3 August 1919 – 100 de ani de la ocuparea Budapestei de către Armata Română Sâmbătă, aug. 3 2019 

În toamna anului 1918, odată cu capitularea Puterilor Centrale și dezintegrarea imperiilor europene (începută, din 1917, cu cel țarist și continuată cu statele imperiale german și austro-ungar), s-a deschis teren favorabil afirmării voinței popoarelor europene subjugate de a trăi în state independente (Țările Baltice, Finlanda, Polonia, Cehoslovacia…) sau de a se (re)uni cu frații lor (popoarele slave vest-balcanice, unite cu Serbia și Muntenegru, românii din Basarabia, Bucovina și Transilvania).

În acest context, după capitularea Imperiului austro-ungar, atât la Budapesta, cât și la Viena, au izbucnit mișcări populare, care au dus la proclamarea, atât a Ungariei, cât și a Austriei, drept republici. Dacă Austria înțelegea să lase libertatea fostelor „Kronenlander” („țărilor Coroanei”) să decidă asupra viitorului lor, Budapesta „înțelegea” să-și conserve cât mai mult, dacă nu tot din teritoriul „Ungariei milenare”. Încă de pe 13 Noiembrie 1918, Armata Română, reintrată în război, contra Puterilor Centrale, a pătruns în estul Transilvaniei. Inițial, Puterile Aliate au convenit ca linie de demarcație, româno-maghiară, Valea Mureșului, linie pe care se găseau trupele române la 1 Decembrie, când, la Alba-Iulia, a fost proclamată Unirea Ardealului, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu România. Ulterior, până la începutul primăverii anului 1919, linia respectivă a fost mutată pe un aliniament ce mergea de la râul Tisa, în nord, pe linia Munților Apuseni, până la Mureș, la sud de care se găseau trupele franco-sârbe, care controlau Banatul. În ceea ce privește această regiune, revendicată atât de români, cât și de sârbi, în prima parte a anului 1919, a fost fixată noua frontieră româno-sârbă. În urma trasării graniței, două treimi din Banat rămânea României – cu tot cu Timișoara, oraș în care Armata Română a intrat tot la 3 august 1919 – o treime – Serbiei, iar extremitatea nord-vestică – Ungariei.

În acest context, la 21 martie a venit la putere, la Budapesta, un guvern de stânga, condus de Kun Bela (cu viziuni bolșevice). Spre a-și conserva și întări puterea, noul guvern a insistat pe păstrarea „Ungariei Mari”, în acest scop mizând și pe cooperarea cu Rusia bolșevică. Aceasta trebuia să lovească trupele române în Basarabia și Bucovina și, dacă trupele maghiare reușeau să înainteze spre estul Maramureșului și al Transilvaniei, acestea urmau să facă joncțiunea cu Armata Roșie…

În acest context, Armata Română a trecut la contraofensivă, împingând, într-o primă fază, trupele maghiare pe Tisa (1 mai 1919). Ungaria a cerut armistițiu, sperând ca , la Conferința de Pace de la Paris (în desfășurare) să găsească mai mult sprijin în conservarea, pe cât posibil, a granițelor sale antebelice, lucru care nu s-a întâmplat. Cum, la 17 iulie, maghiarii au reluat atacurile, Armata Română a ripostat și, în seara zilei de 3 august, primele detașamente ale românilor – trei escadroane ale Regimentului 6 Cavalerie, al Brigăzii a patra, conduse de generalul Rusescu -, au intrat în Budapesta. În textul atașat, se găsesc mai multe detalii legate de operațiunile militare. O prezentare amănunțită se află în lucrarea lui Constantn KirițescuIstoria Războiului pentru Întregirea României.

Ocupația română a capitalei Ungariei a încetat la 14 noiembrie, din 16 noiembrie instalându-se aici autoritățile maghiare interbelice, conduse de Horthy Miklos. Mai jos este inserat un ziar ce apărea în acele vremuri, la Budapesta – Pester Lloyd, numărul din 30 septembrie 1919 – cotidian de limba germană, cu un comunicat al Armatei Române (în română și germană) și spații albe, impuse de cenzura comandamentului militar român.

