Mai există „stat” român? Miercuri, iun. 24 2020 

Ca să nu vorbim prin „aflare în treabă”, voi începe prin a defini statul. Din punctul meu de vedere, statul este cel care colectează taxe și impozite de la cetățeni, pentru ca autoritățile sale să își facă treaba, respectiv să vegheze la respectarea drepturilor politice și a libertăților cetățenești, la elaborarea și aplicarea, cu bună-credință, în folosul cetățenilor, a actelor normative – Constituție, legi, decrete, hotărâri, etc. Statul trebuie să fie garantul respectării proprietății private și al libertăților economice – și pentru firme, companii, corporații, dar, mai ales pentru cetățeni – care să asigure dezvoltarea și prosperitatea dacă nu a tuturor cetățenilor țării, măcar a majorității lor. Ar mai fi și alte lucruri de spus despre stat, dar, dacă ar fi respectate măcar astea… Probabil, am fost, sunt și rămân un idealist, dar, prima condiție ca să reușești atunci când îți propui să faci ceva este să crezi că poți reuși, iar a doua – să te apuci să faci! În acest sens se înscriu și pledoariile mele de aici, inclusiv aceasta!

Dar, când afli că, în Capitala Țării se petrec lucruri oribile, și la care instituțiile, nu doar că nu se implică pentru rezolvarea problemei, ci sunt parte a ei, colaborând cu infractorii, cu interlopii, ce poți să mai spui? Citiți ce scrie în link-ul de mai jos:

http://epochtimes-romania.com/news/situatie-extrem-de-grava-in-bucuresti-dezvaluiri-cardasie-criminala-intre-interlopi-politie-locala-si-politicieni–302489

Așa că, prima – și singura – mea întrebare este: MAI EXISTĂ „STATUL” ROMÂN???

P.S. La cum arată – nu doar acum, ci de peste trei decenii – prefer să vorbesc despre „stat”, cu ghilimele! Din punctul meu de vedere, acest „stat” este continuatorul celui impus, prin pumnul lui Vîșinski în biroul Regelui Mihai, în februarie 1945. Voi renunța la ghilimele când voi constata, cu fapte concrete, că „statul” asigură cetățenilor măcar elementele despre care am vorbit în primul paragraf. Pentru… verificare, ca să vă convingeți că nu avem stat, ci „stat”, răspundeți la întrebarea: ce măsuri a luat „statul” ÎN FAVOAREA CETĂȚENILOR, NU ÎMPOTRIVA LOR? Sau, altfel spus: știți vreo măsură luată de „stat” ÎN FAVOAREA CETĂȚENILOR? Eu, unul, nu știu!

Despre ipocrizie și nesimțire Marți, iun. 23 2020 

O temă de „dezbatere” – deși, după cum este prezentată pare, mai mult de „zbatere” – este legată de așa-zisele „pensii speciale”. Nu contează ale căror categorii sunt și dacă sunt, sau nu, „constituționale”… De bun-simț NU SUNT, în nici un caz. Să vină cineva dintre beneficiarii unor asemenea ultra-privilegii și să demonstreze, argumentat, cu dovezi de bun-simț, de bună-credință că, atunci când, în țară, sunt peste două milioane de pensii mai mici de 1000 de lei, lor „li se cuvine” o „pensie” într-un asemenea cuantum! Să dovedească faptul că acea „pensie” mai mult decât nesimțită – prin disprețul sumei ei, alăturată la pensia minimă, de 704 lei! – se bazează pe contributivitatea deținătorului, și ca sumă, și pe baza vechimii sale în „câmpul muncii”!… În locul „misecuvenismului”, devenit, la unii – ipocriți și nesimțiți, în același timp! – sunt necesare buna-cuviință, smerenia, simțul măsurii!… Are cine să le „întroneze” în această țară, sau, iarăși, vorbim degeaba???

Dacă tot am ridicat problema acestor pensii nesimțite, să precizăm că, așa cum e scris aici – ideea nu-mi aparține, dar subscriu integral! – citez:

– pastrat pensiile magistratilor
– taiat pensiile TUTUROR celorlalti speciali (taiat partea “speciala” si lasat doar maxim un salariu minim pe economie ca supliment la partea contributiva sau maxim 704 lei, cat e pensia minima).
– la magistrati, eliminate pensiile speciale ale celor care nu au minim 25 de ani vechime EFECTIVA de magistrat (ca acum au si perioada “asimilate”, cat au fost si altceva decat magistrati: grefieri, avocati, consilieri juridici, etc)
– plafonat partea suplimentara din pensia speciala a magistratilor la maxim 2-3-4 salarii minime pe economie. SAU: facut cuantumul pensiei speciale maxim X% din valoarea salariului mediu pe ultimii CINCI ani (nu pe ultima luna sau pe ultimul an salarial).

Nu „impozitări” de X %, nu tot felul de chestii de „coafare” a nesimțirii, ci măsuri clare, de genul celor de mai sus care, culmea, au avantajul de a fi și legale și constituționale!

Și, dacă am ajuns la chestiunea pensiilor nesimțite, nici cei cu salarii nesimțite nu trebuie uitați! Am vorbit, în van, cu aproximativ un deceniu în urmă, despre cum văd eu așa-zisa lege a salarizării unitare, care, în forma în care a fost definitivată atunci a fost și rămâne o mare porcărie. Eram – și sunt și azi – de acord cu un coeficient de 1,2-1,5 mai mare la venituri pentru anumite categorii profesionale, la același nivel al studiilor, aceeași pregătire și aceeași vechime – recte, militari, medici, magistrați, dar nu mai mult! Pe ce criteriu, de exemplu, un conțopist, ofițer, care n-a fost niciodată într-un teatru de operațiuni, ridică salarii extrem de mari și se pensionează undeva între 40 și 50 de ani, având dreptul ca, pe lângă pensie – tot din alea nesimțite – să se mai și angajeze ca să ia salariu, cumulat cu pensia??? Dacă altcineva ar face asta și respectivul ar fi în locul multora dintre cei cu salarii mici, cum s-ar simți???

Iar, pe lângă salariul de bază, orice alte sporuri – de muncă grea, de periculozitate, de toxicitate sau/și de performanță – să se acorde, cu bună-credință, pe baza unor rapoarte, oneste, corecte, nu pline de minciuni, cum se obișnuiește în prezent! De ani de zile, contează nu OMUL (angajatul), ci HÂRTIA (raportul)! De exemplu, dacă scrii „am făcut cutare activitate”, chiar dacă ea nu e efectiv realizată și vine un control, totul e în regulă. Dacă, în schimb, devotat activității, îți faci treaba, dar uiți/nu mai ai răgaz să scrii „am făcut activitatea cutare” și vine controlul, ești sancționat!… Pe de altă parte, am atras atenția, public, cu mai bine de un an în urmă, că „raportările” din zilele noastre seamănă, tot mai mult, cu cele despre „producțiile-record la hectar” din ultimii ani ai dictaturii comuniste! Am întrebat, direct, dacă celorlalți nu le e rușine, dacă nu s-au săturat să mintă – LINIȘTE MORMÂNTALĂ!…

P.S. O veste pentru „aleșii neamului (prost)”: să vină la Parlament pro-bono, așa cum, timp de un secol, între 1831 și 1931, deputații și senatorii Țării NU primeau salariu de parlamentar. A venit premier Nicolae Iorga – mare istoric, nimic de zis, dar o nulitate ca om politic – și a decis, în 1931, ca parlamentarii să fie plătiți de la buget!… Propun să se revină la situația de dinainte de 1931 și, cei care (se) vor parlamentari, să facă acest lucru fără salariu, din dragoste de Țară!

Despre fundamentele străvechi ale Educației în spațiul românesc Joi, apr. 23 2020 

Trăim „vremuri istorice”, devenite, și cu contribuția agenților dezinformării, manipulării, minciunii, ipocriziei, „post-adevărului”/„adevărului alternativ” – și nu e doar așa-zisa „mass-media” de vină! – și „isterice”… Toate au la bază o „evoluție” pe care, după ce vom „trece în revistă” cauzele, o putem numi, mai degrabă, INVOLUȚIE a speciei umane…

După al Doilea Război Mondial, statele occidentale, rămase democratice, s-au confruntat, pe lângă efortul de refacere economică, și cu o resurgență a unor revendicări sociale, politice, care risca să aducă la putere, chiar pe cale democratică, pe comuniști, adevărați agenți ai stalinismului bolșevic sovietic, ce pusese deja mâna, cu largul concurs al Vestului, pe partea orientală a Europei… A apărut, în primul rând, Planul Marshall, lansat de americani, care i-au invitat, mai discret sau mai direct, pe vest-europeni să se unească…

Astfel a apărut, în 1952, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, transformată, în 1957, în Comunitățile Europene, nucleul viitoarei Uniuni Europene (născută în 1992). Vestul a avut parte, decenii în șir, de o prosperitate, neegalată niciodată în istorie… Această prosperitate a fost asigurată, o vreme, de forța de muncă autohtonă, dar, după un deceniu și ceva, a fost necesară suplimentarea acesteia prin imigrări. Cum, între timp, fostele imperii coloniale – britanic, francez, olandez, belgian… – aproape au dispărut, iar noile state independente, foste colonii, nu dispuneau de suficiente locuri de muncă, iar cele existente erau mai modest retribuite, fluxurile de noi salariați au fost generate de fostele dependențe politice ale metropolelor (foste) europene…

Așa se face că, pentru venituri mai mari, mulți migranți au venit în Vest – atât în Europa Occidentală, cât și în America de Nord… Aceștia erau mai prost plătiți decât autohtonii, pentru aceeași muncă, dar primeau mai mult decât ar fi primit la ei acasă, rămânându-le și un surplus de trimis celor rămași în țările de origine. La un moment dat, migranții fie și-au întemeiat familii în țările „de adopție”, fie și-au adus cu ei pe ceilalți membri ai familiilor. Între timp, ca urmare a prosperității occidentale, chiar dacă, după 1973, criza petrolului a făcut să (re)apară șomajul, statele vestice dispuneau de suficiente resurse financiare spre a le asigura celor ce nu aveau, temporar, un loc de muncă, un ajutor bănesc suficient pentru un trai mulțumitor… Printre șomeri se numărau, deja, destul de des, imigranți, sau, deja, chiar urmașii lor, deveniți între timp cetățeni ai statelor occidentale.

