Despre oină Miercuri, dec. 4 2019 

Oina, considerată „sport național” românesc, a apărut în Evul Mediu, în vremea domniei lui Vlaicu Vodă , în 1364, o altă atestare, după Dicționar enciclopedic (1993-2009), înregistrându-se în 1763. Jocul, apărut, probabil, în lumea păstorească, este reglementat în 1899 – când s-a publicat Regulamentul de joc, în Monitorul Oficial. În perioada în care a fost ministru, Spiru Haret decide introducerea oinei în școli (1897-1899). În anul 1932, ia ființă Federația Română de Oină, care a fost reactivată după 1950, iar jocul mai era practicat în școlile din țară și în partea finală a perioadei comuniste.

După 1989, jocul multisecular este în vizibil declin…. Ciudat mod de a ne manifesta „mândria” și „atașamentul” față de sportul național românesc, considerat de unii, dacă nu ca „strămoș” al baseball-ului american, oricum, foarte apropiat ca reguli de acesta! După unele opinii, niște emigranți români din Ardeal ar fi ajuns prin anii 1850-1860 în Statele Unite și, ar fi pus bazele unui sport, înrudit cu oina, preluat, din 1857 de localnicii americani, sub numele de baseball – aserțiune pe care o privim, totuși, cu circumspecție.

Despre practicarea acestui joc pare a vorbi și oiconimul Oinacul, localizat în sudul țării, în actualul județ Giurgiu. Localitatea este atestată prima dată în 1843, așa cum menționează N. Stoicescu, în Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România. I. Țara Românească, vol. 2, București, 1970, p. 460). Toponimul este un derivat, cu sufixul -ac, întâlnit și în termeni precum malac, mârzac, porumbac, dar și în toponime ca Albac.

SUBCARPAŢI & Surorile Osoianu – Colind / Limba Română Luni, dec. 2 2019 

Unirea Bucovinei cu România Joi, nov. 28 2019 

Acum 101 ani, la 15/28 Noiembrie, în Sala Sinodală a Palatului Metropolitan din Cernăuți, Congresul General al Bucovinei a votat Unirea acestei foste provincii habsburgice/austro-ungare, cu Țara.

La Bucovina

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce nalte,
Apele lucinde-n dalbe diamante.

Peste câmpii-n zori.
Ale sorţii mele plângeri şi surîse;
Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise
Tainic şi uşor,
Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,

Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte
Îmi şoptesc de dor.
Numai lângă sânu-ţi geniile rele,
Care îmi descântă firul vieţii mele,
Parcă dormita;

Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,
Să-mi visez o soarte mândră de-al meu nume
Şi de steaua mea.
Când pe bolta brună tremură Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene

Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare,
Cânt-a nopţii dulce, mistică cântare,
Cânt din Valhala.
Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,

Inima îmi bate, bate, şi nu tace,
Tremură uşor,
În fantazii mândre, ea îşi face cale,
Peste munţi cu codri, peste deal şi vale
Mână a ei dor.

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-e grea;
Astfel, totdeuna când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!

(Mihai Eminescu)

Sursa: https://motivepentrucondei.wordpress.com/2015/11/27/poezii-pentru-bucovina/

100 de ani de la semnarea Tratatului de la Neuilly Miercuri, nov. 27 2019 

Azi se împlinește un secol de la semnarea, în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, a Tratatului de la Neuilly (cu Bulgaria). Acesta venea după actele similare, semnate cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919 și cu Austria, la Saint-Germain. la 10 septembrie 1919.

Importanța acestor tratate pentru România era că, pe lângă anularea consecințelor nefaste ale „păcii” de la Buftea-București, din primăvara lui 1918, atât Austria, cât și Bulgaria, recunoșteau noile frontiere ale României, cu Bucovina și Cadrilaterul în componența teritoriului național românesc.

Antroponime derivate de la numele Sfintei Ecaterina Luni, nov. 25 2019 

Astăzi, în calendarul creștin-ortodox este prăznuită Sfânta Muceniță Ecaterina. Prilej, pentru noi, de a spune câteva cuvinte despre antroponimele derivate de la numele acesteia.