Reclame

2 august 1940 – „apariția” Republicii (Sovietice Socialiste) Moldovenești Vineri, aug. 2 2019 

Încă de la începutul perioadei interbelice, regimul bolșevic de la Moscova nu s-a împăcat cu ideea Unirii Basarabiei cu România. După ce, în anul 1924, a încercat, fără succes, o revoltă anti-românească în sudul regiunii (la Tatarbunar), a fost creată, la 12 octombrie, același an, pe malul stâng la Nistrului, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (încă din martie fusese creionată o Regiune Autonomă Moldovenească, parte componentă a RSS Ucrainene). Această entitate, cuprinzând peste 500 de mii de locuitori, din cadrul cărora doar o treime erau români (moldoveni), avea peste 7,516 km2, a avut, inițial capitala la Balta – în anii 1924-1928, apoi – la Bârzu(la) (azi Podilsk), în 1928-1929 și, în cele din urmă, din 1929, s-a fixat la Tiraspol.

Scopul creării acestei entități era de a destabiliza România, prin menținerea, la granița ei răsăriteană, a unui focar de tensiune (de-altfel, în „Constituția” RASS Moldovenești era specificat că granița de apus a acesteia este râul Prut, iar pe hărțile sovietice ale acestei republici scria, cu caractere chirilice, peste Basarabia, „parti ocupatî din România”). În același timp, însă, apariția RASS Moldovenești era și o recunoaștere a faptului că, cu toate că frontiera româno-sovietică fusese fixată pe Nistru (o frontieră mai naturală nici că s-ar fi putut găsi), exista un însemnat element român(ofon) și la est de acest râu.

După semnarea pactului Molotov-Ribbentropp, care reglementa „sferele de influență” sovietice și germane în Europa Central-Estică (23 august 1939), în contextul capitulării Franței în fața armatelor naziste (22 iunie 1940), câteva zile mai târziu, URSS a cerut, prin notele ultimative din 26-28 iunie, „înapoierea” de către România a Basarabiei. Au fost anexate, drept „compensație” pentru cei 22 de ani de „ocupație” românească, nordul Bucovinei și, din „greșeală”, ținutul Herței. Ulterior, după circa o lună, nordul Bucovinei, ținutul Herței și nordul Basarabiei (Hotin) au format regiunea Cernăuți, Bugeacul (sudul Basarabiei) a devenit regiunea Akkerman/Ismail – ambele, în componența RSS Ucrainene. Cea mai mare parte a Basarabiei și raioanele situate imediat la est de Nistru au format, prin decizia luată în biroul „tătucii” Stalin”, la 2 august 1940, RSS Moldovenească (mai mult de jumătate dintre raioanele fostei RASS Moldovenești au trecut la RSS Ucraineană, fiind încorporate în regiunile Odesa și Vinița). A fost singura „republică sovietică” creată din biroul șefului bolșevic al URSS.

Caracterul său artificial se vădește, în primul rând, prin faptul că, pe lângă cei doar 900 m ieșire la Dunăre (Giurgulești) și absența oricărei ieșiri la Marea Neagră, entitatea politică pruto-nistreană nu are viabilitate economică, politică și militară. Pe de altă parte, în perioada sovietică, la Chișinău circula butada „Dacă vrei să fii ministru, tre’ să fii de peste Nistru!” – aluzie la faptul că, mai ales în primii ani ai „puterii sovietelor”, demnitarii din conducerea RSS Moldovenești erau originari din raioanele transnistrene. Culmea e că, măcar în parte, aceste vorbe și-au păstrat valabilitatea și după 1990, singurul președinte al R. Moldova, după 1991 care a avut două mandate fiind Vladimir Voronin, originar de la est de Nistru!

Începutul renașterii naționale, marcat de reformele din anii 1989-1991, a fost „înghețat” ulterior, și cu „sprijinul” tovarășului președinte de atunci de la București, apoi a apărut conflictul ce a dus la separarea Transnistriei și Tighinei de autoritățile de la Chișinău… Întotdeauna, implicarea Kremlinului a fost clară. Totuși, „apele se vor alege” într-o zi și actuala entitate, artificial creată, urmașa RSS Moldovenești își va găsi drumul în matca reîntregirii românești, la fel ca în 27 Martie/9 Aprilie 1918, când Sfatul Țării de la Chișinău a votat Unirea cu Țara!