Poluarea, dar și riscul epuizării „combustibililor fosili” (de care am tot fost avertizați, de vreo 40-50 de ani, dar, încă, nu s-a produs, ba s-a ajuns ca petrolul să fie vândut cu prețuri negative: adică, ceva de genul „am un vas plin cu petrol: cât să te plătesc să-l iei?”) au făcut să apară mișcările ecologiste… Există voci care susțin că acestea au apărut fie ca urmare a „reorientărilor” extremei stângi vest-europene (de pildă, în Regatul Unit, așa numita New Way), fie cu suportul KGB… Rezultatul a fost apariția unor formațiuni, destul de active, vocale mai ales în Europa Occidentală, mai modeste peste Ocean(e) – în Canada sau Australia… – cu un suport legat de „salvarea Planetei, a Naturii”, chiar și cu riscul dispariției nu doar al Omenirii, al Umanității, ci, mai ales al Omeniei

Între timp, o clasă politică tot mai îmbuibată, interesată în prosperitatea (sa) cu orice preț, fără scrupule, ipocrită, fariseică, a început – și cu sprijinul mediului academic occidental (din ce în ce mai „de stânga”) – să susțină „diluarea” conținuturilor și a programelor educaționale, sub pretextul „descongestionării” atât a timpului, cât și a creierului școlarilor. Așa încât, dacă, odată, cândva, odinioară, școlarilor li se dădea foarte mult, li se cerea mult și rămânea ceva, s-a ajuns, treptat, să li se dea puțin, să li se ceară foarte puțin și să rămână, în mintea lor, după anii de școlaritate, (aproape) nimic!… Scopul: mase de „cetățeni” cărora să le spună politicienii de ce și de cât(e) au nevoie, iar în schimbul acestei „prosperități”(=„îmbuibări”), „masele” să-i voteze (tot) pe ei!… Prosperitatea, în exces, devenită îmbuibare a dus la atrofierea spiritului critic… Problema este că – ținând cont de selecția, piramidală, ierarhică a „elitelor” politice – dintre membrii comunității locale, câte o parte a acesteia a devenit/era simpatizantă/membră a formațiunilor politice: dintre acești membri/simpatizanți, formațiunile și-au selectat „elitele” locale. Acestea au trimis, dintre ei, reprezentanți ai elitelor regionale (departamentale, provinciale, de land, etc) , iar dintre aceste „elite” regionale s-a „cernut „elita” centrală, națională, care, mai ales după 1990, a adus, „la vârf”, din ce în ce mai frecvent, tâmpiți!…

În aceeași vreme – odată cu ascensiunea eco-marxismului, a „salvării planetei”, a „diluării” calității Educației – s-a continuat procesul de îndepărtare a omului de Dumnezeu (început din prima parte a secolului trecut), Divinitatea fiind „alungată” din viața de zi cu zi a comunităților, mai ales dacă era vorba de creștinism… Nu la fel s-a procedat cu imigranții și cu urmașii lor, mai ales dacă aceștia erau adepții „religiei Păcii”… Cum printre ei se regăseau și mulți șomeri, bine remunerați, cu mult timp liber la dispoziție, acces la Internet și/sau la predicile radicale ale militanților extremiști, de aici și până la atentate a mai fost doar un (mic) pas, atacurile militanților islamiști – radicalizați, brusc, abia în ultimul moment! – au devenit obișnuință (regretabilă, tragică!) în ultimii ani, în Occident!

Căderea regimurilor comuniste est-europene după 1989 a dus la revenirea țărilor estice în lumea democratică, majoritatea lumii foste comuniste devenind, în anii noului mileniu, membri atât ai NATO, cât și ai Uniunii Europene… Din păcate, dacă Occidentul a condamnat, fără echivoc, mișcările extremiste de dreapta (nazism., fascism, legionarism, etc.), nu la fel a procedat când țările est-europene au cerut condamnarea și a extremismului de stânga (comunismul)… La fel, spre a nu-i supăra pe adepții „religiei Păcii”, sosiți, în majoritate covârșitoare ca migranți în Europa (sau fiind urmași ai unor asemenea imigranți!), în preambulului Constituției Europene (Tratatul de la Lisabona) se vorbește doar de „moștenirea greco-romană” a Europei, dar nu și de cea „iudeo-creștină”!

La fel, lumea a fost de-a dreptul „înțesată” de pseudo-agende politice, celebră fiind pre(a)ocuparea europarlamentarilor pentru reglementarea „curburii bananelor” sau interdicția, stupidă, de adresare cu apelativele „Doamnă” sau „Domnișoară”!… Dacă asemenea „chestiuni” par, mai degrabă, inofensive, minore, grave sunt insistența cu care sunt „promovate” pseudo-minorități: „rrromi” în loc de țigani, „comunitatea” lgbtq…, care sfidează atât bunul-simț, cât și morala creștină!… În fiecare din aceste cazuri – și în altele, chiar dacă nu ne putem referi la toate, din motive obiective (ținând și de cât „spațiu” poate avea un articol, dar și de pierderea în prea multe detalii, exemple, etc…) – putem lansa câteva întrebări, pentru susținătorii unor asemenea idei:

1) Ați auzit de expresia „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”?

2) Este corect, de bun-simț, să încerci să elimini discriminarea unei comunități (cea țigănească), ajungând să o jignești/insulți pe o alta (cea românească), prin confuzia (nu cred că inofensivă!), mai ales în afara României, dintre „Romanian people”/„Romanian language” și „Roma people”/„Romani language”?

3) De „sodomie” ați auzit?

4) Înainte de a face ceva care vă asigură „binele” personal, egoist, făcând, însă, rău altuia, ați încercat să vă puneți, fie și doar câteva secunde, în locul celor cărora le faceți rău?

5) Există un organism – CNCD – care se ocupă de sancționarea celor care discriminează, mai cu seamă minoritățile, unele reale, alte… închipuiteDar pe cetățenii din această țară care sunt corecți, respectă legile și regulile, muncesc, își plătesc taxele și impozitele, vor să-și trăiască liniștiți viața, să-și crească urmașii (copii, nepoți), cine îi protejează, cine-i apără???

Și ar mai fi și altele, dar cred că ajung acestea…

Așa cum mi se pare indecent, necuviincios, ca doi heterosexuali – un el și o ea să se „lingă”-n public sau să mai facă… mai știu eu ce (mi-e jenă), la fel consider și despre homosexuali: ce fac ei și cu cine, e treaba lor, dar în intimitate, nu în public! Insistența cu care își „promovează” „ideile” în spațiul public și cu care se „victimizează”, considerându-se „discriminați”, mi se pare cel puțin suspectă și mai e și deranjantă! Viața personală privește doar pe cetățeanul în cauză și NU ESTE PUBLICĂ!… Și, în plus, este necesară această subliniere – fără căsătorii între persoane de același gen! Aici Biblia este foarte clară și fără echivoc! Să fim bine înțeleși: respect orice OM și orice comunitate, cu orice specific ar avea, dar exact atâta respect cât le acord eu celorlalți – OAMENI, comunități – atât cer să primesc și eu: nici mai mult, dar nici mai puțin!

Acestea și multe altele, deoarece, în paralel cu această falsă „agendă”, plină de pseudo-preocupări, de idei complet greșite despre viață, despre comunitățile umane și relația lor cu Natura, cu planeta, adepții acestei „noi agende”, promotori ai unei noi „limbi de lemn” a societății p(r)ost-moderne, pe numele său political correctness (pe cea veche o cunoaștem, era promovată de comuniști, înainte de 1989), urmăresc, pervers, discret, dar perseverent, să dezrădăcineze comunitățile de legăturile lor tradiționale, cu credința, obiceiurile, datinile, moștenite, sute de ani, din moși-strămoși. Motivul? Dacă nu mai știi, nu doar cine ești (creștin ortodox/catolic/protestant, cetățean român…), ci nici de ce ești ceea ce ești, pentru o sumă oarecare – 1000 de euro sau 1000 de lei, nu contează – te „fac” ei să te urci în copac și să faci ca maimuța!… Regretabil, grav, este că se vor găsi destui – cu o coloană vertebrală extrem de flexibilă, de cauciuc – care să accepte acea mie de lei/euro, deoarece onoarea, principiile, caracterul, verticalitatea nu „valorează”, în ochii lor, nici doi bani… Și nici nu e la modă, nu e „trendy(-hendy)”, nu e „cool”!… Manipularea, minciuna, „prind” mai ușor la „mase” de oameni dezrădăcinați, fără legătură, nu doar cu Credința, datinile, neamul, limba, dar, nici măcar cu înaintașii lor (bunici, părinți), ale căror idei trebuie disprețuite… De aici și până la aberații – izolate, în trecut (a se vedea nesimțitul, tânăr, care, acum câțiva ani, a omorât în bătaie un bătrân fiindcă traversa strada prea încet), dar din ce în ce mai grave, azi (mai ieri, a fost avansată ideea „Vacanța Mare” pentru „izolarea” celor în vârstă), sau, Ferească Sfântul!, mâine, uciderea, din senin, de către tineri (azi, nenăscuți) a celor în vârstă, pe motiv că pensia bătrânilor „ciuntește” veniturile celor tineri!…

