Despre forme vechi ale numelor creștine românești Duminică, sept. 15 2019 

Cel care a lămurit cel mai bine încadrarea diferitelor variante și derivate la un nume comun, numit nume-tulpină a fost N. A. Constantinescu (1963). Plecând de la această încadrare, forme ca Oană, Onea, Ionuț, Nuțu, Ionescu, Ivan, etc se încadrează în numele-tulpină Ioan, iar forme precum Ghiță, George, Gică, Ghițulică, Georgescu, Giurgiu și altelesunt incluse în numele-tulpină Gheorghie. Dar, numele românești cu caracter religios – numite nume calendaristice – au numeroase forme vechi, intrate în limba română din perioada în care traco-dacii, convinși de împăratul de origine traco-romană Constantin cel Mare, au decis să se romanizeze, prin creștinare, învățând, direct în latinește, Tatăl Nostru și/sau Crezul…

Numărul formelor moștenite din perioada secolelor IV-VI (cea în care atât Imperiul roman a mai avut latina ca limbă oficială, înlocuită cu greaca, în anul 580, dar și prezența la Dunăre a Imperiului a fost o realitate – până în anul 602, în care slavii au pătruns în Peninsula Balcanică) sunt foarte numeroase, fie și dacă ne luăm doar după cele consemnate de autorul citat, în Dicționar onomastic românesc.

Este vorba, mai întâi, de forme vechi ale numelui Cristofor: Chrestus, Cristus (forme atestate în antichitatea traco-daco-romană), Crestu, Crestina, Crestâna, Cristu, Cristul, Crist, Criste, Cristea, Cristescu, Cristel, Cristache, Cristiian, Cristian, Cristănel (nume purtat de un vlah/român din Galiția, atestat în 1476), Cristin, Cristina, Cristiu, Criștiu, Cristocea, Cristoman, la care se adaugă și toponime precum Cristești, Cristinești. Toate derivă de la apartenența neamului nostru la Legea lui Iisus Christos, religia creștină. În ierarhia numelor românești, patronimul Cristian se situa pe locul 21, în Evul Mediu (secolele XI-XV) și are poziția 17 – în zilele noastre.

Crăciun a lăsat și el mai multe forme: Crăciun, Crăciunescu, Crăciunel Crăciuna, Crăciunaș, Crăciunu, Cârciun, unele dintre ele și cu reflectare toponimică: Crăciunești, Kracunov (în Macedonia de Nord), Karacunov (în Ucraina), Crăciuneni, Crăciunel, Crăciuna. Merită amintit faptul că, din secolul al IV-lea, Sărbătoarea Nașterii Domnului – 25 Decembrie – este menționată, în calendarul popular, cu forme precum Crăciun – la dacoromâni, sau Cârciun – la aromâni. În Evul Mediu, numele ocupa locul 63, iar astăzi se află pe poziția 47.

Patronimul Ioan are numeroase forme vechi: Ziane, Zana, Ziianu, Zeanu, Zan, Zana, Zană, Zance, Zanciu, Zancea, Zănco, Sânzian, Sânzianu, Sâmzian, Sânzioana, Sâmzeană, Simzian, Simzean, Simzeana, Simziana, Simdziana, Sănziene, Sâmziene, Sâmzuiene, Sânziene, Sânzenii, Sănză, Cosânzeana, iar, ca toponime – Sâmzinești, Osinziani. Mai amintim și numele sărbătorii Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul – Sânziene. Numele, extrem de frecvent, era primul în ierarhie în epoca medievală, iar azi este al doilea, după Popa.

De la numele Petru au derivat forme ca: Pietrea, Pietra, Pietro, Pietrul, Pietrana, Pietrimanul, Peatră, Chetrian, Chetroiu, Sâmpietru, Sempietru, Simpetriu, Simpetru, Simpietru, Simpătru, Sânpetru, Sănpătru, Sănchitru, Sum-Chetru, cu reflexe toponimice, de pildă, în formele Pietrilești, Pietrimanul. Amintim că și numele sărbătorii este, în varianta populară, Sâmpietru, Sum-Chetru (această formă – la românii balcanici). În Evul Mediu, numele se afla pe poziția a treia, iar în prezent ocupă locul 11.

De la numele Sfântului Apostol Andrei au rezultat formele Îndrea, Îndreiu, Îndreiasa, Îndriiu, Îndreeși, Îndreica, Indre, Indrea, Indrei, Indrii, Indrieș, Indreș, Indrul, Undrea. De la numele sfântului, luna care începe după 30 Noiembrie (Ziua Sfântului Andrei) – decembrie – poartă, de aproape 2000 de ani, un nume derivat de la acesta: Îndrea, Undrea (aromânii îi spun Andreu). Patronimul era al doisprezecelea în Evul Mediu și are locul 33 în zilele noastre.

Gheorghie are o mulțime de variante și derivate vechi: Giorzu, Giorzul, Giordzu, Gorza, Jordzeanul, Joarză, Zorza, Sors, Zorzi, Jurge, Zorge, Zorj, Zorzilă, Zuze, Zuza, Sângeorz, Sângeors, Sămgiorz, Sângiorgi (atestat și la aromâni), Sângeorgiu, Sânjorz, Somdžordz (notat la meglenoromâni), Sânzor, care se regăsesc și în plan toponimic: Giordzești, Sângeorzeni, Sângeordz, Sângeorz-Băi. Ținând cont de importanța sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Gheorghie, Purtătorul de Biruință (continuator al legendei cavalerului trac), rămas, din Evul Mediu, un sfânt militar (a fost și este protectorul Armatei), Ziua Sfântului Gheorghe se cheamă, la toți românii, Sângeorz, Sângiorgi. În ierarhia medievală, patronimul era pe locul 8, iar în prezent deține locul 4.

