Ce oraș a fost/este cel mai lung interval de timp capitală în spațiul românesc? Vineri, mai 7 2021 

Din 1862, urmare a deciziei lui Alexandru Ioan Cuza de unificare a administrației vechilor principate Țara Românească și Moldova, Bucureștii au devenit capitala unică a statului român. Totuși, cât timp a fost acest oraș capitală? Este orașul cu cea mai lungă perioadă în care a avut/are această calitate dintre capitalele (foste) din spațiul românesc. Având baza de date cu informații legate de statele medievale românești – Transilvania, Țara Românească și Moldova – după câteva calcule, a ieșit povestea ce urmează mai la vale…

Transilvania a devenit principat autonom, sub suzeranitate otomană, în 1541, anterior, în vremea voievodatului (autonom și el, dar față de Coroana maghiară, voievodul fiind numit de rege). A avut acest statut până în 1699, când a devenit mare principat, subordonat Curții habsburgice vieneze (care numea guvernatorul)… Acest statut a fost contestat de o mare parte a nobilimii ardelene, aceasta ducând la desfășurarea Războiului curuților (1703-1711). Abia după înfrângerea, de către austrieci a acestei opoziții, a fost pus în aplicare noul statut, de simplă unitate administrativă a Imperiului habsburgic. Astfel, capitala principatului autonom a fost, mai tot timpul, la Alba Iulia (1541-1699), inclusiv în vremea revoltei curuților (1704-1711), adică 165 de ani. Habsburgii au preferat Sibiul, care, în contextul dat, au avut statut de reședință princiară (a guvernatorului numit de Viena) doar 5 ani (1699-1704).

Țara Românească a devenit voievodat pe la 1300, câștigându-și independența în 1330 față de Regatul maghiar. A continuat să existe, ca stat independent, sau cu statut de autonomie (preponderent față de Poarta otomană), până la 1859, când, în urma dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, s-a unit cu Moldova. În acest interval s-au succedat 4 capitale: prima a fost Câmpulungul (1300-1369), urmat de Curtea de Argeș, care a împărțit acest statut cu Târgoviștea (1396-1431), care, de asemenea, a fost, preponderent, capitală, până în 1714, partajând această funcție, alternativ, cu Bucureștii, după 1462. Domnitorii care doreau independență față de otomani au rezidat la Târgoviște, în vreme ce principii obedienți față de Poartă se stabileau la București. Luând în calcul stabilirea, definitivă, a capitalei la București în 1714 și împărțind, la jumătate intervalul în care Curtea de Argeș și Târgoviștea au fost reședințe, concomitent, rezultă următoarea situație: Câmpulung – 69 de ani, Curtea de Argeș – 45 (1369-1414), Târgoviște – 300 (1414-1714) și București – 307 (1714-1859 – capitală a Țării Românești, 1859-1862 – una dintre capitalele Principatelor Române Unite, alături de Iași, 1862-1916 și 1918-prezent – capitala României). Precizăm că, dacă adăugăm și cei 18 ani scăzuți prin împărțirea la doi a intervalului în care a funcționat, concomitent cu Curtea de Argeș, cu statut de capitală, Târgoviștea ar avea 318 ani (1396-1714), deși, nici aceștia nu au fost toți „acoperiți” de acest oraș, trebuind adăugați, o parte, la București.

Țara Moldovei apare, ca marcă de graniță, înființată de Regatul ungar, cu scopul stăvilirii atacurilor tătare înainte de 1350, pe la 1343, când Baia este menționată cu statut de capitală a acesteia. Din 1354, reședința voievodală se mută la Siret, apoi, în 1388 – la Suceava. Între timp, după 1359, voievodatul moldovean devenise independent, respingând presiunile regalității maghiare. Din 1562, Alexandru Lăpușneanu mută capitala la Iași, care-și menține acest statut fix trei secole, până la unificarea administrativă a lui Cuza, dar redevine capitală – a României – în anii primei conflagrații mondiale, după ce Bucureștii au fost ocupați de armatele Puterilor Centrale (1916-1918). În aceste condiții, avem următoarea configurație statistică: Baia – 11 ani (1343-1354), Siret – 34 (1354-1388), Suceava – 174 (1388-1562), Iași – 302 (1562-1862, dintre care, în 1859-1862, concomitent cu București, după Unirea Principatelor și 1916-1918 – drept capitala României).

În aceste condiții, deși Bucureștii sunt, de peste un secol și jumătate, Capitala țării, abia în ultimul deceniu au trecut pe primul loc și din punctul de vedere al intervalului în care au deținut cel mai mare număr de ani această funcție. Mai exact, în 2014 au depășit Târgoviștea, iar în 2016 – Iașii!

