(Unele) actualizări legate de evoluția urbanizării în spațiul românesc (III) Duminică, nov. 22 2020 

Devenit Capitala Principatelor Române Unite, după 1859 și, apoi, a statului român independent (1877), orașul București (la care am adăugat și județul interbelic Ilfov) vor avea, continuu, ca echivalent al unei regiuni istorico-geografice, cele mai mari valori ale urbanizării. Dacă, în 1890, ponderea populației urbane se situa, încă, sub 50% (44,9%), la începutul secolului următor (1912), depășise 55,7%. Dobrogea, care stagnase, rămăsese pe a treia poziție (cu 24,1%), deoarece ca regiunea cea mai urbanizată, trecuse Bucovina – 24,3%. Urmau foarte aproape Transnistria – 22,8% și Moldova – 22,5%, în vreme ce, peste munți, nici o regiune nu atinsese 20%. Erau foarte aproape Crișana – 19,7% și Ardealul – 18,2%. Dacă în Moldova putem pune stagnarea, sau chiar ușorul recul demografic pe seama dispariției multor târguri și târgușoare, iar în Dobrogea, o vreme, multe orașe au stagnat, chiar și după integrarea regiunii în teritoriul românesc, în ținuturile de peste munți, limitarea creșterii demografice a orașelor are, printre cauze, limitările, de ordin lingvistic, ale administrației dualiste maghiare, care interzicea multor locuitori (majoritatea etnici români) intrarea în așezările urbane dacă nu cunoșteau limba maghiară.

Perioada interbelică reprezintă începutul unei creșteri rapide a ponderii populației urbane în regiunile centrale și vestice. Astfel, deja, în 1930, Maramureșul crescuse la 23%, Crișana avea 22,7%, Ardealul – 22% și Banatul – 20,4%, pentru ca, în 1941, Crișana să depășească 30%, Ardealul – 24%, Banatul – 23%. Maramureșul cunoscuse un ușor recul – la 21,2%, dar, pe ansamblu, ținuturile de la vest de Carpați trecuseră pe poziția a doua din acest punct de vedere, după cele sudice, dar înaintea Moldovei istorice.

Aici, dacă în 1930 Bucovina depășea 25,6%, iar Moldova – 24%, în 1941, ambele coborâseră la puțin peste 21%, în vreme ce Basarabia coborâse, în același an, la mai puțin de 10%. În declin se afla și Transnistria, care coborâse de la aproape 24% în perioada interbelică, la 20,4% în 1941. Explicațiile trebuie găsite atât în refugierile de populație – în Basarabia și nordul Bucovinei, în vara anului 1940 – urmate de declanșarea războiului, care a afectat, începând cu mijlocul anului 1941, toată partea de est a țării, precum și deportări de populație, făcute și de regimul sovietic, în aproximativ un an de ocupație, dar și de administrația românească, instalată în vara/toamna anului 1941.

În schimb, sudul țării a cunoscut o dinamică ascendentă, cea mai însemnată creștere fiind înregistrată în București-Ilfov (73,3% populație urbană în 1941), urmată de Dobrogea – 25,4%. Deși erau pe un trend crescător, Muntenia (fără Capitală) și Oltenia se situau, încă, sub pragul de 20%.

Evoluția numărului de orașe în spațiul românesc (II) Sâmbătă, nov. 21 2020 

În prima parte a secolului al XIX-lea, numărul total de orașe din spațiul românesc a cunoscut un ușor recul – la 213 – explicabil, în bună parte, prin dispariția unor vechi târguri ardelene, dar și a unora din Basarabia, după ocuparea acesteia de către Imperiul țarist. În aceste condiții, în jurul anului 1840, cele mai multe orașe se localizau în Moldova – 42, urmată de Ardeal – 26 și Muntenia – 25.

La mijlocul veacului, creșterea numărului de puncte urbane se reluase, ajungându-se la 239, în 1859. Creșterea se datora, în bună măsură, înmulțirii rapide a numărului de târguri și târgușoare moldovenești, fapt care dusese numărul total de localități cu statut urban din regiune la 70. La mare distanță urmau Ardealul – cu 25 și Muntenia – cu 24, tot atâtea orașe având, acum, și Transnistria.

După acest vârf, însă, Moldova a cunoscut și ea un declin – mai avea, pe la 1880, doar 25 de orașe! – autoritățile de la București retrăgând statutul urban pentru un mare număr de târguri și târgușoare, dezvoltate, fie la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fie în prima parte a celui următor. În condițiile în care, în celelalte regiuni, numărul de așezări urbane rămăsese neschimbat, totalul punctelor urbane din spațiul românesc era de 195. A crescut, spre finalul secolului, la 199 – prin apariția a câte două noi orașe în Muntenia și în Transnistria și la 207, în preajma Primului Război Mondial, fie prin (re)apariția a 4 orașe în Moldova, fie prin declararea a altora 3 – în Oltenia și a unuia – în Bucovina.

(va urma)

(Unele) actualizări legate de evoluția urbanizării în spațiul românesc (II) Vineri, nov. 20 2020 

Apariția statelor medievale românești – Transilvania (ca voievodat autonom, depinzând de Regatul maghiar), Țara Românească și Moldova – a dus la dezvoltarea vieții urbane, astfel încât, în jurul anului 1500, ponderea orășenilor crescuse la 6,8%. Valoarea era, încă, inferioară celei din perioada romană. La nivel regional, cea mai mare pondere o avea Ardealul – 12,7%, urmat de Bucovina – 11,4%, Dobrogea – 10,9% și Muntenia – 9,2%. Cu excepția Dobrogei – aflată de circa un secol în declin, în urma ocupării regiunii de către otomani, celelalte regiuni beneficiau de faptul că, în interiorul lor, se aflau reședințele voievodale.