Patronimul Vasilie are atât forme vechi, derivate de la forma latină Basilius – Basu, Basa, Băsa, Basea, Băsăscul, Băsan, Băsanul, Băseanu, Basina, Băsica, Basâna, Basoc, Băsoc, Băsoi, Basilca, Basoba, Bascu, cât și de la cea de influență greacă, Vasilios – Vasiiu, Vasâi, Vasii, Vasi, Vasâe, Vasieș, Văsiia, Văsie, Vasiica, Vasăi, Văsiu, Văsiescu, Văsioiu, Văsâiu, Văsăiu, Văsiian, Văsâian, Văsăian, Sânvăsâi, Sânvăziiu, Sânvăzii. O parte a acestor forme se regăsește și în toponimie: Șiul, Băsăști, Băsești, Băseni, Basinți, Văsieni, Văsâești), iar sărbătoarea populară se numește, până azi, Sânvăsâi. Antroponimul deținea locul 45 în Evul Mediu, iar azi se află pe poziția 19.

Teodor are și el o mulțime de forme vechi: Toader, Toadăr, Toadir, Toadea, Toador, Doder, Toager, Toadru, Toadin, Toadina, Sântoader, Sân-Toadir, Sintoader, Sâmtoader, care au pătruns și în toponimie: Todirești, Toderești, Todireni, Toderița, Toager. Și numele sărbătorii a rămas, în popor, Sântoader. În epoca medievală, numele ocupa poziția a unsprezecea, iar azi se află pe locul 7.

La fel se întâmplă și cu Dimitrie: Medru, Medra, Medre, Medrea, Mădrin, Medrega, Sâmedru, Sămetru, Sămedru, Simiedriu, Sumedru (prezent la aromâni), Sumedrea, Simedru, Simedriu, Simedrea, Asimedria (la aromânii din Grecia), care are și derivate toponimice: Simidreni, Semendria (azi – Smederevo, în Serbia, probabil, de la un Sâmedru), Sâmedru (numele vechi al Romanului, atestat ca Târgul lui Sâmedru, în veacul al XIV-lea, apoi – Târgul lui Romașcu și abia după 1394 – Târgul Romanului). Având, ca și Sângeorzul, importanță în calendarul pastoral, nu doar Ziua Sfântului Dumitru (26 Octombrie), ci chiar toată luna respectivă, se numește, în calendarul popular al aromânilor Sumedru. Patronimul se afla, în Evul Mediu, pe locul 17, iar în prezent se găsește pe locul 5.

De la numele Sfântului Prooroc Ilie au rezultat formele Elie, Eliescu, Elișor, Iliat, Sinteliia, Sântilie (nume purtat și de un român din Serbia medievală), Sântiliie, Sântilia, Sântiliei, Sindile. Asemenea forme se regăsesc și în toponimie Sântilia (sat medieval în Vlahia Mică balcanică), Sâmptilia (nume purtat de o biserică la Suceava). Menționăm și faptul că, în calendarul popular, sărbătoarea din 20 Iulie se cheamă Sântilie. De la locul 30, în epoca medievală, patronimul a urcat pe poziția 22, în zilele noastre.

Nicolae a dat o multitudine de forme, care întăresc vechimea derivatelor de la (greco-)latinul Nicola(s), prin prezența rotacizării lui l, trecut în r: Necora, Necorescu, Necoriț, Necorița, Necoriciu, Necoar, Necoară, Necurea, Necurca, Nicoară, Nicoarea, Nicora, Nicorie, Nicoră, Nicore, Nicoreța, Nicoriță, Nicorescu, Nicorici, Nicăruș, Nicuruș (aceste două forme circulă la aromâni), Micor (atestat în Croația), Micora, Micurici, Coru, Corescu, Corici, Coricescu, Sânnicoară, Simnicoară, Simnicoră, Sâmnicoară, Sânicoară, Sâmnicon (ultima – în Banat). Asemenea forme se regăsesc și în toponimie: Nicorești (în Moldova), Nicoriță (numele unei biserici ieșene), Nicoreni (în Basarabia), Sânnicoară (în Ardeal). Ultima formă toponimică este și cea cu care este marcată sărbătoarea, în calendarul popular, la 6 Decembrie – Sânnicoară. Antroponimul era al doilea în Evul Mediu, iar azi se situează pe locul 14.

Numele Marin are și el numeroase forme: Marin, Mărin, Marinici, Marinescu, Marinete, Marinică, Marinicu, Marinicea, Marinicel, Marinciu, Mărinaș, Mărinel, Mărinoiu, Marincaș, Măriniciu, Mărânca, Sumarin, Sumarina, Samarina. La fel, unele dintre ele se constată și în plan toponimic: Marinești, Marineanca, Marinici, Samarina (acesta din urmă – sat aromânesc, în Munții Pindului), Sumarinești, Samarinești (localitate în Oltenia). În izvoarele medievale, numele se afla pe poziția 114, urcând, în zilele noastre pe locul 10.

