Repartiția actuală a purtătorilor antroponimului Înton Sâmbătă, mart. 28 2020 

Ca și Îndrea/Undrea, care au derivat din forma greco-latină Andreas, numele Înton(ie) a evoluat din latinescul Antonius, formă prezentă, în lumea romană, chiar de dinaintea începutului erei creștine.

La nivel mondial, se mai consemnează, în prezent, aproape 6 mii de purtători ai acestui nume. Cele mai mari ponderi se constată în R. Sud-Africană – 44,99%, R.D. Congo – 27,92%, Camerun – 15,21%, Lesotho – 2,88%, Grecia – 1,84%, Nigeria – 1,8%, Botswana – 1,49%, Namibia – 1,37%, Rusia – 0,84%, Franța – 0,8%. În toate statele africane amintite este vorba doar de omofonie cu formele menționate mai sus, iar în Rusia – de rezultatul unor migrații, fapt ce poate fi constatat, în parte, și în Franța (unde este posibil, cum am văzut și în cazul altor nume, ca asemenea forme să se fi păstrat, ca și în spațiul carpato-balcanic, din perioada imperială romană). În România și R. Moldova nu mai există azi asemenea forme – atestate, totuși, în trecut (N. A. Constantinescu, 1963) – atestări actuale consemnându-se doar în regiunea Cernăuți (Ucraina).

În ceea ce privește spațiul carpato-balcanic, au fost înregistrați peste 100 de locuitori care poartă acest nume. Peste 99% se înregistrează în Grecia și aproape 1% – în Ucraina. În Grecia, cele mai multe atestări se consemnează în Kentriki Makedonia – 62,16% (regiune unde există și azi o importantă minoritate românofonă – aromâni și meglenoromâni), urmată de Attiki – 18,92% și Peloponnisos – 14,41%. În Ucraina actuală, regiunea Cernăuți este singura unitate administrativă nord-dunăreană cu asemenea atestări, prezente în localitatea Igești din județul (interbelic) Storojineț, prin forma Inteneko (probabil, o deformare, de la un Intonucu, fapt confirmat de prezența, în aceeași regiune – dar și la Chișinău și în Transnistria, a formei Antonuk și de atestarea, din nou, în Basarabia, a uneia derivate – Antonociuc).

Repartiția spațială a purtătorilor numelui Elie (Ilie) Vineri, mart. 27 2020 

Patronimul menționat – alături de forma sa derivată, Sântelie/Sântilie – datează, de asemenea, din primele secole ale erei creștine, evoluând, din forma Elias – Elie, respectiv, din Sanctus EliasSântelie – ambele, de origine latină.

Din cei 33,5 mii de purtători ai numelui, cei mai mulți se regăsesc în Haiti – 28,32%, Franța – 16,23%, Rwanda – 12,02%, Etiopia – 9,6%, Statele Unite – 9,21%, Camerun – 4,19%, R.D. Congo – 3,31%, Canada – 2,54%, Tanzania – 1,78%, România – 1,7%, R. Sud-Africană – 1,61% și altele. R. Moldova are un procent mai modest – doar 0,17%.

Ca și în cazul altor antroponime analizate, în țări africane ca Rwanda, Camerun, R.D. Congo, Tanzania, R. Sud-Africană este vorba despre asemănare sau identitate formală – mai puțin vizibilă, probabil, în Etiopia, una dintre puținele țări africane majoritar creștine. În Canada și în Statele Unite, probabil și în Haiti, ponderile ridicate consemnate sunt rezultatul unor curenți migratorii, singurele țări care moștenesc direct formele din vremea Imperiului roman fiind Franța, România și, la un nivel mai modest, R. Moldova.

La nivelul spațiului carpato-balcanic s-au înregistrat puțin peste 740 de ocurențe. Cu procente semnificative se evidențiază România, care cumulează, singură, peste trei sferturi din total – 76,72%, urmată de Turcia – 9,83%, R. Moldova – 7,67%, Ucraina – 2,15%, Grecia și Bielorusia – 1,21% fiecare și Bulgaria – 1,08%.

Remarcăm că, pe lângă consistenta prezență în spațiul românesc (aproape 85% din total), și, de acum, obișnuita prelungire spre nord a atestărilor unor asemenea nume – în Ucraina și Bielorusia -, se înregistrează valori cât de cât importante și la sud de Dunăre, nu doar în state balcanice ca Bulgaria și Grecia, ci chiar și în Turcia (unde, spre deosebire de celelalte țări sud-dunărene, care au avut și au și un element românesc, s-ar putea ca aceste forme să fi supraviețuit din perioada romano-bizantină).

Dacă ne referim la regiunile cu cele mai numeroase atestări ale antroponimului, pe primele locuri, dintre cele românești, se situează Muntenia – 28,13%, București-Ilfov – 20,86%, Oltenia – 20,32%, Basarabia – 5,92% și Moldova – 2,42%. În Maramureș, Ardeal, Dobrogea și Transnistria atestările sunt foarte rare – sub 1%, iar în Bucovina, Banat, Secuime și Găgăuzia nu am consemnat asemenea forme. Între celelalte unități administrative se remarcă Attiki – 0,67% și Notio Aigaio – 0,54%, în Grecia, Konya – 8,48 și Istanbul – 1,21, în Turcia, Odes’ka oblast’ – 0,67% și Dnipropetrovska oblast’ – 0,54%, în Ucraina și Vicebsk – 0,67%, în Bielorusia.

Mai notăm o altă excepție: din totalul purtătorilor acestor patronime, la nivelul spațiului carpato-balcanic, peste 600 (82,5%) sunt variante și derivate ale lui Sântelie: Sindila, Sindilă, Sindile, etc, acestea fiind consemnate, aproape exclusiv, în România și în R. Moldova.