La sfârșitul epocii medievale (pe la 1800), ponderea populației urbane ajunsese la 10,5%, depășind ușor procentul de la sfârșitul antichității. Ardealul înregistrase o creștere mai lentă, atingând 13,7%, fiind depășit de Moldova – 17,3% și Dobrogea – 16,7%. Prima poziție ar fi deținut-o, însă, București-Ilfov (suprapus peste amintitul județ interbelic și viitoarea capitală a României), cu 20,3%. Dinamismul moldav se datora, în bună măsură, și mutării capitalei principatului est-carpatic de la Suceava la Iași, în vreme ce revirimentul dobrogean avea drept cauză principală o oarecare revigorare a activităților comerciale pe Dunăre.

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea (1860), întregul spațiu românesc se apropia de 16% pondere a populației urbane. La nivel regional, Ardealul stagnase și era chiar într-un ușor declin (12,9% pondere a urbanului), prin dispariția multor târguri existente în epoca medievală și la începutul celei moderne. Mai dinamice se dovedeau a fi Dobrogea – 25,8% și Moldova – 23,9%. Dacă regiunea dunăreano-pontică beneficia de pe urma reactivării comerțului fluvial, Moldova cunoștea o remarcabilă înflorire a numeroase târguri și târgușoare, dintre care multe au dispărut după Unirea Principatelor. Aflate sub dominație străină, cunoșteau un dinamism al urbanizării – în mare parte, cu alogeni – atât Bucovina (sub austrieci) – 20%, cât și Basarabia – 19% și, mai ales Transnistria – 24% (ambele, sub ocupație țaristă). Deși nu reprezintă propriu-zis o regiune, București-Ilfov avea, deja, de departe, însă, cea mai mare pondere a populației urbane – 42,4%.

(va urma)

(Unele) actualizări legate de evoluția urbanizării în spațiul românesc (I) Joi, nov. 19 2020 

La datele (incomplete) legate de distribuția crono-spațială a urbanizării în spațiul românesc, putem veni cu (unele) actualizări. Ele trebuie privite cu rezerve, ținând cont de incertitudinile legate de datele pentru epocile mai vechi – antichitate și Evul Mediu – și chiar pentru vremuri mai dinspre zilele noastre…

Oricum ar fi, evoluțiile nu arată mari diferențieri de tendință, prin comparație cu informațiile de care dispuneam anterior. Totuși, de această dată, atât seria de date evolutive (cronologice), cât și detalierea lor spațială, au devenit mai complete, mai cuprinzătoare.

Astfel, din ce știam până acum, Dacia avea, în jurul anului 200 AD, o pondere de 12,7% orășeni, iar Moesia Inferior (care cuprindea atât Dobrogea, cât și zone de pe litoralul pontic basarabean și transnistrean) – 11,5%. Aceste valori se situau sub media imperială – care depășea 14% și mult sub cea italică – situată aproape de 24%. Ținând cont însă de încorporarea târzie a regiunilor dunărene, erau valori de apreciat, mai ales dacă adăugăm că valori apropiate nu se vor mai consemna în acest spațiu până pe la 1800…

Dacă ne raportăm la întregul spațiu românesc, ponderea scade la 10%, deoarece trebuie să adăugăm populația unor regiuni întregi (actuale) unde nu existau deloc orașe (Maramureș, Bucovina, Moldova, Muntenia). La nivelul regiunilor actuale, cea mai urbanizată era Dobrogea – 27,3%, urmată, la mare distanță, de Ardeal – 14,6%, Oltenia – 13,3% și Banat – 10,4%. Mai aveau așezări urbane, în părțile lor marginale, fie Crișana (care, în aria sălăjeană, se suprapunea extremității nordice a Daciei romane), fie Basarabia și Transnistria (în părțile lor danubiano-pontice).

Retragerea aureliană (275 d.Hr.) și prăbușirea limesului dunărean (602 d.Hr.) au dus, pentru câteva secole, la dispariția vieții urbane în aceste regiuni. În jurul anului 1000, atât pe fondul revenirii împărăției constantinopolitane la Dunărea de Jos, cât și al începuturilor de „coagulare” statală românească, viața urbană reapare, e adevărat, la cote mai modeste. Astfel, întregul spațiu românesc actual acumula o pondere de doar 1,6% orășeni, cei mai muți concentrându-se în zona Dunării de Jos. Aici se concentrau și cele mai multe – și mai mari – așezări urbane, dar și ponderile cele mai notabile ale populației urbane: Dobrogea avea 11,4%, iar Basarabia – 4,1%. Celelalte regiuni în care (re)începuse a „pulsa” viața urbană – Maramureș, Ardeal, Crișana, Banat și Oltenia – aveau, fiecare, procente subunitare de orășeni.

Moldova apuseană, Muntenia și estul Transilvaniei (Secuimea) nu aveau așezări urbane, dar asta nu înseamnă că n-ar fi putut exista. Spre exemplu, dacă analizăm toponimia locală și descoperirile arheologice, în partea vestică, dinspre Carpați, a viitorului voievodat moldav, dezvoltarea ulterioară a unora dintre cele mai vechi – și mari – nuclee urbane medievale (Baia, Piatra, Târgul Ocna, Bârlad, poate și Galați) se află în strânsă legătură cu prezența, acolo, din antichitate, a unor așezări cu continuitate din perioada traco-dacă și traco-daco-romană. Numele orașului medieval Baia, Civitas Moldaviae – adică orașul (de pe apa) Moldovei, e posibil să-și fi luat numele de la termenul moldă, posibil de origine germanică (gotică), dintr-o vreme când goții au intrat în contact cu strămoșii noștri (secolul al IV-lea), aflați, și unii și alții, în plin proces de creștinare.

