Încă un pas în direcția creării bazei de date administrative, la nivelul spațiului românesc Miercuri, sept. 18 2019 

Aseară am mai terminat o etapă, pe „drumul”, lung și anevoios, al creării bazei de date administrative, la nivelul spațiului românesc. Am găsit, cu ceva vreme în urmă, datele recensământului românesc din 2002. Cum, și fragmentele de teritoriu ce au aparținut României (din Ungaria, Ucraina, R. Moldova sau Bulgaria) au date, tot la nivel de localitate, cam din aceeași perioadă (exceptând R. Moldova, cu date din 2004, inclusiv Transnistria, toate celelalte țări au efectuat recensăminte în 2001), se poate porni, din perioada actuală, la alcătuirea bazei de date, la nivel de localitate (între informații urmând să intre nu doar numărul total de locuitori, ci și structura etnică a populației, exceptând Ucraina, unde există date pentru structura lingvistică). Etapa încheiată aseară a constat în separarea câtorva sute de comune nou-apărute, după 2002 (în total, în România, după 1989, au apărut peste 300 de comune noi, care se adaugă celor 2950 de municipii, orașe și comune, existente la căderea regimului comunist, cele mai multe – declarate după 2002) și, după verificarea finală, adăugarea și a mai multor sate nou-(re)apărute – cele mai multe, din județul Botoșani, dar, izolat, mai sunt unele și din județele Mureș, Buzău sau Giurgiu…

Urmează completarea datelor referitoare la structura etnică (din 2002, din rațiuni de „intimitate”/„informații confidențiale”, datele sub 5 locuitori, la nivel de localitate și sub 3 – la nivel de unitate administrativă elementară se trec cu semnul „*”; nu ar fi mai simplu ca, după ce specialiștii ar semna, cu bună-credință, un angajament că vor folosi datele doar în scop științific, informațiile COMPLETE ale recensămintelor – e vorba și de cel din 2011, existent, deocamdată, doar la nivel comunal! – să fie accesibile cercetătorilor?).

Apoi va urma o operațiune, probabil, și mai cronofagă: adăugarea semnelor diacritice, față de care administrația românească, în general (și nici cei care au efectuat și definitivat recensămintele nu fac excepție!), are o adevărată oroare. Mă rog, să zicem că, la vremea respectivă, prin anii 2002-2005, când au fost procesate datele, nu exista un soft cu caractere românești (ă, â, î, ș, ț), deși, ca student, în anii 1994-1996, lucrând la redactarea Revistei „Geea” (Revista Studenților Geografi din România), aveam, în Word Perfect, caractere diacritice românești, pe care le-am și folosit, de fiecare dată! Dar din faptul că, matale, funcționar în administrația românească, scrii „FANTINELE”, deci nu „FÂNTÂNELE” și nici măcar „FANTANELE”, ce pot eu să înțeleg, altceva decât lipsă de respect față de ce e românesc, în general și, în cazul dat, față de limba română??? Și asemenea „mo(n)stre” de lipsă de respect față de limba română am văzut și din partea celor care notează toponimia pe hărțile românești (și după 1989, nu doar în perioada comunistă) și chiar a celor care trec pe indicatoare numele de localități, râuri, străzi, etc… Ce să mai ceri unora ca aceștia să respecte regula lui â în interiorul numelor, sau a scrierii numelor masculine cu articolul hotărât –ul complet (în nume precum Râmnicul Sărat, Turnul Măgurele, Satul Mare)???

În fine, va trece și asta… Ulterior, având datele legate de populație, se pot realiza hărțile, la nivel comunal, prin metoda coeficienților de distribuție spațială, nu doar pentru Necoară/Nicoară și celelalte variante și derivate, pentru perioada actuală (că din acest motiv m-am oprit din inventarierea numelui menționat!), ci și pentru celelalte nume. Asta, în condițiile în care, la fondul de hartă, la nivel comunal, pentru perioada actuală, sper să pot adăuga, în timp, atât punctele/poligoanele și codurile pentru localități, cât și elementele legate de decupajul județean și de cel regional. În plus, plecând de la epoca contemporană, în baza de date vor fi adăugate satele dispărute, cele comasate și vechile nume ale celor existente, dar cu alt nume decât cel inițial, ca să nu mai tot „ghicesc”, nu doar pentru antichitate, cât mai ales pentru epoca medievală, unde se află cutare sau cutare sat unde sunt consemnate diferite antroponime, în colecțiile de documente istorice… Nici asta nu știu cât va dura (că e genul de activitate de care știi doar când o începi! 🙂 ), dar, ținând cont de câte bătăi de cap va da, sigur va dur(e)a!…