S-a inoculat, de către aceeași societate p(r)ost-modernă, ideea că individul e un fel de mic „Dumnezeu”, că le poate face pe toate, mai ales cu ajutorul banului. După știința mea, OMUL FACE BANUL, NU BANUL PE OM! Poate că nu e o întâmplare că, spre deosebire de romanicii occidentali, românii conjugă atât binele, cât mai ales lipsurile, răul, cu a fi. La romanicii occidentali aceste lipsuri se conjugă cu habere – Io ho fame!, zice italianul, J’ai soif! – spune francezul. În română, ambele se conjugă cu a fi : Mie mi-e foame! Mie mi-e sete!… Asta pentru că, Viața pe care NU NOI O AVEM – că dacă AM AVEA VIAȚĂ, (AUTO-)DATĂ DE NOI, am veni pe lume când vrem, am mai „lua o pauză”, după câțiva ani, pentru câteva decenii, am reveni ÎN VIAȚĂ din nou, alți câțiva ani, iar „am lua o pauză” alte câteva sute de ani și tot așa!… Iar cei care se „plictisesc” cu „viața lor”, ar putea să „o oprească”, că doar e „a lor”!… Dar, NU, NOI SUNTEM ÎN VIAȚĂ, FIINDCĂ NE-A LĂSAT DUMNEZEU ÎN VIAȚĂ! EL ne dă viața și, de aceea, nici nu venim când vrem, nici nu o părăsim când vrem și, în general, NU ȘTIM nici când ne naștem, nici când murim!… Poate, nu întâmplător, marele poet basarabean a subliniat această FIRE, acest A FI ÎN VIAȚĂ, prin extraordinara exprimare Nu suntem săraci de-avere/Ci săraci de mângâiere!… Și, tot în această idee, un exemplu cu două situații: a) Un om câștigă la loto 1 milion de euro și, după câteva zile, moare… b) O familie trece printr-o calamitate (incendiu/inundație/cutremur), dar, deși casa le-a fost distrusă, scapă toți și, cu ajutorul vecinilor rudelor, prietenilor, autorităților… își refac casa, avuția și devin chiar mai prosperi ca înainte de calamitate. Ce situație e „de preferat”: a) sau b)??? Și, în fine, în loc de „încheiere” a acestei idei, când se va întâmpla să aflu că o monedă/bancnotă cu nu știu ce valoare – un euro, un dolar, un leu… – a „născut” un copil (un om) îmi voi schimba ideile în această privință!

Asemenea „valori” – ale societății p(r)ost-moderne – se „implementează”, în ultimele decenii și în fostele țări comuniste est-europene, inclusiv în România. Foarte perfid, de fapt, se pun în practică, multe din ideile susținute, acum un secol, de regimul comunist bolșevic sovietic și „exportate”, cu ajutorul tancurilor Armatei Roșii, după 1944-1945, în multe alte țări, inclusiv la noi! Din păcate – prin faptul că cel mai mare dușman al său este poporul român (constatare făcută acum mai bine de 25 de ani, în timpul studenției) „statul” român, prin „forțele politice” aflate la guvernare după 1989, este continuatorul PCR/PCdR/PMR/PCR, de dinainte de 1989 și al „doctrinei politice” a Kremlinului, adusă la noi, după 1944, de „Divizia Tudor Vladimirescu”! Ce altceva se poate spune despre PSD, în condițiile în care, președintele său de onoare este nimeni altcineva decât vechiul aparatchik comunist Ion Iliescu, student la Moscova în vremea „tătucului” Stalin? Ce interese naționale românești susține un stat ce privește, în continuare, către Răsărit, fie spre Moscova, fie spre Beijing? Sau ce diferență este între PNL condus, în anii 1946-48, de Guță Tătărăscu, prietenul comuniștilor (dar, mai înainte al regelui-dictator Carol al II-lea) și PNL de după 1989, asociat, frecvent, cu urmașul PCR, PSD??? Voi crede altceva despre „forțele politice” care au condus/conduc România după 1989, când voi vedea pusă în practică o „agendă politică” a „statului” în favoarea cetățeanului, nu împotriva sa!

Împotriva pseudo-agendei neo-marxiștilor, menționată mai sus, trebuie să se ridice toți oamenii cu frică de Dumnezeu, cu bun-simț, cu bună-credință, cu simțul măsurii, cu cei șapte ani de acasă”, cu respect și față de sine și activitatea proprie, dar, mai ales față de semeni și de munca lor, cu caracter, moralitate și coloană vertebrală! De ce? Pentru că aceste valori, reguli, principii, norme, sunt înrădăcinate pe aceste plaiuri, de sute și chiar de mii de ani!

Astfel, credința creștină este în ființa acestui neam din vremea romanizării prin creștinare sau a creștinării prin romanizare a traco-dacilor, mai întâi, în secolele I-III, doar a unor mici comunități – fapt ce explică pe Îndrea, derivat din greco-latinul Andreas (forma veche a numelui Sfântului Apostol Andrei, care a propovăduit Evanghelia printre traco-dacii din Balcani, până la Dunăre) -, apoi, în secolele IV-VI, la inițiativa împăratului traco-roman Constantin cel Mare (care i-a convins, cu vorba bună, pe marii preoți traco-daci ai lui Zamolxe, să devină preoți creștini), fapt ce explică atât terminologia creștină fundamentală de origine latină (Dumnezeu, cruce, creștin, preot, biserică, busuioc, botez, cuminecare, păresimi, etc), prezența a peste 80% cuvinte de origine latină în variantele (ortodoxă și catolică) ale textelor creștine Tatăl Nostru și Crezul, cât și numărul mare de forme vechi creștine ale unor nume românești, frecvente în toate timpurile de la creștinarea strămoșilor noștri până azi (Crăciun, Cristu, Ziane/Sânziane, Pietru/Sâmpietru, Îndrea, Giorzu/Sângiorzu, Văsâi/Sânvăsâi, Nicoară/Sânnicoară, Toader/Sântoader, Medru/Sâmedru, Elie/Sântelie, Înton, Sântămărie, Marin/Sumarin). Din aceste motive, trebuie spus, răspicat, atât credincioșilor, cât mai ales slujitorilor în sutană ai Domnului (de la simplii preoți de parohie, până la întâi-stătătorii Bisericii), că Creștinismul românesc nu are legătură cu kgb-iștii în sutană de la Răsărit ai Kremlinului, ci cu rădăcinile traco-daco-romane, sădite de strămoșii noștri, în primele secole ale erei creștine!

Creștinarea este dovedită atât de donariul paleocreștin de la Biertan, crucea paleocreștină de la Napoca (Cluj), martiriul în râul Buseus/Buzău al lui Sava „gotul” (probabil, un localnic traco-daco-roman), cât și de metamorfozarea Kogaiononului – muntele sfânt al dacilor, dedicat lui Zamolxe, în Ceahlău – muntele sfânt creștin al românilor (cu multe toponime ce trimit la viața creștină: Toaca, Panaghia, Schit, Poiana Maicilor, Pârâul Călugărilor). De-altfel, așa cum există, nu prea multe, nume de așezări traco-daco-romane, la nord de Dunăre, ce au supraviețuit, în Ardeal – Cluj (nume creat de români, cel târziu în secolele VII-IX, în perioada conviețuirii cu slavii), Turnul (evoluat din romano-goticul Turris), la vărsarea Oltului în Dunăre, așa au supraviețuit și în Moldova, vechea Petrodava, atestată, din Evul Mediu, în forma Piatra (lui Crăciun), sau Paloda, devenită, după traducerea numelui de către slavi, din berlo (= loc cu exces de umezeală), Bârlad… De-altfel, dacă la sud de Dunăre, asemenea nume de așezări apar mai frecvent – Salona, Scupi, Ulpiana, Naissus, Pulpudeva, Durostorum, Charsium, Tomis Constantiana, Callatis și altele, devenite Sărună, Skopje, Lipljan, Niș, Plovdiv, Dârstor/Silistra, Hârșova, Constanța, Mangalia etc. – și, de asemenea, mai multe nume de triburi traco-dace sud-dunărene, se regăsesc în onomastică și mai târziu (este vorba de migdoni, dardani, serdi, moesi), la nord de vechiul Donaris a supraviețuit doar numele carpilor, strămoșii moldovenilor, dintre care, mulți, de ordinul miilor, poartă, de la poalele Carpaților Orientali, până dincolo de Nistru, din Evul Mediu, numele Carp, atât ca nume de botez, cât și ca nume de familie. De-altfel, numele se leagă, de la începuturile vieții creștine, de spațiul carpato-balcanic, unul din discipolii Sfântului Andrei, ajuns episcop, în primul secol creștin, în Balcani, purtând numele Carpus.

Acest creștinism românesc este, în bună măsură, de sorginte populară. Așa a putut încorpora și tradiții pre-creștine, fie grecești, precum ortul popii (preotul l-a înlocuit, după creștinare, pe Charon, căruia i se plătea spre a-l trece pe răposat Styxul, în tărâmul morților, stăpânit de Hades), romane (Plugușorul, la origine un ritual agrar al primilor romani, care erau țărani, colindele, în forma veche – corindele, termen derivat din latinescul calendae), sau chiar trace (cultul războinic al cavalerului trac, metamorfozat în imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul; așa cum cultul cavalerului trac avea semnificație militară, războinică, din Evul Mediu, până azi, Sfântul Gheorghe este ocrotitorul oștirii).