Un termen (aproape) uitat în terminologia administrativă românească – primic(h)er Joi, iul. 25 2019 

De origine latină, după cum explică DEX (în varianta sa electronică), termenul primicer avea sensul de „Cel dintâi dintr-un corp dintr-o grupare (în vechea Romă)” sau chiar cel de „Dascăl”. Însă, moștenit pe filieră romano-bizantină, probabil din perioada Imperiului roman de răsărit (secolele IV-VI), acesta a căpătat sensul de lider al comunităților rurale românești medievale, mai rar la nord de Dunăre, frecvent în Balcani, acești primichiuri/primiciuri având sens echivalent de „cneji, … sau celnici în fruntea cătunelor vlahe”, din Kosovo, până în Timoc, Bosnia-Herțegovina și Dalmația croată de azi (S. Dragomir, 1959), dar și la aromânii și meglenoromânii din sudul peninsulei (Gh. Zbuchea, 1999), fapt atestat și de toponimia balcanică (în sudul Bulgariei de azi). La nord de Dunăre, în secolele XVII-XVIII, în Țara Românească a circulat antroponimul Primichiriu (N. A. Constantinescu, 1963).

Acesta este atestat și azi, în România apărând sub formele Primicheriu sau Primicheru, cu zeci de purtători ai numelor în județul Bacău (mai ales la Asău și Comănești), mai rar în județele Prahova, Hunedoara și Caraș-Severin. În spațiul carpato-balcanic, la nord de Dunăre apar mai rar asemenea forme – Примикрио/Primikrio – în regiunea Odesa (sudul Ucrainei), Primiceri – în voievodatul Slaskie din sudul Poloniei sau în Austria – numele Primicheru, în Stiria (probabil, purtat de migranți din România). În schimb, în sudul Peninsulei Balcanice, mai exact, în Grecia, întâlnim sute de purtători ai unor forme ca Primikiris/Primikirios/Primikyriou/Primikyrios, etc., localizate mai ales în Attica, în Peloponez, insulele sudice egeene, dar și în regiunile nordice unde au locuit și locuiesc încă numeroși aromâni și meglenoromâni – Epir, Tesalia, Macedonia Centrală, Macedonia Estică și Tracia.

Despre unele cauze ale schimbării alfabetului latin cu cel chirilic la români, în jurul anului 1000 (sau mai devreme)… Miercuri, iul. 24 2019 

Am discutat cu ceva vreme în urmă despre schimbarea alfabetului latin cu cel chirilic, sub influența limbii slav(on)e. Ținând cont de vecinătatea sau chiar apartenența (mai degrabă, nominală) a formațiunilor românești la Țaratul bulgar, credem că trecerea de la alfabetul strămoșilor noștri romani la cel chirilic s-a făcut, în bună măsură, prin decizia și, poate, la presiunile elitei (boieri, cneji, voievozi), slavofoni (cel puțin în prima fază). Nu avem prea multe informații despre specificul onomastic al liderilor acestor formațiuni, în secolele IX-XI, dar, cel puțin pentru Crișana și Banat, este vorba de conducători cu nume, dacă nu slave, în orice caz, ne-românești: Menumorut, pentru voievodatul din Crișana, Glad, Ahtum – pentru cel din Banat.

Importanța onomasticii slave, în rândul elitelor (voievodale, boierești) se observă și din frecvența numelor slave la acești lideri: Dragoș, Drag, Balc, Bogdan – în Maramureș, Radu, Stoia, Vlad, Stan(ciu) – în Țara Oltului, Radu, Vlad, Vlaicu – în Țara Românească, Bogdan – în Moldova (toate exemplele fiind din secolul al XIV-lea). Aceste nume, odată intrate în sistemul onomastic românesc medieval, au rămas nume cu frecvență ridicată (nu doar printre elite) și se regăsesc și azi printre numele aflate în topul celor mai răspândite nume românești actuale. De aceea, bănuim că, din perioada conviețuirii româno-slave – secolele VI-IX (și, mai ales, din veacul al IX-lea, când, sub influența apostolilor slavilor, Chiril și Metodiu, o mare parte a slavilor s-au creștinat), aceste nume (ale elitelor slave, în prima fază) au trecut, treptat, odată cu românizarea liderilor slavi, în rândul numelor specifice comunităților românești (fie că era vorba de elite – boieri, cneji, voievozi, fie de țărani).