Distribuția spațială a purtătorilor numelui Medru Luni, mart. 23 2020 

Patronimul Medru a evoluat din forma latină Demetrius, având aceeași vechime ca și formele Sâmedru/Sumedru, derivate din forma, tot latină, Sanctus Demetrius.

La nivel mondial s-au consemnat peste 31,2 mii de purtători ai acesui antroponim, cu toate variantele și derivatele sale. Cele mai mari ponderi se înregistrează în India – 27,9%, România – 15,24%, Polonia – 10,62%, Statele Unite – 5,79%, Filipine – 5,49%, Franța – 3,58%, Egipt – 3,5%, Norvegia – 3,07%, Indonezia – 3,01, R. Moldova – 2,66%, R. Sud-Africană – 2,33%, Rusia – 2,26%, Tanzania – 1,86%, Thailanda – 1,83%, Grecia – 1,43%, Yemen – 0,98%.

În cazul formelor din India, Filipine, Egipt, Norvegia, Indonezia, R. Sud-Africană, Tanzania, Thailanda și Yemen este vorba de o identitate formală, de o omofonie și atât. Patronimele consemnate în Statele Unite și Rusia, parțial și în Franța, se datorează migrațiilor, în această din urmă țară fiind vorba, ca și în cazul altor nume, analizate anterior, de păstrarea unor forme vechi, datând din epoca romană imperială, de la începuturile creștinismului. Pe de altă parte, consemnarea unor asemenea antroponime, pe lângă cele din România și R. Moldova – cu un element român(ofon) majoritar – și în Polonia și Grecia se explică prin prezența veche a unui element traco-dac romanizat, devenit românesc, asimilat în mare măsură.

Pentru spațiul carpato-balcanic am consemnat peste 9,9 mii de purtători ai acestui patronim. Procentele cele mai însemnate se constată în România – 47,9%, Polonia – 33,39%, R. Moldova – 8,35%, Grecia – 4,47%, Ucraina – 2,12%, Cehia – 1,4%, Bielorusia – 1,06%. Remarcăm, pe lângă extensiunea mai veche spre nord și vest a elementului românesc – asimilat, în mare măsură – aceeași prezență, mai modestă, a unor asemenea nume în arealul balcanic, unde doar Grecia are valori mai importante. Această păstrare a numelui se leagă, probabil și de importanța activităților pastorale la aromâni, o dovadă în acest sens fiind și faptul că, pe lângă numele popular al zilei Sfântului Dimitrie (26 octombrie), întreaga lună menționată se numește Sumedru. În celelalte țări balcanice, fără a lipsi, asemenea patronime se consemnează, izolat, în Bulgaria, Cipru și Turcia, iar în statele carpatice – în Austria, Ungaria și Slovacia.

Dintre regiunile spațiului românesc, cu procente semnificative la nivelul spațiului carpato-balcanic se evidențiază Ardealul – 21,87%, urmat de Moldova – 6,9%, Basarabia – 6,76%, Muntenia – 6,19%, Crișana – 2,88%, Oltenia – 2,59%. Dintre entitățile administrative actuale din celelalte țări carpato-balcanice ies în prim-plan regiunile Kentriki Makedonia – 1,38%, Thessalia – 1,37%, Attiki – 0,87% și Sterea Ellada – 0,78% (Grecia), Severovýchod – 0,35% și Praha – 0,32% (Cehia), Lubelskie – 10,3%, Malopolskie – 8,05%, Slaskie – 3,32%, Dolnoslaskie – 2,46%, Lubuskie – 1,14%, Zachodniopomorskie, Warminsko-Mazurskie – 0,69% fiecare, Podkarpackie – 0,52%, Wielkopolskie – 0,48% (Polonia), Cernăuți – 0,36% (Ucraina), Miensk (Horad) – 0,4% și Miensk – 0,3% (Bielorusia).

Această repartiție spațială, care se suprapune și peste vechile arii pastorale vlahe/volohe/românești din Cehia, Polonia, Ucraina și Bielorusia, întărește presupunerea că, exact ca în cazul aromânilor, păstrarea numelui Medru/Sâmedru se leagă de însemnătatea sărbătorii de la 26 octombrie în calendarul păstoresc. Pe de altă parte, prezența importantă a acestor forme în regiunea Cernăuți confirmă apartenența străveche a acesteia, până azi, la spațiul românesc.

Răspândirea geografică a antroponimului Toader Duminică, mart. 22 2020 

Continuăm astăzi prezentarea distribuției spațiale a formelor vechi românești ale unor antroponime creștine. Între acestea se înscrie și numele Toader, cu forma Sântoader, ambele cel puțin la fel de vechi, cu începuturi în primele secole creștine. Cele două forme provin din cele latinești – Theodorus, respectiv Sanctus Theodorus.

La nivel mondial, am consemnat aproape 51 de mii de purtători ai unor asemenea nume, cu tot cu variante și derivate. Cel mai frecvent, purtătorii acestora apar în România, cu mai bine de 4/5 din total – 80,84%, urmată de Ucraina – 3,87%, R. Moldova – 3,69%, Statele Unite – 1,77%, Spania – 1,63%, Rusia – 1,24%, Serbia – 0,84, Canada – 0,77%, Ungaria – 0,74%, Uruguay – 0,6%, Argentina – 0,56%, Bosnia-Herțegovina – 0,47%, Italia – 0,4%, Franța – 0,28% și Regatul Unit – 0,23%.