Reclame

Despre forme vechi ale numelor creștine românești Duminică, sept. 15 2019 

Cel care a lămurit cel mai bine încadrarea diferitelor variante și derivate la un nume comun, numit nume-tulpină a fost N. A. Constantinescu (1963). Plecând de la această încadrare, forme ca Oană, Onea, Ionuț, Nuțu, Ionescu, Ivan, etc se încadrează în numele-tulpină Ioan, iar forme precum Ghiță, George, Gică, Ghițulică, Georgescu, Giurgiu și altelesunt incluse în numele-tulpină Gheorghie. Dar, numele românești cu caracter religios – numite nume calendaristice – au numeroase forme vechi, intrate în limba română din perioada în care traco-dacii, convinși de împăratul de origine traco-romană Constantin cel Mare, au decis să se romanizeze, prin creștinare, învățând, direct în latinește, Tatăl Nostru și/sau Crezul…

Numărul formelor moștenite din perioada secolelor IV-VI (cea în care atât Imperiul roman a mai avut latina ca limbă oficială, înlocuită cu greaca, în anul 580, dar și prezența la Dunăre a Imperiului a fost o realitate – până în anul 602, în care slavii au pătruns în Peninsula Balcanică) sunt foarte numeroase, fie și dacă ne luăm doar după cele consemnate de autorul citat, în Dicționar onomastic românesc.

Este vorba, mai întâi, de forme vechi ale numelui Cristofor: Chrestus, Cristus (forme atestate în antichitatea traco-daco-romană), Crestu, Crestina, Crestâna, Cristu, Cristul, Crist, Criste, Cristea, Cristescu, Cristel, Cristache, Cristiian, Cristian, Cristănel (nume purtat de un vlah/român din Galiția, atestat în 1476), Cristin, Cristina, Cristiu, Criștiu, Cristocea, Cristoman, la care se adaugă și toponime precum Cristești, Cristinești. Toate derivă de la apartenența neamului nostru la Legea lui Iisus Christos, religia creștină. În ierarhia numelor românești, patronimul Cristian se situa pe locul 21, în Evul Mediu (secolele XI-XV) și are poziția 17 – în zilele noastre.

Crăciun a lăsat și el mai multe forme: Crăciun, Crăciunescu, Crăciunel Crăciuna, Crăciunaș, Crăciunu, Cârciun, unele dintre ele și cu reflectare toponimică: Crăciunești, Kracunov (în Macedonia de Nord), Karacunov (în Ucraina), Crăciuneni, Crăciunel, Crăciuna. Merită amintit faptul că, din secolul al IV-lea, Sărbătoarea Nașterii Domnului – 25 Decembrie – este menționată, în calendarul popular, cu forme precum Crăciun – la dacoromâni, sau Cârciun – la aromâni. În Evul Mediu, numele ocupa locul 63, iar astăzi se află pe poziția 47.

Patronimul Ioan are numeroase forme vechi: Ziane, Zana, Ziianu, Zeanu, Zan, Zana, Zană, Zance, Zanciu, Zancea, Zănco, Sânzian, Sânzianu, Sâmzian, Sânzioana, Sâmzeană, Simzian, Simzean, Simzeana, Simziana, Simdziana, Sănziene, Sâmziene, Sâmzuiene, Sânziene, Sânzenii, Sănză, Cosânzeana, iar, ca toponime – Sâmzinești, Osinziani. Mai amintim și numele sărbătorii Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul – Sânziene. Numele, extrem de frecvent, era primul în ierarhie în epoca medievală, iar azi este al doilea, după Popa.