În cazul orașelor Piatra și Bârlad, este vorba chiar de continuarea vechii denumiri, derivate de la Petrodava – (cetatea) Piatra, respectiv, Paloda (tradus, prin slavul berlo), în fiecare caz – ca și în cel al orașului Baia fiind vorba și de viitoare centre ale unor formațiuni prestatale: Țara Moldovei (Baia), Țara Berladnicilor (Bârlad) și o formațiune condusă de Crăciun (un lider local, al cărui nume apare în prima mențiune medievală a orașului de pe Bistrița – Piatra lui Crăciun). Pe de altă parte, descoperirile arheologice de la Târgul Ocna (vechea Utidava) și Barboși-Galați (unde a existat un castru romano-bizantin, amintit, poate, de cumanul kalaat = cetate, de la care ar putea deriva actualul nume al așezării dunărene) relevă o continuitate de locuire datând din antichitate. Dacă mai adăugăm că, la „zestrea urbană” basarabeană contribuia și Hotinul, posibil centru al unei formațiuni prestatale românești – în apropiere se află satul Onut, cu numele derivat chiar de la un conducător al acesteia – rezultă că, atât partea vestică a Moldovei, viitoarea Bucovină și nordul Basarabiei, ar fi putut avea nuclee urbane, probabil, într-un stadiu incipient.

Același lucru îl putem afirma și în cazul Munteniei – de exemplu, pentru orașul Buzău de mai târziu, care, prin numele râului omonim, moștenește o veche formă traco-dacică Buseos – sau al Secuimii – de pildă, în cazul așezării Brețcu, dezvoltată, chiar ca târg (deci, cu statut urban, în secolele XV-XVIII), pe locul vechii fortificații daco-romane Angustia.

N-am uitat de celălalt „serial”, legat de evoluția numărului de orașe. Va fi continuat în paralel cu cel de față!

Evoluția numărului de orașe în spațiul românesc (I) Joi, nov. 12 2020 

După ce ne-am ocupat, zilele trecute, de evoluția urbanizării în spațiul românesc în ultima jumătate de mileniu, astăzi vom trece în revistă evoluția numărului de așezări urbane, de la începuturile erei creștine. Dacă, pentru perioada (traco-daco-)romană, s-au introdus datele doar pentru secolele II-III (deși, atât în Dobrogea, cât și la nord de Dunăre, viața urbană a continuat și după anul 275 d. Hr.), începând cu anul 1001, acestea au fost centralizate pe secole, până spre jumătatea veacului al XIX-lea, apoi, pe intervale mai mici – de regulă, pe grupe de câțiva ani sau chiar individual, pe ani… Chiar dacă, pentru Evul Mediu și prima parte a epocii moderne, centralizarea s-a făcut pe secole, putem cumula datele, astfel încât să vorbim, în general, de evoluția pe epoci istorice a numărului de localități cu statut urban.

Începem cu câteva considerații legate de perioada traco-dacă, anterioară cuceririi romane. Astfel, pe baza toponimiei și a inscripțiilor și scrierilor greco-romane, existau în actualul spațiu românesc cel puțin câteva zeci de așezări cu rol politico-administrativ, economic și militar important. Acestea aveau, cel mult, caracter cvasi-urban. În schimb, după cucerirea romană, petrecută, în Dobrogea, în primul secol al erei creștine și la nord de Dunăre, la începutul celui de-al doilea, au existat numeroase așezări urbane, care au primit statut de municipium și chiar de colonia. Am inventariat 16 asemenea localități – deși numărul celor care puteau fi incluse e mult mai mare. Dintre acestea, cele mai multe se localizau, pe regiunile actuale, în Dobrogea și Ardeal – câte 4, în vreme ce Banatul totaliza 3 și Oltenia -2. Remarcăm că toate aceste regiuni s-au aflat în aria de puternică romanizare, care, în Dobrogea, cel puțin, s-a prelungit, continuu, până la sfârșitul secolului al VI-lea. La regiunile amintite, se mai adăugau, cu câte o așezare urbană, Transnistria, Basarabia și Crișana. Dacă Transnistria, afectată mai serios de valurile migratoare, din secolele III-IV, și-a revenit abia după un mileniu, în Basarabia – la gurile Nistrului și, mai ales ale Dunării – și în Crișana, reluarea vieții urbane se va produce chiar înainte de anul 1000.

Retragerea aureliană din Dacia (275 d. Hr.) și, mai ales, prăbușirea limes-ului dunărean al Imperiului (602 d. Hr.) a pus capăt vieții urbane în spațiul românesc actual. Reluarea vieții urbane s-a produs după alte câteva veacuri, în care n-a dispărut doar urbanitatea adusă de romani, ci și orice termen românesc legat de așezările urbane. Conviețuirea cu slavii (secolele VIII-IX) ni l-a dat pe târg, iar expansiunea, după anul 1000, a Regatului maghiar spre ținuturile românești, cu așezările urbane fortificate, ni l-a oferit pe oraș, derivat, pe filieră ungurească, din germanul burg, devenit var în maghiară, apoi varoș – așezare urbană fortificată, cuvânt din care derivă termenul românesc. Cuvintele actuale – urbe, urban, urbanitate, urbanism, urbanizare – sunt neologisme, pătrunse, din latină, pe filieră franceză, în veacul al XIX-lea.

Astfel, în epoca medievală, tendința a fost de creștere continuă a numărului de orașe. Dacă, în secolul al XI-lea se consemnau, cu rezerve, 27 de centre urbane, numărul lor a ajuns la 245, spre 1800. Din secolul al XII-lea până în al XIV-lea, tendința a fost de creștere foarte rapidă, prin dublare de la un secol la altul: 33 de târguri și orașe în veacul al XII-lea, 70 – în următorul și 148 – în secolul al XIV-lea. Este exact perioada de consolidare, ca voievodat autonom a Transilvaniei și de constituire a voievodatelor extracarpatice – Țara Românească și Moldova.