Bunul-simț, simțul măsurii, buna-credință le-au moștenit strămoșii noștri, chiar mai de dinainte, deoarece, despre simțul măsurii au vorbit primii vechii greci, care erau vecini cu strămoșii noștri, atât cu tracii balcanici (grecii din sudul Peninsulei), cât și geto-dacii (care făceau comerț cu cetățile grecești de pe țărmul apusean al Pontului Euxin). Tot de atunci, de la Gerusia – consiliile locale ale polisurilor grecești, s-a născut instituția Sfatului Bătrânilor, care guverna obștile țărănești și care, din perioada romanizării, din judex, a primit în fruntea celor 12 oameni buni și bătrâni, pe judele satului. Astfel, „strămoșii” primarului și ai consiliului local de azi (apăruți prin Legea comunală a lui Cuza, în 1864), sunt judele, respectiv Sfatul Bătrânilor. Așa se explică și păstrarea, și ca apelativ, dar și ca nume, a unor forme ca Moș(u), Bătrân(u), Jude(le) etc… Pentru un grup de mai multe sate, pricinile de judecată erau lămurite de un județ, numit, anterior, judiciu, din latinescul judicium, care a dat, și în sardă, pentru formațiunile politice locale din secolele XI-XIV, termenul giudicati. În română, de la nord de Nistru, până în fundul Peninsulei Balcanice, această justiție de sorginte locală a funcționat până în Epoca Medievală, când sensul termenului județ a translat spre cel actual, de unitate administrativă ce cuprinde mai multe localități (sate și orașe). Acest mod unic de organizare administrativă – prezent doar la români (inclusiv, cu intermitențe, în cel de-al doilea stat românesc, R. Moldova) – a fost împrumutat, de românii ardeleni și coloniștilor sași și secui, care și-au denumit entitățile administrative scaune de judecată!…

De asemenea, din perioada de final a Imperiului roman (secolele IV-VI), când comandanții militari din provinciile de margine, numiți dux/ducis, au primit autonomie deplină în ceea ce privește modul cum utilizau unitățile în apărarea provinciei, s-a născut, la români, apelativul duca, frecvent și în onomastică și utilizat, în paralel cu echivalentul preluat de la slavi – voievod sau/și vodă, inclusiv după ce România unită s-a proclamat Regat. De asemenea, dacă, la nivel local, cei care împărțeau dreptatea erau judele și județul, autoritatea juridică supremă era Domnul, derivat din latinescul dominus, prezent, frecvent, în secolele III-VI, în provinciile traco-dace romanizate, în forma populară Domnus. Nu întâmplător, mai marii statelor medievale românești și-au spus, nu o dată mare voievod și domn, cu alte cuvinte, comandant suprem al oștirii (căruia i se subordonau ceilalți voievozi/duci) și instanță supremă juridico-administrativă, adică exact ce reprezintă nivelul superior de organizare a statului român modern, fie din vremea când era condus de Rege, fie, azi, de Președinte!

Tot vechea înțelepciune populară a strămoșilor noștri traci, atestați prima dată de Homer, în Iliada, acum mai bine de 3200 de ani, a făcut să se păstreze, și după creștinare, legătura oamenilor cu pământul. Astfel, plecând de la cultul străvechi, din epocile preistorice al zeiței Geea, a fertilității, strămoșii noștri au continuat, și după creștinare, să considere că noi suntem ai pământului, nu pământul al nostru. Acest lucru se explică prin faptul că în pământ sunt îngropați moșii și strămoșii de la care am moștenit credința, sângele, neamul, limba și tradițiile și, din același pământ, dacă dă Dumnezeu ploaie și soare la vreme, va ieși recolta cu care ne creștem copiii, cărora le vom transmite, la rândul nostru, credința, sângele, neamul, limba și tradițiile.

Din epoca romană, de la latinescul terra = pământ, s-a născut cuvântul țară, în spațiul carpato-balcanic fiind atestate, anterior creării statelor medievale românești (secolele IX-XIII), dar chiar și după, zeci de asemenea țări, nu doar la nord de Dunăre – Țara Ungului, Țara Beregului, Țara Maramureșului, Țara Oașului, Țara Lăpușului, Țara Moților, Țara Oltului/Făgărașului, Țara Bârsei, Țara Bronnicilor, Țara Bolohovenilor, Țara Moldovei, Țara Berladnicilor, Țara Vrăncii. Țara Loviștei, Țara Severinului, Țara Almăjului și altele – ci și în Balcani: Țara Cărvunei, Țara Moșilor (vechiul nume al moesilor și cel al provinciilor romane Moesia Inferior și Moesia Superior, la niște moși s-ar putea să se refere!), Țara Șopilor, etc și este posibil ca țărenii (unul din grupurile de români timoceni, așezați în estul zonei, lângă Dunăre, alături de pădureni, ce locuiesc în zonele montane și depresionare, împădurite și de ungureni, situați în nord-vestul regiunii, originari din Banatul aflat sub stăpânire maghiară) să se refere, ca și termenul nord-dunărean țărani, la oamenii pământului. Ion Conea, în documentarea sa prin Țara Vrăncii, în anii ’50 ai veacului trecut a mai găsit localnici care știau că țară înseamnă locul unde se fac bucate, adică unde se practică agricultura. Deci, țăranii = oamenii pământului. Acest lucru se observă prin expresii, populare, sau nemurite în opere literare, în tot spațiul românesc actual. Astfel, pentru basarabeni, băștinașii sunt numiți pământeni. În Oltenia, localnicii, când vor să afle de unde este cineva, îl întreabă de unde e de pământ? În romanul Ion, scris de ardeleanul Liviu Rebreanu, eroul principal stă de vorbă, la capătul ariei, cu pământul, exact cum ar vorbi cu o ființă vie. Moldoveanul Mihail Sadoveanu, născut în satul Vatra (azi – cartier al Pașcanilor), are, în romanul Frații Jderi, un capitol intitulat Oamenii Pământului. Ion Creangă, în Amintiri din copilărie, încheie cu formula ia, am fost și eu, acolo, un boț de humă – trimiterea, cu caracter biblic, fiind clară: Pământ ești și-n pământ te vei întoarce!…

Tocmai de aceea, tot din vechime, apare legătura cu spațiul mioritic, „râul, ramul” (menționată încă din antichitate, prin însemnările romane care menționau că daci de montibus inhaerent= dacii trăiesc lipiți de munți) și când vine vorba de apărarea plaiurilor natale. Astfel, această legătură apare de la Dromichete, Burebista și Decebal, trecând prin voievozii medievali – Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Ion Vodă cel Viteaz, Mihai Viteazul – până la jertfele soldaților-țărani ai Armatei Române, care, la Plevna, Opanez, Smârdan, Rahova, Vidin – au consfințit Independența, iar la Predeal, Mărăști, Cireșoaia, Mărășești, Oituz, pe Nistru și pe Tisa, și-au dat viața pentru România Mare, făurită acum un veac, la sfârșitul lui 1918.

La fel, așa cum am văzut, cultul strămoșilor, se află în relație strânsă cu legătura comunităților cu pământul: sunt mai multe momente în an în care se face pomenirea morțilorMoșii – de primăvară, de toamnă, etc, Paștile Blajinilor, Înălțarea (Ziua Eroilor), sâmbăta morților, sau, la catolici, Ziua Morților (la început de noiembrie).

În smerenia și simplitatea sa, după Liturghie, țăranii noștri au creat un termen nou – omenia. Ce înseamnă să omenești pe cineva = pilda Bunului Samaritean: îți bate cineva la ușă, e obosit, plin de răni, murdar, flămând, însetat… Nu-l cunoști, dar îl primești în casă și-l omenești: îl speli, îi oblojești rănile, îl hrănești și-i astâmperi setea… Îi pregătești așternut curat, spre odihnă… Îl lași să se întremeze și, când se hotărăște să-și continue drumul, îi pui în desagă merinde, haine groase, de schimb, îi dai și niscaiva galbeni de cheltuială, că, cine știe, un nepot de-al lui ți-a întoarce binele, însutit, înmiit, unui nepot de-al tău! Deci, din latinescul homo = om, a rezultat o întreagă familie de cuvinte: om, a omeni, omenesc, omenie, Omenire…

Respectul față de Natură al strămoșilor noștri, care doreau să ocrotească nu doar Natura, de care depindeau, prin mii de fire nevăzute, ci și viitorul comunităților din care făceau parte și care depindeau de același pământ se manifesta în fațete multiple. Astfel, când un localnic se ducea la pădure să taie lemne pentru iarnă, după ce tăia un copac, îl făcea bucăți și-l încărca în căruță, planta mai mulți puieți, ca să aibă și urmașii de unde să ia lemne peste ani. De asemenea, spre a nu fi complet secătuit solul de substanțele nutritive, se lăsa o parcelă din cele trei să se „odihnească” un număr de ani, iar pentru fertilizare se „îngrășa” solul cu bălegar… Au în vedere eco-salvaționiștii măsuri de acest gen? Mă îndoiesc!…

Un alt element străvechi, de peste un mileniu, se leagă de ocrotirea ariilor naturale, astea pentru care se isterizează atâta, azi, eco-marxiștii salvaționiști, care luptă să salveze Planeta, chiar dacă Umanitatea/Omenirea și Omenia vor pieri. Astfel, un termen românesc de origine slavă, braniște, se referă la interdicția – stabilită de domnie, mănăstiri sau/și boieri -, de a se tăia pădurea într-un loc, spre a fi conservat biotopul natural al speciilor de animale din aceste arii forestiere. Asemenea braniști au creat peste 100 de asemenea nume și peste 90% din numele de acest fel se în spațiul românesc, din Timoc până în Basarabia, și din Muntenia până-n nordul Ardealului; doar un singur toponim – în Slovacia, altul – la sârbii din Kosovo, câteva în Bulgaria și restul – românești (dacă ar fi fost moștenite de maghiari, direct de la slavi, ar fi trebuit ca ungurii să aibă atât apelativul/termenul, cât și astfel de toponime: nu au nici unul, nici în Ungaria, nici în Secuime!). Cum unul dintre ele este un hidronim ce desemnează un pârâu, care curge prin apropierea vechii cetăți Dăbâca, a voievodului ardelean Gelu Românul, este posibil ca o asemenea legislație, incipientă de protecție a naturii să fi apărut încă din secolul al IX-lea, când a domnit voievodul menționat!