De la numele Petru au derivat forme ca: Pietrea, Pietra, Pietro, Pietrul, Pietrana, Pietrimanul, Peatră, Chetrian, Chetroiu, Sâmpietru, Sempietru, Simpetriu, Simpetru, Simpietru, Simpătru, Sânpetru, Sănpătru, Sănchitru, Sum-Chetru, cu reflexe toponimice, de pildă, în formele Pietrilești, Pietrimanul. Amintim că și numele sărbătorii este, în varianta populară, Sâmpietru, Sum-Chetru (această formă – la românii balcanici). În Evul Mediu, numele se afla pe poziția a treia, iar în prezent ocupă locul 11.

De la numele Sfântului Apostol Andrei au rezultat formele Îndrea, Îndreiu, Îndreiasa, Îndriiu, Îndreeși, Îndreica, Indre, Indrea, Indrei, Indrii, Indrieș, Indreș, Indrul, Undrea. De la numele sfântului, luna care începe după 30 Noiembrie (Ziua Sfântului Andrei) – decembrie – poartă, de aproape 2000 de ani, un nume derivat de la acesta: Îndrea, Undrea (aromânii îi spun Andreu). Patronimul era al doisprezecelea în Evul Mediu și are locul 33 în zilele noastre.

Gheorghie are o mulțime de variante și derivate vechi: Giorzu, Giorzul, Giordzu, Gorza, Jordzeanul, Joarză, Zorza, Sors, Zorzi, Jurge, Zorge, Zorj, Zorzilă, Zuze, Zuza, Sângeorz, Sângeors, Sămgiorz, Sângiorgi (atestat și la aromâni), Sângeorgiu, Sânjorz, Somdžordz (notat la meglenoromâni), Sânzor, care se regăsesc și în plan toponimic: Giordzești, Sângeorzeni, Sângeordz, Sângeorz-Băi. Ținând cont de importanța sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Gheorghie, Purtătorul de Biruință (continuator al legendei cavalerului trac), rămas, din Evul Mediu, un sfânt militar (a fost și este protectorul Armatei), Ziua Sfântului Gheorghe se cheamă, la toți românii, Sângeorz, Sângiorgi. În ierarhia medievală, patronimul era pe locul 8, iar în prezent deține locul 4.

Patronimul Vasilie are atât forme vechi, derivate de la forma latină Basilius – Basu, Basa, Băsa, Basea, Băsăscul, Băsan, Băsanul, Băseanu, Basina, Băsica, Basâna, Basoc, Băsoc, Băsoi, Basilca, Basoba, Bascu, cât și de la cea de influență greacă, Vasilios – Vasiiu, Vasâi, Vasii, Vasi, Vasâe, Vasieș, Văsiia, Văsie, Vasiica, Vasăi, Văsiu, Văsiescu, Văsioiu, Văsâiu, Văsăiu, Văsiian, Văsâian, Văsăian, Sânvăsâi, Sânvăziiu, Sânvăzii. O parte a acestor forme se regăsește și în toponimie: Șiul, Băsăști, Băsești, Băseni, Basinți, Văsieni, Văsâești), iar sărbătoarea populară se numește, până azi, Sânvăsâi. Antroponimul deținea locul 45 în Evul Mediu, iar azi se află pe poziția 19.

Teodor are și el o mulțime de forme vechi: Toader, Toadăr, Toadir, Toadea, Toador, Doder, Toager, Toadru, Toadin, Toadina, Sântoader, Sân-Toadir, Sintoader, Sâmtoader, care au pătruns și în toponimie: Todirești, Toderești, Todireni, Toderița, Toager. Și numele sărbătorii a rămas, în popor, Sântoader. În epoca medievală, numele ocupa poziția a unsprezecea, iar azi se află pe locul 7.