Din nou, dacă prezența însemnată în state ca Ucraina, Ungaria, Serbia și Bosnia-Herțegovina se leagă atât de prezența – trecută și/sau actuală a unor comunități român(ofon)e – în Statele Unite, Canada, Regatul Unit și Rusia avem de-a face cu rezultatul unor emigrări românești, mai vechi sau mai noi… În schimb, fără a nega, și acolo, măcar în parte, rolul unui proces migratoriu românesc, în Italia, Franța, Spania (de unde acestea au fost duse, ulterior, peste Ocean, în America Latină – Uruguay, Argentina) credem că este vorba, la cote mai modeste ca în cazul altor patronime, de forme păstrate – în mai mică măsură decât în spațiul carpato-balcanic – de la finalul antichității latin(ofon)e.

Dacă schimbăm nivelul analizei, doar la scara spațiului carpato-balcanic, observăm că din cele peste 46,3 mii de ocurențe, peste 90% se consemnează în cele două state românești, dintre care România cumulează 88,74%, iar R. Moldova – 4,07%. Cu ponderi semnificative se evidențiază și Ucraina – 4,17%, Serbia – 0,93%, Ungaria – 0,82% și Bosnia-Herțegovina – 0,52%. Notăm, astfel, faptul că extensiunea patronimului depășește limitele spațiului românesc actual spre nord, vest și sud-vest. Iarăși, fără a lipsi, atestările acestor forme în regiunile balcanice care s-au aflat sub autoritatea Imperiului roman (de răsărit, din 395), sunt mult mai rare. Am notat asemenea nume în Bulgaria, Turcia, Cipru, Grecia, Kosovo, Muntenegru, Croația și Slovenia. De asemenea, dintre celelalte țări nord-dunărene (carpatice), cu prezențe mai modeste amintim Austria, Cehia, Slovacia, Polonia și Bielorusia.

Regiunile românești cu cele mai însemnate ponderi ale patronimului analizat sunt Muntenia – 24,16% din totalul carpato-balcanic, Moldova – 23,21%, Ardeal – 12,59%, București-Ilfov – 11,23%, Crișana – 4,58%, Dobrogea – 4,5%, Basarabia – 2,9%, Banat – 2,8% și Oltenia – 2,72%. Dintre celelalte entități administrative carpato-balcanice se remarcă regiunile Cernăuți – 2,83% și Transcarpatia (Zakarpats’ka oblast’) – 0,7% (Ucraina), Közép-Magyarország – 0,32% și Észak-Alföld – 0,31% (Ungaria), Beograd – 0,37%, Vojvodina – 0,29% și Juzna i Istocna Srbija – 0,26% (Serbia), Republika Srpska – 0,41% (Bosnia-Herțegovina).

De fapt, prezența însemnată a unor forme ale numelui și în două state situate în nord-vestul Peninsulei Balcanice (Bosnia-Herțegovina, Serbia) pare a demonstra atât vechimea numelui Toader, cât și faptul că, aflate mai mult în afara controlului – imperial și patriarhal – al Constantinopolului, aceste regiuni au putut păstra mai bine aceste forme, prin localnicii traco-daci romanizați, deveniți, din secolele VIII-IX, români. Chiar dacă elementul românesc a fost, ulterior, asimilat, în mare măsură, el a transmis populației slave aceste forme, până astăzi.

Despre evoluția, în română, a substantivului latinesc „cavula” Luni, mart. 16 2020 

Termenul în cauză – cavula – a dat, în româna actuală gaură, cu pluralul găuri. În onomastică, însă, româna are, pentru regiunile situate pe ambele maluri ale Dunării, forme intermediare. Astfel, în Golful Salonic există o mică adâncitură (groapă), numită, pe harta topografică militară sovietică din anii ’80, Cavura. La nord de fluviu, în Munții Retezatului, geograful Ion Conea a înregistrat, în perioada interbelică, forma de plural Găvuri.

În ambele situații, este de presupus că, undeva, prin secolele VII-IX, forma latină cavula s-a modificat, conform transformărilor vechiului dialect traco-daco-roman al latinei, între care și trecerea lui l în r, în cavură, cu pluralul căvuri. Apoi, probabil, doar la nord de Dunăre, s-a produs și sonorizarea lui c, trecut în g, rezultând gavură, cu pluralul găvuri. Dacă această presupunere devine ipoteză credibilă (deocamdată este doar o simplă supoziție), atunci dialectul dacoromân al limbii române a evoluat, parțial, sincron cu limbile franceză, occitană, catalană, spaniolă și portugheză, dar și cu variantele nordice ale limbii italiene, în care a avut loc, în general, sonorizarea unor consoane (c în g, t în d), în vreme ce, în dialectul macedoromân (aromân), sonorizarea nu s-a produs, ca și în variantele sudice ale italienei.

În acest caz, rămâne să (ne) lămurim în legătură cu evoluția formei latine Sanctus Demetrius: aceasta are pe t sonorizat în d, atât la nord de Dunăre – Sâ(n)medru, Medrea, Medru, Simedrea – cât și la sud de fluviu: Sumedru, Smederovo/Semedria/Sâmedru

Distribuția geografică a purtătorilor numelui Văsâi Duminică, mart. 15 2020 

Patronimul Văsâi, cu derivatul său, Sânvăsâi, este evoluat din forma latină Basilius, moștenită de strămoșii noștri în perioada romanizării și creștinării lor. Cele mai vechi forme sunt cele cu b – Basu, Băsu, Băsea, etc – în vreme ce formele cu v au suferit influența limbii grecești (probabil, în secolele VII-IX).

La nivel mondial, am consemnat, cu rezervele de rigoare 1,067 milioane de purtători ai unor astfel de forme. Rezervele noastre se leagă de faptul că, în destule cazuri, forme derivate și/sau variante ale numelui menționat, se consemnează în țări și regiuni unde influența romană/creștină era/este inexistentă, fiind vorba, cel mult de o identitate fonetică. Între țările cu frecvență mare a acestor forme, amintim: India – 22,14%, Rusia – 10,7%, Statele Unite – 10,18, Italia – 5,85%, Brazilia – 3,59%, Ucraina – 3,53%, R.D. Congo – 2,67%, Serbia – 2,46%, Polonia – 2%, Indonezia – 1,56%, România – 1,4%, Bangladesh – 1,16%, Regatul Unit – 1,15% și altele. În R. Moldova s-a consemnat o pondere de 0,2%.

