Distribuția numelor legate de Sfântul Mina Marți, nov. 12 2019 

Ieri, în calendarul creștin-ortodox a fost prăznuit Sfântul Mina, ocrotitorul celor păgubiți. Ne vom referi, în cele ce urmează, la formele și variantele derivate de la numele sfântului.

Astfel, întâlnim, frecvent, din epoca medievală, pe Minea, cu derivate ca Mineață, Mineș, Minescu, Minovici (formă prezentă și la aromâni), Minaciu, Minar, Minica, Minoiu, Minoniu, Minu, Minulescu, Minulici, Minuț, Minuțescu, Mină, Miniul. Menționăm și derivate toponimice: Mineaia, Mineasa, Minești.

De influență slavă veche sunt formele cu sufixe precum -co, sau -cu: Mincu, Minculescu, Mincă (formă atestată și la aromânii fărșeroți), Minca, Mincarul, Mincuțoaia. Ceva mai recent, în urma influenței bulgare, au rezultat derivate cu sufixele –ciu, -cea: Minciu, Mincea, Mincioagă. Ca formă toponimică, am notat oiconimul Minceni.

Din nou, despre numele creștine românești vechi Luni, oct. 21 2019 

Pentru readucere aminte, este vorba despre nume care au intrat în sistemul onomastic al strămoșilor noștri în primele veacuri ale erei creștine (mai exact, în secolele IV-VI), aspect abordat în urmă cu câteva săptămâni, aici. Exact în această vreme, în clasamentul (provizoriu, incomplet, deocamdată), am notat: Ioannes (locul 1; 3,71%), Theodorus (2; 3,43%), Petrus (6; 1,14%), Domnus (8; 1%), Basilius (9; 1%), Constantinus (17; 0,71%), Andreas (21; 0,57%), Georgius (30; 0,29%), Nicolaus (32; 0,29%), Demetrius (34; 0,14%). De reținut că este vorba despre spațiul carpato-balcanic, locuit de traco-dacii care, izolat, în veacurile I-III și masiv, în secolele IV-VI, au intrat în procesul de creștinare, prin romanizare (sau de romanizare, prin creștinare). Între paranteze, primul număr, înainte de „;”, indică locul în ierarhia onomastică, iar al doilea – ponderea deținută din totalul numelor, în intervalul analizat). De asemenea, pentru antichitate și Evul Mediu, ierarhia se referă la nume de botez.

Pentru Evul Mediu (secolele XI-XV), la nivelul Țărilor Române (Transilvania, Țara Românească, Moldova), ierarhia (incompletă și ea, din păcate) arată astfel: Ioan (locul 1; 11,14%), Nicolae (2; 5,46%), Petru (3; 5,38%), Gheorghie (9; 2,84%), Teodor (11; 1,89%), Andrei (12; 1,78%), Dimitrie (17; 1,31%),  Constantin (22; 0,87%), Ilie (31; 0,62%), Vasilie (45; 0,36%), Maria (64; 0,19%), Marin (114; 0,04%).

În fine, pentru perioada actuală, spațiul românesc – reprezentat de cele două state român(ofon)e, România și R. Moldova și la nivel de nume de familie – ordinea acelorași nume de mai sus (aproximativ) arată după cum urmează: Ioan (locul 2; 2,08%), Constantin (3; 1,17%), Gheorghie (4; 0,92%), Dimitrie (5; 0,88%), Teodor (7; 0,61%), Marin (10; 0,53%), Petru (11; 0,51%), Nicolae (14; 0,49%), Vasilie (19; 0,41%), Ilie (22; 0,36%), Andrei (33; 0,24%).

Frecvența mare a acestor nume și faptul că au și numeroase forme vechi, de sorginte (greco-)romană, plus evidența și bunul-simț, ne îndreptățesc să considerăm această situare în ierarhia ultimilor (aproape) două mii de ani, pe primele locuri, continuu, ca un argument indubitabil în favoarea creștinismului românesc născut în primele secole după Hristos – secolele I-VI. În plus, acestea nu sunt nici pe departe singurele argumente în favoarea acestei idei. Se adaugă prezența unor cuvinte vechi – de origine greco-latină – în terminologia creștină românească (biserică/băsearică, lege – cu sensul de credință religioasă, Dumnezeu/Dumnidzălu, preot/preftu, cruce/cruți, botez, Paște, Crăciun/Cârciun, cuminecare, păresimi/păreasini, duminică/dumanica/dumirecă, etc.), ponderea de peste 80% cuvinte latinești în rugăciunile vechi, fundamentale Tatăl Nostru și Crezul, atât în varianta romano-catolică, cât și în cea ortodoxă, descoperirile arheologice de la Biertan, Cluj, din Dobrogea și nu numai, păstrarea, ca antroponim a numelui Carp, continuator, în Moldova istorică a vechiului nume de trib al carpilor daci, transformarea Muntelui Sfânt al lui Zamolxe – Kogaiononul în Muntele Sfânt creștin – Ceahlăul și altele. Termenii creștini dintre paranteze reprezintă, după semnul „/”, variante aromâne și chiar istroromâne ale acestor cuvinte, ca dovadă a preluării și păstrării lor și în dialectele balcanice ale limbii române.

Mai adăugăm că, deși de esență latină – fundamentată în perioada în care, la conducerea Imperiului roman de răsărit (latinofon) s-au găsit, între anii 313 și 580 (de la Constantin cel Mare, la Justin, fiul și urmașul lui Justinian), numeroși împărați traco-daco-romani – creștinismul autohton a rămas să graviteze spre Biserica Constantinopolitană, chiar dacă, în secolele VI-VIII, Justinian a decis ca eparhia Justiniana Prima să fie subordonată Bisericii Romei. Atestă acest lucru faptul că majoritatea numelor prezentate în ierarhiile de mai sus, continuu, pe primele locuri – Constantin, Gheorghie, Dimitrie, Teodor, Nicolae, Vasilie, Ilie, Andrei – se regăsesc, din primele secole creștine, doar în Biserica răsăriteană, cea romană, apuseană, preluându-le abia spre începutul celui de-al doilea mileniu creștin, frecvența mare, și la Roma, regăsindu-se, anterior, doar pentru numele Ioan, Petru, Maria și Marin.