Patronimul Anton este atestat rar în forme vechi – Întonie (consemnată în Ardeal)dar, tocmai pentru că apare o asemenea formă, l-am inclus aici. În Evul Mediu, patronimul se afla pe poziția 78, coborând, în zilele noastre pe locul 96.

Și încheiem această enumerare cu numele Sfintei Fecioare Maria – de la care derivă fie antroponime – Simtă Mărie, Sântămărie, Stămărie – fie nume de localități – Sântămăria-Orlea – fie, cel al sărbători(lor): Sântămărie, Stămărie (această ultimă formă – la aromâni). În epoca medievală, antroponimul se afla pe poziția 64, iar azi se situează pe locul 65.

Pare oarecum surprinzător faptul că nu avem asemenea atestări de la numele împăratului Constantin cel Mare, și nici de la cel al mamei sale, împărăteasa Elena. Pe de-o parte, însă, este posibil ca asemenea forme să fi rămas identice, asemănătoare, la români, cu cele ale vecinilor – slavi (bulgari, sârbi, macedoneni), greci, albanezi…, iar pe de alta, discreția cu care a acționat Constantin cel Mare (nu au rămas mărturii documentare ale întâlnirii sale cu marii preoți ai lui Zamolxe, pe care i-a convins să devină preoți creștini, undeva între anii 313 și 318) ar putea explica o asemenea absență… În orice caz, ambele nume, și mai ales cel al lui Constantin – cu variantele și derivatele sale -, compensează această lipsă prin situarea lor, continuă, din Evul Mediu, până azi, între numele cu frecvență ridicată (în Evul Mediu, Constantin era al 22-lea, iar Elena – pe locul 73, iar astăzi, Constantin e al treilea, după Popa, Ioan și înaintea lui Gheorghie, în vreme ce Elena nu se mai află în top 100).

De asemenea, se observă că, dintre numele feminine, doar cel al Maicii Domnului este prezent aici, fapt, de altfel, explicabil: cultul Maicii Domnului este bine răspândit la români, nu doar la cei (greco-)catolici, ci și, mai cu seamă, la cei de confesiune ortodoxă.

Se observă, din cele menționate, că, în funcție și de numărul mare de variante și derivate vechi (folosite continuu, de la finalul antichității), numele amintite se regăsesc, în general, între primele 50, în ierarhia medievală și/sau actuală (cu mici excepții – parțial, Crăciun, Marin, în Evul Mediu, Anton, Maria), dar toate se află, din epoca medievală spre zilele noastre, în „top 100” (inclusiv Constantin și, parțial, Elena). Mă rog, aici trebuie adus amendamentul că, în ambele perioade – și în cea medievală, și în cea actuală – inventarierea și însumarea tuturor variantelor acestor patronime, la numele tulpină este incompletă.

Pe lângă rotacism (l trecut în r), prezent în formele derivate de la Necoară/Nicoară, notăm și modificarea lui a nazalizat (an) latinesc în î (în/ân), prezentă în forme ca Îndrea, Întonie, dar și în cele în care san(ctus) latinesc a evoluat spre sân(tu) românesc: Sânziene, Sânjorz, Sâmpietru, Sânvăsâi, Sâ(n)medru, Sântilie, Sânnicoară, Sântămărie… Toate aceste modificări s-au petrecut, probabil, începând cu romanizarea prin creștinare a traco-dacilor și înainte ca strămoșii noștri să preia de la slavi actuala formă – sfânt(u)/sfânta. Probabil, după ce formele sanctus/sancta au circulat, o vreme, în variante traco-daco-romane – *săntu/*sănta (până prin secolele VIII-IX, probabil), ulterior, după creștinarea slavilor balcanici (veacul al IX-lea) și adoptarea lui î/â de la ei, de către români (prin asimilarea acelor slavi care conviețuiau cu strămoșii noștri), formele n(tu)/sânta au circulat, o vreme, în paralel cu cele preluate de la slavi (sau, mai degrabă, hibride) – sfânt(u)/sfânta, care, probabil din vremea impunerii slavonei ca limbă bisericească și a alfabetului chirilic (undeva, prin secolele XII-XIV), au devenit formele oficiale ale ierarhiei religioase românești până astăzi.

Notăm și atestarea – mai rară, e adevărat – a unora din formele amintite, la românii din afara spațiului românesc actual (unii dintre ei – dispăruți, în epocile medievală și/sau modernă): în Croația, Serbia, Bulgaria, Macedonia de Nord, Albania, Grecia, dar și în Ungaria, Ucraina, Bielorusia, Polonia, Slovacia, Cehia…

În loc de concluzie, dacă formele vechi, rezultate de la aceste nume, sunt așa de numeroase, cât va dur(e)a până vor fi inventariate toate, măcar la nivelul spațiului românesc, dacă nu al spațiului carpato-balcanic, măcar pentru perioada actuală, dacă nu de la finalul antichității până azi? Am (o parte de) răspuns: acum o lună am început inventarierea variantelor și derivatelor de la Necora, Necoară, Nicora, Nicoară, etc, doar pentru perioada actuală și treaba nu este, încă, finalizată…