Numele apare, la noi, din Evul Mediu, în forme ca Ecatarina, Catarina, Catirina/Catrina, Icaterina și altele. De la aceste forme, feminine, s-a format și una masculină, Catrinu, de la care au derivat Catrinescu, Catrinoiu, Muntele Catrinului – supranume folosit de aromâni pentru Muntele Olimpului, sau Codrii Catrinului, derivate de la numele așezării păstorești Ecaterina, situată la poalele acestuia. Dacă tot am amintit de toponime derivate, să menționăm că asemenea nume de locuri există și la românii nord-dunăreni: Catrinari, în Bucovina.

Ca forme antroponimice derivate mai amintim: Trina, Trinea, Trincă, Trincea, Trincu, Trincoi, Trâncă, Rina, Cătrin, Cătrina, Cătrânău, Catrea, Cătrea, Cătreanu, Cătrior. Acestea au și derivate toponimice, cum sunt Trinu sau Cătriorești.

Sub influență străină (germană, rusă, maghiară) s-a ajuns la forme precum Cati, Cata, Catea, Cătița, Căta (notată și la românii din Banatul sârbesc), Catu, Cătescu, Cătilă, Cătina (formă prezentă și la aromâni), Catina, Catinca, Tinca, Cătincea, Catoiu, Cătuiu, Cătuț, Cătuța, Cătoca și altele. De la acestea au derivat și toponime cum sunt: Căteasca, Cătulești, Cătina, Tinca, Cătuțul.

De la forma cu l, derivat din r – prezentă atât în română, cât și în albaneză, spaniolă, italiană și maghiară – Cătălina, au rezultat: Catalin, Catalina (formă atestată și la aromâni), Cătălina, Catelina, Cătălin, Cătălina, Cătălinoiu.

Despre antroponimele derivate de la numele Sfinților Apostoli Filip și Matei Duminică, nov. 17 2019 

În săptămâna care se încheie au fost prăznuiți Sfântul Apostol Filip (joi) și Sfântul Apostol și Evanghelist Matei (sâmbătă). Pentru noi, însemnătatea acestor sfinți este cu atât mai mare, cu cât primul a propovăduit Sfânta Evanghelie în Dobrogea, alături de Sfântul Andrei, iar al doilea a scris cea mai veche dintre Evangheliile Noului Testament (datată undeva în anii 50-60 ai erei creștine).

Primele atestări creștine ale numelui Filip în spațiul carpato-balcanic sunt foarte vechi. Imediat după atestarea sfântului (ajuns episcop, la Tomis, deci, în Dobrogea de azi, în primul secol al erei creștine), apare o mențiune în Creta, în secolul al II-lea, urmată de o alta – în veacul următor, în sud-estul Traciei (azi, în Turcia europeană). Pentru secolele IV-VI atestările devin mai frecvente: una în sud-estul Bulgariei, alta în Cipru, alături de mențiuni în Dalmația croată, sudul Turciei actuale (3 atestări succesive), alta – pe litoralul egeic al Asiei Mici și o alta – în nordul Greciei.

Pentru veacurile VII-X se cunosc atestări în Albania, Macedonia de Nord, sud-estul Bulgariei, Peloponez, insulele egeene, Achaia și în mai multe zone din Asia Mică (azi, în componența Turciei). În secolele următoare – XI-XV – sunt mențiuni din Asia Mică, Creta, Peloponez, Muntenegru, Bosnia-Herțegovina și Ucraina. În spațiul românesc, în Evul Mediu (secolele XI-XV) patronimul era atestat frecvent, situându-se pe locul 58.

În prezent, variate și derivate de la numele sfântului se localizează în Cipru (Filippou/Philippou, locul 24), Serbia (Filipović, locul 27), Croația (Filipović, locul 28), Macedonia de Nord (Filipovska/Filipovski, locul 38), Bulgaria (Filipov/Filipova, locul 50), Bosnia-Herțegovina (Filipović, locul 59), Muntenegru (Filipović, locul 67), Ungaria (Fulop, locul 72), Grecia (Filippou, locul 76), România (Filip, locul 81), Ucraina (Pilipenko, locul 84).