Concluzia ce se desprinde din prezentarea ideilor de mai sus este că, creștinat prin învățarea limbii latine, neamul traco-dacic a păstrat, cu sfințenie, aproape două milenii, aceste nume vechi, primite odată cu decizia de a accepta propunerea împăratului traco-roman Constantin cel Mare (undeva, în intervalul 313-318 d. Hr.) să treacă la religia creștină, în „haină lingvistică” latină. Intervalul de mai sus este delimitat de momentul promulgării Edictului de la Mediolanum/Milano (313 d. Hr.) de către împăratul Constantin și de ultima incursiune a carpilor în Imperiul roman (318 d. Hr.), după care carpii moldoveni nu au „dispărut” ci „s-au dat” romani (și creștini). De-altfel, cea mai bună dovadă a faptului că ipotetica discuție a lui Constantin cel Mare cu marii preoți ai lui Zamolxe va fi avut loc, este prezența, în ierarhiile de mai sus, continuu, a numelui împăratului ce i-a convins pe traco-daci să se creștineze, învățând latina, cu vorba bună!

Alte dovezi ale prezenței românești vechi la nord și est de Nistru Marți, oct. 15 2019 

Lucrez, în ultima vreme (și) la o bază de date legată de evoluția activităților turistice în spațiul românesc în ultimele două milenii (pentru cei cărora li se pare ciudat, citez câteva toponime antice – Germisara, Thermidava, Ad Aquas Herculi Sacras, Aquae – toate legate de prezența apelor termale, valorificate în antichitate, iar, pentru Evul Mediu și începutul epocii moderne – numeroase toponime ce atestă hanurile – Hanul lui Manuc, La Hanuri, Hanul Conachi, Hanul Trei Sarmale – numite și rateșe – Rateșul Cuza, Ratuș, etc, sau antroponime ca Drumeț, Călător, Hangiu și altele). Și, după vechea vorbă românească „unde dai și unde crapă!”, căutând asemenea nume în Ucraina de azi, am dat peste patronime derivate de la Călător și Drumar (care, după DEX, are, în Ardeal, și sens de „călător”).

Astfel, apar, în țara vecină, patronime precum Calatur, respectiv Drumarețcaia (le-am redat în formă românizată și cu alfabet latin), prezente, în mare măsură, la nord și est de Nistru. Și mi-am amintit de davele cu care dacii au „presărat” traseul spre/dinspre Marea Baltică, de unde aduceau chihlimbar – din Insula Gotland, numită și Insula Chihlimbarului – pe care-l vindeau romanilor, de judecii care judecau diverse pricini ale românilor din Galiția de azi, atestați de toponimul Jidaciv (Emil Diaconescu, 1942), de „țările” bronnicilor/brodnicilor și bolohovenilor, localizate de A. V. Boldur, în Istoria Basarabiei, la nord și est de Nistru (cu prelungiri și la sud și vest de acest râu), fapt dovedit de existența unor toponime ca Seret, Homor, Cernăuți, Brăilov, Tecucia, Tulcin, cu dublete asemănătoare și dincoace de Nistru…, sau de numeroasele nume – antroponime și toponime – legate de păstorit, întinse atât spre Pripiat, în nord, cât și spre și dincolo de Nipru, în est…

Acest lucru arată, atât continuitatea activităților comerciale ale dacilor romanizați – numiți wlohy/volohi – de către strămoșii polonezilor și ucrainenilor, cât și existența unor instituții – județi/judecii/judecători, pentru mai multe sate – sau chiar voievozi, conducători ai țărilor amintite, precum Ploscânea sau Onut, ori desfășurarea unor activități agro-pastorale, bazate pe jus valachicum, dovedite și mai târziu, așa cum o demonstrează savantul polonez Gr. Jawor, în lucrarea Așezările de drept valah din Rutenia Roșie.

P.S. http://www.wordpress.com mă anunță că acesta este articolul cu numărul 1000, apărut pe Poianetu’ lui Iocan! 🙂

„Fake-news” în onomastică… Marți, oct. 1 2019 

Am mai vorbit, de câteva ori, despre numele românești cu sufixele -escu (pentru antroponime, mai rar, și toponime) și -ești (pentru toponime, ce definesc, de regulă, dar nu exclusiv, localități), afirmând evoluția din traco-dacicul -isc/-isk. De la forma de masculin a antroponimului – cu sufixul -escu, s-a născut și una de feminin, -(e)asca. Asemenea toponime definesc, de regulă, vechi moșii, aparținând celui care purta un nume, cu sufixul la masculin (-escu), evoluate, în timp, adesea, spre așezări.

Este vorba despre localitățile: Șelăreasca (comuna Bârla, Argeș), Uiasca (comuna Bascov, Argeș), Căteasca (Argeș), Baloteasca (comuna Leordeni, Argeș), Păuleasca (comuna Mălureni, Argeș), Brăteasca (comuna Merișani, Argeș), Păuleasca (comuna Micești, Argeș), Goleasca (comuna Recea, Argeș), Coteasca (comuna Vlădești, Argeș), Dărmăneasca (orașul Dărmănești, Bacău), Corbasca (Bacău), Belciuneasca (comuna Stănișești, Bacău), Olăneasca (comuna Salcia-Tudor, Brăila), Urleasca (comuna Traian, Brăila), Comăneasca (comuna Tudor Vladimirescu, Brăila), Văcăreasca (comuna Glodeanul-Siliștea, Buzău), Ojasca (comuna Unguriu, Buzău), Robeasca (Buzău), Berzasca (Caraș-Severin), Poneasca (comuna Bozovici, Caraș-Severin), Strugasca (comuna Cornereva, Caraș-Severin), Cândeasca (comuna Belciugatele, Călărași), Vlădiceasca (comuna Valea Argovei-Călărași), Cojasca (Dâmbovița), Cristeasca (comuna Cornești, Dâmbovița), Oreasca (comuna Lungulețul, Dâmbovița), Ireasca (comuna Gohor, Galați), Frunzeasca (comuna Munteni, Galați), Goleasca (comuna Bucșani, Giurgiu), Comasca (comuna Oinacul, Giurgiu), Cămineasca (comuna Schitul, Giurgiu), Drăgăneasca (comuna Ulmi, Giurgiu), Hodoreasca (comuna Câlnic, Gorj), Cogeasca (comuna Lețcani, Iași), Piteasca (comuna Găneasa, Ilfov), Măineasca (comuna Petrăchioaia, Ilfov), Vlădiceasca (comuna Snagov, Ilfov), Crețuleasca (comuna Ștefăneștii de Jos, Ilfov), Chiteasca (orașul Scornicești, Olt), Leleasca (Olt), Arvăteasca (comuna Grădinile, Olt), Zorleasca (comuna Valea Mare, Olt), Gogeasca (comuna Cărbunești, Prahova), Nevesteasca (comuna Podenii Noi, Prahova), Loloiasca (comuna Tomșani, Prahova), Dolhasca (Suceava), Odobeasca (Drăcșenei, Teleorman), Păuleasca (comuna Frumoasa, Teleorman), Orbeasca de Jos, Orbeasca de Sus (comuna Orbeasca, Teleorman), Ludăneasca (comuna Răsmirești, Teleorman), Zâmbreasca (Teleorman), Ghireasca (comuna Mălușteni, Vaslui), Dumasca, Focșeasca (comuna Tăcuta, Vaslui), Muereasca, Muereasca de Sus (comuna Muereasca, Vâlcea), Odobasca (comuna Poiana Cristei, Vrancea), Bordeasca Veche, Bordeasca Nouă (comuna Tătăranul, Vrancea), Vintileasca (Vrancea) – în România, Grozasca (comuna Cetâreni, Ungheni), Feteasca (comuna Leușeni, Hâncești), Otovasca-Bâc (comuna Bubuieci, Chișinău), Popeasca (comuna Iermaclia, Ștefan Vodă), Basarabeasca (Basarabeasca) – în Republica Moldova. O localitate Odobasca este atestată și în Transnistria ucraineană. De asemenea, localitatea aromână Nevesca ar putea avea legătură cu chestiunea analizată de noi. Precizăm că numele din paranteze se referă la județ, în cazul României și la raion, în cel al R. Moldova.