P.S. O ultimă observație, legată de diferențierea, în ceea ce privește reședințele (arhi)episcopale, de la jumătatea veacului al XVI-lea. Astfel, în Transilvania, după 1540-1550, odată cu trecerea unei mari părți a maghiarilor și sașilor la culte protestante, deși sediul episcopiei romano-catolice a rămas la Alba Iulia, scaunul a fost mult timp vacant. În același timp, noile confesiuni și-au ales alte centre: maghiarii calvini (reformați) și unitarieni au preferat Clujul, iar sașii evanghelici (luterani) – Sibiul. Imperiu germanofon, cel habsburgic va prefera tot Sibiul pentru reședința guvernatorului, după 1699/1711, care va deveni și reședința episcopului/mitropolitului român ortodox, după 1863 (sediul inițial al mitropoliei ortodoxe fusese Alba Iulia, dar episcopia se desființase după trecerea mitropolitului la Unirea cu Roma, noua confesiune greco-catolică alegând ca reședință, după 1700, întâi Făgărașul, apoi, din 1723 – Blajul). Dincoace de munți, cele două principate extracarpatice au avut o evoluție distinctă: sediul mitropoliei Țării Românești a trecut la București înaintea stabilirii reședinței domnești, încă din 1668, sub conducerea ierarhului Teodosie de Veștem, în vreme ce, în Moldova, situația a fost inversă: deși reședința principelui era la Iași din 1562, mitropolitul a plecat de la Suceava spre reședința domnească abia în 1677, în vremea arhipăstoriei lui Dosoftei.

Tendințe în evoluția votului pe orientări politice la nivel regional la alegerile senatoriale din România (1864-2020) Luni, mai 3 2021 

În cei (peste) 150 de alegeri senatoriale românești s-au conturat anumite tendințe, diferite de la o regiune la alta, și de la un interval la altul. Acestea se observă foarte bine, dacă analizăm repartiția rezultatelor electorale pe baza coeficienților de distribuție spațială. Aceștia s-au calculat prin împărțirea valorilor regionale la media națională, pentru fiecare orientare politică (toate datele sunt în procente). Media națională rezultată este întotdeauna 1, iar dacă o orientare, la nivel regional, are un coeficient mai mare, aceasta înseamnă că acea orientare este mai bine reprezentată în raport cu media. Făcând aceste calcule, pe cele 4 intervale – două antebelice: 1864-1877, 1879-1918 (impuse de apartenența, sau nu, a sudului Basarabiei), unul interbelic: 1919-1937 (am omis „alegerile” din 1939, la care a candidat un singur partid) și unul postcomunist: 1990-2020. În total, au fost, până acum, 42 de asemenea scrutine: 9 în primul interval, 14 în al doilea, 10 în al treilea și 9 în ultimul.

Dacă vom centraliza datele pe fiecare regiune și pe totalul perioadei 1864-2020, rezultă câteva idei interesante. Astfel, cu ritmuri diferite, toate regiunile extracarpatice, cu excepția Capitalei (cu Ilfovul), au tendința de „glisare” spre stânga, de la conservatorism, spre liberalism și, după 1989, spre social-democrație. Dobrogea (care a votat, în intervalul antebelic, doar în 1912-1914) și Bucovina (intrată în ansamblul național în 1918 și rămasă, după 1940/1944, doar cu partea sa sudică între granițele țării) au pornit de la o preponderență liberală (interbelică), având, după 1989, pe fondul unei prezențe clare a social-democraților și prezențe, notabile, ale celorlalte orientări (liberali și/sau conservatori). În schimb, București-Ilfov a cunoscut o evoluție oscilantă: de la o ușoară preponderență conservatoare în intervalul antebelic spre predominanță liberală în anii interbelici și cu atestări apropiate, după 1989, ale ambelor orientări, dar cu un ușor avans al conservatorilor.

Chiar și Basarabia (prezentă, prin partea sa sudică, în primul interval antebelic și, în întregul său, în cel interbelic) manifestă o asemenea direcție, spre stânga, plecând de la o ușoară prezență a conservatorilor în primul interval, spre un mic avantaj liberal în anii interbelici (și „glisând”, ulterior, în afara granițelor României, spre extrema stângă, unde, din păcate, se menține, și după 1990).

În regiunile intracarpatice, intrate in corpore în ansamblul național în 1918, se manifestă tendințe diferite față de cele deja menționate. Astfel, Ardealul și Banatul s-au manifestat printr-o preponderență continuu conservatoare (dar, cu tendință, după 1989, de „glisare” spre o prezență mai importantă a liberalilor, mai vizibilă în Banat), iar Secuimea – prin precumpănirea minorităților (a maghiarilor). Crișana și Maramureșul au o situație ceva mai complexă. Pe fondul predominanței conservatoare și a unei prezențe, mai modeste, a liberalilor, apar, în perioada interbelică, și minoritățile – tot pe un plan secundar, iar în Maramureș, izolat, chiar social-democrații. Această (singulară) prezență a social-democraților în Maramureș indică un început de apropiere a acestei regiuni de specificul extracarpatic.

De altfel, și la nivel național, tendința este similară. Până în 1918 s-a manifestat un oarecare echilibru între conservatori și liberali (cu un avantaj al acestora spre finalul perioadei), în anii interbelici liberalii s-au situat pe prima poziție, ocupată, după 1989, de social-democrați. Aceeași situație se observă atât la celelalte alegeri legislative (pentru deputați), cât și la cele locale (județene și/sau comunale).