La fel se întâmplă și cu Dimitrie: Medru, Medra, Medre, Medrea, Mădrin, Medrega, Sâmedru, Sămetru, Sămedru, Simiedriu, Sumedru (prezent la aromâni), Sumedrea, Simedru, Simedriu, Simedrea, Asimedria (la aromânii din Grecia), care are și derivate toponimice: Simidreni, Semendria (azi – Smederevo, în Serbia, probabil, de la un Sâmedru), Sâmedru (numele vechi al Romanului, atestat ca Târgul lui Sâmedru, în veacul al XIV-lea, apoi – Târgul lui Romașcu și abia după 1394 – Târgul Romanului). Având, ca și Sângeorzul, importanță în calendarul pastoral, nu doar Ziua Sfântului Dumitru (26 Octombrie), ci chiar toată luna respectivă, se numește, în calendarul popular al aromânilor Sumedru. Patronimul se afla, în Evul Mediu, pe locul 17, iar în prezent se găsește pe locul 5.

De la numele Sfântului Prooroc Ilie au rezultat formele Elie, Eliescu, Elișor, Iliat, Sinteliia, Sântilie (nume purtat și de un român din Serbia medievală), Sântiliie, Sântilia, Sântiliei, Sindile. Asemenea forme se regăsesc și în toponimie Sântilia (sat medieval în Vlahia Mică balcanică), Sâmptilia (nume purtat de o biserică la Suceava). Menționăm și faptul că, în calendarul popular, sărbătoarea din 20 Iulie se cheamă Sântilie. De la locul 30, în epoca medievală, patronimul a urcat pe poziția 22, în zilele noastre.

Nicolae a dat o multitudine de forme, care întăresc vechimea derivatelor de la (greco-)latinul Nicola(s), prin prezența rotacizării lui l, trecut în r: Necora, Necorescu, Necoriț, Necorița, Necoriciu, Necoar, Necoară, Necurea, Necurca, Nicoară, Nicoarea, Nicora, Nicorie, Nicoră, Nicore, Nicoreța, Nicoriță, Nicorescu, Nicorici, Nicăruș, Nicuruș (aceste două forme circulă la aromâni), Micor (atestat în Croația), Micora, Micurici, Coru, Corescu, Corici, Coricescu, Sânnicoară, Simnicoară, Simnicoră, Sâmnicoară, Sânicoară, Sâmnicon (ultima – în Banat). Asemenea forme se regăsesc și în toponimie: Nicorești (în Moldova), Nicoriță (numele unei biserici ieșene), Nicoreni (în Basarabia), Sânnicoară (în Ardeal). Ultima formă toponimică este și cea cu care este marcată sărbătoarea, în calendarul popular, la 6 Decembrie – Sânnicoară. Antroponimul era al doilea în Evul Mediu, iar azi se situează pe locul 14.

Numele Marin are și el numeroase forme: Marin, Mărin, Marinici, Marinescu, Marinete, Marinică, Marinicu, Marinicea, Marinicel, Marinciu, Mărinaș, Mărinel, Mărinoiu, Marincaș, Măriniciu, Mărânca, Sumarin, Sumarina, Samarina. La fel, unele dintre ele se constată și în plan toponimic: Marinești, Marineanca, Marinici, Samarina (acesta din urmă – sat aromânesc, în Munții Pindului), Sumarinești, Samarinești (localitate în Oltenia). În izvoarele medievale, numele se afla pe poziția 114, urcând, în zilele noastre pe locul 10.

Patronimul Anton este atestat rar în forme vechi – Întonie (consemnată în Ardeal)dar, tocmai pentru că apare o asemenea formă, l-am inclus aici. În Evul Mediu, patronimul se afla pe poziția 78, coborând, în zilele noastre pe locul 96.

Și încheiem această enumerare cu numele Sfintei Fecioare Maria – de la care derivă fie antroponime – Simtă Mărie, Sântămărie, Stămărie – fie nume de localități – Sântămăria-Orlea – fie, cel al sărbători(lor): Sântămărie, Stămărie (această ultimă formă – la aromâni). În epoca medievală, antroponimul se afla pe poziția 64, iar azi se situează pe locul 65.