Și, la final, această modestă trecere în revistă a numelor creștine vechi, moștenite de români, se vrea și un răspuns tuturor acelora care se tot uită la „maica Rusie” ca la „mama” tuturor „pravoslavnicilor” creștini! Când s-au creștinat rușii, pe la sfârșitul secolului al X-lea (în 986!), poporul român avea deja câteva secole bune de când SE NĂSCUSE CREȘTIN! CREȘTINISMUL ROMÂNESC ÎȘI ARE RĂDĂCINILE DE LA ROMA (UNDE ÎMPĂRĂȚEA CONSTANTIN CEL MARE, ÎN 313, CÂND A OFICIALIZAT CREȘTINISMUL), EVENTUAL CONSTANTINOPOL (UNDE ACELAȘI ÎMPĂRAT TRACO-ROMAN A MUTAT CAPITALA IMPERIULUI, ÎN 330!), ÎN „HAINE LATINEȘTI”, NU DE LA MOSCOVA, ÎN „VEȘMINTE RUSEȘTI”!

Reclame

Nume legate de Înălțarea Sfintei Cruci Sâmbătă, sept. 14 2019 

Azi este prăznuită Înălțarea Sfintei Cruci, cea mai veche sărbătoare închinată cinstirii lemnului sfânt.

De la numele sărbătorii se leagă patronime precum Cruce – atestat în Moldova, Cruciță – în Apuseni, poate și Cruciatu – notat în Țara Loviștei. De asemenea, notăm localitățile cu numele Crucea, Siliștea Crucii și altele. Originarii din asemenea sate poartă nume precum Cruceanu, Crucianu – notate în Moldova și în Ardeal.

Tot astăzi este o zi importantă pentru municipiul Brăila, deoarece, la 2/14 septembrie 1829, s-a semnat Tratatul de la Adrianopol, prin care raialele otomane, de la nord de Dunăre – Turnu, Giurgiu și Brăila – au fost retrocedate Țării Românești. Toate cele trei orașe au cunoscut o dezvoltare remarcabilă sub administrația românească, dar cel mai mult a beneficiat Brăila, care a devenit unul dintre cele mai însemnate porturi dunărene.

Geografie istorică+Antroponomastică geografică Miercuri, aug. 28 2019 

Au apărut, zilele acestea, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, lucrările Geografie istorică și Antroponomastică geografică.

Geografie istorică este rodul a aproape 20 de ani de muncă, începând din toamna anului 1999, când, după intrarea la doctorat, s-a născut prima parte a cursului, legată de boierii din Țara Oltului. Mă rog, preocupările în domeniu erau mai vechi (începând chiar din anii 1993-1996, cu prilejul diferitelor documentări în zonă, legate de unele articole științifice sau de lucrarea de licență), dar trecerea la o viziune structurată, care să treacă la un nivel supra-regional (național și chiar internațional) s-a conturat în ultimele două decenii.

Cealaltă lucrare, Antroponomastică geografică a apărut ca urmare a preocupărilor din ultimii ani, legate de realizarea Tezaurului Antroponimic al Țării Oltului. Am extins, în timp, documentarea legată de semnificația geografică a numelor de persoană, la nivel național și chiar internațional. Lucrarea e doar un „semnal”, deocamdată, urmând a fi extinsă, amplificată și adaptată, cum, dealtfel, va fi și celălalt curs, antemenționat.

Ambele cărți sunt un modest omagiu adus eforturilor făcute de cei care, de-a lungul multor ani, au făcut posibilă Unirea din 1859, Independența din 1877 și Unirea din 1918. Lucrările sunt dedicate Centenarului și nu e nici o greșeală că n-au apărut anul trecut: Centenarul, din punctul meu de vedere, a început în 27 August 2016 (atunci s-a împlinit un secol de la intrarea României în Războiul pentru Întregire, când primele trupe ale Armatei Române au intrat în Ardeal și Bucovina) și se va încheia la 28 Octombrie 2020 (când se va împlini un veac de la semnarea de către Regatul Unit, Franța, Italia, Japonia și România a Tratatului care a recunoscut Unirea Basarabiei cu Țara).

De asemenea, ambele – dar, mai ales Geografie istorică – se constituie într-un răspuns dat domnului Filip (localnic din Vidin), care, cu prilejul aplicației geografice a Congresului SGR din iunie 2015 a remarcat, cu obidă: „Să vă fie rușine, românilor din România, că în cărțile voastre nu scrie nimic despre noi, românii din dreapta Dunării!” Acum, am conștiința împăcată: este cineva care a scris (și) despre ei și nu într-o carte, ci în două! Mulțumesc lui Dumnezeu și tuturor acelora care au făcut posibilă apariția lor și sper ca aceste cărți să ajungă și la românii de la sud de Dunăre!

Despre câteva toponime din regiunea Dunării de Jos Miercuri, aug. 21 2019 

Continuăm „periplul” toponimic de acum câteva zile, cu câteva cuvinte despre mai multe nume din aria sudică a Basarabiei (Bugeac) și din Dobrogea (inclusiv Cadrilaterul).

Dacă spre litoral toponimele autohtone vechi – traco-dace și traco-daco-romane – sunt mai rare, înspre Dunăre ele apar mai des. Menționăm aici numele Carsium, Durostorum, Altinum, care au evoluat spre toponimele Hârșova, Dârstor (azi, Silistra), Oltina. Probabil, tot un nume vechi e și cel al Tighinei, dacă el va fi evoluat dintr-un vechi grecesc Antigonae.