Cea mai înfloritoare regiune, ca număr de orașe, a fost Dobrogea, până în secolul al XV-lea, care coincide cu ocuparea regiunii de către otomani. Nu e o surpriză faptul că, revenită sub stăpânire bizantină, regiunea dintre Dunăre și Mare și-a reluat dinamismul urban, prezent și la finalul antichității. De la 10 orașe în veacul al X-lea, regiunea a ajuns, după 1400, la 18 localități urbane, dintre care multe vor intra, ulterior, în declin…

Ardealul, Basarabia și Crișana au pornit, după anul 1000, de la același număr de puncte urbane – 4. În cazul regiunilor vestice aceasta este urmarea efortului de înjghebare a unor formațiuni politice, începând din vremea lui Gelu Românul și Menumorut. Cele mai multe orașe au apărut în Ardeal în veacurile XIII-XIV, ducând numărul lor la 52, pentru ca, ulterior, creșterea numerică să se mai estompeze, iar către anul 1800 să se consemneze 73 de așezări urbane. Crișana, în schimb, o regiune de dimensiuni mai reduse, a cunoscut o evoluție mai lentă – 10 așezări urbane în secolul al XIV-lea și 18 – în veacul al XVIII-lea.

Basarabia a avut o foarte veche și vie viață urbană, mai ales la gurile Dunării, oarecum în continuarea activității urbane foarte consistente constatate în Dobrogea, dar, prin Hotin, se resimt, deja, și influențele central-europene. Totuși, dacă în privința începuturilor vieții urbane medievale în estul spațiului românesc, Basarabia a avut primatul, deși alcătuirile urbane din vestul Moldovei au apărut mai târziu – în secolele XIII-XIV – această parte, carpato-pruteană, a viitorului voievodat moldav a devenit mult mai dinamică ulterior: Deja, în secolul al XIV-lea, cel al cristalizării statului medieval est-carpatic, la vest de Prut se concentrau 18 orașe, față de numai 7 în Basarabia, iar superioritatea părții vestice a Moldovei istorice s-a menținut până spre 1800, când, în Moldova (vestică) erau 28 de orașe, iar în viitoarea Basarabie – 19. Asemănător Basarabiei s-a comportat și Transnistria, unde orașele reapar abia în secolul al XIII-lea, evoluând, numeric, lent, până spre 1500 – doar 7 orașe și, ceva mai rapid ulterior, când, în vremea ocupării regiunii de către armatele țariste, existau aici 21 de localități cu specific urban.

În părțile centrale și vestice ale spațiului românesc, alături de mai dinamicele Ardeal și Crișana, și Banatul și Maramureșul și-au dezvoltat o viață urbană de timpuriu: deja, în secolul al XI-lea existau, în fiecare din aceste regiuni, câte două localități cu caracter urban. Ambele regiuni au evoluat cu tendință lent-ascendentă, până spre 1500, când, în Banat erau 7 orașe, iar în Maramureș – 10, după care, în ambele regiuni s-a produs un ușor recul: la 1800, Banatul avea tot 7 orașe, iar Maramureșul – 8. Dacă Banatul a fost afectat, aproape două secole, de atacurile și chiar ocupația otomană, în Maramureș se pare că o parte din vechile așezări urbane nu s-au dovedit viabile, decăzând ulterior. Estul Transilvaniei, numit și Secuime, a intrat printre regiunile cu viață urbană mai târziu, după 1200, numărul de orașe crescând lent până spre 1400 (3 orașe), apoi rapid – la 12 în 1500, tendința aplatizându-se ulterior (15 așezări urbane în 1600, 16 – în 1800).

Oltenia a moștenit, măcar în parte, ceva din perioada romană, fiind printre regiunile în care, pe locul unor așezări antice, a reapărut, de timpuriu, viața urbană medievală. Asemănător Crișanei (de care este destul de apropiată ca dimensiuni), dar și Basarabiei (toate având viață urbană încă din perioada romană), după o creștere mai rapidă, în veacurile XIII-XV, de la două orașe la 10, a stagnat ulterior, până la începutul epocii moderne.

În schimb, asemănător Moldovei (apusene), Muntenia, regiunea sudică unde s-a plămădit statul medieval Țara Românească, a avut primele începuturi urbane abia în veacul al XIII-lea, dar, ulterior, evoluția numerică a orașelor a fost rapidă: 16 – în secolul al XIV-lea, 23 – în al XVI-lea, apoi a urmat o stabilizare, spre 1800 consemnându-se aici 25 de puncte urbane.

(va urma)

Urbanizarea în România în ultimii 150 de ani Miercuri, nov. 11 2020 

Reamintim că ieri am prezentat evoluția urbanizării pe cele trei regiuni istorico-geografice românești și am încheiat această „trecere în revistă” cu situația ratei urbanizării înaintea Primului Război Mondial: Moldova se afla (încă) în frunte, cu 23%, urmată de Țara Românească – 20,3% și Transilvania (în sens larg) – 17%. Media întregului spațiu românesc era de 20,1%.

După Unirea din 1918, datele recensământului din 1930 arată unele schimbări. Astfel, Moldova – acum întreagă (cuprinzând și Basarabia, mai rurală, dar și Bucovina, mai urbanizată) avea o pondere a populației urbane mai mică – 19,4%. Notăm, totuși, că, dacă ne referim doar la Moldova carpato-pruteană, ponderea populației urbane a crescut – 27,8%. Și Transilvania se găsea, încă, sub media națională (20,2%), având un procent de 17,4%. Cea mai dinamică zonă era Țara Românească, ajunsă la 29,7% – rezultat, în mare măsură, al creșterii demografice rapide a Capitalei.