Pare oarecum surprinzător faptul că nu avem asemenea atestări de la numele împăratului Constantin cel Mare, și nici de la cel al mamei sale, împărăteasa Elena. Pe de-o parte, însă, este posibil ca asemenea forme să fi rămas identice, asemănătoare, la români, cu cele ale vecinilor – slavi (bulgari, sârbi, macedoneni), greci, albanezi…, iar pe de alta, discreția cu care a acționat Constantin cel Mare (nu au rămas mărturii documentare ale întâlnirii sale cu marii preoți ai lui Zamolxe, pe care i-a convins să devină preoți creștini, undeva între anii 313 și 318) ar putea explica o asemenea absență… În orice caz, ambele nume, și mai ales cel al lui Constantin – cu variantele și derivatele sale -, compensează această lipsă prin situarea lor, continuă, din Evul Mediu, până azi, între numele cu frecvență ridicată (în Evul Mediu, Constantin era al 22-lea, iar Elena – pe locul 73, iar astăzi, Constantin e al treilea, după Popa, Ioan și înaintea lui Gheorghie, în vreme ce Elena nu se mai află în top 100).

De asemenea, se observă că, dintre numele feminine, doar cel al Maicii Domnului este prezent aici, fapt, de altfel, explicabil: cultul Maicii Domnului este bine răspândit la români, nu doar la cei (greco-)catolici, ci și, mai cu seamă, la cei de confesiune ortodoxă.

Se observă, din cele menționate, că, în funcție și de numărul mare de variante și derivate vechi (folosite continuu, de la finalul antichității), numele amintite se regăsesc, în general, între primele 50, în ierarhia medievală și/sau actuală (cu mici excepții – parțial, Crăciun, Marin, în Evul Mediu, Anton, Maria), dar toate se află, din epoca medievală spre zilele noastre, în „top 100” (inclusiv Constantin și, parțial, Elena). Mă rog, aici trebuie adus amendamentul că, în ambele perioade – și în cea medievală, și în cea actuală – inventarierea și însumarea tuturor variantelor acestor patronime, la numele tulpină este incompletă.

Pe lângă rotacism (l trecut în r), prezent în formele derivate de la Necoară/Nicoară, notăm și modificarea lui a nazalizat (an) latinesc în î (în/ân), prezentă în forme ca Îndrea, Întonie, dar și în cele în care san(ctus) latinesc a evoluat spre sân(tu) românesc: Sânziene, Sânjorz, Sâmpietru, Sânvăsâi, Sâ(n)medru, Sântilie, Sânnicoară, Sântămărie… Toate aceste modificări s-au petrecut, probabil, începând cu romanizarea prin creștinare a traco-dacilor și înainte ca strămoșii noștri să preia de la slavi actuala formă – sfânt(u)/sfânta. Probabil, după ce formele sanctus/sancta au circulat, o vreme, în variante traco-daco-romane – *săntu/*sănta (până prin secolele VIII-IX, probabil), ulterior, după creștinarea slavilor balcanici (veacul al IX-lea) și adoptarea lui î/â de la ei, de către români (prin asimilarea acelor slavi care conviețuiau cu strămoșii noștri), formele n(tu)/sânta au circulat, o vreme, în paralel cu cele preluate de la slavi (sau, mai degrabă, hibride) – sfânt(u)/sfânta, care, probabil din vremea impunerii slavonei ca limbă bisericească și a alfabetului chirilic (undeva, prin secolele XII-XIV), au devenit formele oficiale ale ierarhiei religioase românești până astăzi.

Notăm și atestarea – mai rară, e adevărat – a unora din formele amintite, la românii din afara spațiului românesc actual (unii dintre ei – dispăruți, în epocile medievală și/sau modernă): în Croația, Serbia, Bulgaria, Macedonia de Nord, Albania, Grecia, dar și în Ungaria, Ucraina, Bielorusia, Polonia, Slovacia, Cehia…

În loc de concluzie, dacă formele vechi, rezultate de la aceste nume, sunt așa de numeroase, cât va dur(e)a până vor fi inventariate toate, măcar la nivelul spațiului românesc, dacă nu al spațiului carpato-balcanic, măcar pentru perioada actuală, dacă nu de la finalul antichității până azi? Am (o parte de) răspuns: acum o lună am început inventarierea variantelor și derivatelor de la Necora, Necoară, Nicora, Nicoară, etc, doar pentru perioada actuală și treaba nu este, încă, finalizată…