Influența slavă se observă în nume precum Cernavoda, Rasova, Somova, Lipnița și altele. Primul nume slav are și un echivalent turc – Carasu, nume purtat de un mic curs de apă pe care a fost construit o parte din traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră (ambele având semnificația de „apa neagră”). Probabil, între numele slav și cel turcesc, a existat și o formă medievală românească.

Stăpânirea otomană de mai mult de patru secole, ca și influența tătară în Bugeac, explică numărul mare de toponime turco-tătare: Bugaz, Tuzla, Tatarbunar, Erdec-Burnu, Bașpunar, Murighiol, Babadag, Beștepe, Siutghiol, Techirghiol, Tatlageac, Suiugiuc, Alfatar, Accadânlar și multe altele. Tot de origine turcă pare a fi și numele Dobrogei, derivat dintr-un Dobrodji-ili = „țara/ținutul lui Dobrotici/Dobrici„, cel mai de seamă conducător al regiunii. Numele Bugeacului, despre care am mai vorbit, este de origine cumană.

Totuși, prezența românească este o realitate veche, chiar și spre litoral, așa cum o dovedesc nume ca Nerușai (deformare a unui Norocei), Halilești, Sărata, Babele, Reni – din Bugeac, Crișan, Lacul Roșu – din Delta Dunării, Niculițel, Măcin, Dăeni – din nordul Dobrogei, Năvodari, Mamaia – din partea centrală a regiunii, Vlahlar, Vlahchioi – din sudul Dobrogei, astăzi, la Bulgaria. De fapt, tot acolo, în zona stațiunii Albena, există o rezervație naturală, numită Baltata, în cuprinsul numelui căreia doar sufixul -ta e bulgăresc.

Ca o paranteză, că tot am pomenit de renumita stațiune, aceasta a apărut pe locul-zis La Mamaia, lângă care se afla și locul numit La Tataia (ambele apăreau pe harta topografică antebelică). Dacă primul nume amintit a rezistat, La Tataia a dispărut, de mai bine de un secol… Numele Năvodari are, pe de altă parte, legătură cu pescuitul.

Încheiem cu câteva cuvinte despre numele Mării Negre. Grecii au numit-o, inițial, Pontus Axeinos – „mare inospitalieră”, dar, temându-se de reacția „Zeului Mării”, Poseidon, au rebotezat-o „Pontus Euxinos„, nume păstrat și de romani, și de bizantini. Instaurarea dominației otomane, în veacul al XV-lea, a dus la consacrarea numelui actual. Din Kara-Deniz, prin traducere au rezultat „Marea Neagră” – în română, „Cerno(e) More” – în rusă, ucraineană și bulgară. Numele n-are legătură cu nuanțele mai întunecate ale apei, ci cu poziția nordică, prin raport cu Asia Mică, nucleul Imperiului otoman, dar și al Turciei de azi. „Kara” = nord, „Ak” = sud: astfel, numele Mediteranei, situată la sud de Turcia, este Ak-Deniz = „Marea Albă”.

Românii au utilizat alt nume, atunci când au dat unul. Astfel, Mircea cel Bătrân (1388), se intitula „singur stăpânitor… până la Marea cea Mare„, iar Roman Vodă Mușat (1394) – „mare voievod și domn… de la munte până la Mare„. Sintagma muntenească – Marea cea Mare – lasă să se înțeleagă că românii aveau contact cu mai multe mări – istroromânii/morlacii, cu Marea Adriatică, aromânii, cu mările Ionică și Egee, iar meglenoromânii, ca și dacoromânii munteni și moldoveni, cu Marea Neagră – considerată cea mai întinsă dintre mările cunoscute în Evul Mediu de români.

Dealtfel, românii au și navigat în epoca medievală pe Marea cea Mare, în veacurile XIV-XV fiind frecvent amintite corăbiile muntenești și, mai ales, pânzarele moldovenești. Tradiția de navigatori a fost reluată în epoca modernă, fapt ilustrat fie prin cărți/filme – de pildă, „Toate pânzele sus!” – fie prin relatările lui Iuliu Popper, membru al SRRG, care a ajuns până în Țara de Foc. Acesta a trimis cu regularitate scrisori către SRRG (se pare că Radu Tudoran s-a inspirat, în cartea amintită, din relatările lui Popper). Pe urmele lui Iuliu Popper a fost, cu mai bine de un secol mai târziu, geograful ieșean Gheorghe Romanescu, originar din satul Malcoci, de lângă Tulcea…

Despre câteva toponime vechi de pe Litoralul românesc al Mării Negre Duminică, aug. 18 2019 

Vom începe cu câteva nume moștenite din Antichitate, care au dăinuit, în forme mai mult sau mai puțin modificate. Astfel, dintre toponimele create de coloniștii greci, se evidențiază Tomis și Callatis. Ultimul nume a trecut prin formele Pancallatis, Pangalia, ajungând la noi în forma Mangalia. Vechiul Tomis a fost redenumit, în secolul al IV-lea, Tomis Constantiana, devenind apoi Constantia și, în final, Constanța.

Mai amintim și numele Caliacra, din Cadrilater, care este de origine greacă. În schimb, oiconimul Cavarna este unul vechi românesc, fiind evoluat dintr-o formă stră-românească – Cărbuna – influențată de fonetismul greco-bizantin, ce a dus la forma Cărvuna, modificată, ulterior, în Cavarna, prin apropiere (fonetică și geografică) de Varna.