Dacă, în ceea ce privește Italia și Brazilia poate fi vorba de urmarea unui fond romanic comun (cu un adaus migratoriu în statul sud-american), în Polonia, Ucraina și Serbia fiind vorba de o mai veche prezență românească (integral sau parțial asimilată de slavi), este posibil ca, în Statele Unite și în Regatul Unit, parțial și în Rusia, să avem de-a face cu imigranți proveniți din zonele amintite mai sus. În celelalte țări este vorba, mai degrabă, de atestarea unor forme omofone cu cele legate de numele analizat de noi.

La nivelul spațiului carpato-balcanic, totalul formelor conexe numelui Văsâi cumulează peste 141 de mii de purtători. Cu ponderi mai însemnate se evidențiază Ucraina – 26,01%, Serbia – 18,55%, Polonia – 15,13%, România – 10,57%, Ungaria – 7,15%, Bielorusia – 4,67%, Turcia – 4,16%, Bosnia-Herțegovina – 3,42%, Bulgaria – 2,19%, Austria – 1,68%, R. Moldova – 1,49%, Kosovo – 1,19%, Grecia – 0,93%. Despre motivele prezenței masive a unor asemenea forme în Polonia, Ucraina și Serbia am mai vorbit și, probabil, aceleași cauze stau la baza ponderilor semnificative din Austria, Ungaria, Bielorusia, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Kosovo și Grecia. Ponderile mai modeste observate în statele balcanice se explică, precum în cazul celorlalte nume analizate anterior, atât prin pătrunderea slavilor (mai timpurie, în Serbia și în Bosnia-Herțegovina), care au preluat de la români (uneori, și cu sufixe slave) asemenea forme, fie prin specificul lingvistic traco-illir, parțial romanizat (în Kosovo, chiar și în Albania – care are o pondere de 0,52%), ori prin conservarea acestor forme de către românii balcanici – aromâni, meglenoromâni (în Grecia).

La nivelul spațiului românesc actual, regiunile cu cele mai mari valori ale prezenței purtătorilor antroponimului amintit sunt Ardeal – 3,47%, Muntenia – 1,16%, Banat, Secuime – 1,06% fiecare, Moldova – 0,9%, Crișana – 0,89% și Basarabia – 0,68%. La nivelul spațiului carpato-balcanic se remarcă următoarele unități administrative: în Austria: Wien – 1,27%; în Ungaria: Közép-Magyarország – 2,08% și Dél-Alföld – 1,12%; în Polonia: Lódzkie – 1,99%, Wielkopolskie – 1,96%, Slaskie – 1,58%; în Bielorusia – Miensk (Horad) – 1,09%; în Ucraina: Donec’ka oblast’ – 2,31%, Dnipropetrovska oblast’ – 2,24%, Kyjiv – 1,71%, L’vivska oblast’ – 1,47%, Rivnes’ka oblast’ – 1,31%, Charkivs’ka oblast’ – 1,23%, Chmel’nyc’ka oblast’ – 1,22% și Krym (Respublika) – 1,04%; în Bosnia-Herțegovina: Republika Srpska – 2,41%; în Serbia: Sumadija i Zapadna Srbija – 7,11%, Juzna i Istocna Srbija – 4,62%, Vojvodina – 3,5% și Beograd – 3,31%, iar în Bulgaria: Yugozapaden – 1,69%.

Mai amintim, la final, un fapt care leagă lumea românească – de sorginte romanică – de cea neo-latină occidentală: patronimul Sânvasile/Sînvasile/Sîn-Vasile, prezent, și azi, în Moldova (în Iași) este extrem de apropiat, ca formă, de italianul Sambasile. Ambele au pornit dintr-o formă latină – Sanctus Basilius – și „rădăcina” lor comună a fost o formă latină rustică, *San-Basile. Dacă, la italieni, după o regulă prezentă și la noi, n înaintea lui b a devenit m, în română, pe lângă influența greacă, ce a dus la forma Vasile, s-a produs și trecerea, sub influență slavă, a lui a nazalizat în â/î.

Distribuția purtătorilor numelui Nicoară Marți, mart. 10 2020 

Forma Nicoară – alături de cea contemporană ei, Sânnicoară – a evoluat, în română, dintr-un nume, care, în latina populară carpato-balcanică a avut forma Nicola. Probabil, această evoluție s-a produs în secolele VII-X, după ce Imperiul roman (de Răsărit) a încetat să mai aibă ca limbă oficială latina (după 580 d. Hr.), substituită cu greaca, și a pierdut și regiunile balcano-dunărene, prin pătrunderea, în masă, a slavilor în nordul Peninsulei Balcanice (din anul 602). Evoluția în cauză este exclus să se fi produs după secolul X, deoarece trecerea lui l în r este un fenomen pan-românesc (fiind atestat în toate dialectele, inclusiv în cele sud-dunărene), iar aromânii au – și ei – derivate ale lui Nicoară – formele Nicăruș și Nicuruș. Considerăm că, prin absența cuvintelor de origine maghiară din acest dialect, aromânii nu au mai fost de mai bine de un mileniu în contact cu dacoromânii.