Așa încât putem plasa trecerea de la alfabetul latin la cel slav (chirilic), undeva în secolele IX-XI. Trecerea a fost înrâurită și de presiunea maghiarilor (creștinați, în anul 1000, sub influența episcopului Romei), văzuți ca principalul factor de presiune asupra neamului românesc până la jumătatea veacului al XIII-lea (mai exact, până la marea invazie tătară din anii 1240-1241). Slăbirea presiunii Regatului maghiar, care și-a revenit greu (după mai bine de un secol), a favorizat apariția voievodatelor românești independente – Țara Românească (pe la/după 1300) și Moldova (în 1352-59). Ca răspuns, din 1366, românii ardeleni au fost eliminați din Dieta Transilvaniei, unde au putut rămâne doar cei care au trecut la catolicism (maghiarizându-se ulterior, în câteva generații: Drag din Maramureș a devenit Dragfi, Cândea din Țara Hațegului a devenit Kendeffy, Mailat din Țara Oltului – Majlath…). Deja, peste tot (inclusiv în Ardeal), românii foloseau alfabetul chirilic, iar în cancelaria domnească și în viața religioasă – slavona (și, uneori, greaca).

Peste secole, redescoperirea, întâi prin reprezentanții (greco-catolici) ai Școlii Ardelene, a rădăcinilor noastre latine și a legăturilor cu Roma, au dus la reafirmarea originii romane a românilor, fapt ce a dus, după Unirea Principatelor și la revenirea la alfabetul latin. Iar dacă afirmarea, în anii 1330-1359, a independenței Țării Românești și Moldovei față de Regatul maghiar a avut drept consecință eliminarea românilor (ortodocși) din Dieta Transilvaniei, cum „istoria se repetă”, ca urmare a permanentizării, din 1866, a Unirii Principatelor și sub Carol I, Viena a făcut pactul pentru dualism cu ungurii, în 1867 (fapt ce a a dus, din nou, la aproape dispariția reprezentării parlamentare a românilor ardeleni, bănățeni, crișeni și maramureșeni). Conform acestui pact, austriecii trebuiau să insiste pentru slăbirea elementului românesc din Bucovina, iar ungurii – pentru asimilarea/maghiarizarea românilor din Ardeal…

Rezultatul a fost altul: nu doar că bucovinenii și ardelenii n-au dispărut, dar, la fel ca frații lor basarabeni, s-au unit cu Țara, în anul 1918!

România ȘI Europa! România ÎN Europa! Duminică, mai 26 2019 

De multă vreme intenționam să „aștern” aceste rânduri, care să evidențieze rolul Europei în istoria și devenirea națională a României. Acest lucru s-a manifestat încă de la „nașterea” statului român, odată cu Unirea Principatelor (1859). Atunci, statele europene prietene ale românilor au „strecurat” în Convenția de la Paris (actul pe baza căruia s-au desfășurat alegerile pentru Adunările Elective de la Iași și București) dreptul oricărui cetățean (pământean) dintr-un principat de a candida și DE A FI ALES într-o funcție electivă și în celălalt principat! De această prevedere s-au folosit unioniștii de la Iași și București, alegându-l pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, în ambele țări-surori!

Europa este cea care, la „majoratul” statului român (1877, când Principatele Unite împliniseră 18 ani!), au consfințit, prin Conferința de Pace de la Berlin (1878), Declarația de Independență, publicată în Monitorul Oficial, la 10/22 Mai 1877. România intra, astfel, în rândul națiunilor europene (și ale Lumii), ca stat care putea – și merita! – să-și decidă și să-și croiască singură viitorul.

A venit momentul Uniri(lor) de la 1918, când, pe rând, Basarabia, Bucovina, Transilvania (cu Banatul, Crișana și Maramureșul) s-au (re)unit cu Țara. Din nou, frontierele naționale ale României Mari, au fost consfințite, în cadrul Conferinței de la Paris (1919-1920), prin acordul (și cu sprijinul marilor puteri, europene – Regatul Unit, Italia și, în primul rând, Franța). Fără efortul geografului francez Emmanuel de Martonne, granița de vest a țării ar fi fost alta, mai nefavorabilă decât cea de azi. Atât este aceasta de justă, încât până și dictatorul Stalin a decis revenirea la ea, reacordând întreaga Transilvanie României, la o altă Conferință de Pace de la Paris (1946-1947).