Probabil, tot un nume vechi este și cel al orașului Vâlcov, situat aproape de gura de vărsare a brațului Chilia în mare. Se pare că toponimul a evoluat din anticul grecesc Lycostoma = brațul/gura Lupului și a ajuns la actuala formă slavă, printr-un intermediar daco-roman/românesc.

De fapt, chiar și numele Chilia este antic, tot grecesc, fiind derivat din numele Aquilea. Și, fiindcă a venit vorba de brațul Chilia, una dintre ramificațiile Dunării, să precizăm că acest nume, ca și cel al Nistrului și chiar cel al Niprului, sunt de origine traco-dacă, evoluând din formele Donaris, Danastris și Danapris.

Despre câteva toponime din bazinul Prahovei Joi, aug. 15 2019 

Primul dintre aceste nume este chiar cel al râului Prahova. Toponimul se referă fie la rupturile de pantă (praguri, ca în cazul numelui Praga, scris și pronunțat, în cehă, Praha), fie, mai degrabă, la aspectul „prăfos” al picăturilor de apă, asemănătoare cu praful în bătaia soarelui, din zonele acelorași rupturi de pantă.

Tot legat de aspectul accidentat al reliefului, care impune atât o viteză mare a apei, cât și căderi de apă învolburate, sunt de amintit toponimele Clăbucet – ce evidențiază curgerea apei „cu clăbuci” și Urlătoarea, numele bine-cunoscutei cascade, unde apa care cade zgomotos pare că „urlă”. Și, dacă tot am amintit câteva particularități ale reliefului, să spunem câte ceva și despre Predeal. Numele derivă de la un apelativ, cu sensul de „înșeuare”, prezent și în alte areale de contact slavo-romanic, așa cum este zona frontierei sloveno-italiene. Acolo, în Alpii Iulieni, este consemnată o trecătoare, numită Predel – în slovenă și Predil – în italiană.

Prezența vegetației inițiale, fie de pădure, fie ierboase este atestată atât indirect – Poiana Țapului, Bușteni (toponime care relevă activitățile de înlăturare a vegetației forestiere), cât și direct, așa cum este cazul numelui Bucegilor. Toponimul se referă la prezența vegetației ierboase alpine, termenul de la care provine fiind preluat de păstori din regiunile stepice, de la cumani. Toponimul se include în grupul care cuprinde și numele Bugeac, Bucecea, Buceaci/Buceci, Buceag, Buceciul, întâlnite din vestul Ucrainei, nordul Moldovei, sudul Basarabiei, Dobrogea, până în Carpații Meridionali (Munții Lotrului). Activitățile pastorale sunt atestate în zonă, prin numele orașului Comarnic.

Trecând la numele legate de umanizarea zonei, primul care merită amintit este Sinaia. Toponimul a apărut la sfârșitul secolului al XVII-lea, prin construirea Mănăstirii Sinaia, care și-a luat numele de la Muntele Sinai. Lăcașul de cult are hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Aproape două veacuri mai târziu, Principele Carol I, viitorul Rege al României, a decis, în 1875, ridicarea Castelului Peleș, ca reședință regală. Tot suveranul este cel care a hotărât schimbarea numelui așezării, din Podul Neagului, în Sinaia.

Ar mai fi multe de spus, însă vom încheia acest periplu onomastic cu câteva cuvinte despre numele Munților Baiului, ce flanchează Valea Prahovei la est. Numele pornește de la patronimul Baiu(l). Acesta circulă și în prezent ca antroponim, fiind atestat la Brașov, prin forma derivată, Baiulescu.

Sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului Marți, aug. 6 2019 

Astăzi, creștinii ortodocși și catolici prăznuiesc Schimbarea la Față a Domnului Nostru Iisus Hristos. Cu acest prilej, locuitorii așezărilor de la poalele Ceahlăului marchează Sărbătoarea Muntelui. Se pare că acest masiv, încreștinat, odată cu trecerea, prin învățarea latinei, a traco-dacilor, de la învățăturile lui Zamolxe, la Legea creștină, continuă vechiul munte sfânt al dacilor, Kogaionon. Argumentele în favoarea acestei evoluții sunt prezentate aici.

Din cercetările efectuate până acum, se pare că, de la numele acestei sărbători, cunoscută în popor și ca Probojenia, nu a rămas nici un patronim sau toponim.

Răspândirea patronimului Pantelimon Luni, iul. 29 2019 

Cu oarece întârziere (și cu scuzele de rigoare pentru aceasta), vom vorbi astăzi despre răspândirea numelui Pantelimon, sfânt ocrotitor al medicilor și bolnavilor, prăznuit pe 26 iulie.

Vechimea numelui – a apărut în secolul al III-lea – când se naște, la Nicomedia, în Asia Mică, sfântul omonim (numit, inițial, Pantaleon) – dar și importanța sa au făcut ca acesta să cunoască o mulțime de variante și derivate, după cum explică, în Dicționar onomastic românesc, p. 126-127, N. A. Constantinescu.

Astfel, de la patronimul Pantelimon, notat și Panteleimon, au rezultat forme ca Panteleiu (amintit în Moldova, în veacul al XVI-lea), Pentelei (notat, prima dată, în Moldova, în 1600), Pântelei (atestat în 1655), Panteleț (consemnat în veacul al XVI-lea), Antilie (prezent, în sudul țării, în veacul al XVII-lea), Pintilie (frecvent în Moldova și în Maramureș), etc.