Facem o paranteză spre a specifica faptul că evoluția lui l în r în spațiul carpato-balcanic este un fenomen manifestat, izolat, atât în latina dunăreană de la noi – încă din secolele II-III – cât și în restul Imperiului (din secolele III-IV). Astfel, în Dacia romană, în secolele II-III, pe Valea Oltului – numit Aluta/Alutus atât de către daci, cât și de romani – a ființat, aproape de orașul Călimănești, un castru, numit Arutela (prezent în inscripții între anii 138 și 223 d. Hr.). Forma corectă, derivată de la Aluta/Alutus, ar fi trebuit să fie Alutela! Acest lucru întărește presupunerea că transformarea (rotacizarea) lui l este un fenomen indus de substratul traco-dac. În Imperiu, difuzia unor asemenea forme, eronate, este atestată de Appendix Probi (redactat, probabil, în secolele III-IV d. Hr.), unde apare un fragellum (greșit), în loc de flagellum. Probabil, cât timp Imperiul, încă latin(ofon) mai avea autoritate (fie și doar asupra regiunilor locuite de traco-romanii balcanici), evoluția lui l în r a fost, poate, marginală, după aceea, absența reperului – a limbii latine – a dus la generalizarea fenomenului, în tot arealul cu vorbitori ai „dialectului” traco-daco-roman al latinei, devenit, ulterior, limba română. Reflexe ale rotacismului din latina târzie apar și în Romania occidentală, la sarzi, francezi și portughezi… Arealele geografice în care acest fenomen fonetic s-a manifestat erau „periferii” ale Imperiului…

La nivel mondial, forme identice cu cele românești se întâlnesc, cel mai frecvent, în Japonia, care cumulează 50,31% din cei peste 114,6 mii de purtători ai acestora. Urmează România – 13,41%, Rusia – 9,95%, Ucraina – 4,84%, Italia – 2,43%, R. Moldova – 1,94%, Statele Unite – 1,77%, Argentina – 1,25%. Probabil, formele consemnate în Japonia și, posibil, și în Rusia, sunt doar omofone cu cele românești (nefiind exclus, în spațiul rusesc, și un aport migratoriu românesc și/sau ucrainean), în vreme ce, în Statele Unite – și, poate, măcar parțial, și în Argentina (posibil, și în Italia) să avem de-a face cu emigranți stabiliți acolo. Dacă prezența în top a celor două state român(ofon)e nu este o surpriză, faptul că asemenea forme au o pondere ridicată și în Ucraina se explică prin prezență anterioară, în această țară, a unui vechi element etnic românesc, între timp slavizat în mare măsură.

Dacă restrângem analiza doar la nivelul spațiului carpato-balcanic, aici s-au consemnat aproape 25,4 mii de purtători ai unor astfel de antroponime. Peste două treimi dintre aceștia se localizează în spațiul românesc actual, în România – 60,52% și R. Moldova – 8,77%. Pe de altă parte, Ucraina are și ea peste o cincime din total – 21,89%, fiind urmată, la mare distanță de Polonia – 3,57%, Slovacia – 1,35%, Grecia – 1,27%, Cehia – 1,16%, Bielorusia – 0,84%. Se remarcă faptul că, din(spre) spațiul românesc de azi, există prelungiri spre vest și nord, din Cehia și Polonia, până în Bielorusia și Ucraina, realități pe care le-am consemnat și pentru alte nume vechi creștine românești. Pe de altă parte, prezența singurei țări balcanice în acest grup – Grecia – cu o minoritate aromânească importantă, atât în epoca medievală, cât și azi, confirmă faptul că atestările mai vechi – amintite mai sus – au avut și au continuitate până azi. Cel mai grăitor argument, în acest sens, este dat de faptul că valorile cele mai mari, în această țară se regăsesc în nord – în Thessalia și Kentriki Makedonia (fiecare, cu mai mult de 100 de purtători ai acestor patronime), adică exact acolo unde elementul românesc subzistă de secole. De fapt, fără a lipsi, chiar și mai rare, aparițiile de acest fel în statele sud-dunărene se consemnează și în Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Serbia, Bulgaria, R. Macedonia de Nord, Albania și chiar și în Cipru și Turcia. Prezența mai rară a acestor forme la sud de Dunăre s-ar putea să fie (și) urmarea politicii Bisericii de la Constantinopol de a limita circulația formelor „neoficiale”, populare, fapt remarcat și în cazul altor nume creștine vechi românești…

Dintre regiunile românești, cele mai frecvente atestări s-au notat în Ardeal – 16,29% din totalul carpato-balcanic, urmat de Moldova – 8,98%, Crișana – 8%, Basarabia – 6,93%, Banat – 5,6%, Muntenia – 4,33% și altele. Între unitățile administrative cu ponderi notabile din celelalte țări, amintim Slaskie – 1,68%, în Polonia, Stredné Slovensko – 1,1%, în Slovacia, Zakarpats’ka oblast’ – 4,02%, Cernăuți – 2,55%, Ivano-Frankivs’ka oblast’ – 1,8%, Ternopils’ka oblast’ – 1,57%, Odes’ka oblast’ – 1,39%, Mykolajivs’ka oblast’ – 1,35%, L’vivska oblast’ și Rivnes’ka oblast’ – cu câte 1% fiecare, în Ucraina. În aceste cazuri, elementul românesc, fie dispărut, fie încă prezent, a lăsat urme evidente, și din acest punct de vedere.

Încă două remarci: atât Maramureșul istoric, cât și Bucovina (mai mult decât) întreagă (fiindcă regiunea Cernăuți depășește, spre est, limitele vechii provincii austriece, trecând în nordul Basarabiei) au valori relativ apropiate ale ponderilor numelor de acest fel. Astfel, Zakarpats’ka oblast’ (Transcarpatia, cuprinzând și nordul Maramureșului istoric) are 4,02%, iar regiunea românească Maramureș (convențională, fiindcă, pe lângă sudul Maramureșului istoric cuprinde și vechiul Sătmar) – 3,75%. Regiunea Cernăuți are o pondere de 2,55%, iar partea sudică a Bucovinei (suprapusă aproape integral peste porțiunea nordică a actualului județ Suceava) – 2,18%. Notăm superioritatea, ușoară, a valorilor din regiunile ucrainene – încă o dovadă a românității (medievale și mai vechi) a acestora.