Ținând cont de numărul mare – aproape 70 de nume actuale (nu le-am luat în calcul pe cele dispărute)! -, ar fi foarte ușor să alăturăm aici câteva toponime situate pe celălalt țărm al Atlanticului, în Canada și Statele Unite. Este vorba despre denumirile Drummond-Arthabaska – fost district electoral canadian în Québec, Kamouraska – de asemenea, vechi district electoral în aceeași provincie canadiană, Yamaska – la fel, Athabasca/Athabaska – toponim ce definește mai multe elemente geografice (oraș, munte, ghețar, lac, râu…), în provincia Alberta. Se adaugă Nebraska și Alaska – numele a două state componente ale Statelor Unite ale Americii. Doar că, pe lângă absența – aproape completă – până la jumătatea secolului al XIX-lea a românilor în America de Nord, trebuie foarte multă prudență atunci când ne întâlnim cu asemănări formale ale unor nume, așa cum este cazul cu denumirile nord-americane de mai sus. Concluzia, lejeră, este că aceste nume, de peste Atlantic, nu au absolut nici o legătură cu sistemul onomastic românesc! Seamănă cu nume românești, ca formă, și atât!

Cum, însă, „datul cu bâta-n baltă” la „oră de maximă audiență” este „sport național” la români și nici unii universitari (?) nu fac excepție, ieri, la deschiderea noului an academic, mi-a fost dat să aud că, citez, un nume precum Stoleriu, „se pronunță Stolériu, dacă se referă la o meserie, dar, dacă derivă de la o poreclă, Stolea (? – mirare personală!) pronunția este Stoleríu”! Am marcat și accentele. Mărturisesc că, după ce, în vreo trei decenii, după citirea, atentă, a mai multor ediții ale „Istoriei limbii române” (N. Densușianu, S. Pușcariu, A. Rosetti, Gh. Ivănescu) și consultarea și a altor lucrări în domeniu, precum cele ale lui N. Drăganu (1933), N. A. Constantinescu (1963) – n-am întâlnit o asemenea „argumentare”!…

Dar… „am stat de vorbă” cu specialiștii. N. A. Constantinescu, în Dicționar onomastic românesc, p. LVI, amintind de sufixele -ar(iu), –ărea, lucru valabil și pentru -er(iu), precizează că acestea se folosesc spre a arăta îndeletnicirea – albinar, buștenar, bărcar/păstor. Și N. Drăganu afirma, chiar mai înainte, același lucru… Am „chestionat” și DEX-ul, în varianta online, care afirmă, pentru stoler doar caracterul profesional – tâmplar, dulgher!…

În plus, cu peste douăzeci de ani în urmă, în intervențiile scurte, săptămânale, la Radio Iași, am menționat, între altele, că nume precum Funeriu, Funariu, Brăgariu, Zlătariu, Păcurariu, Stoleriu nu se pronunță cu accent pe penultima literă (i), deoarece sunt nume ce exprimă îndeletniciri, cu sufixe ce pleacă din latină: -arius, -erius, spre deosebire de nume ca Dimitriu, Vasiliu, Gheorghiu, Ștefăniu și altele, de origine greacă, în care, da!, accentul cade pe i. Dar, „de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!” și e păcat că un cetățean, „universitar” face onomastica românească de râs, la deschiderea noului an universitar, într-un amfiteatru plin, vorbind despre lucruri pe care nu le cunoaște!…

De când datează unele cuvinte românești de origine latină? Miercuri, sept. 25 2019 

Evoluția latinei carpato-balcanice a cunoscut mai multe faze. Prima a fost cea din vremea Imperiului întreg (până în secolul al III-lea), etapă în care și Dacia nord-dunăreană a făcut parte din teritoriul imperial… Deja, după Edictul lui Caracalla (212 d. Hr.), prin care toți locuitorii deveneau cetățeni romani, interesul traco-dacilor pentru învățarea – mai bine sau mai puțin bine – a limbii oficiale, a crescut…

Așa încât, probabil, de pe la mijlocul secolului al III-lea, asistăm la o creștere sensibilă a numărului de traco-daci bilingvi, care vorbeau și în idiomul local, dar foloseau, în relația cu autoritățile imperiale, limba latină. Această fază a ținut până pe la sfârșitul secolului al IV-lea, când Imperiul se divizează și, de acum încolo, influența latinei oficiale de la Roma – aflată, ea însăși în criză și deci, lipsită (aproape) complet de autoritate (inclusiv în plan lingvistic, așa cum certifică Appendix Probi) – se va diminua până la dispariție.