După a doua conflagrație mondială, care a lăsat urme, atât prin cedările teritoriale din 1940/1944, cât și prin pierderile de vieți omenești și distrugerile materiale, situația celor trei regiuni istorico-geografice s-a schimbat dramatic. Cea mai afectată a fost Moldova (la care am adăugat și sudul Bucovinei, rămas României, oricum, ușor mai urbanizat decât media națională), mai ales ca urmare a situării pe linia și/sau în spatele frontului (în martie-august 1944) și a secetei și foametei din vara anului 1946… Astfel, la recensământul din 1948, ponderea populației urbane în partea de est a țării scăzuse la 18,5%. Și Țara Românească a cunoscut un recul, mai diminuat, având un procent de 27,4%, în timp ce, surprinzător, Transilvania a înregistrat o ușoară creștere – 21,1%. Totuși, încă, partea central-vestică a țării se situa sub media națională – 23,4% – mai mare decât în perioada interbelică, mai ales ca urmare a cedării Basarabiei, o regiune mai rurală.

La jumătatea perioadei comuniste (la recensământul din 1966), media națională a ponderii populației urbane se situa la 33,2%, reflectând începuturile unui proces postbelic mai accelerat de urbanizare, la scară națională. Ritmurile acestui proces erau, însă, diferite: urbanizarea se desfășura mai rapid în Transilvania, care trecuse deja pe primul loc, cu 36% populație urbană. Urmare mai ales a creșterii demografice a Bucureștilor, și Țara Românească se situa peste media națională – 34,5%, în vreme ce Moldova, care crescuse și ea (la 25,3%), revenind peste media din 1912, se situa sub media pe țară.

După căderea regimului comunist (1989), la recensământul din 1992, ponderea populației urbane la nivel național depășea 50%, ajungând la 54,2%. Conform Institutului Național de Statistică, populația urbană a depășit pentru prima dată în istoria românească, populația rurală în anul 1985. Până atunci, România a fost, în toată istoria sa, o țară de țărani. Asta nu e o rușine, dimpotrivă: termenul țăran vine de la cuvântul țară, care, după informațiile culese din Țara Vrăncii, de geograful Ion Conea, în anii ’50, a însemnat locul unde se fac bucate (adică agricultură). Iar țară vine din latinescul terra = pământ. Deci țăranii au fost și sunt oamenii pământului, care, practicând cultura pământului (agricultura) NU AU PLECAT NICĂIERI DE AICI, SUTE ȘI MII DE ANI!

Ierarhia regională postdecembristă era neschimbată, având în frunte tot Transilvania – 57% orășeni, urmată de Țara Românească – 55,4%, în vreme ce Moldova rămăsese sub media pe țară, cu 46,8%. Valori apropiate se consemnează și la recensământul din 2002, care, pe fondul unei ușoare scăderi a populației totale, înregistrează cel mai ridicat procent de orășeni din istoria țării: 54,4%. Problema este că, dacă Transilvania (57,5%) și Țara Românească (55,9%) au contribuit la această ușoară creștere, Moldova intrase într-un ușor declin (cu 46%), care se va accentua ulterior. Astfel, în 2011, la o medie națională de aproape 54% (însemnând o ușoară scădere, pe țară, a ratei urbanizării), Moldova mai avea doar 41,6% orășeni, în vreme ce regiunile central-vestice și cele sudice consemnau chiar creșteri ușoare față de 2002: Transilvania a ajuns la 58,9%, iar Țara Românească – la 56,3%! Rezultat, în mare măsură, al unei politici – sovietice – de urbanizare postbelică, actuala Republică Moldova a atins, la finalul perioadei comuniste sovietice (1989) un vârf de 46,9% populație urbană, un adevărat progres, atât față de sfârșitul perioadei țariste (11,6%, în 1910), cât și față de perioada interbelică, în care Basarabia aparținea României (13%). Ulterior, s-a produs un declin, dar mai puțin pronunțat decât la vest de Prut. Astfel, spațiul pruto-nistrean avea, în 2004 (conform primului recensământ post-sovietic), 42,7% orășeni, iar după ultimul recensământ (2014), se consemnase, și aici, o scădere ușoară (la 42,5%), dar ponderea este superioară, cu aproape un procent, pentru prima dată, celei din Moldova apuseană (aflată în componența României)!

În concluzie, referindu-ne, în primul rând, la Moldova, dacă, timp de secole, până în preajma primului război mondial, a experimentat o creștere continuă, cu ritmuri diferite, dar fără sincope, în ultimul secol – și mai ales după 1940/1944 – a cunoscut o serie de bulversări, care au făcut ca rata urbanizării să ajungă, inițial (din 1948) sub media națională, să rămână, constant sub aceasta (din 1966, până în 2002, cam la 8% mai jos), spre a cunoaște chiar un (nou) declin, în 2011, când constituie, practic, singura regiune românească în scădere față de recensământul din 2002! Dacă adăugăm și faptul că, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, și prosperitatea românească avea în fruntea ierarhiei mai multe județe moldovenești – Iași, Botoșani, Covurlui – cu venituri peste Capitală, iar un secol mai târziu (în zilele noastre) Moldova nu mai are nici un județ în primele 10 pe țară, din punctul de vedere al produsului intern brut pe locuitor, vom înțelege și mai bine legătura între rata urbanizării și nivelul de trai. De fapt, așa cum din punctul de vedere al urbanizării, Moldova a rămas mult în urma restului țării, aceeași situație se constată și în ceea ce privește nivelul de trai, consecința principală fiind depopularea, fie prin migrații spre sudul și vestul țării și, mai ales, spre alte țări, în special din Uniunea Europeană… Dacă adăugăm și carențele infrastructurii sau chiar absența unor elemente ale sale (autostrăzile), orice alte comentarii sunt de prisos!