În fine, ultimul eveniment în urma căruia România nu doar că merita să fie în Europa, dar a și devenit – inclusiv politic – parte a ei, este aderarea țării la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007. Dacă nu intram în UE și, mai înainte, în NATO (2004), azi am fi semănat cu Ucraina, sau poate, chiar mai rău!…

Despre cum „istoria se repetă” (Doamne, ferește!) și ipocrizia unor unguri… Duminică, mai 26 2019 

Am început, de câteva zile, introducerea în calculator a datelor electorale de la alegerile legislative din Ungaria, începând cu anul 1920 (cele din perioada habsburgică/austro-ungară sunt deja introduse). Deși, în aparență, după retragerea pe granițele interbelice a armatelor română (iunie 1920) și sârbă/iugoslavă (septembrie 1921), Ungaria părea să fi revenit la democrație, era doar o impresie! Au fost aleși parlamentari dintr-un larg spectru politic (de la socialiști la extrema-dreaptă – la fel era și la noi, de pildă!), dar, din 1920, până în 1931 (4 scrutinuri – 1920, 1922, 1926, 1931) N-AM GĂSIT NICI O ALTERNANȚĂ LA GUVERNARE, formațiunea de guvernământ (conservatoare, chiar cu accente naționaliste) având o majoritate clară de mandate (160-170 din peste 240 de locuri), iar celelalte formațiuni – restul (de regulă, sub 30-35 de mandate fiecare)….
Și m-a „lovit” asemănarea cu situația actuală: din 2010 (deci, deja, de 9 ani!) Fidesz câștigă majoritatea! Și au fost 3 scrutinuri (2010, 2014 și 2018), în care, pe lângă larga majoritate conservatoare, există și forțe extremiste (Jobbik – un fel de prm local), ajuns a doua formațiune politică maghiară, înaintea socialiștilor, care „trag să nu moară”, exact ca în interbelic! Să mai adaug că, în perioada interbelică, echivalentul Jobbik de acum era formațiunea lui Szalassy – „Crucile cu Săgeți” (de orientare pro-nazistă) și că, exact din anii 1930 (după 1933, când au venit naziștii la putere în Germania), Ungaria s-a „reorientat” spre revizionism fățiș.
Ce avem azi? O manifestație în Piața Eroilor, care cere „Justice for Hungary” (adică, anularea, sau măcar reducerea consecințelor teritoriale față de Ungaria!) și o strânsă prietenie între musiu orbanovics de la Budapesta și tartorul de la Kremlin, pre numele său, putler!…

Deocamdată, diferența (esențială!) față de interbelic, e apartenența atât a României, cât și a Ungariei, atât la NATO, cât și la UE. Altfel, de mult scria „Ucraina” (și) pe noi!…

Și încă una, dar de la noi, prin „coloana a cincea” a Ungariei, zisă udmr! Acest grup anti-național se „plânge” de situația de la Valea Uzului, unde, cică, maghiarii ar fi „nedreptățiți”. Dar, ia să vă arătăm noi nedreptate, pe bune, nu închipuită, bandiți udemeriști ce sunteți!
Am căutat, pe site-ul http://www.cdep.ro/pls/dic/site2015.home, câți deputați de etnie română au reprezentat MINORITATEA ROMÂNĂ DIN HARGHITA ȘI COVASNA în perioada 1990-2016 (până azi, deoarece legislatura începută în 2016, se încheie în 2020). Dacă, în Covasna, din 4 parlamentari, unul e român (nu contează partidul), în Harghita, exceptând anii 1990, 2004 și 2008, când am avut un deputat (din 6, în 1990 și din 5 – în ceilalți ani), în anii 1992, 1996, 2000, 2012 și 2016, minoritatea română din Harghita a avut ZERO DEPUTAȚI! Per total, în Secuime, cu excepția anilor 2004 și 2008, când procentul deputaților români (2 din 9) a fost de 22,2%, și a anului 1990 (2 din 10, deci 20%), în rest, ponderea parlamentarilor români a fost INFERIOARĂ CELEI A ROMÂNILOR DIN ZONĂ! După recensămintele din 1992, 2002 și 2011, procentul deținut de români s-a situat între 17,8% – în 1992 și 2002 și 16,6% – în 2011! Datele de la recensăminte se pot verifica ușor, pe net!
Iar media reprezentării românilor, prin deputați de etnie română în Covasna- Harghita, pentru perioada 1990-2019 (inclusiv actuala legislatură!) este de 15,1%!!!
Deci, trădători udemeriști, cine e „nedreptățit”, „persecutat” în România???
Guviermi de la București, ce-ați făcut, în acești 30 de ani, pentru schimbarea în bine (pentru românii din estul Transilvaniei) a acestei situații???