Probabil, de la începutul secolului al V-lea, până la sfârșitul veacului următor (după 580, latina Imperiului roman de răsărit este eliminată, fiind înlocuită cu greaca), dialectul traco-daco-roman al latinei carpato-balcanice, capătă trăsături tot mai originale… Pe lângă faptul că raportarea la latina oficială de la Roma e(ra) extrem de modestă (Roma este reintegrată la Imperiu, în prima parte a secolului al VI-lea, de un împărat traco-roman, Justinian), latina carpato-balcanică suportă o influență tot mai pregnantă din partea limbii elene. Aceasta era sigur vorbită, atât înainte de 330 (anul stabilirii capitalei imperiale pe malurile Bosforului), cât și după, așa cum o dovedesc atât numele – grecesc! – al noii Capitale – Constantinopolis (deși, împăratul, tot traco-roman, Constantin cel Mare intenționase să o numească Nova Roma, în latină!), cât și cel al bisericii care a devenit, după 535, Hagia Sophia: Megali Ekklesia (tot grecesc!)!… Și nu trebuie să ne mire faptul că, în aceeași vreme, mai multe zeci de locuitori traci, dintr-o așezare din sudul Peninsulei Balcanice, trimit(eau) o petiție către autoritățile (romane) ale localității, scrisă în grecește!… Tot așa se explică și tot în partea sudică a Balcanilor, dăinuirea numelui, cu rezonanțe dacice, al Plovdivului, evoluat din forma traco-dacă (tradusă din greacă, de traci bilingvi) Pulpudava (apoi Pulpudeva) – replică autohtonă a elenului Philippopolis… De fapt, după cum afirmă Gh. Ivănescu (1980) și S. Olteanu (2010), modificarea lui a în e pare a fi o influență elenă asupra graiului traco-dac balcanic din zonă… Tot așa, este posibil ca, în această a treia etapă, mai ales în zonele cu bilingvism greco-latin (Dobrogea, regiunea Sofiei, nordul Greciei), populația traco-dacă, în curs de romanizare (deci, chiar trilingvă, o vreme), să fi preluat și multe elemente specifice limbii grecești…

După intervalul 580-602, latina carpato-balcanică (dialectul traco-daco-roman al acesteia) se distanțează și mai mult de latina oficială (cu care, și așa, nu mai avea prea multe legături, transformându-se, până în secolul al IX-lea, într-un idiom neo-latin, limba română… Ruperea ultimelor legături, modeste, cu lumea latinofonă a fost accelerată de înlocuirea latinei cu greaca (580 d. Hr.) și de pătrunderea slavilor la sud de Dunăre (căderea frontierei dunărene a Imperiului – 602 d. Hr.).

Aieste rânduri (și gânduri) constituie o ipoteză de lucru, cu multe semne de întrebare (pe care mi le pun mie, în primul rând!), așa că „nu trageți în pianist!” 🙂

Încă un pas în direcția creării bazei de date administrative, la nivelul spațiului românesc Miercuri, sept. 18 2019 

Aseară am mai terminat o etapă, pe „drumul”, lung și anevoios, al creării bazei de date administrative, la nivelul spațiului românesc. Am găsit, cu ceva vreme în urmă, datele recensământului românesc din 2002. Cum, și fragmentele de teritoriu ce au aparținut României (din Ungaria, Ucraina, R. Moldova sau Bulgaria) au date, tot la nivel de localitate, cam din aceeași perioadă (exceptând R. Moldova, cu date din 2004, inclusiv Transnistria, toate celelalte țări au efectuat recensăminte în 2001), se poate porni, din perioada actuală, la alcătuirea bazei de date, la nivel de localitate (între informații urmând să intre nu doar numărul total de locuitori, ci și structura etnică a populației, exceptând Ucraina, unde există date pentru structura lingvistică). Etapa încheiată aseară a constat în separarea câtorva sute de comune nou-apărute, după 2002 (în total, în România, după 1989, au apărut peste 300 de comune noi, care se adaugă celor 2950 de municipii, orașe și comune, existente la căderea regimului comunist, cele mai multe – declarate după 2002) și, după verificarea finală, adăugarea și a mai multor sate nou-(re)apărute – cele mai multe, din județul Botoșani, dar, izolat, mai sunt unele și din județele Mureș, Buzău sau Giurgiu…

Urmează completarea datelor referitoare la structura etnică (din 2002, din rațiuni de „intimitate”/„informații confidențiale”, datele sub 5 locuitori, la nivel de localitate și sub 3 – la nivel de unitate administrativă elementară se trec cu semnul „*”; nu ar fi mai simplu ca, după ce specialiștii ar semna, cu bună-credință, un angajament că vor folosi datele doar în scop științific, informațiile COMPLETE ale recensămintelor – e vorba și de cel din 2011, existent, deocamdată, doar la nivel comunal! – să fie accesibile cercetătorilor?).

Apoi va urma o operațiune, probabil, și mai cronofagă: adăugarea semnelor diacritice, față de care administrația românească, în general (și nici cei care au efectuat și definitivat recensămintele nu fac excepție!), are o adevărată oroare. Mă rog, să zicem că, la vremea respectivă, prin anii 2002-2005, când au fost procesate datele, nu exista un soft cu caractere românești (ă, â, î, ș, ț), deși, ca student, în anii 1994-1996, lucrând la redactarea Revistei „Geea” (Revista Studenților Geografi din România), aveam, în Word Perfect, caractere diacritice românești, pe care le-am și folosit, de fiecare dată! Dar din faptul că, matale, funcționar în administrația românească, scrii „FANTINELE”, deci nu „FÂNTÂNELE” și nici măcar „FANTANELE”, ce pot eu să înțeleg, altceva decât lipsă de respect față de ce e românesc, în general și, în cazul dat, față de limba română??? Și asemenea „mo(n)stre” de lipsă de respect față de limba română am văzut și din partea celor care notează toponimia pe hărțile românești (și după 1989, nu doar în perioada comunistă) și chiar a celor care trec pe indicatoare numele de localități, râuri, străzi, etc… Ce să mai ceri unora ca aceștia să respecte regula lui â în interiorul numelor, sau a scrierii numelor masculine cu articolul hotărât –ul complet (în nume precum Râmnicul Sărat, Turnul Măgurele, Satul Mare)???