Și, la final, această modestă trecere în revistă a numelor creștine vechi, moștenite de români, se vrea și un răspuns tuturor acelora care se tot uită la „maica Rusie” ca la „mama” tuturor „pravoslavnicilor” creștini! Când s-au creștinat rușii, pe la sfârșitul secolului al X-lea (în 986!), poporul român avea deja câteva secole bune de când SE NĂSCUSE CREȘTIN! CREȘTINISMUL ROMÂNESC ÎȘI ARE RĂDĂCINILE DE LA ROMA (UNDE ÎMPĂRĂȚEA CONSTANTIN CEL MARE, ÎN 313, CÂND A OFICIALIZAT CREȘTINISMUL), EVENTUAL CONSTANTINOPOL (UNDE ACELAȘI ÎMPĂRAT TRACO-ROMAN A MUTAT CAPITALA IMPERIULUI, ÎN 330!), ÎN „HAINE LATINEȘTI”, NU DE LA MOSCOVA, ÎN „VEȘMINTE RUSEȘTI”!

Geografie electorală în spațiul românesc – metodologie de cercetare (continuare) Miercuri, aug. 14 2019 

O altă problemă este legată de momentele diferite la care au avut loc alegerile, de la o țară la alta. După experiența anterioară, pusă în aplicare mai întâi la nivelul unităților NUTS 3 pentru România și NUTS 2 pentru Germania (județe, respectiv regierungsbezirke), pentru intervalul 1866-2010, am utilizat, ca perioade echivalente, așa-numitele „cincinale electorale”. Acestea încep cu anii cu 1, respectiv 6 la unități – 1871, 1876, 1881, etc – și se încheie cu anii multipli de 5 – 1875, 1880, 1885 ș.a.m.d. Astfel, datele electorale pot fi comparate între ele, la nivelul tuturor unităților administrative analizate.

Crearea bazei de date pe „cincinale electorale” a continuat cu America de Nord anglo-saxona, pentru anii 1789-2015, pentru Statele Unite – la nivel de state și pentru Canada – la nivel de provincii și/sau teritorii. De asemenea, este în lucru baza de date la nivel NUTS 2, pentru Europa, pentru perioada 1831-2015, din cadrul căreia au fost introduse deja datele pentru intervalul 1991-2010.

Găsirea unor intervale de timp uniforme și egale pentru toate entitățile politico-administrative, a simplificat însumarea datelor pentru fragmentele de județe aflate, în diferite perioade, sub diverse administrații. Astfel, după 1940/1944, teritoriul județelor (interbelice) Rădăuți și Dorohoi este împărțit între Ucraina (republica sovietica, înainte de 1991) și România. La fel, după 1918, fostele comitate (austro-)ungare Bihor și Maramureș sunt împărțite între România și Ungaria (Bihor), respectiv, între România și Cehoslovacia (până în 1939), apoi – Ungaria (1939-1944) și, ulterior, Ucraina (sovietica, înainte de 1991). Cele mai complicate situații se constată în cazul fostului comitat maghiar Sătmar și a fostului județ românesc Dubăsari – divizate în trei părți. Sătmarul are o parte la România, alta – la Ungaria, iar a treia (cu tot cu Ugocea) a avut aceeași evoluție cu porțiunea azi ucraineană a Maramureșului. În ceea ce privește Dubăsarii, după 1990, o porțiune se află în administrarea Ucrainei, alta – sub jurisdicția Chișinăului și a treia – sub controlul republicii separatiste transnistrene.

În fine, pentru fiecare țară cu teritoriul fie și parțial suprapus peste spațiul românesc, statistica electorala acoperă intervale diferite. Din 1832 începe șirul de date pentru România (Principatele Române, înainte de 1878,), cu întreruperi în anii 1849-1856 și 1941-1945. Imperiul otoman are date, sporadice, care se suprapun și peste Dobrogea, pentru anii 1847 și 1876-1877, din 1879 sudul regiunii fiind preluat de Bulgaria (cu o pauză în anii 1913-1940, când Cadrilaterul a aparținut României). Menționăm și faptul că alegătorii din nordul Dobrogei nu au votat înainte de 1912, dar nici în 1918, când cea mai mare parte a regiunii se afla sub ocupația Puterilor Centrale.