Și, dacă veșnicia s-a născut la sat, tot de acolo, prin filosoful Lucian Blaga s-a născut și expresia spațiu mioritic, în care, pentru cel puțin două treimi din spațiul românesc (în Balcani, chiar pentru aproape tot spațiul!) – munți, depresiuni, culoare de vale, dealuri și podișuri, s-a întrupat, în primele versuri din Miorița, cea mai condensată caracterizare geografică a spațiului românesc: Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai… Din culmea principală, între doi afluenți ai râului principal (fie el Putna, fie Bistrița, fie Oltul…) se desprinde o culme laterală, cu versanți abrupți – piciorul de plai, numit, popular și picior de munte, crac de munte, etc… Acesta are partea superioară cu o pantă mică, motiv pentru care s-a pretat, după defrișarea pădurii, la folosință fie ca pășune, fie ca fâneață…, așa cum este, de pildă, locul numit Poiana Ciungi, de sub Vârful Giumalăului… Versanții abrupți, care încep chiar din „spatele” satului din vale, au fost lăsați împăduriți, atât ca să aibă omul de unde-și lua lemne pentru iarnă, cât și ca potențial loc de adăpost, în caz de vreo năvală de-a unor nepoftiți… Codrul – frate cu românul – oferă și răcoare vara, adăpost de vânturi, când e mai frig, dar și resurse; animale ce erau vânate, fructe de pădure… Iar gura de rai, situată la confluența afluentului cu râul principal – de pildă a Ruscăi cu Bistrița, ori a Cozei cu Putna – este, în fapt, un con de dejecție, bombat, situat, frecvent, deasupra zonei inundabile, chiar și la ape mari, cu un substrat bogat în ape freatice, curate, filtrate natural, bun pentru așezări, culturi legumicole, iar terasele laterale – pentru agricultură… Apa râurilor, limpede, curată, era bogată în pești, raci, etc… În plus, microclimatul de adăpost, ce nu cunoștea nici Crivățul iernii și nici arșița caniculară a verii, oferea condiții bune de locuit, comunităților situate în aceste locuri. Iar în Țara Vrăncii, între gura de rai, de la confluența Cozei cu Putna și raiul din Ceruri se află dealul numit Răiuțul – adică, un rai mai mic, loc numai bun de serbare câmpenească, vara, așa cum mai erau numeroasele culmi muntoase și/sau deluroase din spațiul românesc, cu nume mai mult decât sugestive: Fața lui Arminden, Fața Sfântului Ilie, Piatra Nedeii și altele… Și, așa cum, și azi, conform mărturiei de mai anțărț a unui cioban cu stâna mai sus de Cheile Țăsnei, versurile Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai nu exprimă doar suișul și coborâșul turmelor de oi, în transhumanță, ci și valurile vieții, în timpul căreia omul se află, succesiv, fie în culmea fericirii, fie în valea plângerii… Fiindcă succesiunea evenimentelor din viața unui om este, în fapt, un deal, o vale, un deal, o vale… Nu ni s-a dat, de către Cel Atotputernic, Răul ca să suferim, ci ca să putem, prin comparație, a prețui Binele!… Nu întâmplător, în popor se zice, de secole: Rău cu rău, dar mai rău fără rău! sau Prea-binele este dușmanul binelui! ori Tot ce-i prea mult, strică!…

Românul a avut, dintotdeauna, un respect deosebit față de proprietatea privată. Acest lucru este dovedit de sutele și miile de toponime de genul Lacul lui Băban, Valea lui Darie, Dealul Lămășoi, Fața Cristesei, Dealul Obejdeanului, Valea Danului, Pârâul Boghii, Pârâul Pantei, Valea Enei, Valea Fetei, Valea lui Stan, Valea lui Pătru, Padina Matei, Valea Popii și multe, multe altele. Semnificația acestor nume este că, în comunitatea respectivă, oamenii știau că Băban, Darie, Lămășoi, Cristeasa, Obejdeanu, Dan, Boghea, Pantea, Enea, Fata, Stan, Pătru, Matei, Popa dețin un teren undeva și respectau acest drept de proprietate, la fel cum așteptau ca și restul comunității să le respecte și lor proprietatea. Și, peste secole, după decenii de regim comunist, în care ni s-a predicat despre „bunul întregului popor”, „proprietatea colectivă”, azi, România este țara din Uniunea Europeană cu cea mai mare pondere de proprietari de locuințe – 96%.

Un alt lucru important pentru strămoșii noștri este respectul față de cuvântul dat. Și acesta a rămas în toponimie, așa cum o arată numele pasului Tabla Buții, din Carpații de Curbură, situată între Valea Buzăului (ardelean) și Valea Teleajenului. Pe acolo, în fiecare toamnă, ciobanii treceau cu oile spre locurile de iernat din Balta Dunării… Localnicii, știind acest lucru, se tocmeau cu bacii, pentru mai multe buți/putini de brânză. Dădeau și o arvună (un avans), se bea și aldămașul, se înțelegeau ca restul de bani să-l dea localnicii primăvara următoare, după Sângeorz, când reveneau turmele spre munte… Apoi, fiecare se ducea în treaba lui… Buțile se însemnau pe o tablă, numită, de aceea, Tabla Buții. Primăvara, localnicii reveneau în pas, pe la sfârșitul lui aprilie-începutul lui mai, când păstorii urcau cu oile: aceștia dădeau buțile cu brânză, primeau restul de bani și fiecare își vedea apoi de treabă… La fel stăteau lucrurile și la Târgul de Fete de pe Muntele Găina, care se desfășura, în fiecare an, ca multe alte nedei din Carpații Românești, de Sântilie (20 Iulie). Acolo se întâlneau locuitori din multe sate din Apuseni, situate, de regulă, la distanțe mari unul de celălalt. Dacă o fată de pe versantul vestic îi era dragă unui băiat de pe clina răsăriteană și voiau a face casă împreună, familiile lor se înțelegeau, asupra datei căsătoriei, vorbeau cu preotul, cu nașii și stabileau data, mai în toamnă, după ce se vor fi cules toate bucatele. După ziua de târg se despărțeau și se mai vedeau, după câteva luni, la nuntă: fiecare își ținea cuvântul dat! De aici, din aceste exemple – și din altele, că sunt mai multe! – a rămas în popor zicerea ce-am vorbit, vorbă să fie! Oamenii știau – și cei crescuți în acest cult știu și azi! – că promisiunea e mai rea ca datoria! Lucru care îi este complet străin unei doamne ministre a Educației, de astăzi, care a lăsat fără răspuns, întrebări adresate cu luni de zile în urmă!… Halal „respect” față de cetățeni, venit, cică, din partea unui „dascăl”!…

Tocmai de aceea, înțelepciunea populară milenară, strânsă în nenumărate proverbe, cimilituri și zicători – adunate de învățații noștri, de mai bine de un secol, în mai mult de zece volume, din toate ținuturile locuite de neamul românesc, ar fi bine să fie traduse în toate limbile de circulație internaționale și să ajungă pe birourile marilor decidenți ai puterilor mondiale, spre consultare și chiar aplicare. Poate, asemenea proverbe, aplicate de acești diriguitori, ar feri Lumea de rău!…

O altă expresie veche, fără legătură cu… comunismul, așa cum niște neștiutori în ale istoriei, m-au acuzat mai demult, este „cei șapte ani de acasă”. După Unirea Principatelor, la Palatul Domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza s-a prezentat o delegație de țărani. Domnitorul i-a primit, iar țăranii l-au rugat să dea o măsură prin care, dacă ei n-au avut ocazia să învețe carte, măcar copiii și nepoții lor să aibă așa o șansă. Ca urmare, a apărut Decretul Domnesc al lui Cuza, care a generalizat învățământul obligatoriu de 4 clase (1864), iar expresia cei șapte ani de acasă se referă, de atunci, la educația primită în familie până la 7 ani, când copilul pleca la școală.

Ținând cont de toate aceste exemple, strămoșii noștri nu s-au sumețit niciodată, nu s-au crezut, nicicând, buricul Pământului sau, cu atât mai puțin, buricul Universului, așa cum au pretenția, azi, diferite personUlități, nu doar de pe la noi, ci și de aiurea. Instinctiv, empiric, cu modestie și smerenie, oamenii de la noi, strămoșii noștri, au respectat pământul, fie că era vorba de țarina lor, ca părticică a țării, fie de această țară, ca parte a Planetei. Pentru acei neica-nimeni, avem un mesaj, care are și o componentă statistico-matematică. Astfel, Istoria planetei Terra are cel puțin 4,5 miliarde de ani. Din această vârstă venerabilă, Istoria speciei umane totalizează cam 2 milioane de ani. Dacă se împarte ultima valoare la prima – deci Istoria umanității la cea a Pământului, obținem, cu îngăduință, 0,444444‰, rotunjit, 0,5‰. Dacă ținem cont de faptul că, cu tot cu cei trăitori acum pe planetă – peste 8 miliarde, Omenirea totalizează peste 108 miliarde pământeni, un singur individ „reprezintă”, din Istoria Pământului, 0,000000000000048644926691901. Deci, o picătură dintr-un (mare) Nimic! Ca să închei(em) aceste considerații, mai adăugăm că, Pământul fără Omenire a mai existat, dar Omenire fără Pământ – ba! În plus, ca o dovadă că pe Pământ nu-l „doare” nicăieri de existența noastră de viermi ce mișună la suprafața sa, deși, în fiecare moment, milioane de oameni, mergând pe stradă, bat Pământul în cap (la propriu), de sute de mii de ani, mișcarea sa pe orbită nu a fost schimbată cu nici măcar o fărâmă de secundă. Și, să ne ferească Dumnezeu ca, într-o zi, „sătul” de nerecunoștința noastră față de acesta, Pământul să „sară în aer”: nici „în aer” nu vom mai fi, ca specie, deoarece până și aerul pe care-l respirăm stă în jurul planetei ca urmare a atracției sale gravitaționale!