În fine, va trece și asta… Ulterior, având datele legate de populație, se pot realiza hărțile, la nivel comunal, prin metoda coeficienților de distribuție spațială, nu doar pentru Necoară/Nicoară și celelalte variante și derivate, pentru perioada actuală (că din acest motiv m-am oprit din inventarierea numelui menționat!), ci și pentru celelalte nume. Asta, în condițiile în care, la fondul de hartă, la nivel comunal, pentru perioada actuală, sper să pot adăuga, în timp, atât punctele/poligoanele și codurile pentru localități, cât și elementele legate de decupajul județean și de cel regional. În plus, plecând de la epoca contemporană, în baza de date vor fi adăugate satele dispărute, cele comasate și vechile nume ale celor existente, dar cu alt nume decât cel inițial, ca să nu mai tot „ghicesc”, nu doar pentru antichitate, cât mai ales pentru epoca medievală, unde se află cutare sau cutare sat unde sunt consemnate diferite antroponime, în colecțiile de documente istorice… Nici asta nu știu cât va dura (că e genul de activitate de care știi doar când o începi! 🙂 ), dar, ținând cont de câte bătăi de cap va da, sigur va dur(e)a!…

Despre forme vechi ale numelor creștine românești Duminică, sept. 15 2019 

Cel care a lămurit cel mai bine încadrarea diferitelor variante și derivate la un nume comun, numit nume-tulpină a fost N. A. Constantinescu (1963). Plecând de la această încadrare, forme ca Oană, Onea, Ionuț, Nuțu, Ionescu, Ivan, etc se încadrează în numele-tulpină Ioan, iar forme precum Ghiță, George, Gică, Ghițulică, Georgescu, Giurgiu și altelesunt incluse în numele-tulpină Gheorghie. Dar, numele românești cu caracter religios – numite nume calendaristice – au numeroase forme vechi, intrate în limba română din perioada în care traco-dacii, convinși de împăratul de origine traco-romană Constantin cel Mare, au decis să se romanizeze, prin creștinare, învățând, direct în latinește, Tatăl Nostru și/sau Crezul…

Numărul formelor moștenite din perioada secolelor IV-VI (cea în care atât Imperiul roman a mai avut latina ca limbă oficială, înlocuită cu greaca, în anul 580, dar și prezența la Dunăre a Imperiului a fost o realitate – până în anul 602, în care slavii au pătruns în Peninsula Balcanică) sunt foarte numeroase, fie și dacă ne luăm doar după cele consemnate de autorul citat, în Dicționar onomastic românesc.

Este vorba, mai întâi, de forme vechi ale numelui Cristofor: Chrestus, Cristus (forme atestate în antichitatea traco-daco-romană), Crestu, Crestina, Crestâna, Cristu, Cristul, Crist, Criste, Cristea, Cristescu, Cristel, Cristache, Cristiian, Cristian, Cristănel (nume purtat de un vlah/român din Galiția, atestat în 1476), Cristin, Cristina, Cristiu, Criștiu, Cristocea, Cristoman, la care se adaugă și toponime precum Cristești, Cristinești. Toate derivă de la apartenența neamului nostru la Legea lui Iisus Christos, religia creștină. În ierarhia numelor românești, patronimul Cristian se situa pe locul 21, în Evul Mediu (secolele XI-XV) și are poziția 17 – în zilele noastre.

Crăciun a lăsat și el mai multe forme: Crăciun, Crăciunescu, Crăciunel Crăciuna, Crăciunaș, Crăciunu, Cârciun, unele dintre ele și cu reflectare toponimică: Crăciunești, Kracunov (în Macedonia de Nord), Karacunov (în Ucraina), Crăciuneni, Crăciunel, Crăciuna. Merită amintit faptul că, din secolul al IV-lea, Sărbătoarea Nașterii Domnului – 25 Decembrie – este menționată, în calendarul popular, cu forme precum Crăciun – la dacoromâni, sau Cârciun – la aromâni. În Evul Mediu, numele ocupa locul 63, iar astăzi se află pe poziția 47.

Patronimul Ioan are numeroase forme vechi: Ziane, Zana, Ziianu, Zeanu, Zan, Zana, Zană, Zance, Zanciu, Zancea, Zănco, Sânzian, Sânzianu, Sâmzian, Sânzioana, Sâmzeană, Simzian, Simzean, Simzeana, Simziana, Simdziana, Sănziene, Sâmziene, Sâmzuiene, Sânziene, Sânzenii, Sănză, Cosânzeana, iar, ca toponime – Sâmzinești, Osinziani. Mai amintim și numele sărbătorii Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul – Sânziene. Numele, extrem de frecvent, era primul în ierarhie în epoca medievală, iar azi este al doilea, după Popa.

De la numele Petru au derivat forme ca: Pietrea, Pietra, Pietro, Pietrul, Pietrana, Pietrimanul, Peatră, Chetrian, Chetroiu, Sâmpietru, Sempietru, Simpetriu, Simpetru, Simpietru, Simpătru, Sânpetru, Sănpătru, Sănchitru, Sum-Chetru, cu reflexe toponimice, de pildă, în formele Pietrilești, Pietrimanul. Amintim că și numele sărbătorii este, în varianta populară, Sâmpietru, Sum-Chetru (această formă – la românii balcanici). În Evul Mediu, numele se afla pe poziția a treia, iar în prezent ocupă locul 11.

De la numele Sfântului Apostol Andrei au rezultat formele Îndrea, Îndreiu, Îndreiasa, Îndriiu, Îndreeși, Îndreica, Indre, Indrea, Indrei, Indrii, Indrieș, Indreș, Indrul, Undrea. De la numele sfântului, luna care începe după 30 Noiembrie (Ziua Sfântului Andrei) – decembrie – poartă, de aproape 2000 de ani, un nume derivat de la acesta: Îndrea, Undrea (aromânii îi spun Andreu). Patronimul era al doisprezecelea în Evul Mediu și are locul 33 în zilele noastre.

Gheorghie are o mulțime de variante și derivate vechi: Giorzu, Giorzul, Giordzu, Gorza, Jordzeanul, Joarză, Zorza, Sors, Zorzi, Jurge, Zorge, Zorj, Zorzilă, Zuze, Zuza, Sângeorz, Sângeors, Sămgiorz, Sângiorgi (atestat și la aromâni), Sângeorgiu, Sânjorz, Somdžordz (notat la meglenoromâni), Sânzor, care se regăsesc și în plan toponimic: Giordzești, Sângeorzeni, Sângeordz, Sângeorz-Băi. Ținând cont de importanța sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Gheorghie, Purtătorul de Biruință (continuator al legendei cavalerului trac), rămas, din Evul Mediu, un sfânt militar (a fost și este protectorul Armatei), Ziua Sfântului Gheorghe se cheamă, la toți românii, Sângeorz, Sângiorgi. În ierarhia medievală, patronimul era pe locul 8, iar în prezent deține locul 4.