Alte frământări și interogări legate de geografia electorală românească… Sâmbătă, apr. 24 2021 

Anevoioasa activitate de actualizare a datelor electorale românești – departe de a fi finalizată, dar ajunsă la un fel de „final provizoriu” care a permis introducerea în calculator și prelucrarea informațiilor pentru o mare majoritate de consultări electorale – deschide perspective vizând „aducerea la zi” atât a părții de geografie electorală românească – deja cel mai consistent capitol al Geografiei electorale, cât și a proiectatului și (mereu) nefinalizatului Atlas electoral al spațiului românesc…

Dintre multele semne de întrebare voi selecta câteva, legate de nivelul de „acoperire” administrativă a datelor electorale pentru unele perioade… Astfel, cel mai probabil, pentru intervalul 1879-1911, plus anul 1918, informațiile electorale legate de scrutinele legislative (pentru Adunarea Deputaților și Senat), vor fi reprezentate cartografic fără Dobrogea, deoarece, exceptând alegerile din 1912 și 1914 (la care au participat și dobrogenii), toate celelalte consultări electorale parlamentare se referă doar la regiunile de la nord de Dunăre. De fapt, pentru acești ani, hărțile generale, referitoare la întregul interval amintit, se vor întocmi, separat, pentru alegerile legislative (1879-1911+1918, respectiv 1912-1914), și pentru cele locale (1880-1914). În ultimul caz, al consultărilor locale (județene și/sau comunale), la toate aceste consultări electorale au votat și alegătorii din Dobrogea (fără Cadrilater).

O altă situație, oarecum similară, se referă la alegerile locale din perioada comunistă. Deși, la prima vedere, relevanța lor pentru cercetare, pentru știință este (aproape) nulă, scrutinele din acest interval pot devoala, surprinzător, unele aspecte, foarte credibile (lucru evidențiat, într-un material, deja publicat, cu peste un deceniu în urmă, legat de „alegerile” legislative din acest interval). Astfel, dacă pentru cartografierea ansamblului tuturor scrutinelor (legislative și locale) se vor lua, împreună, fie pe întregul interval (1946-1987), fie pe prima și a doua parte (1946-1965/1967, respectiv 1969-1987, delimitând, în general, România „populară” de cea „socialistă” sau/și organizarea administrativă predominant regională, respectiv județeană), alegerile parlamentare (pentru Marea Adunare Națională) și cele locale (regionale/județene și comunale), scrutinele raionale – care apar doar în anii 1950-1965 – vor fi cartografiate separat, deoarece Capitala nu a votat la acest tip de alegeri.

Pe de altă parte, probabil, divizarea geografiei electorale românești va rămâne tot pe cele două etape – cea antebelică (1831-1918), respectiv cea interbelică-postbelică (1919-2020), sau i se va adăuga, înaintea lor, o a treia – legată de consultări electorale și viață politică din epocile antică și medievală (cu referințe la Sfatul Bătrânilor, juzii locali, alegerea membrilor din Concilium Trium Daciarum în Dacia romană, adunările cneziale care alegeau voievozii țărilor românești, etc.). Rămâne de văzut dacă și în ce măsură e nimerit să repetăm, de mai multe ori (cel puțin de două-trei – pentru alegeri legislative, locale și/sau de conducători ai entităților politice – domnitori/principi, președinți) fiecare etapă sau, în cadrul fiecăreia, să fie tratate toate tipurile de scrutine pentru care există informații (electorale, sau/și, pentru cele de dinainte de 1831, epigrafice, documentare, onomastice…)?

Probabil, etapa antică-medievală va fi divizată în două intervale (sau chiar trei): antichitatea propriu-zisă (pornind de la obștile țărănești traco-dace, până la alegerile provinciale și locale din Dacia romană), Evul Mediu timpuriu (secolele VI-X/XIII – legat de continuitatea obștilor țărănești, conduse de juzi și de Sfatul Bătrânilor, adunările cneziale, și altele) și epoca medievală propriu-zisă (cu referire la adunările legislative din statele medievale – Dieta Transilvaniei, Sfatul Domnesc, desemnarea Sfaturilor Orășenești, izolat – chiar desemnarea, prin vot, a voievozilor – în Maramureș, până în secolul al XIV-lea, sau în Moldova – alegerea ca domn a lui Ștefan cel Mare). Există și ideea ca acest interval pre-modern să aibă caracter introductiv…

Prima etapă electorală propriu-zisă (cea antebelică) va fi împărțită într-o perioadă „regulamentară” (1831-1847/1856, ultimul an cu referire la membrii adunărilor legislative de la Iași și București, numiți de domnitor, din 1849), una – de la Unirea Principatelor la Independență (1857-1878 – în care, și teritorial, sunt diferențe față de perioada precedentă, fiind incluse și județele din sudul Basarabiei) și o alta – a României independente antebelice (1879-1918 – cu problemele amintite anterior, în al doilea paragraf). Față de diviziunile temporale din Geografie electorală (2013), perioada de mijloc „comasează” două (foste) intervale, numite, atunci, „de tranziție”, separate doar de momentul abdicării lui Alexandru Ioan Cuza și de începutul domniei lui Carol I (1866). Aceeași perioadă de mijloc coincide cu „nașterea” Senatului, sub Cuza (în 1864, continuând, într-un fel Comisia Centrală de la Focșani, din anii 1859-1862), menținut și de Carol I, în vreme ce ultimul interval antebelic va rămâne unitar, chiar dacă s-au produs unele modificări: proclamarea Regatului (1881), reforma constituțional-electorală (1883), tratatele de pace de la București (din 1913 – prin care primeam Cadrilaterul, respectiv 1918 – cu mari pierderi teritoriale, din fericire, doar pentru câteva luni).