De la antroponimul Filip au rezultat și toponime, cel mai vechi fiind Philippopolis – „orașul lui Filip”, așezare din Tracia denumită după Filip, regele Macedoniei (și tatăl lui Alexandru Macedon). Varianta traco-dacă era Pulpudava, evoluată spre Pulpudeva, din care, după venirea slavilor, s-a ajuns la forma actuală, Plovdiv, al doilea oraș ca mărime din Bulgaria de azi. La noi, menționăm: Pilipăuți – în Bucovina, Filipeni – în Basarabia, Filipești (trei așezări cu acest nume), Filipeni, Filipea – în Moldova, Filipești, Filipeștii de Pădure, Filipeștii de Târg – în Muntenia, Filpea, Filpișul Mare, Filpișul Mic – în Ardeal.

În ceea ce privește mențiunile legate de antroponimul Matei, prima sa atestare în spațiul analizat se leagă de un episcop rezident în Albania, la începutul secolului al VI-lea. Următoarele înregistrări sunt de după anul 1000, din secolele XI-XV, când patronimul apare în Turcia, Grecia, Albania, Macedonia de Nord, Bosnia-Herțegovina, Croația, Ungaria, Polonia, Ucraina. De asemenea, există mențiuni și din secolele XVI-XVIII, în Turcia, Grecia, România.

Astăzi, formele derivate sau variante ale numelui Matei sunt atestate, frecvent în Ungaria (Mate, locul 62), Croația (Matijevic, locul 63), Polonia (Maciejewski, locul 84), Bosnia-Herțegovina (Matić, locul 96), Bielorusia (Matveeva, locul 100), Cipru (Matheou, locul 102), Ucraina (Matvienko, locul 102). Dacă în Evul Mediu Matei se găsea pe poziția 57 în spațiul românesc, în prezent nu se mai află între cele mai frecvente 150 de antroponime românești.

De la patronimul Matei a derivat și o serie de toponime: Valea lui Matei, Mateiești, Mateieni, Poiana lui Matei – în Moldova, Mateuți – în Basarabia, Matei (două oiconime), Mateiaș – în Ardeal, Schitul Matei, Mateești – în Muntenia, Mateești – în Oltenia, Padina Matei – în Banat

Distribuția numelor legate de Sfântul Mina Marți, nov. 12 2019 

Ieri, în calendarul creștin-ortodox a fost prăznuit Sfântul Mina, ocrotitorul celor păgubiți. Ne vom referi, în cele ce urmează, la formele și variantele derivate de la numele sfântului.

Astfel, întâlnim, frecvent, din epoca medievală, pe Minea, cu derivate ca Mineață, Mineș, Minescu, Minovici (formă prezentă și la aromâni), Minaciu, Minar, Minica, Minoiu, Minoniu, Minu, Minulescu, Minulici, Minuț, Minuțescu, Mină, Miniul. Menționăm și derivate toponimice: Mineaia, Mineasa, Minești.

De influență slavă veche sunt formele cu sufixe precum -co, sau -cu: Mincu, Minculescu, Mincă (formă atestată și la aromânii fărșeroți), Minca, Mincarul, Mincuțoaia. Ceva mai recent, în urma influenței bulgare, au rezultat derivate cu sufixele –ciu, -cea: Minciu, Mincea, Mincioagă. Ca formă toponimică, am notat oiconimul Minceni.

Din nou, despre numele creștine românești vechi Luni, oct. 21 2019 

Pentru readucere aminte, este vorba despre nume care au intrat în sistemul onomastic al strămoșilor noștri în primele veacuri ale erei creștine (mai exact, în secolele IV-VI), aspect abordat în urmă cu câteva săptămâni, aici. Exact în această vreme, în clasamentul (provizoriu, incomplet, deocamdată), am notat: Ioannes (locul 1; 3,71%), Theodorus (2; 3,43%), Petrus (6; 1,14%), Domnus (8; 1%), Basilius (9; 1%), Constantinus (17; 0,71%), Andreas (21; 0,57%), Georgius (30; 0,29%), Nicolaus (32; 0,29%), Demetrius (34; 0,14%). De reținut că este vorba despre spațiul carpato-balcanic, locuit de traco-dacii care, izolat, în veacurile I-III și masiv, în secolele IV-VI, au intrat în procesul de creștinare, prin romanizare (sau de romanizare, prin creștinare). Între paranteze, primul număr, înainte de „;”, indică locul în ierarhia onomastică, iar al doilea – ponderea deținută din totalul numelor, în intervalul analizat). De asemenea, pentru antichitate și Evul Mediu, ierarhia se referă la nume de botez.