În 1848 și după 1860 (până în 1918), Transilvania, în sens larg, și Bucovina au participat la scrutinele din cadrul Imperiului habsburgic (austro-ungar, din 1867). În anii 1906-1917, puținii alegători basarabeni și transnistreni au votat la scrutinele țariste, iar din 1922 – cei transnistreni, la cele ucrainene (sovietice până în 1990), ca și nordul și sudul Basarabiei, nordul Bucovinei și al Maramureșului, din anii ultimei conflagrații mondiale. Asemănător cu părțile basarabene și bucovinene aflate în componența Ucrainei, s-au petrecut lucrurile și cu porțiunile basarabene și transnistrene ale R. Moldova, cu diferența că, după 1990, alegătorii de aici au votat fie pentru legislativul de la Chișinău, fie pentru cel separatist, mai rar – pentru ambele.

Geografie electorală în spațiul românesc – metodologie de cercetare Marți, aug. 13 2019 

Pentru evidențierea particularităților de geografie electorală în spațiul românesc este necesară rezolvarea unei serii de probleme. Mai întâi, este/era nevoie de un fond de hartă, la nivel județean, fond care a fost definitivat în urmă cu câțiva ani, atunci când am inventariat și definitivat datele legate de structura etnică și confesionala a populației, pentru ultimii aproape 180 de ani, mai exact, din 1831.

Apoi, o altă problemă se leagă de apartenența diverselor formațiuni politice la una sau alta dintre familiile politico-electorale. De exemplu, pentru județele situate azi în România, Ungaria și chiar R. Moldova (înainte de Unirea cu România), formațiunile țărănești/agrariene erau mai apropiate de familia creștin-democrată/conservatoare, în vreme ce, în Bulgaria, Ucraina și, după 1990, în România și R. Moldova, agrarienii sunt mai apropiați de familia social-democrată…

3 August 1919 – 100 de ani de la ocuparea Budapestei de către Armata Română Sâmbătă, aug. 3 2019 

În toamna anului 1918, odată cu capitularea Puterilor Centrale și dezintegrarea imperiilor europene (începută, din 1917, cu cel țarist și continuată cu statele imperiale german și austro-ungar), s-a deschis teren favorabil afirmării voinței popoarelor europene subjugate de a trăi în state independente (Țările Baltice, Finlanda, Polonia, Cehoslovacia…) sau de a se (re)uni cu frații lor (popoarele slave vest-balcanice, unite cu Serbia și Muntenegru, românii din Basarabia, Bucovina și Transilvania).

În acest context, după capitularea Imperiului austro-ungar, atât la Budapesta, cât și la Viena, au izbucnit mișcări populare, care au dus la proclamarea, atât a Ungariei, cât și a Austriei, drept republici. Dacă Austria înțelegea să lase libertatea fostelor „Kronenlander” („țărilor Coroanei”) să decidă asupra viitorului lor, Budapesta „înțelegea” să-și conserve cât mai mult, dacă nu tot din teritoriul „Ungariei milenare”. Încă de pe 13 Noiembrie 1918, Armata Română, reintrată în război, contra Puterilor Centrale, a pătruns în estul Transilvaniei. Inițial, Puterile Aliate au convenit ca linie de demarcație, româno-maghiară, Valea Mureșului, linie pe care se găseau trupele române la 1 Decembrie, când, la Alba-Iulia, a fost proclamată Unirea Ardealului, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu România. Ulterior, până la începutul primăverii anului 1919, linia respectivă a fost mutată pe un aliniament ce mergea de la râul Tisa, în nord, pe linia Munților Apuseni, până la Mureș, la sud de care se găseau trupele franco-sârbe, care controlau Banatul. În ceea ce privește această regiune, revendicată atât de români, cât și de sârbi, în prima parte a anului 1919, a fost fixată noua frontieră româno-sârbă. În urma trasării graniței, două treimi din Banat rămânea României – cu tot cu Timișoara, oraș în care Armata Română a intrat tot la 3 august 1919 – o treime – Serbiei, iar extremitatea nord-vestică – Ungariei.

