foarte grăitoare, dedicată Limbii Române

În limba ta (de Grigore Vieru)

În aceeași limbă
Toată lumea plânge,
În aceeași limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poți s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ți-e dor de mama,
Și vinul e mai vin,
Și prânzul e mai prânz.
Și doar în limba ta
Poți râde singur,
Și doar în limba ta
Te poți opri din plâns.

Iar când nu poți
Nici plânge și nici râde,
Când nu poți mângâia
Și nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în față,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.

Răspândirea geografică a numelui Alexandru Joi, aug. 30 2018 

Astăzi, cu ocazia sărbătorii sfântului Alexandru, vom vorbi puțin despre vechimea și repartiția geografică a acestui patronim în spațiul carpato-balcanic.

Astfel, patronimul, atestat istoric chiar dinaintea erei creștine – cel mai cunoscut exemplu fiind Alexandru Macedon, creatorul și conducătorul Imperiului macedonean (în a doua parte a secolului IV î. Hr.), este amintit din primele secole după Iisus Hristos, fiind înregistrat în formele Alexander sau Alexandrus. Prima mențiune datează din anul 314, când își începe activitatea în scaunul arhiepiscopal de la Byzantion (viitorul Constantinopolis), un prelat Alexander. Apoi, sunt amintiți, tot în secolul al IV-lea, un episcop cu același nume la Salonic, încă unul – în Rodopi și altul – în Tesalia. Din secolele V-VI, datează alte mențiuni în diverse arii de pe teritoriul actualelor state Turcia, Grecia și România (o mențiune a unui Alexander, ca episcop al Tomisului, în anii 449-452).

Pentru veacurile VII-X există mai puține atestări: un Alexander – în sud-estul Bulgariei, și câte un Alexandrus – în partea asiatică a Turciei (unul în veacul al VII-lea, celălalt – în secolul următor).

Pentru intervalul cuprins între secolele XI-XV există înregistrări ale acestui antroponim și la nord de Dunăre, cele mai frecvente apărând în Moldova, unde numele se situa pe poziția a șaptea, dar și în Ardeal, unde este consemnat, în Țara Oltului, pe locul 17 în ierarhia acestei perioade.

Alte mențiuni apar și în secolele XVI-XVIII, din nou – în Moldova, apoi – în Oltenia, dar și în partea asiatică a Turciei.

În prezent, numele este atestat, frecvent, în România – variantele Alexandru/Alexandrescu/Sandu (locul 13), în Bulgaria – formele Aleksandrov/Aleksandrova/Alexandrov/Alexandrova (locul 24 în ierarhia națională actuală) și în Cipru – Alexandrou (locul 27).

Pagina următoare »