Iar a doua remarcă se referă la Secuime: deși este regiunea românească cu cel mai mic procent de români (care sunt minoritari în zonă), aceasta are o pondere a antroponimelor de acest fel (multe, forme maghiarizate) de 2,67%, superioară unor regiuni (cu majorități românești) ca Bucovina sau Dobrogea. Prezența semnificativă a acestor forme – vechi! – confirmă anterioritatea elementului românesc în zonă, de dinaintea colonizării elementului secuiesc aici, de către unguri (sfârșitul secolului al IX-lea).

Neamul Bomfeștilor* Sâmbătă, mart. 7 2020 

În anul 1640, la 7 martie, autoritățile principatului transilvan au decis realizarea unui nou urbariu (o înregistrare statistic-fiscală) pentru Țara Oltului (cunoscută și sub numele de Țara Făgărașului), așa cum arată și imaginea de mai jos, preluată din lucrarea Urbariile Țării Făgărașului, vol. I, editat de David Prodan.

Între localitățile inventariate, se numără și satul Părău, situat în partea estică a Țării Oltului, așa cum apare prima pagină a Urbariului acestei localități, mai jos (unde localitatea este consemnată, deformat, Parroh):

Pe pagina a doua a înregistrării menționate, apare un Stanciul Boamfă – în text, Ztancsul Baffa -, prima mențiune a unui strămoș, alături de care sunt consemnați doi feciori:

Următoarea mențiune este din secolul al XVIII-lea, când, la 1726 este amintit, în lucrarea publicată de Ștefan PașcaNume de persoane și nume de animale din Țara Oltului, un Bonfe (poate, Bomfea, spune autorul), tot la Părău. În lucrarea menționată, profesorul clujean dă și sensul termenului – umflătură -, confirmat, după 1990, de documentările la teren, care evidențiază faptul că, în Banat se spune și azi pită boamfă, pâinii bine crescute/dospite… Semnificația numelui, de origine germană, derivat dintr-o poreclă, concordă cu sensul numelui celeilalte părți a neamului Bomfeștilor, numită Grasea, frecvent menționată în secolele trecute (inclusiv în Urbariul menționat), dar dispărută complet în ultimele decenii… Pe de altă parte, sensul cuvântului care a dus la apariția numelui este identic cu cel al formei moldovenești boalfă.

Consemnările purtătorilor acestui nume s-au îndesit, de la finele veacului al XIX-lea, în cartea lui C. Stan, Școala popoarană din Făgăraș și depe Târnave, vol. I, Făgărașul, la p. 340-341 apărând învățătorul Mateiu Boamfă, născut în același sat, în 1887.

O altă mențiune, datând din anii primei conflagrații mondiale, se leagă de unul din fii satului, ajuns în America, unde este amintit în Statele Unite. Pe de altă parte, după ce, în perioada interbelică, mulți ardeleni plecați peste Ocean, înainte de 1918, s-au întors, după Unire, în Țară, venirea comunismului în România, după 1945, i-a determinat pe mulți să ia, din nou, calea exilului, în Statele Unite. Dintre cei rămași în țară, la Părău, este amintit, printre cei care s-au opus instaurării comunismului, învățătorul Ion Boamfă. De asemenea, părăienii își amintesc că, una din rudele neamului Bomfeștilor, plecată în America, a contribuit, în urmă cu circa patru decenii, la amenajarea uneia dintre stațiile de autobuz din satul strămoșilor ei, prin construirea unei copertine, care să-i apere pe cetățeni de soare, ploaie sau vânt și a unei fântâni cu apă potabilă, dotată și cu o cană cu care călătorul să-și astâmpere setea…

De acum mai bine de un secol datează, pe lângă primele migrații spre satele vecine – Vad, Ohaba – sau spre America și primele plecări de părăieni – inclusiv purtători ai numelui Boamfă, peste munți, în Vechiul Regat. Astfel, o primă asemenea mențiune este legată de un cetățean stabilit la Brăila. După al doilea război mondial, aria de migrație a părăienilor – inclusiv a Bomfeștilor – s-a extins, pe lângă județele ardelene (Brașov, Cluj), existând și purtători ai numelui stabiliți în Muntenia (la Pitești, București, Țăndărei), Dobrogea (Constanța, Ovidiu) sau în Moldova și Bucovina (Gura Humorului și/sau Iași). De asemenea, izolat, probabil din perioada Imperiului austro-ungar, apar, până azi, purtători ai numelui la Budapesta. În satele vecine, în Țara Oltului, mențiunile actuale amintesc prezența purtătorilor numelui la Vad, Șercaia, Veneția de Jos, Grid, Ticușul Nou și, mai ales, în municipiul Făgăraș.

* Am utilizat această formă, nu doar după titlul uneia dintre cărțile lui Mihail SadoveanuNeamul Șoimăreștilor, ci și ca urmare a faptului că, așa cum, în exprimarea populară, o vizită la familia Popa, sau Popescu, este numită, de români, vizită la Popești acasă, la fel și tatăl meu și alți părăieni, fii ai Țării Oltului, referindu-se la neamurile din localitate, aparținând de familiile Boamfă, Oană și/sau Manciulea, frecvente în sat, vorbeau/vorbesc despre Bomfești, Onești și/sau Manciulești. Această realitate „leagă” referințele la familiile părăiene de unul din cele mai vechi sufixe cu sens de plural colectiv, -ești, evoluat, probabil, din traco-dacicul -isk.