Etapa interbelică-postbelică rămâne cu cele trei perioade fixate acum 8 ani: perioada interbelică (1919-1939/1941 – al doilea an adaugă rezultatele celor două plebiscite organizate de Ion Antonescu), perioada comunistă (1946-1987 – ultimul an se referă la alegerile locale din Noiembrie 1987, care au coincis cu revolta anticomunistă a muncitorilor brașoveni) și perioada postdecembristă/postcomunistă (?), care, însă., este mult îmbogățită, pe mai toate „palierele” electorale: s-au actualizat rezultatele legislative (cu datele de după 2008 la Cameră și, integral, cu cele legate de Senat), locale (cu completări numeroase, nu doar după 2008!), prezidențiale și europarlamentare (cu consultările din 2014 și 2019) și cele legate de referendumuri (completate cu informații despre cele din 2012, 2018 și 2019). Aproape sigur, intervalul postdecembrist va cuprinde referințe și la alegerile din R. Moldova (începând cu cele legislative din 1990), dar cu ample completări legate de alegerile prezidențiale (înainte de 2000 și după 2014) și de cele locale (inclusiv cu material cartografic, în completarea celui legat de alegerile parlamentare).

Probabil, și analiza legată de originea miniștrilor se va reconfigura, spre a se „plia”, pe cât posibil, pe aceste „borne temporale”… De fapt, deja, pentru perioada „regulamentară” e necesară crearea, „de la zero” a acestui fragment (cu miniștrii din anii 1831-1858!), rămânând de văzut dacă diviziunile cronologice pentru vechea formă a acestei analize vor rămâne valabile… Și în acest caz, se vor adăuga referințe la demnitarii cu rang de ministru din vremea când, pentru scurt timp, înainte și după Unirea din 1918, Basarabia, Bucovina și Transilvania au avut executive regionale, dar și pentru cei cu același rang din R(A)SS Moldovenească (începând cu 1924, în Transnistria, în cadrul „guvernelor” sovietice de la Balta, Bârzula și Tiraspol și după 1940/1944, până în zilele noastre, în cadrul celor de la Chișinău, inclusiv, pentru actuala R. Moldova).

Și la nivel de demnitari membri ai adunărilor legislative – cu informații actualizate (în mare parte!) – începând din antichitate (cu date disparate, incomplete, despre adunări/sfaturi regale ale statelor traco-dace, despre senatori traco-romani și/sau membri ai Curții bizantine) și Evul Mediu (cu dregătorii din Dieta Transilvaniei și cei din Sfaturile Domnești din Țara Românească și Moldova), continuând cu legislativele românești desemnate, în general, prin vot, din 1831 încoace, se va proceda la încadrarea pe aceleași intervale cronologice. De asemenea, se va proceda în mod similar și în ceea ce privește reprezentarea parlamentară a românilor din jurul României (pentru ultimele două secole) și a rezultatelor alegerilor legislative din spațiul românesc, pe cincinale electorale (din 1831 până azi).

A fost elaborat, recent, un poster cuprinzând, la nivel național, (aproape) toate scrutinele românești din ultimii 190 de ani. Trebuie actualizată scara timpului politico-electoral românesc (cu informațiile din ultimii 4-5 ani) și, în acest caz, e de analizat în ce mod pot fi adăugate pe aceasta informațiile electorale pentru statul moldovenesc pruto-nistrean (prima parte a scării amintite, înainte de 1859, cuprinde, separat, situația Moldovei și a Țării Românești, existența, după 1990, a două state românești – R. Moldova și România ducând, în perioada actuală, la multe similarități cu acea vreme…). E necesar să fie realizat un poster similar cu cel pentru alegerile românești și pentru ultimele trei decenii, la nivelul scrutinelor din R. Moldova (alegeri parlamentare, locale, prezidențiale, plus referendumuri).

Lucrurile sunt departe de a fi „limpezi”, dar, în bună măsură, au apărut multe clarificări!… Și, cea mai bună veste – avem de treabă, nu glumă! 🙂

Din nou, despre demnitarii medievali: legătura dintre repartiția lor spațială și (hiper)centralizarea statului român… Marți, apr. 20 2021 

Din analiza, preliminară, a informațiilor referitoare la punctele geografice – altele decât reședințele princiare – se remarcă un mai ridicat grad de descentralizare în Moldova și, mai cu seamă în Transilvania. La lucrările Dietei ardelene au luat parte, frecvent, delegați ai orașelor săsești – mai ales ai Brașovului și Sibiului, mai rar ai Sighișoarei și Bistriței – dar și comiți ardeleni, plus banii de Lugoj și/sau de Caransebeș, în vreme ce, în Sfatul Domnesc moldav se regăsesc, adesea, atât portarul Sucevei, cât și marii vornici de Țara de Sus (Dorohoi) și de Țara de Jos (Bârlad), pârcălabii cetăților – Chilia, Cetatea Albă, Orhei, Hotin, Neamț, Roman…, plus starostele de Cernăuți… În Țara Românească, asemenea elemente de descentralizare sunt mai puțin prezente: apar, pentru scurt timp, pârcălabii Cetății Dâmboviței, mai frecvent – cei de Poenari, marele ban de Craiova și… cam atât!… Mai mult, din 1761, Bucureștii dețin și sediul marelui ban, luat Craiovei!…