Transilvania a cunoscut o evoluție cu multe rupturi de ritm. Se situa în frunte, atât în Evul Mediu (1500), cât și la începutul epocii moderne (1800), însă, intrarea, ca regiune periferică, în componența Ungariei (dualiste), în perioada 1867-1918, a dus la încetinirea considerabilă a creșterii urbanizării (inclusiv prin emigrări, atât spre Ungaria și Austria, cât și spre Vechiul Regat și, mai ales, spre America), în așa fel încât, cu câțiva ani înainte de Unirea din 1918, se situa pe ultimul loc între regiunile românești din acest punct de vedere, poziție pe care o păstrase și în perioada interbelică, în ciuda unui început de creștere mai rapidă. Atinsă mai puțin de a doua conflagrație mondială (surprinzător, chiar în pofida faptului că a fost divizată, în anii 1940-1944, de Diktatul de la Viena!), Transilvania a cunoscut o creștere rapidă și continuă în toată perioada postbelică, trecând, din 1966, pe primul loc din acest punct de vedere. Cum, și în acest caz, urbanizarea rapidă merge în strânsă corelație cu creșterea susținută a nivelului de trai, avem, astfel, explicația faptului că, între județele prospere ale României se numără Cluj, Timiș, Sibiu, Brașov, Arad, Bihor…

Țara Românească a pornit, ca și Moldova, de la un nivel modest al urbanizării și – consecință a faptului că, până la începutul secolului al XIX-lea, era înconjurată, ca vecin „extern” doar de Imperiul otoman – se situa pe ultima poziție, în ceea ce privește urbanizarea. Secolul al XIX-lea, cu elementele de modernizare ce au declanșat o evoluție rapidă atât demografică, în general, cât și a populației urbane, în special, a dus la creșterea substanțială a ratei urbanizării, mai accentuată decât cea a Moldovei, după Unirea Principatelor (cauzată în mare parte, după stabilirea la București a capitalei țării, de creșterea demografică rapidă a Capitalei). Astfel, din perioada interbelică, Țara Românească a trecut pe prima poziție din punctul de vedere al urbanizării a cărei rată a continuat să crească, aproape continuu (cu o sincopă scurtă, cauzată de anii de război 1940-1944). Deși, din 1948, rata urbanizării, superioară mediei naționale, a fost depășită de cea din Transilvania, evoluția sudului țării a fost similară cu cele din ținuturile centrale și vestice.

Dacă adăugăm și faptul că, de peste un secol, reprezentarea la nivel guvernamental – prin miniștri și prim-miniștri – dezavantajează Moldova (Iașii, de exemplu, în intervalul 1912-2011, n-au mai dat țării nici un premier!) și pun în avantaj mai ales Capitala, dar și regiunile centrale și vestice, toate aceste elemente – creșterea peste media națională a nivelului de trai, o rată a urbanizării mai mare decât media pe țară și număr mare de demnitari în guvern – explică de ce marii câștigători, după 1918 și, mai ales, după 1945, ai integrării, ca stat național, a României sunt Capitala și regiunile centrale și vestice, iar marele perdant este Moldova!

Să încheiem cu demontarea unei marote, potrivit căreia, dintotdeauna, atât Transilvania, cât și Bucovina aveau, de dinainte de 1918, un nivel de trai peste cel al „regățenilor” (=locuitorii Vechiului Regat). Statistica monarhiei dualiste austro-ungare a consemnat scrupulos, „nemțește”, ce nivel de trai aveau diferitele părți ale Imperiului. Astfel, Transilvania, în sens larg avea, în anul 1910, cam 80% din produsul intern brut pe locuitor al Ungariei (în granițele sale actuale) și 49% din cel al Austriei de azi. Bucovina avea un venit pe locuitor de 48% din media Austriei. Cum Ungaria avea, după datele publicate de Angus Maddison, în anul menționat, 2000,392$/locuitor, iar Austria – 3290,373$/locuitor, rezultă că venitul pe locuitor al Transilvaniei era de 1612,283$, iar al Bucovinei – de 1579,379$. În același an, România (în granițele de azi) avea 1660,037$/locuitor, ceea ce înseamnă că produsul intern brut pe locuitor în Vechiul Regat era de 1692,281$! Adică, un ardelean (sau bănățean) avea 95,27% din venitul unui „regățean”, iar un bucovinean – 93,33%! Așa încât, prin Unirea cu România (1918), atât bucovinenii, cât, mai ales, ardelenii și bănățenii au avut de câștigat, în ultimul secol, inclusiv în plan financiar!

Încheiem cu precizarea, făcută și cu alte prilejuri, că astăzi se împlinesc 102 ani de la armistițiul semnat în Pădurea Compiegne, într-un vagon de tren, la 11.11.1918, orele 11.00, care a pus capăt primei conflagrații mondiale. Astfel încât, așa cum, fără Revoluția bolșevică din toamna anului 1917 din Rusia, nu s-ar fi produs, în primăvara lui 1918, Unirea Basarabiei cu Țara, nici fără armistițiul din 11 Noiembrie 1918, actele de Unire ale Bucovinei și Transilvaniei cu România NU AR FI EXISTAT!

Date (aproape) finale la care s-au desfășurat alegerile locale antebelice Luni, nov. 9 2020 

După mai bine de 3 săptămâni în care am verificat, poză cu poză și număr cu număr, fișierele cu fotografii și cele salvate de pe net, putem specifica, mai aproape de realitate, în ce ani s-au desfășurat alegerile locale și de ce tip au fost ele. Evidența pe care o aveam anterior selectase anii 1864, 1866, 1869, 1870, 1871, 1874, 1876, 1878, 1880, 1883, 1884, 1888, 1890, 1891, 1895, 1899, 1901, 1905, 1907, 1911, 1912 și 1914.

Sunt de făcut, acum, câteva mici rectificări. Mai întâi, alegerile locale din anul 1869 au fost alegeri parțiale (cum au fost, de fapt, aproape în fiecare an, din 1864, până în 1915, inclusiv!). Scrutinul în cauză – comunal – s-a desfășurat spre finalul anului 1868, debutând în noiembrie și încheindu-se în ianuarie 1869… La fel s-a petrecut și cu alegerile din 1870, tot comunale, care au început în februarie 1870 și au durat, cu intermitențe, un an.