Cred că răspunsul la întrebarea de mai sus se găsește, în parte, aici: „ The post-war Hungarian economy suffered from multiple challenges. Hungary agreed to pay war reparations approximating US$300 million to the Soviet Union, Czechoslovakia, and Yugoslavia and to support Soviet garrisons.”. Deci, Ungaria post-belică a plătit reparații de război pentru (fostele) Cehoslovacia și Iugoslavia, dar României – nimic??? Păi, pe de-o parte, o fi zis tovarășul stalin că, statelor slave să li se dea (așa cum, cred, fiind deja Bulgaria în „tabăra comunistă” nu era ca același bolșevic de la Kremlin să redea Cadrilaterul României!), dar nici „cozile de topor” de la București (aceleași care au dat sovieticilor Insula Șerpilor, pe bază de proces-verbal, în 1948) nu s-au agitat să ceară ceva!… Iar guviermii post-1989 sunt continuatorii ălora veniți în/după 1944, cu ocupantul sovietic!

Dacă vor respect reciproc, compasiune și dialog, tovarășii plângăcioși de la Budapesta să facă bine, mai întâi, să-și ceară scuze pentru Ip, Trăznea, Moisei și alte locuri, unde au maltratat, violat și ucis români ardeleni!

Considerații despre ascensiunea extremismului în Europa… Sâmbătă, mai 25 2019 

Mi-am amintit, de curând, că, într-o lucrare apărută în 2008, făcând unele prognoze (cu rezerve) referitoare la creșterea însemnătății mișcărilor extremiste în Uniunea Europeană, scriam:

Extrema dreaptă, cu apariţii sporadice în trecut, când a fost reprezentată de parlamentari din Germania, Italia şi Franţa, are adepţi în vremurile noastre şi va avea şi pe viitor în Belgia, Austria, România şi, probabil, Bulgaria; Se evidenţiază diversificarea continuă a numărului de grupuri parlamentare, de la 4 în primii ani ai Adunării, la 7 în prezent (pentru câteva luni, în 2007, chiar 8). De asemenea, se observă că cele două grupuri importante – popularii şi socialiştii – au ocupat în permanenţă primele poziţii, alternând doar întâietatea; creştin-democraţii s-au regăsit în frunte din 1952 până la primele alegeri europene, socialiştii fiind pe primul loc timp de 20 de ani (1979-1999). Se preconizează menţinerea situaţiei actuale, cu popularii în frunte, din 1999, şi în următorul deceniu, ca şi consolidarea ponderii grupărilor liberalilor, ecologiştilor şi euroscepticilor.”

Textul evidențiat este cu caractere bold. Pentru conformitate, acesta este preluat din: Ionel Boamfă, Ana-Elena Stan (2008), Parlamentul European. Evoluție. Structură politică. Alegeri europarlamentare, Editura PIM, Iași, p. 54.

(Un fel de) sondaj… Joi, mai 23 2019 

Ținând cont de faptul că vin alegerile europarlamentare (în cadrul cărora, deja, britanicii și olandezii au votat deja, azi!) și mai avem și un referendum, „lansez” un (fel de) sondaj, cu câteva întrebări:

1.Mergeți la vot?

2.Cu cine veți vota?

3.Participați și la referendum?

4.Dacă da, ce veți vota?

Sper ca „sondajul” să aibă mai multă „audiență” decât prelegerea (ratată) din cadrul „Săptămânii europene”!