Patronimul Vasilie are atât forme vechi, derivate de la forma latină Basilius – Basu, Basa, Băsa, Basea, Băsăscul, Băsan, Băsanul, Băseanu, Basina, Băsica, Basâna, Basoc, Băsoc, Băsoi, Basilca, Basoba, Bascu, cât și de la cea de influență greacă, Vasilios – Vasiiu, Vasâi, Vasii, Vasi, Vasâe, Vasieș, Văsiia, Văsie, Vasiica, Vasăi, Văsiu, Văsiescu, Văsioiu, Văsâiu, Văsăiu, Văsiian, Văsâian, Văsăian, Sânvăsâi, Sânvăziiu, Sânvăzii. O parte a acestor forme se regăsește și în toponimie: Șiul, Băsăști, Băsești, Băseni, Basinți, Văsieni, Văsâești), iar sărbătoarea populară se numește, până azi, Sânvăsâi. Antroponimul deținea locul 45 în Evul Mediu, iar azi se află pe poziția 19.

Teodor are și el o mulțime de forme vechi: Toader, Toadăr, Toadir, Toadea, Toador, Doder, Toager, Toadru, Toadin, Toadina, Sântoader, Sân-Toadir, Sintoader, Sâmtoader, care au pătruns și în toponimie: Todirești, Toderești, Todireni, Toderița, Toager. Și numele sărbătorii a rămas, în popor, Sântoader. În epoca medievală, numele ocupa poziția a unsprezecea, iar azi se află pe locul 7.

La fel se întâmplă și cu Dimitrie: Medru, Medra, Medre, Medrea, Mădrin, Medrega, Sâmedru, Sămetru, Sămedru, Simiedriu, Sumedru (prezent la aromâni), Sumedrea, Simedru, Simedriu, Simedrea, Asimedria (la aromânii din Grecia), care are și derivate toponimice: Simidreni, Semendria (azi – Smederevo, în Serbia, probabil, de la un Sâmedru), Sâmedru (numele vechi al Romanului, atestat ca Târgul lui Sâmedru, în veacul al XIV-lea, apoi – Târgul lui Romașcu și abia după 1394 – Târgul Romanului). Având, ca și Sângeorzul, importanță în calendarul pastoral, nu doar Ziua Sfântului Dumitru (26 Octombrie), ci chiar toată luna respectivă, se numește, în calendarul popular al aromânilor Sumedru. Patronimul se afla, în Evul Mediu, pe locul 17, iar în prezent se găsește pe locul 5.

De la numele Sfântului Prooroc Ilie au rezultat formele Elie, Eliescu, Elișor, Iliat, Sinteliia, Sântilie (nume purtat și de un român din Serbia medievală), Sântiliie, Sântilia, Sântiliei, Sindile. Asemenea forme se regăsesc și în toponimie Sântilia (sat medieval în Vlahia Mică balcanică), Sâmptilia (nume purtat de o biserică la Suceava). Menționăm și faptul că, în calendarul popular, sărbătoarea din 20 Iulie se cheamă Sântilie. De la locul 30, în epoca medievală, patronimul a urcat pe poziția 22, în zilele noastre.

Nicolae a dat o multitudine de forme, care întăresc vechimea derivatelor de la (greco-)latinul Nicola(s), prin prezența rotacizării lui l, trecut în r: Necora, Necorescu, Necoriț, Necorița, Necoriciu, Necoar, Necoară, Necurea, Necurca, Nicoară, Nicoarea, Nicora, Nicorie, Nicoră, Nicore, Nicoreța, Nicoriță, Nicorescu, Nicorici, Nicăruș, Nicuruș (aceste două forme circulă la aromâni), Micor (atestat în Croația), Micora, Micurici, Coru, Corescu, Corici, Coricescu, Sânnicoară, Simnicoară, Simnicoră, Sâmnicoară, Sânicoară, Sâmnicon (ultima – în Banat). Asemenea forme se regăsesc și în toponimie: Nicorești (în Moldova), Nicoriță (numele unei biserici ieșene), Nicoreni (în Basarabia), Sânnicoară (în Ardeal). Ultima formă toponimică este și cea cu care este marcată sărbătoarea, în calendarul popular, la 6 Decembrie – Sânnicoară. Antroponimul era al doilea în Evul Mediu, iar azi se situează pe locul 14.

Numele Marin are și el numeroase forme: Marin, Mărin, Marinici, Marinescu, Marinete, Marinică, Marinicu, Marinicea, Marinicel, Marinciu, Mărinaș, Mărinel, Mărinoiu, Marincaș, Măriniciu, Mărânca, Sumarin, Sumarina, Samarina. La fel, unele dintre ele se constată și în plan toponimic: Marinești, Marineanca, Marinici, Samarina (acesta din urmă – sat aromânesc, în Munții Pindului), Sumarinești, Samarinești (localitate în Oltenia). În izvoarele medievale, numele se afla pe poziția 114, urcând, în zilele noastre pe locul 10.

Patronimul Anton este atestat rar în forme vechi – Întonie (consemnată în Ardeal)dar, tocmai pentru că apare o asemenea formă, l-am inclus aici. În Evul Mediu, patronimul se afla pe poziția 78, coborând, în zilele noastre pe locul 96.

Și încheiem această enumerare cu numele Sfintei Fecioare Maria – de la care derivă fie antroponime – Simtă Mărie, Sântămărie, Stămărie – fie nume de localități – Sântămăria-Orlea – fie, cel al sărbători(lor): Sântămărie, Stămărie (această ultimă formă – la aromâni). În epoca medievală, antroponimul se afla pe poziția 64, iar azi se situează pe locul 65.

Pare oarecum surprinzător faptul că nu avem asemenea atestări de la numele împăratului Constantin cel Mare, și nici de la cel al mamei sale, împărăteasa Elena. Pe de-o parte, însă, este posibil ca asemenea forme să fi rămas identice, asemănătoare, la români, cu cele ale vecinilor – slavi (bulgari, sârbi, macedoneni), greci, albanezi…, iar pe de alta, discreția cu care a acționat Constantin cel Mare (nu au rămas mărturii documentare ale întâlnirii sale cu marii preoți ai lui Zamolxe, pe care i-a convins să devină preoți creștini, undeva între anii 313 și 318) ar putea explica o asemenea absență… În orice caz, ambele nume, și mai ales cel al lui Constantin – cu variantele și derivatele sale -, compensează această lipsă prin situarea lor, continuă, din Evul Mediu, până azi, între numele cu frecvență ridicată (în Evul Mediu, Constantin era al 22-lea, iar Elena – pe locul 73, iar astăzi, Constantin e al treilea, după Popa, Ioan și înaintea lui Gheorghie, în vreme ce Elena nu se mai află în top 100).

De asemenea, se observă că, dintre numele feminine, doar cel al Maicii Domnului este prezent aici, fapt, de altfel, explicabil: cultul Maicii Domnului este bine răspândit la români, nu doar la cei (greco-)catolici, ci și, mai cu seamă, la cei de confesiune ortodoxă.