E adevărat că, din secolul al XVIII-lea, pe lângă degradarea rolului adunărilor legislative – cea ardeleană devine o Dietă a unei simple provincii habsburgice, iar Sfaturile Domnești de la Iași și București sunt pline de boieri aduși de domnitorii fanarioți care tind să ia locul celor pământeni – lucru care face ca și prezența demnitarilor ce reprezentau (și) alte centre decât reședința principatului să devină mai puțin vizibilă… Intervalul de după 1711 este și veacul în care Țările Române suferă chiar pierderi teritoriale: doar temporare, în cazul Țării Românești (care s-a văzut deposedată de Oltenia în anii 1718-1739), dar mai îndelungate – în cel al Moldovei (pierderea Hotinului, în 1711, a Bucovinei în 1775 și, apoi, a Basarabiei – în 1812), fapt care poate explica, măcar în parte, diminuarea prezenței reprezentanților altor centre în adunările legislative.

Pe de altă parte, dacă războiul curuților (la care forțele lui Rakoczi Ferenc au fost susținute și de români, conduși, între alții de maramureșeanul Pintea Viteazul) a fost o ultimă tresărire a ardelenilor în fața acaparării principatului de către Habsburgi, tot după 1711, conducătorul Transilvaniei a devenit guvernatorul, numit direct de Viena, fără vreo consultare a Dietei (care avea un rol important în desemnarea, anterioară, a principelui). Totuși, dacă Moldova pierde, prin ocuparea regiunilor sale nordice și estice, o seamă de demnitari (ce reprezentau, în Sfat, Cernăuții, Suceava, Hotinul, Orheiul, pe lângă mai de demult cedatele Cetatea Albă și Chilia), mai apar câțiva (alți) demnitari, reprezentanți ai Dorohoiului și Bârladului, în Țara Românească rămân, practic, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, doar demnitarii ce-și aveau activitatea în București (inclusiv marele ban, fost la Craiova!).

Și, după considerațiile de mai sus (doar cu caracter preliminar, deocamdată, deoarece, nu a fost definitivată, încă, activitatea de „localizare spațială” a tuturor demnitarilor și, normal, nu a început nici cartografierea lor), întreb(ăm): există vreo legătură între situarea a (aproape) tuturor demnitarilor din Țara Românească în București (din a doua parte a secolului al XVIII-lea) și tendințele (hiper)centralizatoare aplicate de același oraș, după transformarea sa în Capitala statului român? Ar fi fost mai puțin centralizatoare o capitală a României situată în Moldova sau în Transilvania?…

Considerații (preliminare) referitoare la demnitarii din Țările Române în Evul Mediu Luni, apr. 12 2021 

În completarea/actualizarea bazei de date cuprinzând demnitarii din spațiul românesc, se adaugă, în măsura posibilităților, informațiile referitoare la localizarea teritorială a acestora. În ceea ce-i privește pe membrii adunărilor legislative medievale – Dieta Transilvaniei, respectiv Sfatul Domnesc – o mare parte a acestora (dintre cei desemnați de aristocrație) se regăsesc în reședințele voievodale/princiare și doar o mică parte – în restul teritoriului.

Astfel, elita ardeleană – din care, după 1366, românii au fost, practic, excluși, fiind, ca ortodocși, doar „tolerați” – este doar în mică măsură „arondată” diferitelor entități administrative (comitate, districte, cetăți), între cei cu alt loc decât centrul administrativ al principatului fiind și reprezentanții sașilor – apar, frecvent, cei din Sibiu și Brașov, mai rar, cei din Sighișoara și Bistrița – ori cei ai secuilor. De asemenea, au altă reședință și reprezentanții clerului: Cluj, pentru superintendenții de confesiune reformată și unitariană (maghiari), respectiv Sibiu, pentru episcopii luterani (sași). În Alba Iulia, pe lângă reședința episcopului romano-catolic (vacantă mult timp, de la mijlocul secolului al XVI-lea, după debutul Reformei), se regăseau, pe lângă reprezentanții comitatului Alba, și cei cu diferite însărcinări militare și/sau diplomatice (generali, respectiv trimiși speciali/soli ai principatului către alte state – Imperiul otoman, Regatul Poloniei, etc.). Deși apar mențiuni care susțin că, cu toate că nu au participat la lucrările Dietei, prelații ortodocși români ar fi fost invitați (și ar fi refuzat să vină!), nu reiese, din documentele oficiale ale vremii, ca să fi fost prezenți în adunarea legislativă ardeleană nici măcar episcopii calvin(izanț)i atrași de principii reformați, în secolul al XVII-lea… Abia după 1700, prin eforturile Curții vieneze de a converti o parte dintre români la greco-catolicism, prelații români ai acestei noi confesiuni vor fi prezenți efectiv, continuu, în Dietă, dar aceasta va căpăta doar un statut regional, provincial, a unui „mare principat” încorporat Imperiului habsburgic…

O situație foarte asemănătoare se observă și în Sfatul Domnesc, atât în Moldova, cât și în Țara Românească. Majoritatea reprezentanților boierimii în Sfat (având vreun rang sau nu) se regăsesc în reședința domnească, alături de mitropoliți. Episcopii reprezintă în adunările legislative medievale scaunele unde au fost hirotoniți, lor adăugându-li-se un mic grup de demnitari (boieri) care reprezintă diferitele cetăți – pârcălabi, mai frecvent menționați în Moldova (la Hotin, Orhei, Cetatea Albă, Chilia, Roman, Neamț…) și mai rar, în Țara Românească (Poienari), vornicii de Țara de Sus (Dorohoi) și Țara de Jos (Bârlad), respectiv banul de Craiova. Spre deosebire de Transilvania – unde participau la Dietă și reprezentanți ai comitatelor/districtelor și chiar ai unor orașe – dincoace de Carpați, județele și ținuturile, dar și târgurile nu aveau reprezentare în Sfatul Domnesc.