Alte câteva gânduri (și rânduri) legate de geografia electorală europeană… Joi, mai 23 2019 

Acum o lună, înainte de Sfintele Paști, am definitivat introducerea în calculator a datelor legate de alegerile din Regatul Unit, la nivel regional… Fiind mai mult plecat, ulterior, activitatea a luat o „pauză”, întreruptă alaltăieri, când a început introducerea în calculator a statisticilor electorale pentru Ungaria. Deși planul inițial era altul – vizând continuarea activității cu datele pentru Franța, Italia, Spania și Portugalia, cred că vor urma Polonia, Cehia, Slovacia (începând cu Cehoslovacia interbelică), spațiul ex-iugoslav, Bulgaria, Grecia, Cipru, Turcia (după prăbușirea Imperiului otoman, care e introdus deja), spațiul ex-țarist/ex-sovietic, țările nordice, și, abia pe urmă, Franța și Italia, urmate de spațiul iberic, Elveția, Olanda și Irlanda. Statele mici, chiar liliputane (Albania, San Marino, Monaco, Andorra, Luxemburg, Liechtenstein) rămân exact la final.

În general, în această (dez-)ordine, „prioritatea” o au țările/zonele cu multe informații neclare, incomplete, poate chiar lipsă, lăsând mai la final statele pentru care evidențele statistice sunt clare. Oricare ar fi, însă, ordinea statelor, sper să apuc ziua în care această activitate va fi finalizată. Atunci va urma realizarea fondurilor de hartă, la nivel regional european, dar, de-acum asta va fi o altă „poveste”!… Să ajungem până acolo!

Adevăratul patriotism Duminică, apr. 21 2019 

După Gheorghe Pomuț și Nicolae Tesla (Teslea), am mai aflat de un român ajuns în America (de care nu știam!), care a făcut mai mult decât cinste României

Ion Caba (John Kaba) s-a născut în Ardeal (în secolul al XIX-lea), sub stăpânire austro-ungară, a emigrat în Statele Unite, unde a ajuns la gradul de căpitan, în armata americană. După încheierea primului război mondial, a sosit la Chișinău cu o dublă misiune: să distribuie ajutoare americane populației locale și să prezinte un raport pentru delegația americană, participantă la Conferința de Pace de la Paris, referitor la Basarabia.

Plecând urechea la intrigile rușilor și la intensul lobby făcut de emigrația rusă peste Ocean, delegația americană nu doar că susținea minciunile rusești, dar cerea „plebiscit” peste Prut – numai în județele românești, celelalte urmând să fie retrocedate Rusiei! Era nevoie, așadar, în spiritul echității, să se asculte și opinia românilor și, mai ales, să fie obținute informații direct de la fața locului. Căpitanul John Kaba era omul potrivit deoarece, fiind ardelean, știa să vorbească românește.
Raportul, intitulat „Politico-economic review of Basarabia” (36 pagini), cuprinde referințe la starea regiunii după război și, prin pledoaria hotărâtă și sinceră a căpitanului John Kaba pentru cauza românească, a schimbat cu 180 de grade poziția delegației americane (și a celei britanice), care nu a mai cerut „plebiscit” în Basarabia și, a acceptat, tacit, după 1920, includerea Basarabiei în cotele de imigranți alocate, anual, României!…

Am citit, deja, raportul și sunt acolo câteva pasaje, incredibil de actuale, despre soldatul român loial și prietenos (apropos de apartenența, astăzi, a României la NATO)! De remarcat că, în textul raportului, începând chiar din titlu, autorul folosește toponimia românească din Basarabia, inclusiv acest regionim și nu pe cel de sorginte rusească – Bessarabia.

Contribuția căpitanului John Kaba la recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu Țara (1918) a fost revelată de istoricul basarabean Octavian Țîcu (ales, recent, deputat de Ungheni, din partea Blocului ACUM, în Parlamentul de la Chișinău).
Habarniștii guviermi de la noi n-au însă treabă cu asemenea chestiuni!… Mai ales că au de pus „în practică” niște „directive” primite de la Răsărit, cu litere chirilice, de „scăpat” de la pârnaie, cu orice preț, borfașul-șef…

Pagina următoare »