Se observă, din cele menționate, că, în funcție și de numărul mare de variante și derivate vechi (folosite continuu, de la finalul antichității), numele amintite se regăsesc, în general, între primele 50, în ierarhia medievală și/sau actuală (cu mici excepții – parțial, Crăciun, Marin, în Evul Mediu, Anton, Maria), dar toate se află, din epoca medievală spre zilele noastre, în „top 100” (inclusiv Constantin și, parțial, Elena). Mă rog, aici trebuie adus amendamentul că, în ambele perioade – și în cea medievală, și în cea actuală – inventarierea și însumarea tuturor variantelor acestor patronime, la numele tulpină este incompletă.

Pe lângă rotacism (l trecut în r), prezent în formele derivate de la Necoară/Nicoară, notăm și modificarea lui a nazalizat (an) latinesc în î (în/ân), prezentă în forme ca Îndrea, Întonie, dar și în cele în care san(ctus) latinesc a evoluat spre sân(tu) românesc: Sânziene, Sânjorz, Sâmpietru, Sânvăsâi, Sâ(n)medru, Sântilie, Sânnicoară, Sântămărie… Toate aceste modificări s-au petrecut, probabil, începând cu romanizarea prin creștinare a traco-dacilor și înainte ca strămoșii noștri să preia de la slavi actuala formă – sfânt(u)/sfânta. Probabil, după ce formele sanctus/sancta au circulat, o vreme, în variante traco-daco-romane – *săntu/*sănta (până prin secolele VIII-IX, probabil), ulterior, după creștinarea slavilor balcanici (veacul al IX-lea) și adoptarea lui î/â de la ei, de către români (prin asimilarea acelor slavi care conviețuiau cu strămoșii noștri), formele n(tu)/sânta au circulat, o vreme, în paralel cu cele preluate de la slavi (sau, mai degrabă, hibride) – sfânt(u)/sfânta, care, probabil din vremea impunerii slavonei ca limbă bisericească și a alfabetului chirilic (undeva, prin secolele XII-XIV), au devenit formele oficiale ale ierarhiei religioase românești până astăzi.

Notăm și atestarea – mai rară, e adevărat – a unora din formele amintite, la românii din afara spațiului românesc actual (unii dintre ei – dispăruți, în epocile medievală și/sau modernă): în Croația, Serbia, Bulgaria, Macedonia de Nord, Albania, Grecia, dar și în Ungaria, Ucraina, Bielorusia, Polonia, Slovacia, Cehia…

În loc de concluzie, dacă formele vechi, rezultate de la aceste nume, sunt așa de numeroase, cât va dur(e)a până vor fi inventariate toate, măcar la nivelul spațiului românesc, dacă nu al spațiului carpato-balcanic, măcar pentru perioada actuală, dacă nu de la finalul antichității până azi? Am (o parte de) răspuns: acum o lună am început inventarierea variantelor și derivatelor de la Necora, Necoară, Nicora, Nicoară, etc, doar pentru perioada actuală și treaba nu este, încă, finalizată…

Și, la final, această modestă trecere în revistă a numelor creștine vechi, moștenite de români, se vrea și un răspuns tuturor acelora care se tot uită la „maica Rusie” ca la „mama” tuturor „pravoslavnicilor” creștini! Când s-au creștinat rușii, pe la sfârșitul secolului al X-lea (în 986!), poporul român avea deja câteva secole bune de când SE NĂSCUSE CREȘTIN! CREȘTINISMUL ROMÂNESC ÎȘI ARE RĂDĂCINILE DE LA ROMA (UNDE ÎMPĂRĂȚEA CONSTANTIN CEL MARE, ÎN 313, CÂND A OFICIALIZAT CREȘTINISMUL), EVENTUAL CONSTANTINOPOL (UNDE ACELAȘI ÎMPĂRAT TRACO-ROMAN A MUTAT CAPITALA IMPERIULUI, ÎN 330!), ÎN „HAINE LATINEȘTI”, NU DE LA MOSCOVA, ÎN „VEȘMINTE RUSEȘTI”!

Nume legate de Înălțarea Sfintei Cruci Sâmbătă, sept. 14 2019 

Azi este prăznuită Înălțarea Sfintei Cruci, cea mai veche sărbătoare închinată cinstirii lemnului sfânt.

De la numele sărbătorii se leagă patronime precum Cruce – atestat în Moldova, Cruciță – în Apuseni, poate și Cruciatu – notat în Țara Loviștei. De asemenea, notăm localitățile cu numele Crucea, Siliștea Crucii și altele. Originarii din asemenea sate poartă nume precum Cruceanu, Crucianu – notate în Moldova și în Ardeal.

Tot astăzi este o zi importantă pentru municipiul Brăila, deoarece, la 2/14 septembrie 1829, s-a semnat Tratatul de la Adrianopol, prin care raialele otomane, de la nord de Dunăre – Turnu, Giurgiu și Brăila – au fost retrocedate Țării Românești. Toate cele trei orașe au cunoscut o dezvoltare remarcabilă sub administrația românească, dar cel mai mult a beneficiat Brăila, care a devenit unul dintre cele mai însemnate porturi dunărene.

Geografie istorică+Antroponomastică geografică Miercuri, aug. 28 2019 

Au apărut, zilele acestea, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, lucrările Geografie istorică și Antroponomastică geografică.

Geografie istorică este rodul a aproape 20 de ani de muncă, începând din toamna anului 1999, când, după intrarea la doctorat, s-a născut prima parte a cursului, legată de boierii din Țara Oltului. Mă rog, preocupările în domeniu erau mai vechi (începând chiar din anii 1993-1996, cu prilejul diferitelor documentări în zonă, legate de unele articole științifice sau de lucrarea de licență), dar trecerea la o viziune structurată, care să treacă la un nivel supra-regional (național și chiar internațional) s-a conturat în ultimele două decenii.

Cealaltă lucrare, Antroponomastică geografică a apărut ca urmare a preocupărilor din ultimii ani, legate de realizarea Tezaurului Antroponimic al Țării Oltului. Am extins, în timp, documentarea legată de semnificația geografică a numelor de persoană, la nivel național și chiar internațional. Lucrarea e doar un „semnal”, deocamdată, urmând a fi extinsă, amplificată și adaptată, cum, dealtfel, va fi și celălalt curs, antemenționat.