Formele ipocoristice Pante, Pănte, Pânte, Pinte au generat patronime prezente în tot spațiul românesc: Panta (în Muntenia și Oltenia), Pante/Pantea (în Moldova, Ardeal), Panteș (în Oltenia), Pantia (în Ardeal), Pantoc (în Oltenia) și altele. Păntea apare în Moldova, Păntel – în Muntenia, iar Pânte – în Oltenia, în vreme ce, în Maramureș sunt consemnate formele Pente, Pantea. Am mai notat formele Pinte (frecvent în Maramureș), Pintea (atestat de multe ori în Ardeal), Pintescu (în Moldova), Pintoi (în Ardeal) sau Pintie (în Moldova).

N. A. Constantinescu consideră că formele Pancu, Pancoi, Panca, Pănciu, Panciova, etc. derivă tot de la Pantelimon, deși există și opinia că ar fi derivate, pe „teren lingvistic” (neo)slav, de la Ștefan/Stepan, prin formele Stepanco/Stepancio

Apar și derivate rezultate din evoluția părții a doua a numelui – (Pan-)Telimon: Teleman, Teliman, Tileman. Dintr-un Telemon au rezultat și ipocoristicele Tell, Telul, Teloe, Tele, Telescul, Teli, ș.a.m.d., prezente în Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Ardeal…

Numeroase sunt, apoi, derivatele din forma Pandeleimon: Pandelimon, Pandele, Pandalia, Pandia, Pandu, Păndic, Pandușca, Pande, Pandi – prezent, și în trecut și azi, în Oltenia, Moldova, Muntenia, Ardeal și la aromânii fărșeroți.

Mai adăugăm și formele derivate de la radicalul Mon – pentru care este greu de lămurit dacă au evoluat din Pantelimon, sau de la numele Simon, Solomon, Filimon, Paramon, Timon: Mon, Monu, Monea, Mone, Monescu și altele.

Din formele antroponimice amintite au rezultat, frecvent, și toponime: Panteleești, Pânteleești, Penteleu, Antelești, Pentenoaica, Pâncota, Păncăuți, Panciu, Păncești, Panciova, Teleasca, Telești, Telea, Teliu, Telița, Teliuc și altele, atestate în Moldova, Muntenia, Oltenia, Ardeal, Crișana, Banat, Dobrogea, Basarabia, dar și în regiuni locuite de români din Balcani.

De-altfel, numele este prezent, și azi, în ierarhia statelor din spațiul carpato-balcanic, pe locuri importante. Astfel, în Cipru – Panteli/Pantelides (locul 33), Serbia – Pantelić/Pantić (locul 40), Muntenegru – Pantović (locul 133), poate și Ucraina – Panchenko (locul 58), diversele variante ale numelui se află în top (dacă, în ultima țară menționată, nu este vorba de un derivat de la Stepan).

Și în spațiul românesc actual, numele este între primele 100, de pildă în Țara Oltului (locul 83), unde am notat formele: Pantelimon/Pantelemon/Panteleimon/Pantilimon/Pandel/Pandea/Pantalon/Panta/Pante/Pantea/Pantilă/Pantili/Pantiş/Pintilie/Pintilei/Pintilii/Pântea/Pîntea/Pintea/Pancu/Pâncu/Pîncu/Pîncoschi/Pincoschi/Telea/Teleucă/Pintea-Ion . Aici apar, de fapt, și derivatele de la patronimul Mon (locul 99), care are, ca forme, Mon/Mone/Monea/Monar/Monariu. Ca și în restul spațiului românesc, în Țara Oltului, primele mențiuni au apărut în Evul Mediu (mai exact, în secolul al XVII-lea): Pintie, Panciuc, Telia.

Un termen (aproape) uitat în terminologia administrativă românească – primic(h)er Joi, iul. 25 2019 

De origine latină, după cum explică DEX (în varianta sa electronică), termenul primicer avea sensul de „Cel dintâi dintr-un corp dintr-o grupare (în vechea Romă)” sau chiar cel de „Dascăl”. Însă, moștenit pe filieră romano-bizantină, probabil din perioada Imperiului roman de răsărit (secolele IV-VI), acesta a căpătat sensul de lider al comunităților rurale românești medievale, mai rar la nord de Dunăre, frecvent în Balcani, acești primichiuri/primiciuri având sens echivalent de „cneji, … sau celnici în fruntea cătunelor vlahe”, din Kosovo, până în Timoc, Bosnia-Herțegovina și Dalmația croată de azi (S. Dragomir, 1959), dar și la aromânii și meglenoromânii din sudul peninsulei (Gh. Zbuchea, 1999), fapt atestat și de toponimia balcanică (în sudul Bulgariei de azi). La nord de Dunăre, în secolele XVII-XVIII, în Țara Românească a circulat antroponimul Primichiriu (N. A. Constantinescu, 1963).