Am crescut, de mic, cu convingerea că, într-o discuție în contradictoriu, purtată civilizat, se poate ajunge să ne înțelegem că nu ne-am înțeles! Nu trebuie „combătut” Omul, ci ideea, iar apărarea punctului de vedere personal trebuie susținută cu argumente, pe un ton civilizat: prefer Cuvântul rostit și nu răstit! De asemenea, într-o societate marcată de dictaturi – și de dreapta, și de stânga – după decenii de la momentul revenirii la democrație, există, încă, numeroși concetățeni care merg pe „principiul” cine nu e cu noi, e împotriva noastră. În urma mai multor experiențe personale, țin să le demonstrez acestor concetățeni că, în societatea noastră există o multitudine de posibilități, pe care am exprimat-o, cu mai bine de un deceniu în urmă, printr-un exemplu… geografic:

Astfel, cetățeanul A coboară pe Copou, dinspre Universitate, spre Fundație (Piața Mihai Eminescu). Cetățeanul B urcă spre Universitate, deci merge în sens contrar lui A. Cetățeanul C, în acest timp, așteaptă la semafor, în fața Corpului B al Universității, să traverseze pe cealaltă parte a străzii, spre Corpul A. Acest cetățean – C – merge contra lui A, sau a lui B? NU, are doar altă direcție!… La fel, am putea continua cu un cetățean D, care închiriază balonul Universității și se desprinde de sol, spre văzduh. Nici el nu merge nici contra lui A, nici contra lui B sau C, ci se deplasează, în altă direcție!… Și, pentru că oamenii sunt diferiți – până și gemenii au cel puțin câteva elemente care-i fac unici (ora nașterii e diferită, la fel – amprenta digitală) – cum să-i faci pe toți să gândească la fel, să le placă aceleași lucruri, să meargă toți în aceeași direcție??? Și, ca să vedem cum, deși parte a aceleiași specii, suntem, totuși, diferiți unul de celălalt, am ales un alt exemplu… geografic:

Toți suntem oameni, aparținând aceleiași specii – Homo sapiens sapiens – suntem, deci, cum spun țăranii noștri, pământeni, aici cu sensul de locuitori ai planetei Pământ. Doar că, între acești pământeni, unii sunt americani, alții – asiatici, alții – africani, dar noi suntem europeni. În Europa, toți locuitorii continentului sunt europeni, dar unii sunt portughezi, alții – irlandezi, suedezi, ruși, unguri, italieni, însă noi suntem români. În România, unde toți cetățenii săi sunt români, unii sunt bănățeni, alții – olteni, maramureșeni, ardeleni sau dobrogeni, însă noi suntem moldoveni… La nivelul Moldovei (istorice, cu limitele între Carpați și Nistru), acești moldoveni sunt, fie suceveni, fie cernăuțeni, chișinăuieni, gălățeni, băcăuani, dar noi suntem ieșeni… La fel, la nivelul Iașilor, unii stau în cartierul Galata, alții în Copou, în Galata, în Păcurari sau în Dacia, noi locuim în Tătărași… Și, ajungând, la nivelul familiei, sunt mulți cei care poartă numele meu de familie – cel puțin câteva sute – dar, cu prenumele, locul și data nașterii mele nu mai există altcineva!… Deci, unitate în diversitate și unicitate în diversitate!…

Ținând cont de aceste lucruri, dar și de multe altele, având, la bază, atât numeroase lecturi, cât și zeci de discuții, în zile, săptămâni, luni și ani de documentare, cu numeroși înțelepți ai satelor românești, din Basarabia, până-n Timoc, și din Sătmar, până-n Dobrogea, am înțeles atât toate lucrurile la care m-am referit mai sus, cât și cine/ce sunt eu! Mă aflu, acum pe cea mai înaltă crenguță a arborelui neamului, care are rădăcinile înfipte, adânc, de secole, în acest pământ. Iar dacă eu am ajuns sus, la Soare și mă bucur de toate realizările, recunoașterea și aprecierile comunității, asta se întâmplă prin aceste rădăcini, prin strămoși, nu prin forțe proprii, iar, din acest motiv, tot ceea ce fac bun, pe acest pământ, e răsplata mea pentru ce mi-au oferit înaintașii și/sau contemporanii mei, prin strămoși, moși, părinți, personal medical, educatoare, învățătoare, profesori, prieteni, rude, cunoscuți, colegi… Răsplata pentru toate cele primite este de a îndeplini, cât mai bine, cu credință, conștiinciozitate și responsabilitate, tot ceea ce am de făcut în această lume, după voia Celui de Sus, atât în plan personal, familial, cât și în cel profesional, social, etc!

În fine, ca să închei, Educația trebuie să se bazeze pe morala creștină, începând cu Cele 10 Porunci, bun-simț, bună-credință, simțul măsurii, „cei șapte ani de acasă”, omenie, conștiință, responsabilitate, caracter, onestitate, competență, coloană vertebrală, respect față de sine și activitatea proprie, dar și față de semeni și munca lor. Având transmise asemenea valori, din om în om, din generație în generație, vom fi siguri atât că nimeni nu ne va mai încălca drepturile și libertățile, fiindcă așa vrea mușchiul său, dar și că nici lor nu le vor fi încălcate!

Cine se va „înhăma” la o asemenea treabă va avea suportul meu! Cine nu – NU!

DOAMNE-AJUTĂ!

Alte… dileme electorale… Luni, apr. 6 2020 

Alternativ sau în paralel cu celelalte activități – fie ele strict personale, fie didactice sau de cercetare – a continuat lucrul la baza de date legată de alegerile pe state, la nivel mondial. Și, ca întotdeauna când „n-ai ce face”, „îți faci de lucru”, pe principiul „să te legi la cap și dacă nu te doare!”. Adică, apar dilemele, întrebările…

De pildă, cum se integrează, în baza de date, informațiile electorale pentru țări care, o vreme, au avut doar alegeri – disparate, la momente diferite – doar pentru două sau mai multe entități politico-administrative distincte (principate, ducate, regate, state, provincii, etc.) – și care, ulterior, au fost (re)unite/s-au unit într-o singură țară? Situația este valabilă, de exemplu, pentru România – cu alegeri separate în Țara Românească și Moldova nu doar până în 1859, ci un pic chiar și după (au avut loc scrutine, în ambele principate și în 1860, dar și în 1861 – ultimul, doar în Țara Românească), pentru Italia – tot înainte de 1859 (în cazul Romei și a Statului Papal, până în 1870), pentru Canada – înainte de 1867 (și chiar și după – a se vedea Newfoundland and Labrador, cu statut distinct, înainte de 1949), pentru Australia – înainte de 1901 și altele… Ei bine, în asemenea cazuri, cum se înscriu datele? Ca informații electorale separate, pentru fiecare entitate sau ca sumă, la fiecare moment dat, pentru viitoarea entitate unit(ar)ă mai mare, la care au aderat celelalte, ulterior?

Un caz special, extrem de interesant, dar și foarte complicat, în același timp, este cel al Germaniei. Astfel, din 1818, a existat un legislativ unic al Confederației Germane, creată de Conferința de Pace din 1815. Acesta era desemnat de statele membre – cel puțin câteva zeci (de la state mari – ca Austria, Prusia, Bavaria, Saxonia), până la ducate și principate, multe și mărunte și diferite orașe libere (foste hanseatice sau nu). Austria prezida această Adunare legislativă, dar, ca și Prusia, nu avea incluse între teritoriile ce aparțineau Confederației, pe cele cu majorități etnice negermane (nici aici, de fapt, regula nu era aplicată integral: puteau participa, ca „țări ale Coroanei austriece”, atât Boemia și Moravia, cu majorități etnice cehe, Silezia – unde o bună parte a populației vorbea polona sau ceha, Carniolia – majoritar slovenă, sau Triestul – majoritar italian!). Astfel, teritoriile estice ale Austriei – Galiția, Bucovina, Ungaria, Transilvania, etc. – nu erau incluse, la fel – nici Posenul (azi Poznan, în Polonia), Prusia Occidentală și Prusia Orientală (cu prezență etnică polonă, lituaniană) – din partea Prusiei… Acum, după prezentarea contextului, apare dilema: datele legate de Austria (cu „țările” ei incluse aici) le adaug la Confederația Germană, sau la Imperiul habsburgic (austriac), unde apar toate „țările Coroanei” aparținând de Curtea vieneză? După 1849, când în Imperiul habsburgic a funcționat, o vreme (1850-1860), neoabsolutismul, Austria nu a mai desemnat prin vot delegații în Adunarea Confederației Germane (probabil, nici după 1860, când au avut loc alegeri, primele se pare, în toată Monarhia habsburgică, în anii 1861-63) – sau n-am găsit eu, încă, asemenea informații – dar, până în 1866, când Confederația a fost desființată (de rivala Austriei, Prusia, în primul rând!), a continuat să prezideze Adunarea!…

Și „bătăile de cap”, în legătură cu Germania nu încetează odată cu crearea, în 1867, a Confederației Germane de Nord, sub control prusac, sau a Imperiului German (la care au aderat și statele sudice, în frunte cu Bavaria), în 1871. După 1918, o vreme, Saarlandul a avut statut special, un protectorat francez (până în 1935), situație care s-a repetat și după 1945 (până în 1957), de fiecare dată, actualul land amintit revenind în componența Germaniei. Normal, din nou datele trebuie prezentate separat, dar, la calcularea datelor pe cincinale electorale, se adună la Germania, sau nu? La fel, pe lângă existența, separată, că așa au vrut „mușchii sovieticilor”, a unei „republici democrate” germane (1949-1990), se adaugă și partajarea a însăși capitalei germane, Berlin. După alegerile pentru un singur Berlin (1946), deja, din 1948, din punct de vedere electoral, Berlinul era divizat: în acest an, autoritățile (încă, de ocupație) ale sectoarelor american, britanic și francez din Berlin, au ținut un scrutin pentru ceea ce va fi, până în 1990, Berlinul de Vest, cu toate „protestele” sovieticilor și ale „anexelor” lor, comuniștii (est-)germani (care au „boicotat” scrutinul). Ulterior, în toată perioada „războiului rece”, s-au desfășurat, separat, scrutine pentru Berlinul de Vest (care avea propria administrație, dar fără a fi integrat în Republica Federală Germania), respectiv pentru „Berlin – Haupstadt der DDR”, adică pentru partea estică, proclamată de fosta R.D. Germană, drept „capitală” a „statului” comunist german. La adunarea datelor pe cincinale electorale, din nou, presupun că datele celor două părți ale Berlinului, trebuiesc însumate!… Sau nu?