De la începutul secolului trecut, mai exact, din 1905, Monitorul Oficial cuprinde și informații legate de alegerile locale pentru comunele rurale. Anterior, singurele informații publicate în gazeta guvernamentală se refereau doar la dizolvarea consiliilor locale ale comunelor rurale, fără a se preciza, deloc, când urmau să aibă loc noi alegeri. Aceste dizolvări apar chiar de foarte timpuriu, de la începuturile domniei lui Carol I (1867). Astfel, pentru anii electorali 1905, 1907, 1911 și 1914, majoritatea săptămânilor cuprind și convocarea colegiilor electorale comunale în vederea alegerilor locale. În acest context, alegerile comunale din 1911 încep în ianuarie, spre a se finaliza după un an, la începutul lui 1912…

Astfel, exceptând alegerile parțiale (în cazul cărora s-au reînnoit fie unul sau mai multe consilii județene, fie unul sau mai multe consilii comunale, urbane și/sau rurale), anii electorali legați de scrutinele locale antebelice sunt: 1864, 1870, 1874, 1876, 1878, 1880, 1884, 1888, 1895, 1899, 1905, 1907, 1911 și 1914 – în care au avut loc atât alegeri județene, cât și comunale, 1866, 1883, 1891 și 1903 – când s-au desfășurat numai scrutine județene și 1868, 1890, 1894 și 1901 – doar cu alegeri comunale. Se remarcă faptul că, pe lângă anii electorali enumerați la început, apar unii noi: 1894 – anul unor alegeri comunale – și 1903 – cu un scrutin județean.

De notat și faptul că, în 1878, până spre toamnă, au votat și alegătorii din sudul Basarabiei, retrocedat Rusiei în octombrie același an, iar spre finalul anului – cei din Dobrogea, intrată în componența României la jumătatea lunii noiembrie. În schimb, dacă alegătorii din județele Tulcea și Constanța au votat, cu regularitate, în toată perioada antebelică, cei din Cadrilater – intrat în componența României în vara anului 1913 – nu au participat la nici un scrutin antebelic. Inițial, atât la nivelul județelor Durostor și Caliacra, cât și la nivelul comunelor acestora (urbane și rurale), s-au stabilit comisii interimare, prin Legea asupra Dobrogei Noi (adoptată în primăvara anului 1914) fiind prevăzute a se desfășura alegeri în următoarele săptămâni. Acest lucru nu s-a mai petrecut, deoarece, în vara aceluiași an, a izbucnit prima conflagrație mondială, astfel încât, electoratul din Cadrilater a votat, odată cu întreaga Românie Mare, mai întâi – în noiembrie 1919 (la primul scrutin parlamentar interbelic) și, la nivel local, abia în 1926 (când au avut loc primele alegeri locale interbelice).

Alegerile locale după 1989 Luni, oct. 12 2020 

Dacă tot am „trecut în revistă” acest tip de scrutine atât înainte de Primul Război Mondial, în perioada interbelică și în cea comunistă, să facem același lucru și pentru aceste confruntări electorale de după 1989.

Dacă, după căderea regimului totalitar, în Decembrie 1989, au fost instalate structuri provizorii, atât la nivel județean, cât și la nivel local, primele alegeri locale au avut loc în februarie 1992, la puțin timp după promulgarea, în 1991, a noii Constituții.

De la acel scrutin – al doilea la care am stat la coadă să votez, după primele alegeri postdecembriste din 20 mai 1990 – s-au mai desfășurat, până acum două săptămâni, alte șapte: toate în iunie, cu excepția celui din acest an, programat în septembrie. De asemenea, cred că este pentru prima dată când asemenea scrutine se țin cu regularitate, odată la 4 ani: 1992, 1996, 2000, 2004, 2008, 2012, 2016, 2020…

La fel, tot pentru prima dată, de fiecare dată, au fost alese atât structurile județene (consilii județene, uneori și președinții acestora, când nu au fost votați de consilierii județeni), cât și cele locale (consilii locale, primari). În intervalele precedente, fie se desfășurau decalat scrutinele județene de cele comunale (în perioada antebelică, asemenea decalări putând fi „înșirate” pe mai multe luni, iar în cea interbelică desfășurându-se la diferență de câteva zile sau săptămâni), fie cele regionale/județene aveau loc mai rar (de regulă, la 5 ani odată), iar cele comunale/orășenești/municipale – mai des (cu o cadență de doi ani sau de doi ani și jumătate).

Și o ultimă caracteristică: din 1992, cu regularitate, scrutinele locale au „prefațat”, cu câteva săptămâni/luni, alegerile legislative.

„Alegerile” locale în perioada comunistă… Sâmbătă, oct. 10 2020 

Deși n-ar trebui acordată atenție acestui tip de „scrutine”, am considerat că, fiind, totuși, o parte a istoriei electorale românești – ca și „alegerile” pentru „marea adunare națională” – e potrivit să spunem câteva vorbe și despre acestea…

Primele „alegeri” de acest fel s-au desfășurat la 3 decembrie 1950. Ulterior, până în 1969, s-au desfășurat mai multe asemenea „consultări electorale”, la început – din 3 în 3 ani, apoi, din 1956, de regulă, odată la 2 ani. Astfel, în 3 decembrie 1950, 20 decembrie 1953, 11 martie 1956, 5 martie 1958, 5 martie 1961 și 7 martie 1965, s-au desfășurat atât „scrutine” la nivel regional, cât și la nivel raional și local (orășenesc/comunal), în vreme ce, în 3 martie 1963 și 5 martie 1967, au avut loc doar „alegeri” locale (comunale). Din 2 martie 1969, nivelul de desfășurare a „scrutinelor” a (re)devenit cel județean, fiind păstrat și cel local (municipal/orășenesc/comunal). Dacă, după primele alegeri, de după revenirea la împărțirea administrativă pe județe (1968), regimul nu a mai convocat alt „scrutin” până în 9 martie 1975, ulterior, toate „alegerile” județene s-au derulat odată cu cele legislative – în 9 martie 1980 și 17 martie 1985 – iar cele locale (municipale/orășenești/comunale) au avut o periodicitate de doi ani și jumătate: pe lângă „consultările electorale” județene și legislative amintite fiind consemnate și cele din 20 noiembrie 1977, 20 noiembrie 1982 și 15 Noiembrie 1987. Ultimele menționate – din 15 Noiembrie 1987 – au coincis și cu revolta anti-regim a muncitorilor brașoveni, fiind „preludiul” ridicării populare din Decembrie 1989, care a „măturat” dictatura comunistă…