Distribuția geografică a purtătorilor numelui Giorzu Vineri, mart. 6 2020 

Numele menționat – cu varianta, la fel de veche, Sângeorz(u) – este forma inițială, moștenită din latină, a numelui Georgius (cu multe derivate de la forma, tot latină, Sanctus Georgius). Numele perpetuează memoria Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință, protectorul, de la începuturi, până azi, al Armatei și continuator, la traco-dacii romanizați, al tradiției războinice pre-creștine a cavalerului trac.

La nivel mondial, numărul purtătorilor acestui nume este de peste 24,5 mii persoane. Cele mai însemnate valori se remarcă în Brazilia – 23,15%, Italia – 12,37%, România – 7,44%, Ucraina – 6,01%, Franța – 4,49%, Argentina – 4,43%. La acestea se adaugă R.D. Congo – 5,18% și Statele Unite – 6,67%. În R. Moldova se consemnează aproape 1% purtători ai unor asemenea antroponime (0,97%). Dacă, în cazul americanilor, avem de-a face cu rezultatul migrației multor purtători ai numelor din țările amintite mai sus, probabil, în R.D. Congo este vorba, fie de „împrumut” de la fosta metropolă – Belgia – al unor forme de acest fel (probabil, francofone), fie de coincidențe formale, omofone. Remarcăm, oricum, prezența, în grup, a unor state cu vorbitori de limbi romanice (portugheză, italiană, română, franceză, spaniolă), iar apariția în „plutonul fruntaș” a Ucrainei se leagă, probabil, de (pre)luarea, prin români, a unor forme de acest fel, de către populația slavofonă majoritară. În orice caz, cum spațiul românesc nu a mai avut legături, sute de ani, cu spațiul romanic occidental, prezența, frecventă, a unor asemenea patronime, atât la noi, cât și în Romania Occidentală (vestul Europei, plus statele de colonizare cu limbi romanice din Lumea Nouă) e o dovadă că aceste forme s-au încetățenit din primele secole ale erei creștine, prin intermediul limbii latine, fiind păstrate, ulterior, în proporții diferite, în limbile romanice actuale.

La nivelul spațiului carpato-balcanic am înregistrat 5 mii de asemenea nume. Aproape 40% din ele se consemnează în România, care este urmată de Ucraina – 29,44%, Ungaria – 9,04%, Polonia – 5,71%, R. Moldova – 4,49%, Slovenia – 4,19%, Austria – 3,89%, Cehia – 2,97%. Se conturează un areal care, prin Ungaria, Austria și Slovenia, leagă spațiul românesc actual, cu cel romanic occidental (Austria și Slovenia sunt vecine cu Italia), toate țările menționate mai sus preluând asemenea patronime de la o populație român(ofon)ă, între timp asimilată. Din nou, spațiul balcanic are prezențe mai modeste ale unor asemenea forme, fapt explicabil, din nou, atât prin presiunea Bisericii de la Constantinopol, încă din secolul IV, de a impune formele oficiale și intrarea populației românești de la sud de Dunăre, după secolele VI-VII, sub controlul unor state cu majorități slave și/sau grecești. Totuși, chiar și mai rare, asemenea atestări nu lipsesc nici din Peninsula Balcanică, fiind consemnate în Croația, Bosnia-Herțegovina, Serbia, Bulgaria, Grecia, Cipru și Turcia. Notăm faptul că asemenea nume au supraviețuit în areale în care există și azi comunități românești (inclusiv de aromâni și/sau meglenoromâni): Timocul (estul Serbiei), sud-vestul Bulgariei, Tesalia (nordul Greciei).

La nivelul spațiului românesc, din cei 2053 purtători de asemenea nume – 1828 în România și 225 în R. Moldova – cei mai mulți se află în Ardeal – 14,64% din totalul spațiului carpato-balcanic, urmat de Maramureș – 6,71%, Crișana – 5,61%, Banat – 4,89%, Moldova – 2,73%, Basarabia – 2,4% și Chișinău – 2,1%. Dintre celelalte regiuni carpato-balcanice se evidențiază Vzhodna Slovenija – 3,17%, regiunile maghiare Nyugat-Dunántúl – 3,83% și Közép-Magyarország – 2,53% și cele ucrainene Zakarpats’ka oblast’ – 19,32%, Ivano-Frankivs’ka oblast’ – 3,05%, L’vivska oblast’ – 2,04%. Prima dintre unitățile ucrainene este entitatea administrativă cu cel mai mare număr de purtători ai numelor legate de Giorzu/Sângeorz(u), continuând, la nord de Tisa, arealul românesc de la vest de Carpați. Pe de alt parte, arealul cu concentrări ridicate din Slovenia, continuat cu partea vestică a Ungariei și, la un nivel un pic mai modest, în Austria, întărește ideea existenței trecute a acelor blachi ac pastores romanorum, menționați de Anonymus în Gesta Hungarorum, ca trăind în Panonia în secolul al IX-lea și continuați și mai târziu, prin acea Vlahie din Burgenland, atestată în veacul al XVI-lea. Din toată această arie, ce făcea legătura cu lumea romanică din Italia, au mai rămas, azi, cei câteva sute de istroromâni din vestul Croației…

Repartiția spațială a formelor derivate de la patronimul Îndrea/Undrea Joi, mart. 5 2020 

În evoluția dialectului traco-daco-roman al limbii latine spre limba română de azi, sub influența vechilor slavi, a nazalizat a devenit î/â, așa cum este cazul cu termenii, latini, romanus, paganus, manus, angelus, sau cu patronimul Andreas, care au devenit, în română, român, păgân, mână, înger, respectiv Îndrea (acesta, cu varianta Undrea). Numele este strâns legat de propovăduirea Evangheliei creștine la strămoșii noștri din Scitia Minor (Dobrogea de azi), de către Sfântul Apostol Andrei, în primul secol al erei creștine. Tocmai de aceea, deloc întâmplător, numele lunii care începe după Ziua Sfântului Andrei (30 Noiembrie), și anume decembrie, poartă, în calendarul popular, numele de Îndrea/Undrea – la dacoromâni și de Andreu – la aromâni. Mai adăugăm și faptul că, așa cum Sfântul Apostol Petru este primul episcop (papă) al Romei, la fel și Sfântul Andrei a fost primul întâi-stătător al eparhiei Byzantion de pe malurile Bosforului (devenită, ulterior, Patriarhia constantinopolitană).