Prelucrarea ulterioară a datelor – inclusiv din punct de vedere statistic – va permite să constatăm în ce măsură aveau reprezentare legislativă diferitele entități ale statelor medievale (comitate/districte/ținuturi/județe…). Deja, însă, se observă, ca o concluzie preliminară, o tendință „centralizatoare”, în capitalele princiare, a unei mari părți a acestor demnitari.

Completarea bazei de date referitoare la alegerile din spațiul românesc Sâmbătă, apr. 10 2021 

Ieri, în cinstea aniversării Unirii Basarabiei cu Țara, am reluat completarea bazei de date referitoare la alegerile din spațiul românesc, cu documentarea referitoare la alegerile locale și prezidențiale din R. Moldova. Până acum am reușit să țin, actualizate, doar datele referitoare la alegerile parlamentare, pentru celelalte tipuri de scrutine având doar informații de nivel general, sumare și incomplete. Urmează, alternativ cu alte activități – și sunt destule, slavă Domnului! – să completez această bază de date, care, ca și în cazul alegerilor din România, va fi, ulterior, utilizată pentru realizarea materialelor cartografice de geografie electorală pruto-nistreană.

Gruparea partidelor pe orientări politice la alegerile românești Luni, mart. 29 2021 

A fost definitivată gruparea partidelor pe orientări („familii”) politice, la nivelul tuturor alegerilor românești. De mai multă vreme făcusem acest lucru pentru alegerile de deputați. Au urmat alegerile locale, cele prezidențiale și senatoriale. Având toate aceste alegeri – plus plebiscitele și referendumurile – în ordine cronologică, au fost ușor de adus toate datele în mai multe foi de lucru Microsoft Excel 2003. Pentru concordanța cu datele pe partide politice, acestea au fost aduse pe aceleași intervale: 1831-1877, 1879-1899, 1901-1918, 1919-1928, 1929-1941, 1946-1987, 1990-1996, 2000-2007, 2008-2014, 2016-2020, atât pentru informațiile în valori absolute, cât și pentru datele procentuale. Familiile politice în care se grupează partidele românești sunt: extrema stângă (cu partide comuniste), social-democrații, ecologiștii, liberalii, conservatorii (cu tot cu formațiunile creștin-democrate), extrema dreaptă (incluzând și partidele naționaliste), minoritățile (cu tot cu formațiuni regionaliste), plus alte partide și independenți.

190 de ani de la primele alegeri parlamentare și locale românești Duminică, mart. 14 2021 

După semnarea Păcii de la Adrianopol (1829), care încheia un nou război ruso-otoman, administrația rusă de ocupație din Principate a decis, sub coordonarea generalului Kiseleff, elaborarea unui soi de legislație constituțională în Țara Românească și Moldova. Pentru această activitate, ambele principate au desemnat câte o Adunare Obștească Extraordinară, care, la București, a elaborat, în versiuni aproape identice, câte un Regulament Organic, pentru fiecare din cele două țări. Cel al Țării Românești a intrat în vigoare la 1 iulie 1831, iar al Moldovei – la 1 ianuarie 1832.

Pe baza acestei legislații s-au desfășurat atât alegerile parlamentare – pentru Adunările Obștești – alese (până la Revoluția de la 1848), apoi – numite de domnitori (în urma Convenției ruso-otomane de la Balta-Liman, din 1849), cât și primele alegeri locale, pentru Sfaturile orășenești (consiliile locale), doar la nivel urban. Astfel, în Țara Românească, atât primele alegeri legislative, cât și cele locale s-au desfășurat în toamna anului 1831, iar în Moldova – la începutul anului următor. Dacă mandatul Adunărilor Obștești a fost fixat la 5 ani în ambele Principate, desemnarea prin vot a consilierilor locali s-a realizat – până la promulgarea de către Alexandru Ioan Cuza a legislației legate de comune și de consiliile județene (1864) – anual în Țara Românească și din 3 în 3 ani în Moldova. De-altfel, din 1864, alături de alegerile comunale (desfășurate atât în comunele urbane/orașe, cât și în cele rurale), au avut loc și alegeri județene, iar, la nivel legislativ, alături de alegerea Adunării Deputaților, era desemnat prin vot și Senatul (primele alegeri senatoriale fiind indirecte – domnitorul desemna câte un senator de județ dintre primii trei consilieri județeni ca număr de voturi și numea un al doilea, ulterior, din 1866, senatorii fiind aleși la nivelul fiecărui județ, în colegii, pe bază de cens).