În ce privește rezultatele electorale, „alegerile” locale din această perioadă n-au avut vreo relevanță. Prezența la vot, după datele oficiale, a crescut de la circa 95% în 1950 la peste 99% – în ultimii ani ai regimului, chiar dacă există mărturii că alegătorii ignorau, în proporții însemnate, aceste „consultări electorale” (ca și pe cele legislative, de altfel). De asemenea, opțiunile politice în favoarea Frontului (Frontul Democrației Populare – 1950-1967, Frontul Unității Socialiste – 1969-1977, Frontul Democrației și Unității Socialiste – 1980-1989), controlat de Partid, au oscilat pe la 98-99%, scăzând, ușor, spre 97 sau 96%, după 1980… Diferența până la 100% o reprezentau voturile contra regimului, dar, cum acestea nu se puteau materializa în mandate locale, nu au avut nici o însemnătate efectivă… Toate mandatele de „aleși” în structurile locale au fost adjudecate de reprezentanții Frontului, dominat/controlat de Partid…

Ca și rezultatele „alegerilor” legislative, și cele ale „scrutinelor” locale s-au publicat, în toată perioada comunistă, nu în Monitorul Oficial, redenumit, după 1949, Buletinul Oficial, ci în organul Partidului, Scânteia…

Scurtă privire asupra alegerilor locale interbelice Vineri, oct. 9 2020 

Chiar dacă am început să discutăm despre scrutinele de acest fel de dinainte de 1918, datele (aproape) complete despre care să fi avut cunoștință se referă, mai ales la perioada interbelică (pe lângă cea postdecembristă, normal). Astfel, încă de la ediția, publicată (în 2013) a Geografiei electorale, am inclus informații – și hărți – de la cele 3 rânduri de alegeri locale – cele din 1926, 1930 și 1936-1937*.

Datele, ceva mai complete, atunci, se referă mai cu seamă la alegerile comunale (deci, cele la nivel de comune, orașe și municipii), referirile la alegerile pentru consiliile județene fiind mai puține. Recent, în primăvară, „profitând” de perioada de „izolare”, am inventariat online presa interbelică, găsind, în special în colecția publicației Gazeta de Transilvania, înființată, la Brașov, de George Barițiu, în 1838, o mulțime de informații, cu date, nu doar la nivel județean, ci chiar la nivel comunal… Astfel, alegerile pentru consiliile județene din 1930 sunt prezentate, chiar în mai multe numere ale publicației amintite, pentru fiecare județ în parte, din cele 71, câte avea România atunci…

În aceste condiții, având acces și la numeroase date referitoare la alegerile de acest tip din perioada antebelică – pentru care, la o analiză sumară, avem „acoperite” cam jumătate dintre scrutinele pentru consiliile județene din anii 1864-1918 (cu intermitențe, în anii 1864-1884 și practic toate, după!) și circa un sfert din cele comunale (e adevărat, doar legate de comunele urbane – practic toate cele desfășurate la începutul secolului trecut) – putem continua, cu date (aproape) complete, ambele tipuri de asemenea consultări electorale și pentru perioada interbelică.

Deși n-au relevanță, am inventariat, introdus în calculator și prelucrat, în ultimii ani, datele legate de alegerile locale din perioada comunistă (publicate la nivel de regiune și raion, până în 1967, respectiv, la nivel de județ, după aceea). Aceste scrutine sunt lipsite de relevanță deoarece erau lipsite de opțiune, alegătorii având de „ales” între candidații comuniști și… candidații comuniști… Firește, după 1989, mai exact, din 1992, există date, chiar la nivel comunal, pentru alegerile locale, doar că prelucrarea lor e inegală… Urmează, în perioada următoare să introduc în calculator datele legate de scrutinele lipsă – sau cu date incomplete – în paralel cu activitatea de inventariere a informațiilor legate de consultările electorale antebelice…

Câteva cuvinte despre Gazeta de Transilvania... Fiind vorba de cea mai veche publicație a românilor ardeleni, gazeta apărută la Brașov, ne-am fi așteptat să existe interes, din partea autorităților – centrale și locale – în menținerea ei „în viață”… După ce, odată cu trecerea României de partea Națiunilor Unite, gazeta a încetat să mai apară (1944), fapt legat, probabil, și de orientarea cam naționalistă din deceniul precedent (afiliată politicii naționaliste a lui Vaida Voevod, apoi celei a lui Carol al II-lea…), reapărută după căderea comunismului, publicația a încetat, din nou, să mai apară, în 2009… Însă, cum România de azi are nu jurnaliști, ci „gurnaliști”…

*Nechemații de pe Wikipedia au pus la pagina în engleză a alegerilor din România, în caseta dedicată alegerilor locale, separat „1937”, în condițiile în care este vorba de ACELAȘI SCRUTIN, „întins” din motive (liberale) de „menținere la putere”, pe parcursul a un an și jumătate (din primăvara lui 1936, până în octombrie 1937). „Metoda” nu e(ra) nouă, fiind aplicată încă din perioada antebelică (prima dată – de conservatori)… Dar, așa se întâmplă când cei care se pricep să scrie n-au timp (sau chiar NU SUNT LĂSAȚI) să scrie, iar cei care scriu – NU SE PRICEP, DAR SCRIU!…

Pagina următoare »