La nivel mondial, în prezent, din cei peste 47 de mii de purtători ai unor asemenea forme, cele mai numeroase au fost consemnate în India – 65,71% și Indonezia – 17,04%. Ne îndoim, însă, că formele atestate în aceste țări au aceeași semnificație cu cele românești (sau din țările apropiate geografic de România), fiind vorba, credem noi, doar de coincidențe formale și de o simplă omofonie. Chiar și în Rusia, unde se înregistrează un procent de 0,94%, nu credem să existe nume cu semnificație identică sau, măcar, apropiată de cea de la noi (cu excepția migrării, pe teritoriul acestei țări, a unor originari din spațiul românesc aflat, fie și vremelnic, sub stăpânire/influență țaristă și/sau sovietică). Pe de altă parte, migrația, din(spre) spațiul românesc, poate fi, în bună măsură, explicația pentru cele 1,23% de purtători ai unor asemenea antroponime în Statele Unite.

În România am consemnat aproape 4000 de purtători de asemenea forme (8,37%). În rest, în spațiul carpato-balcanic, mai semnalăm prezențe cât de cât semnificative în Cehia – 1,1% și în Austria – 0,32%. De asemenea, notăm și valoarea din Italia – 0,75%, pe care o putem pune, fie pe seama originii comune, romanice, a românilor și italienilor, fie, mai degrabă, în legătură cu aportul migratoriu românesc actual spre Peninsulă. Italia nu se află în spațiul analizat de noi, dar este în imediata sa vecinătate.

În întregul spațiu carpato-balcanic am consemnat aproape 4900 de purtători ai unor nume derivate de la Îndrea/Undrea. Dintre aceștia, 81,1% se regăsesc în România, la care se adaugă, mai modestă, contribuția R. Moldova – 0,63%. În schimb, Cehia se evidențiază cu 10,7%, urmată de Austria – 3,11%, Polonia – 1,68%, Ungaria – 0.76%, Bielorusia – 0,76%, Ucraina – 0,51%. Astfel, cu excepția Slovaciei (cu doar 0,2%), se remarcă un areal (aproape) compact, situat la vest, nord și chiar est de spațiul românesc actual, în(spre) care s-a dirijat, până la un punct, difuzia creștinismului traco-daco-roman. Acest lucru pare a favoriza ipoteza conform căreia răspândirea creștinismului primar (stră)românesc s-a făcut încă din vremea Imperiului roman, iar în regiunile din afara acestuia (deci, mai ales la nord de Dunăre), formele populare rezultate din Andreas s-au dezvoltat de timpuriu. În schimb, posibila lor circulație în Balcani a fost cel puțin stânjenită, mai ales din secolul al IV-lea, de ierarhia bisericească de la Constantinopol, care a promovat formele oficiale, iar, din secolul al VII-lea, traco-daco-romanii balcanici, deveniți români, în secolele VIII-IX, au avut de înfruntat și „asaltul” asimilator slav și/sau grecesc. Tocmai de aceea, formele de acest fel atestate în Balcani, sunt extrem de rare (dacă nu lipsesc complet), fiind prezente, izolat, în Serbia, Bulgaria, Grecia, Albania și Turcia europeană. De fapt, în Serbia, aceste forme apar exclusiv la nord de Dunăre, în Voivodina, iar în toate celelalte state am consemnat numai câte un purtător al unui astfel de patronim…

Dacă ne referim doar la regiunile spațiului românesc actual, concentrarea cea mai mare se regăsește la vest de arcul carpatic, mai ales în Crișana – 35,27% și în Ardeal – 20,38%. Valori însemnate – peste 1% – se consemnează și în Maramureș – 12,43%, Banat – 8,21%, Moldova – 1,52% și Oltenia – 1,31%. Dintre celelalte subdiviziuni ale spațiului carpato-balcanic se remarcă estul Cehiei, prin regiunile Jihovýchod – 3,65% și Strední Morava – 3,01%, landul austriac Niederösterreich – 1,3% și regiunea bielorusă Vicebsk – 0,68%. În fiecare caz poate fi vorba de supraviețuirea, o vreme (în epoca medievală), a elementului vlah/român(ofon) morav (aici ființând, din Evul Mediu, o Valahie), est-austriac (în Burgenland este atestată o Vlahie în veacul al XVI-lea) ori a celui „nordic” (polono-)bielorus (despre care vorbește – în Istoria Basarabiei – și istoricul Alexandru V. Boldur) și, până azi, la o populație asimilată, de secole, a formelor onomastice legate de Îndrea/Undrea. Încheiem cu precizarea că, pe lângă raritatea/cvasi-absența acestor forme la sud de Dunăre, faptul că, la aromâni, s-a încetățenit, ca nume popular pentru decembrie, forma Andreu (unde a nazalizat nu a devenit î/â), se poate explica (și) printr-o influență mai redusă a vechilor slavi, fapt dovedit, probabil, și de forma analt(u), în loc de înalt, ori, inclusiv la dacoromâni, de termenul anțărț, identic cu cel aromân și derivat(e) din latinescul anno tertio…

Pagina următoare »