Apoi, în perioada 1946-49, au avut loc cel puțin câte un scrutin (în Bavaria, Baden-Wurttenberg și Hessen – chiar câte două!) la nivelul fiecărui land al viitoarelor state, vest- și est-german. Le-am luat în considerare, aplicând aceeași… „regulă”, ca în cazul României și Italiei (ante-1859), Canadei (înainte de 1867/1949) sau Australiei (pre-1901). Dacă, în cazul celor două state germane, (re)unificate în 1990, am procedat la însumarea datelor pe actuala Germanie, pentru intervalul 1949-1990, de ce să nu procedez la fel și pentru intervalul 1946-1949?

Și dilemele nu se opresc aici… De pildă, e bine să separ datele (indoneziene, în anii 1982-1999, inclusiv) pentru viitorul stat independent Timor L’Este (chiar din 1999), sau să le las la Indonezia? Sau, la fel, pentru insula Ellice, azi statul Tuvalu, independent, pentru perioada în care era împreună cu teritoriul Gilbert, azi statul, la fel de independent, Kiribati? Dar, dacă procedez așa, cum „separ” datele pentru Irlanda independentă, pentru intervalul de dinainte de 1921, în care întreaga insulă era componentă a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei? Sau cum „aloc” la actuala R. Moldova sau la Ucraina, părțile, românești, ale Basarabiei și nordului Bucovinei, din perioada interbelică??? Ori, la fel, pentru vremea când Algeria era a Franței, cu statut de „departament” (deloc „de peste mări”), cu statut identic cu al actualelor departamente metropolitane!… Probabil, în fiecare caz, la fiecare moment, interval, cu asemenea „bătăi de cap”, este necesară o rubrică de „observații”, unde să fie specificat, clar, cum s-a procedat! Deși, totuși, ar trebui o abordare unitară a chestiunii!

Nu mai adaug (prea multe) în legătură cu faptul că, de modul cum se rezolvă aceste dileme, întrebări, depinde și cartografierea datelor. În această situație, alături de posibilitatea comparabilității datelor, la nivelul (pe cât posibil) al acelorași entități administrative, spațiale, este necesară respectarea unei reguli, unitare, legate de modul în care se agregă datele, la nivelul statelor (independente și/sau autonome, dacă organizau scrutin/scrutine) existente la acel moment!…

Câteva particularități ale mișcărilor de protest în spațiul românesc după 1989 Vineri, ian. 31 2020 

Facem precizarea că, deși spațiul românesc se referă, în general, atât la întregul teritoriu al României interbelice, cât și la întreaga Transnistrie, până la Bugul de Sud (mai exact, la teritoriul administrat de România în anii 1941-1944), datele noastre nu acoperă decât teritoriul actual al României și al R. Moldova. Lipsesc, astfel, datele legate de părțile ucrainene ale Bucovinei, Basarabiei și Transnistriei, cât și cele legate de Cadrilater. Ne referim, mai exact, la teritoriile, recunoscute oficial, internațional, ale celor două state românești independente. În cadrul acestor mișcări se includ grevele, mitingurile, pichetările diferitelor instituții și protestele de orice tip, consemnate, în această perioadă, în mass-media.

Precizăm că, pe de-o parte, inadvertențele care pot apărea se datorează fie faptului că n-am avut acces, întotdeauna, la presă – mai ales regională și/sau locală – spre a consemna fiecare protest (aici, mai ales în ceea ce privește presa de la est de Prut, ne-am limitat, în mare măsură, la instituții media localizate în Chișinău), iar – pe de alta, poate, și calculele – mai ales cele legate de populația totală, mai pot suferi unele inexactități. În plus, este dificil de „ponderat” amplitudinea unui protest, deoarece nu este totuna o mișcare protestatară cu zeci și chiar sute de mii de participanți, cu un „protestuleț” care „adună” o „mână” de oameni. Statistic, din păcate, fiecare din aceste exemple, apare tot ca „un protest” și atât!… Totuși, datele în cauză, se corelează, foarte bine, pe de-o parte, cu predispoziția, mai veche, pentru proteste (din perioadele comunistă, interbelică și/sau chiar antebelică) – în Ardeal, Banat, Moldova, Capitală… -, iar, pe de alta – și cu alți indicatori care „măsoară” spiritul civic: prezența la urne peste media națională, votul cu formațiuni politice democratice, care susțin statul de drept, o justiție egală pentru toți cetățenii și altele… La „polul” opus, cu părere de rău, și după 1990, ținuturile de la est de Prut se manifestă (și) printr-o „apetență”, inexplicabilă, pentru votul în favoarea unor formațiuni (neo-)comuniste…, realitate care se corelează cu numărul mai modest de mișcări protestatare…

Pentru început, vom face câteva referiri la protestele de anul trecut. S-au însumat 1174 de mișcări de protest. Scăderea este evidentă, atât față de 2018 – care avea peste 1700 de proteste, cât, mai ales, față de anul de „vârf” post-decembrist al mișcărilor protestatare: atunci, s-au înregistrat mai mult de 2000 de asemenea mișcări, aproape dublu față de 2019. Totuși, există și regiuni cu o creștere, față de 2017: Basarabia și Transnistria (cuprinse între limitele R. Moldova) au consemnat, în general, valori duble față de 2017, dar nivelul de la care au plecat este modest. Astfel, în Basarabia au fost 94 de mișcări de protest (față de 54, în 2017), iar în Transnistria – 4 (față de doar două, cu doi ani mai devreme). Prin comparație, regiuni românești de la vest de Prut, chiar având valori mai mici față de 2017, au depășit, și în 2019, Basarabia (cu care, ca dimensiuni teritoriale și demografice sunt comparabile): Moldova a avut 227 de proteste (față de 385, în 2017), Ardealul – fără Secuime – 209 (față de 473, în 2017), iar Muntenia – fără București-Ilfov – 171 (față de 255, în 2017). De fapt, valorile din 2019 în Basarabia sunt egale cu cele din București-Ilfov (care, în 2017, a ajuns la 232 mișcări de protest) și puțin mai mari decât cele consemnate în Oltenia – 91 (și aici, în 2017, au fost mai multe – 128). Basarabia este, însă, peste Secuime (61 de mișcări protestatare anul trecut), Banat (56), Crișana (53), Bucovina (42), Maramureș (37) și Dobrogea (35), dar nici una dintre aceste regiuni nu are mai mult de 2-4 județe (interbelice).

Dacă tot am ajuns să menționăm nivelul județean, să vedem care au fost județele care s-au remarcat printr-o activitate protestatară mai intensă. Capitala a fost, din nou, pe primul loc – cu 79 de proteste (puțin mai mult de o treime față de cele 219 proteste din 2017), urmată de județele Iași, Cluj și Sibiu – cu mai mult de 30 de proteste fiecare. Cam la același nivel – cu 36 de mișcări de protest – se situează și fostul județ basarabean Lăpușna, dintre care 24 au avut loc în Chișinău. Notăm, totuși, faptul că, în vreme ce, la vest de Prut, trendul este descrescător, în spațiul pruto-nistrean, intensitatea mișcărilor protestatare este în creștere…

La nivelul întregii perioade – 1990-2019 – au fost consemnate aproape 11 mii de mișcări de protest. Din nou, distribuția regională este, cum era de așteptat, inegală. Regiunile cu cel mai mare „apetit” protestatar sunt, pentru întregul interval analizat, Moldova și Ardealul, care depășesc, fiecare, 2100 de mișcări protestatare. Urmează, cu valori peste 1000 de proteste, Muntenia și București-Ilfov, care, luate împreună, ar depăși „borna” 2600. Cu valori situate între 500 și 1000 de mișcări de protest, se grupează, descrescător, Oltenia, Secuimea, Banatul și Crișana, în vreme ce Basarabia, Bucovina și Maramureșul trec, fiecare, de 300-400 de astfel de mișcări, iar Transnistria a „adunat” doar 16…

Dacă analizăm, însă, repartiția activității protestatare post-decembriste după coeficientul de distribuție spațială, ierarhia regională se modifică semnificativ. Acest coeficient s-a calculat prin împărțirea ponderii mișcărilor de protest la nivel regional, la ponderea populației fiecărei regiuni. Acolo unde valoarea este mai mare decât 1 (media spațiului românesc, rezultată din 100% mișcări de protest, împărțit la 100% populație), aceasta denotă o intensitate a protestelor superioară mediei. Cu asemenea valori, se remarcă, în ordine descrescătoare, Bucovina – 2,01, Ardealul – 1,58, Secuimea – 1,47, Moldova – 1,25, Banatul – 1,22, Maramureșul – 1,2 și Oltenia – 1,03. Dacă, prin valorile lor modeste, Basarabia – 0,47 și Transnistria – 0,13 „încheie” plutonul, surprinde, oarecum, valorile sub-unitare pentru București-Ilfov – doar 0,82, la același nivel cu Dobrogea, dar sub Muntenia, care are 0,91 și Crișana – cu 0,92.