Ambele cărți sunt un modest omagiu adus eforturilor făcute de cei care, de-a lungul multor ani, au făcut posibilă Unirea din 1859, Independența din 1877 și Unirea din 1918. Lucrările sunt dedicate Centenarului și nu e nici o greșeală că n-au apărut anul trecut: Centenarul, din punctul meu de vedere, a început în 27 August 2016 (atunci s-a împlinit un secol de la intrarea României în Războiul pentru Întregire, când primele trupe ale Armatei Române au intrat în Ardeal și Bucovina) și se va încheia la 28 Octombrie 2020 (când se va împlini un veac de la semnarea de către Regatul Unit, Franța, Italia, Japonia și România a Tratatului care a recunoscut Unirea Basarabiei cu Țara).

De asemenea, ambele – dar, mai ales Geografie istorică – se constituie într-un răspuns dat domnului Filip (localnic din Vidin), care, cu prilejul aplicației geografice a Congresului SGR din iunie 2015 a remarcat, cu obidă: „Să vă fie rușine, românilor din România, că în cărțile voastre nu scrie nimic despre noi, românii din dreapta Dunării!” Acum, am conștiința împăcată: este cineva care a scris (și) despre ei și nu într-o carte, ci în două! Mulțumesc lui Dumnezeu și tuturor acelora care au făcut posibilă apariția lor și sper ca aceste cărți să ajungă și la românii de la sud de Dunăre!

Despre câteva toponime din regiunea Dunării de Jos Miercuri, aug. 21 2019 

Continuăm „periplul” toponimic de acum câteva zile, cu câteva cuvinte despre mai multe nume din aria sudică a Basarabiei (Bugeac) și din Dobrogea (inclusiv Cadrilaterul).

Dacă spre litoral toponimele autohtone vechi – traco-dace și traco-daco-romane – sunt mai rare, înspre Dunăre ele apar mai des. Menționăm aici numele Carsium, Durostorum, Altinum, care au evoluat spre toponimele Hârșova, Dârstor (azi, Silistra), Oltina. Probabil, tot un nume vechi e și cel al Tighinei, dacă el va fi evoluat dintr-un vechi grecesc Antigonae.

Influența slavă se observă în nume precum Cernavoda, Rasova, Somova, Lipnița și altele. Primul nume slav are și un echivalent turc – Carasu, nume purtat de un mic curs de apă pe care a fost construit o parte din traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră (ambele având semnificația de „apa neagră”). Probabil, între numele slav și cel turcesc, a existat și o formă medievală românească.

Stăpânirea otomană de mai mult de patru secole, ca și influența tătară în Bugeac, explică numărul mare de toponime turco-tătare: Bugaz, Tuzla, Tatarbunar, Erdec-Burnu, Bașpunar, Murighiol, Babadag, Beștepe, Siutghiol, Techirghiol, Tatlageac, Suiugiuc, Alfatar, Accadânlar și multe altele. Tot de origine turcă pare a fi și numele Dobrogei, derivat dintr-un Dobrodji-ili = „țara/ținutul lui Dobrotici/Dobrici„, cel mai de seamă conducător al regiunii. Numele Bugeacului, despre care am mai vorbit, este de origine cumană.

Totuși, prezența românească este o realitate veche, chiar și spre litoral, așa cum o dovedesc nume ca Nerușai (deformare a unui Norocei), Halilești, Sărata, Babele, Reni – din Bugeac, Crișan, Lacul Roșu – din Delta Dunării, Niculițel, Măcin, Dăeni – din nordul Dobrogei, Năvodari, Mamaia – din partea centrală a regiunii, Vlahlar, Vlahchioi – din sudul Dobrogei, astăzi, la Bulgaria. De fapt, tot acolo, în zona stațiunii Albena, există o rezervație naturală, numită Baltata, în cuprinsul numelui căreia doar sufixul -ta e bulgăresc.

Ca o paranteză, că tot am pomenit de renumita stațiune, aceasta a apărut pe locul-zis La Mamaia, lângă care se afla și locul numit La Tataia (ambele apăreau pe harta topografică antebelică). Dacă primul nume amintit a rezistat, La Tataia a dispărut, de mai bine de un secol… Numele Năvodari are, pe de altă parte, legătură cu pescuitul.

Încheiem cu câteva cuvinte despre numele Mării Negre. Grecii au numit-o, inițial, Pontus Axeinos – „mare inospitalieră”, dar, temându-se de reacția „Zeului Mării”, Poseidon, au rebotezat-o „Pontus Euxinos„, nume păstrat și de romani, și de bizantini. Instaurarea dominației otomane, în veacul al XV-lea, a dus la consacrarea numelui actual. Din Kara-Deniz, prin traducere au rezultat „Marea Neagră” – în română, „Cerno(e) More” – în rusă, ucraineană și bulgară. Numele n-are legătură cu nuanțele mai întunecate ale apei, ci cu poziția nordică, prin raport cu Asia Mică, nucleul Imperiului otoman, dar și al Turciei de azi. „Kara” = nord, „Ak” = sud: astfel, numele Mediteranei, situată la sud de Turcia, este Ak-Deniz = „Marea Albă”.

Românii au utilizat alt nume, atunci când au dat unul. Astfel, Mircea cel Bătrân (1388), se intitula „singur stăpânitor… până la Marea cea Mare„, iar Roman Vodă Mușat (1394) – „mare voievod și domn… de la munte până la Mare„. Sintagma muntenească – Marea cea Mare – lasă să se înțeleagă că românii aveau contact cu mai multe mări – istroromânii/morlacii, cu Marea Adriatică, aromânii, cu mările Ionică și Egee, iar meglenoromânii, ca și dacoromânii munteni și moldoveni, cu Marea Neagră – considerată cea mai întinsă dintre mările cunoscute în Evul Mediu de români.

Dealtfel, românii au și navigat în epoca medievală pe Marea cea Mare, în veacurile XIV-XV fiind frecvent amintite corăbiile muntenești și, mai ales, pânzarele moldovenești. Tradiția de navigatori a fost reluată în epoca modernă, fapt ilustrat fie prin cărți/filme – de pildă, „Toate pânzele sus!” – fie prin relatările lui Iuliu Popper, membru al SRRG, care a ajuns până în Țara de Foc. Acesta a trimis cu regularitate scrisori către SRRG (se pare că Radu Tudoran s-a inspirat, în cartea amintită, din relatările lui Popper). Pe urmele lui Iuliu Popper a fost, cu mai bine de un secol mai târziu, geograful ieșean Gheorghe Romanescu, originar din satul Malcoci, de lângă Tulcea…

Pagina următoare »