Pentru Evul Mediu (secolele XI-XV), la nivelul Țărilor Române (Transilvania, Țara Românească, Moldova), ierarhia (incompletă și ea, din păcate) arată astfel: Ioan (locul 1; 11,14%), Nicolae (2; 5,46%), Petru (3; 5,38%), Gheorghie (9; 2,84%), Teodor (11; 1,89%), Andrei (12; 1,78%), Dimitrie (17; 1,31%),  Constantin (22; 0,87%), Ilie (31; 0,62%), Vasilie (45; 0,36%), Maria (64; 0,19%), Marin (114; 0,04%).

În fine, pentru perioada actuală, spațiul românesc – reprezentat de cele două state român(ofon)e, România și R. Moldova și la nivel de nume de familie – ordinea acelorași nume de mai sus (aproximativ) arată după cum urmează: Ioan (locul 2; 2,08%), Constantin (3; 1,17%), Gheorghie (4; 0,92%), Dimitrie (5; 0,88%), Teodor (7; 0,61%), Marin (10; 0,53%), Petru (11; 0,51%), Nicolae (14; 0,49%), Vasilie (19; 0,41%), Ilie (22; 0,36%), Andrei (33; 0,24%).

Frecvența mare a acestor nume și faptul că au și numeroase forme vechi, de sorginte (greco-)romană, plus evidența și bunul-simț, ne îndreptățesc să considerăm această situare în ierarhia ultimilor (aproape) două mii de ani, pe primele locuri, continuu, ca un argument indubitabil în favoarea creștinismului românesc născut în primele secole după Hristos – secolele I-VI. În plus, acestea nu sunt nici pe departe singurele argumente în favoarea acestei idei. Se adaugă prezența unor cuvinte vechi – de origine greco-latină – în terminologia creștină românească (biserică/băsearică, lege – cu sensul de credință religioasă, Dumnezeu/Dumnidzălu, preot/preftu, cruce/cruți, botez, Paște, Crăciun/Cârciun, cuminecare, păresimi/păreasini, duminică/dumanica/dumirecă, etc.), ponderea de peste 80% cuvinte latinești în rugăciunile vechi, fundamentale Tatăl Nostru și Crezul, atât în varianta romano-catolică, cât și în cea ortodoxă, descoperirile arheologice de la Biertan, Cluj, din Dobrogea și nu numai, păstrarea, ca antroponim a numelui Carp, continuator, în Moldova istorică a vechiului nume de trib al carpilor daci, transformarea Muntelui Sfânt al lui Zamolxe – Kogaiononul în Muntele Sfânt creștin – Ceahlăul și altele. Termenii creștini dintre paranteze reprezintă, după semnul „/”, variante aromâne și chiar istroromâne ale acestor cuvinte, ca dovadă a preluării și păstrării lor și în dialectele balcanice ale limbii române.

Mai adăugăm că, deși de esență latină – fundamentată în perioada în care, la conducerea Imperiului roman de răsărit (latinofon) s-au găsit, între anii 313 și 580 (de la Constantin cel Mare, la Justin, fiul și urmașul lui Justinian), numeroși împărați traco-daco-romani – creștinismul autohton a rămas să graviteze spre Biserica Constantinopolitană, chiar dacă, în secolele VI-VIII, Justinian a decis ca eparhia Justiniana Prima să fie subordonată Bisericii Romei. Atestă acest lucru faptul că majoritatea numelor prezentate în ierarhiile de mai sus, continuu, pe primele locuri – Constantin, Gheorghie, Dimitrie, Teodor, Nicolae, Vasilie, Ilie, Andrei – se regăsesc, din primele secole creștine, doar în Biserica răsăriteană, cea romană, apuseană, preluându-le abia spre începutul celui de-al doilea mileniu creștin, frecvența mare, și la Roma, regăsindu-se, anterior, doar pentru numele Ioan, Petru, Maria și Marin.