Atât acum 10 ani, cât și în urmă cu 5 ani, am scris pe adresa de e-mail a Camerei Deputaților, cu propunerea de a marca aceste aniversări, prin activități specifice (prelegeri conferințe…), oferindu-mă să mă implic în realizarea unor asemenea manifestări. Până acum, „răspunsul” a fost doar… o tăcere mormântală! Faptul e cu atât mai de neînțeles – ca să nu zic altfel! – cu cât, în regiunea noastră, această premieră, în domeniul legislativ cel puțin, ne situează printre primii, chiar la nivel european! Astfel, alegerile legislative din 1831-1832 s-au desfășurat în Principate la puțină vreme după primele asemenea consultări electorale în Belgia (1830), Grecia (1823) sau Serbia (1829-1830), cu excepția grecilor și sârbilor, celelalte state din regiune având primele asemenea scrutine după cele românești: în Imperiul otoman s-au desfășurat în 1847 (pentru un „pre-parlament”, cu rol consultativ), urmate de cele din 1877, în cel habsburgic acestea au avut loc în 1848, în timpul Revoluției europene, apoi – din 1861, în Bulgaria – în 1879, iar în Imperiul țarist – abia în 1906…

Despre miniștrii din guvernele românești… Sâmbătă, feb. 13 2021 

Acum mai bine de un deceniu – prin toamna lui 2008 – fiind în Belgia, ca urmare a unei burse postdoctorale acordate de AUF, am dat, în documentarea mea pentru proiectul cu care câștigasem bursa, de un foarte bun atlas belgian, cu tematică geografică generală, în care, în volumul dedicat devenirii politico-geografice a statului belgian, exista și un capitol dedicat originii miniștrilor din guvernele de la Bruxelles. A apărut atunci o serie de pagini (aflate și acum în partea din stânga sus a paginii de pornire a blogului) legate de originea miniștrilor și prim-miniștrilor din Guvernele României. Seria respectivă, actualizată, a și fost publicată ulterior, în 2013, ca parte integrantă a Geografiei electorale, deoarece am considerat că unul din rezultatele vieții politico-electorale este executivul, care preia puterea și aplică legislația votată de Parlament, în urma scrutinelor legislative.

La următoarea actualizare – survenită prin 2016 – am extins analiza, incluzând, alături de membrii executivelor românești de la 1859 încoace, și pe membrii executivelor, temporare, de la Chișinău, Cernăuți și Sibiu/Cluj, ce au decis, în anii 1917-1920, destinele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, atât înainte, cât și puțin după Unirea de la 1918. De asemenea, am adăugat și pe membrii executivelor (sovietice) moldovenești, de la Balta, Tiraspol (1924-1940) și Chișinău (1940-1941, 1944-1989) și pe cei ai Guvernului moldav începând cu 1990, când ținutul pruto-nistrean a început efortul de distanțare de Kremlin. A rezultat o serie de hărți, extrem de interesantă, nefinalizată, însă, deoarece, spre deosebire de legislativ, prezența într-un executiv – la București și/sau Chișinău – este extrem de „volatilă”, și, urmare a acestor schimbări, frecvente, datele trebuie mereu actualizate și hărțile refăcute… Cel mai bun exemplu al acestei instabilități este dat de faptul că, la București, în ultimii 5 ani s-au succedat 5 guverne, iar la Chișinău… nu există guvern, ultima tentativă de învestire în Parlament a unuia nou, „adunând” 0 – ZERO! – voturi!…

În fine, „am intrat în horă, trebuie să joc!” 🙂 Voi continua actualizarea bazei de date, cu miniștrii nou intrați în executivele românești și, apoi, voi reface (o parte din) hărțile aferente… Altceva este de subliniat acum, și anume, faptul că baza de date trebuie actualizată la ambele „capete”: atât din 2015-2016 încoace, cât și… înainte de 1859! Aceasta, deoarece, căutând informații pentru alte subiecte – legate de viața parlamentară, alegerile locale din perioada 1831-1859 – am găsit multe precizări, legate de închegarea unor mini-executive, la Iași și București, subordonate (după „model american”) șefului statului (domnitorul) și constituite din departamente (ministere): Departamentul Trebilor Dinlăuntru (Ministerul de Interne), Departamentul Dreptății (Ministerul Justiției), Departamentul Oștirii (Ministerul Apărării Naționale) și altele… Exista și un Secretariat de Stat, condus tot de un membru cu rang de ministru. În total, cam 6-7 portofolii, ocupate, adesea, după documentarea realizată deja, chiar de aceiași miniștri care au format executivele de la Iași și București, după Unirea din 1859 (1859-1862), iar după unificarea administrației centrale (1862), au fost membri ai executivului unificat al României.

Vom (mai) reveni cu amănunte!

(Încă o dată) despre alegerile locale românești Joi, feb. 11 2021 

După crearea – pe mai multe foi de lucru – a bazei cronologice de date legate de toate tipurile de confruntări electorale românești, a urmat, ieri, selectarea – din baza generală (un fel de „arhivă”) – doar a datelor legate de alegerile locale. Au rezultat alte 10 foi de lucru Microsoft Excel 2003: 5 cu datele absolute și alte 5 – cu valorile procentuale. Dacă alegerile antebelice, interbelice și din perioada comunistă au avut nevoie, fiecare, de câte două foi (câte una pentru datele absolute, respectiv pentru valorile procentuale), perioada postdecembristă a necesitat 4 asemenea foi: o foaie cu datele absolute doar pentru datele de la alegerile județene și o alta, similară, pentru alegerile comunale (orășenești/municipale) și câte o alta, pentru fiecare – județene, respectiv comunale – cu datele în procente.