Acesta este atestat și azi, în România apărând sub formele Primicheriu sau Primicheru, cu zeci de purtători ai numelor în județul Bacău (mai ales la Asău și Comănești), mai rar în județele Prahova, Hunedoara și Caraș-Severin. În spațiul carpato-balcanic, la nord de Dunăre apar mai rar asemenea forme – Примикрио/Primikrio – în regiunea Odesa (sudul Ucrainei), Primiceri – în voievodatul Slaskie din sudul Poloniei sau în Austria – numele Primicheru, în Stiria (probabil, purtat de migranți din România). În schimb, în sudul Peninsulei Balcanice, mai exact, în Grecia, întâlnim sute de purtători ai unor forme ca Primikiris/Primikirios/Primikyriou/Primikyrios, etc., localizate mai ales în Attica, în Peloponez, insulele sudice egeene, dar și în regiunile nordice unde au locuit și locuiesc încă numeroși aromâni și meglenoromâni – Epir, Tesalia, Macedonia Centrală, Macedonia Estică și Tracia.

Despre unele cauze ale schimbării alfabetului latin cu cel chirilic la români, în jurul anului 1000 (sau mai devreme)… Miercuri, iul. 24 2019 

Am discutat cu ceva vreme în urmă despre schimbarea alfabetului latin cu cel chirilic, sub influența limbii slav(on)e. Ținând cont de vecinătatea sau chiar apartenența (mai degrabă, nominală) a formațiunilor românești la Țaratul bulgar, credem că trecerea de la alfabetul strămoșilor noștri romani la cel chirilic s-a făcut, în bună măsură, prin decizia și, poate, la presiunile elitei (boieri, cneji, voievozi), slavofoni (cel puțin în prima fază). Nu avem prea multe informații despre specificul onomastic al liderilor acestor formațiuni, în secolele IX-XI, dar, cel puțin pentru Crișana și Banat, este vorba de conducători cu nume, dacă nu slave, în orice caz, ne-românești: Menumorut, pentru voievodatul din Crișana, Glad, Ahtum – pentru cel din Banat.

Importanța onomasticii slave, în rândul elitelor (voievodale, boierești) se observă și din frecvența numelor slave la acești lideri: Dragoș, Drag, Balc, Bogdan – în Maramureș, Radu, Stoia, Vlad, Stan(ciu) – în Țara Oltului, Radu, Vlad, Vlaicu – în Țara Românească, Bogdan – în Moldova (toate exemplele fiind din secolul al XIV-lea). Aceste nume, odată intrate în sistemul onomastic românesc medieval, au rămas nume cu frecvență ridicată (nu doar printre elite) și se regăsesc și azi printre numele aflate în topul celor mai răspândite nume românești actuale. De aceea, bănuim că, din perioada conviețuirii româno-slave – secolele VI-IX (și, mai ales, din veacul al IX-lea, când, sub influența apostolilor slavilor, Chiril și Metodiu, o mare parte a slavilor s-au creștinat), aceste nume (ale elitelor slave, în prima fază) au trecut, treptat, odată cu românizarea liderilor slavi, în rândul numelor specifice comunităților românești (fie că era vorba de elite – boieri, cneji, voievozi, fie de țărani).

Așa încât putem plasa trecerea de la alfabetul latin la cel slav (chirilic), undeva în secolele IX-XI. Trecerea a fost înrâurită și de presiunea maghiarilor (creștinați, în anul 1000, sub influența episcopului Romei), văzuți ca principalul factor de presiune asupra neamului românesc până la jumătatea veacului al XIII-lea (mai exact, până la marea invazie tătară din anii 1240-1241). Slăbirea presiunii Regatului maghiar, care și-a revenit greu (după mai bine de un secol), a favorizat apariția voievodatelor românești independente – Țara Românească (pe la/după 1300) și Moldova (în 1352-59). Ca răspuns, din 1366, românii ardeleni au fost eliminați din Dieta Transilvaniei, unde au putut rămâne doar cei care au trecut la catolicism (maghiarizându-se ulterior, în câteva generații: Drag din Maramureș a devenit Dragfi, Cândea din Țara Hațegului a devenit Kendeffy, Mailat din Țara Oltului – Majlath…). Deja, peste tot (inclusiv în Ardeal), românii foloseau alfabetul chirilic, iar în cancelaria domnească și în viața religioasă – slavona (și, uneori, greaca).

Peste secole, redescoperirea, întâi prin reprezentanții (greco-catolici) ai Școlii Ardelene, a rădăcinilor noastre latine și a legăturilor cu Roma, au dus la reafirmarea originii romane a românilor, fapt ce a dus, după Unirea Principatelor și la revenirea la alfabetul latin. Iar dacă afirmarea, în anii 1330-1359, a independenței Țării Românești și Moldovei față de Regatul maghiar a avut drept consecință eliminarea românilor (ortodocși) din Dieta Transilvaniei, cum „istoria se repetă”, ca urmare a permanentizării, din 1866, a Unirii Principatelor și sub Carol I, Viena a făcut pactul pentru dualism cu ungurii, în 1867 (fapt ce a a dus, din nou, la aproape dispariția reprezentării parlamentare a românilor ardeleni, bănățeni, crișeni și maramureșeni). Conform acestui pact, austriecii trebuiau să insiste pentru slăbirea elementului românesc din Bucovina, iar ungurii – pentru asimilarea/maghiarizarea românilor din Ardeal…

Rezultatul a fost altul: nu doar că bucovinenii și ardelenii n-au dispărut, dar, la fel ca frații lor basarabeni, s-au unit cu Țara, în anul 1918!

Pagina următoare »