Concluzia ce se desprinde din prezentarea ideilor de mai sus este că, creștinat prin învățarea limbii latine, neamul traco-dacic a păstrat, cu sfințenie, aproape două milenii, aceste nume vechi, primite odată cu decizia de a accepta propunerea împăratului traco-roman Constantin cel Mare (undeva, în intervalul 313-318 d. Hr.) să treacă la religia creștină, în „haină lingvistică” latină. Intervalul de mai sus este delimitat de momentul promulgării Edictului de la Mediolanum/Milano (313 d. Hr.) de către împăratul Constantin și de ultima incursiune a carpilor în Imperiul roman (318 d. Hr.), după care carpii moldoveni nu au „dispărut” ci „s-au dat” romani (și creștini). De-altfel, cea mai bună dovadă a faptului că ipotetica discuție a lui Constantin cel Mare cu marii preoți ai lui Zamolxe va fi avut loc, este prezența, în ierarhiile de mai sus, continuu, a numelui împăratului ce i-a convins pe traco-daci să se creștineze, învățând latina, cu vorba bună!

Dialecte și graiuri românești Miercuri, oct. 16 2019 

Alte dovezi ale prezenței românești vechi la nord și est de Nistru Marți, oct. 15 2019 

Lucrez, în ultima vreme (și) la o bază de date legată de evoluția activităților turistice în spațiul românesc în ultimele două milenii (pentru cei cărora li se pare ciudat, citez câteva toponime antice – Germisara, Thermidava, Ad Aquas Herculi Sacras, Aquae – toate legate de prezența apelor termale, valorificate în antichitate, iar, pentru Evul Mediu și începutul epocii moderne – numeroase toponime ce atestă hanurile – Hanul lui Manuc, La Hanuri, Hanul Conachi, Hanul Trei Sarmale – numite și rateșe – Rateșul Cuza, Ratuș, etc, sau antroponime ca Drumeț, Călător, Hangiu și altele). Și, după vechea vorbă românească „unde dai și unde crapă!”, căutând asemenea nume în Ucraina de azi, am dat peste patronime derivate de la Călător și Drumar (care, după DEX, are, în Ardeal, și sens de „călător”).

Astfel, apar, în țara vecină, patronime precum Calatur, respectiv Drumarețcaia (le-am redat în formă românizată și cu alfabet latin), prezente, în mare măsură, la nord și est de Nistru. Și mi-am amintit de davele cu care dacii au „presărat” traseul spre/dinspre Marea Baltică, de unde aduceau chihlimbar – din Insula Gotland, numită și Insula Chihlimbarului – pe care-l vindeau romanilor, de judecii care judecau diverse pricini ale românilor din Galiția de azi, atestați de toponimul Jidaciv (Emil Diaconescu, 1942), de „țările” bronnicilor/brodnicilor și bolohovenilor, localizate de A. V. Boldur, în Istoria Basarabiei, la nord și est de Nistru (cu prelungiri și la sud și vest de acest râu), fapt dovedit de existența unor toponime ca Seret, Homor, Cernăuți, Brăilov, Tecucia, Tulcin, cu dublete asemănătoare și dincoace de Nistru…, sau de numeroasele nume – antroponime și toponime – legate de păstorit, întinse atât spre Pripiat, în nord, cât și spre și dincolo de Nipru, în est…

Acest lucru arată, atât continuitatea activităților comerciale ale dacilor romanizați – numiți wlohy/volohi – de către strămoșii polonezilor și ucrainenilor, cât și existența unor instituții – județi/judecii/judecători, pentru mai multe sate – sau chiar voievozi, conducători ai țărilor amintite, precum Ploscânea sau Onut, ori desfășurarea unor activități agro-pastorale, bazate pe jus valachicum, dovedite și mai târziu, așa cum o demonstrează savantul polonez Gr. Jawor, în lucrarea Așezările de drept valah din Rutenia Roșie.

P.S. http://www.wordpress.com mă anunță că acesta este articolul cu numărul 1000, apărut pe Poianetu’ lui Iocan! 🙂

Pagina următoare »