Pe undeva, e explicabil acest lucru… Perioada antebelică, deși are cel puțin câte 13 scrutine – comunale, respectiv județene – din 18, câte au fost între 1864 și 1914, a avut, în general, puțini „competitori” electorali: de regulă, liberalii și conservatorii, arareori, câțiva social-democrați, naționaliști, conservator-democrați și/sau independenți.

Perioada interbelică a semănat, cumva, cu cea postdecembristă: o țară (mai) mare, vot universal (inclusiv pentru femei, excepție făcând doar alegerile – comunale și județene – din 1926), mulți „competitori” – cel puțin câte 10! – din (aproape) tot spectrul politic (lipseau doar ecologiștii). Problema e că această perioadă e foarte scurtă și a avut (numai) câte 3 scrutine comunale, respectiv județene, la care s-a mai adăugat desemnarea consilierilor ținutali, în 1938, cu candidați de la un singur partid: FRN, deci fără „istoric”!

Parcă, acest ultim scrutin a „pregătit” calea pentru cele din perioada comunistă: deși la cealaltă extremă (stânga), comuniștii au practicat cam același tip de „consultări” electorale: „frontul” – FDP/FUS/FDUS – plus câteva voturi „contra”, dar niciodată mai „sus” de câteva procente din voturile totale și, în nici un caz, cu vreo posibilitate de a „trimite” ceva reprezentanți în structurile administrației locale. De aceea, deși au fost 31 de asemenea scrutine – regionale, raionale și/sau județene, respectiv comunale – au „încăput”, de asemenea, toate, pe o singură foaie (fie cu date absolute, fie cu valori procentuale).

După 1989, mai exact, din 1992, s-au consemnat câte 8 consultări electorale, atât la nivel județean, cât și la cel comunal. Întotdeauna, la acest tip de scrutin s-au înscris și au reușit să și obțină (măcar câteva) mandate de consilieri, mai mult de 10 formațiuni politice, plus o mulțime de independenți. În condițiile în care majoritatea mandatelor au fost adjudecate de formațiunile „mari”, cu șanse de a accede și în Parlament (sau cu reale posibilități de a câștiga funcția prezidențială), pe lângă acestea s-au prezentat fie formațiuni locale și/sau regionale, sau grupări care au ajuns rar – sau niciodată – să câștige mandate la alegerile legislative și/sau europarlamentare, ori n-au avut, niciodată, candidați la președinție. Exact ca și în perioada interbelică, formațiunile de extremă stânga au avut ceva „priză” la alegători mai rar (în primul deceniu postdececembrist), confirmând lipsa de „afinități” a românilor cu acest tip de formațiuni politice, însă extrema dreaptă s-a prezentat cu cel puțin o grupare, de fiecare dată, obținând, mereu, atât voturi, cât și mandate de consilier. Din nou, situația este similară cu cea din perioada interbelică. În schimb, aproape la fel de frecvent, au apărut măcar una sau mai multe grupări ecologiste (la câte 6 din cele 8 scrutine comunale/județene) și, întotdeauna (din nou, exact ca între cele două războaie mondiale) s-au prezentat la urne formațiuni ale minorităților (mai frecvent, ale maghiarilor, dar și ale germanilor, ori din partea altor minorități).

Așa încât, probabil, la cartografierea datelor, pentru perioada antebelică, vor fi câte două serii de hărți (1864-1874), pentru alegerile județene/comunale din vremea când, între granițele țării s-a aflat și sudul Basarabiei și alte două, pentru intervalul 1880-1914 (pentru scrutinele județene) și 1884-1914 (pentru cele locale), cu Dobrogea în componența României.

În perioada interbelică vor fi cel puțin 6 hărți (câte două – legate de scrutinul județean, respectiv comunal – pentru 1926, 1930 și 1936-37), dar – fără 1938, care pare irelevant (toate mandatele au fost adjudecate de FRN).

Nu știu ce relevanță ar avea consultările electorale locale din perioada comunistă, dar, analizând „alegerile” legislative, am avut surpriza să descopăr că, totuși, ponderile mai notabile (adică 4-5% în anumite zone, față de 1-2% media națională se corelează, foarte bine, cu mișcările de protest din acea vreme!), însă, presupunând că vor fi realizate hărți și pentru acest interval acestea vor fi: una, pentru scrutinele regionale, respectiv raionale, pentru anii 1950-1965 și pentru cele comunale, pentru intervalul 1950-1967, iar, apoi, o altă hartă pentru scrutinele județene din anii 1969-1985 și cele comunale din intervalul 1969-1987.

Mulțimea de formațiuni politice înscrise la alegerile locale după 1989, ne constrânge la a realiza, separat, câte 8 hărți pentru fiecare scrutin județean, respectiv alte 8 – pentru fiecare consultare electorală comunală. Pentru fiecare hartă, la nivelul fiecărei perioade, hărțile se vor realiza la nivelul decupajului județean interbelic (moștenit, în linii mari, în Vechiul Regat, chiar de la începutul secolului al XIX-lea).

Deci, ar rezulta un total de 31 de hărți: 4 – pentru perioada antebelică, 6 – pentru perioada interbelică, 5 – pentru cea comunistă și 16 – pentru cea postdecembristă.

Pagina următoare »