Dacă detaliem această analiză la nivel județean, Capitala, singură, fără județul Ilfov, trece de 1 (are 1,15), dar, cu cele mai mari valori se evidențiază fostul județ Făgăraș (cu 3,28). Acesta este urmat de județele Sibiu, Suceava, Târnava Mică, Alba, Câmpulung, Fălciu, Odorhei, Ciuc, Cluj, Trei Scaune, Caraș, Rădăuți, Dorohoi, Năsăud, Tutova, Vaslui, Iași, Turda, toate – cu valori mai mari de 1,5. La polul opus, cu valori mai mici de 0,8 se înscriu, descrescător, județele Bacău, Dolj, Prahova, Ilfov, dar fiecare trece de 0,5, lucru care nu se mai întâmplă peste Prut: aici, doar două (foste) județe au valori puțin peste 0,3: Lăpușna (cu Chișinăul, în primul rând) și Orheiul, ambele localizate în partea centrală a Basarabiei. Interesant este faptul că, pe lângă ponderea notabilă, peste media națională, a elementului român(ofon), tot aici, mai ales la Chișinău, se concentrează, de regulă, și cele mai mari ponderi ale votului pentru formațiuni pro-occidentale, cu discurs unionist și pro-european…

Pentru „iubitorii republicii” Luni, dec. 30 2019 

Le reamintim ipocriților iubitori de „regim republican” că, astăzi, se împlinesc 72 de ani de la abdicarea forțată a Regelui Mihai și proclamarea „republicii populare române”! Întâmplător (sau nu!), fix pe 30 decembrie, dar în 1922, apărea Uniunea Sovietică, așa că, dacă nu e o coincidență (ceea ce nu cred!), tovarășii proclamatori ai „republicii” au acționat, din nou (și atunci!), teleghidați de la Răsărit!… N-a fost nici prima dată și, din păcate (până azi!), nici ultima!…

Această „republică” – proclamată în absența unei consultări populare referendare – a devenit „socialistă” în 1965 și, după 1989, a pierdut nu doar epitetul – de „populară”/„socialistă” ci și termenul „republică”, deoarece „iubiții” noștri „conducători”, cu ceva mai multe clase decât trenul, se rușinează, totuși, să includă în titulatura oficială a „statului”, sintagma „REPUBLICA România”, sau „REPUBLICA Română”, acesta fiind denumit, oficial, doar „România”!… În plus, azi, tovarășii „republicani” ar trebui să iasă la „iarbă verde”, sau, măcar, la „defilare”, în constea „republicii” lor, mult-iubite!

Ca să aibă pe ce versuri/muzică să-și exprime „atașamentul”, „dragostea”, „fidelitatea” față de „republica” România, găsesc, aici, o serie de piese, „la subiect”:

Despre oină Miercuri, dec. 4 2019 

Oina, considerată „sport național” românesc, a apărut în Evul Mediu, în vremea domniei lui Vlaicu Vodă , în 1364, o altă atestare, după Dicționar enciclopedic (1993-2009), înregistrându-se în 1763. Jocul, apărut, probabil, în lumea păstorească, este reglementat în 1899 – când s-a publicat Regulamentul de joc, în Monitorul Oficial. În perioada în care a fost ministru, Spiru Haret decide introducerea oinei în școli (1897-1899). În anul 1932, ia ființă Federația Română de Oină, care a fost reactivată după 1950, iar jocul mai era practicat în școlile din țară și în partea finală a perioadei comuniste.

După 1989, jocul multisecular este în vizibil declin…. Ciudat mod de a ne manifesta „mândria” și „atașamentul” față de sportul național românesc, considerat de unii, dacă nu ca „strămoș” al baseball-ului american, oricum, foarte apropiat ca reguli de acesta! După unele opinii, niște emigranți români din Ardeal ar fi ajuns prin anii 1850-1860 în Statele Unite și, ar fi pus bazele unui sport, înrudit cu oina, preluat, din 1857 de localnicii americani, sub numele de baseball – aserțiune pe care o privim, totuși, cu circumspecție.

Despre practicarea acestui joc pare a vorbi și oiconimul Oinacul, localizat în sudul țării, în actualul județ Giurgiu. Localitatea este atestată prima dată în 1843, așa cum menționează N. Stoicescu, în Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România. I. Țara Românească, vol. 2, București, 1970, p. 460). Toponimul este un derivat, cu sufixul -ac, întâlnit și în termeni precum malac, mârzac, porumbac, dar și în toponime ca Albac.

Oare e plină lumea de nesimțiți și/sau complici la nesimțire? Joi, oct. 24 2019 

Știu că o să par „plictisitor”, dar, reiau această temă, aplicând „principiul” cocoșului din „Punguța cu doi bani”, care se poate „traduce” și așa: am să mă fac că nu înțeleg că voi n-ați înțeles, până când veți înțelege!

Deci, să revin: fără o educație bazată pe bună-credință, bună-cuviință, bună-voință, bun-simț, onestitate, respect reciproc, caracter, conștiință, omenie, coloană vertebrală – vorbim degeaba! Nu e „moftul” meu: peste douăzeci de ani, unul nenăscut va da în cap cui „vrea mușchiul lui” fiindcă „regulile” lui sunt mai „tari” decât ale altora. Problema este că, peste alte două-trei decenii, alt nenăscut îi va crăpa lui capul (Doamne, ferește!)! Regulile de mai sus au asigurat supraviețuirea strămoșilor noștri peste veacuri/milenii! Doar că nu e p(r)ost-modern, political correct să aplici asta, în zilele noastre!

După asemenea atitudine (mă) așteptam la luări de poziție solidare! Mai ales că am adus subiectul în discuție de mai multe ori!… Dar, poate, trăiesc în altă lume! Ori e liniște, dar una „asurzitoare”, ori vin reacții defetiste de tipul „n-ai ce să le faci, nu te poți lupta cu ei, asta e!” și altele asemenea… Păi, fraților, din două una: ori e lumea plină de rău-voitori, lipsiți de conștiință, de caracter, de coloană vertebrală, nesimțiți de-a binelea, ori această lume e complice la grupul de asemenea nesimțiți, lăsându-i „să-și facă mendrele”, nestingheriți! În a doua situație, e grav! Asta, fiindcă, nu se știe ce asemenea mutant nesimțit, gol(it) complet pe dinăuntru de tot ce mai înseamnă omenie, umanitate, empatie, compasiune, vă poate nenoroci, pe viață, copiii, nepoții, ori pe altcineva drag/apropiat vouă! Și atunci veți „culege” roadele complicității cu mutanții neobrăzați, prost-crescuți, ipocriți, profitori fără scrupule – prin inacțiune, prin lipsă de atitudine! Lumea se îndreaptă într-o direcție greșită și totul se derulează ca atunci când un grup mare de oameni se află într-un bolid ce merge spre ciocnirea cu un zid, iar cel care-l conduce nu doar că nu frânează, ba mai și accelerează!… Iar cei mai mulți asistă, indolenți, nepăsători, impasibili, inconștienți!… Să dea Dumnezeu să n-am dreptate!…

În ceea ce mă privește, prefer să crăp în secunda asta, decât să fac altfel decât am moștenit de la strămoși!…

Rânduri (și gânduri) legate de stratificarea istorică a toponimelor… Marți, iul. 23 2019 

Este vorba despre o activitate care a debutat cu aproape un sfert de veac în urmă – mai exact, în 1996 – în vremea întocmirii lucrării de licență. Dacă, atunci, am apucat abia să schițez o hartă cu repartiția spațială a toponimelor, cu culori diferite pentru fiecare strat (toponimie dacică și daco-romană, românească medievală, românească modernă, slavă veche, sârbă, maghiară, germană, cumană…), ideea a fost dezvoltată (în lucrarea de disertație, finalizată în 1997), aprofundată și extinsă în anii următori, de la Țara Oltului, pentru Banatul de Severin, Țara Almăjului, Țara Loviștei, iar, după anul 2000, pentru o parte a Moldovei (județele Vrancea, Iași și Suceava), estul Transilvaniei (Secuime) și ținuturile românești aflate azi sub stăpânire străină: ținutul Herței, nordul Bucovinei, Basarabia, Transnistria și Cadrilater…

Toată această activitate – ce a presupus o extrem de cronofagă inventariere a toponimelor și gruparea lor pe strate toponimice – s-a desfășurat până în anul 2005, în care a fost definitivată și susținută public teza de doctorat. Fără să fi abandonat complet această activitate, ea a trecut ulterior într-un plan secund(ar), fiind actualizate, uneori, informațiile legate de inventarul toponimic (mai ales pentru Țara Oltului, unde, recent, am procedat la separarea datelor pentru comunele nou-apărute în zonă, după 2004).

Sunt sigur, de mai mulți ani, că o inventariere riguroasă, serioasă, conștiicioasă, a toponimelor nu doar din spațiul românesc actual (restul României, în afara zonelor deja amintite, unde, în unele cazuri, mai sunt de făcut completări), ci și din întregul spațiu carpato-balcanic. Dar…, fiindcă există un „dar”, cine să descarce miile de foi topografice accesibile în format electronic și, apoi, cine să inventarieze sutele de mii de toponime de pe aceste foi, unele la scări mai modeste (1:100000 și chiar 1:200000), dar altele, la scară mare (1:50000, ce acoperă o mare parte a Peninsulei Balcanice)? Ziua are doar 24 de ore, în care mai am de desfășurat și alte activități… De pildă, acum lucrez, de câteva săptămâni, cu unele pauze, la actualizarea datelor pentru indicatorii sociali, demografici, economici care se vor corela cu variabilele politico-electorale, la nivel regional, pe Uniunea Europeană, după ultimele alegeri europarlamentare, iar, apoi, reiau documentarea, la același nivel, legată de datele electorale de la alegerile parlamentare din Europa, pentru ultimele două secole…

Rămâne să mă ocup, probabil, tot eu (singur, că nu văd pe cine m-aș putea baza, într-o societate în care, cei pregătiți, cât de cât, au alte preocupări, iar cei pe care-i pregătim noi, la cursuri, seminarii, lucrări practice sunt, în mare majoritate, mai degrabă dezinteresați și chiar plictisiți din naștere!), dar va dura! Nu știu cât, dar, vorba lui Bruce Willis, dintr-un film celebru: „Trebuie s-o facă cineva și pe-asta!”…

(Un fel de) sondaj… Joi, mai 23 2019 

Ținând cont de faptul că vin alegerile europarlamentare (în cadrul cărora, deja, britanicii și olandezii au votat deja, azi!) și mai avem și un referendum, „lansez” un (fel de) sondaj, cu câteva întrebări:

1.Mergeți la vot?

2.Cu cine veți vota?

3.Participați și la referendum?

4.Dacă da, ce veți vota?

Sper ca „sondajul” să aibă mai multă „audiență” decât prelegerea (ratată) din cadrul „Săptămânii europene”!

Pagina următoare »