În acest context, la 21 martie a venit la putere, la Budapesta, un guvern de stânga, condus de Kun Bela (cu viziuni bolșevice). Spre a-și conserva și întări puterea, noul guvern a insistat pe păstrarea „Ungariei Mari”, în acest scop mizând și pe cooperarea cu Rusia bolșevică. Aceasta trebuia să lovească trupele române în Basarabia și Bucovina și, dacă trupele maghiare reușeau să înainteze spre estul Maramureșului și al Transilvaniei, acestea urmau să facă joncțiunea cu Armata Roșie…

În acest context, Armata Română a trecut la contraofensivă, împingând, într-o primă fază, trupele maghiare pe Tisa (1 mai 1919). Ungaria a cerut armistițiu, sperând ca , la Conferința de Pace de la Paris (în desfășurare) să găsească mai mult sprijin în conservarea, pe cât posibil, a granițelor sale antebelice, lucru care nu s-a întâmplat. Cum, la 17 iulie, maghiarii au reluat atacurile, Armata Română a ripostat și, în seara zilei de 3 august, primele detașamente ale românilor – trei escadroane ale Regimentului 6 Cavalerie, al Brigăzii a patra, conduse de generalul Rusescu -, au intrat în Budapesta. În textul atașat, se găsesc mai multe detalii legate de operațiunile militare. O prezentare amănunțită se află în lucrarea lui Constantn KirițescuIstoria Războiului pentru Întregirea României.

Ocupația română a capitalei Ungariei a încetat la 14 noiembrie, din 16 noiembrie instalându-se aici autoritățile maghiare interbelice, conduse de Horthy Miklos. Mai jos este inserat un ziar ce apărea în acele vremuri, la Budapesta – Pester Lloyd, numărul din 30 septembrie 1919 – cotidian de limba germană, cu un comunicat al Armatei Române (în română și germană) și spații albe, impuse de cenzura comandamentului militar român.

2 august 1940 – „apariția” Republicii (Sovietice Socialiste) Moldovenești Vineri, aug. 2 2019 

Încă de la începutul perioadei interbelice, regimul bolșevic de la Moscova nu s-a împăcat cu ideea Unirii Basarabiei cu România. După ce, în anul 1924, a încercat, fără succes, o revoltă anti-românească în sudul regiunii (la Tatarbunar), a fost creată, la 12 octombrie, același an, pe malul stâng la Nistrului, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (încă din martie fusese creionată o Regiune Autonomă Moldovenească, parte componentă a RSS Ucrainene). Această entitate, cuprinzând peste 500 de mii de locuitori, din cadrul cărora doar o treime erau români (moldoveni), avea peste 7,516 km2, a avut, inițial capitala la Balta – în anii 1924-1928, apoi – la Bârzu(la) (azi Podilsk), în 1928-1929 și, în cele din urmă, din 1929, s-a fixat la Tiraspol.

Scopul creării acestei entități era de a destabiliza România, prin menținerea, la granița ei răsăriteană, a unui focar de tensiune (de-altfel, în „Constituția” RASS Moldovenești era specificat că granița de apus a acesteia este râul Prut, iar pe hărțile sovietice ale acestei republici scria, cu caractere chirilice, peste Basarabia, „parti ocupatî din România”). În același timp, însă, apariția RASS Moldovenești era și o recunoaștere a faptului că, cu toate că frontiera româno-sovietică fusese fixată pe Nistru (o frontieră mai naturală nici că s-ar fi putut găsi), exista un însemnat element român(ofon) și la est de acest râu.

După semnarea pactului Molotov-Ribbentropp, care reglementa „sferele de influență” sovietice și germane în Europa Central-Estică (23 august 1939), în contextul capitulării Franței în fața armatelor naziste (22 iunie 1940), câteva zile mai târziu, URSS a cerut, prin notele ultimative din 26-28 iunie, „înapoierea” de către România a Basarabiei. Au fost anexate, drept „compensație” pentru cei 22 de ani de „ocupație” românească, nordul Bucovinei și, din „greșeală”, ținutul Herței. Ulterior, după circa o lună, nordul Bucovinei, ținutul Herței și nordul Basarabiei (Hotin) au format regiunea Cernăuți, Bugeacul (sudul Basarabiei) a devenit regiunea Akkerman/Ismail – ambele, în componența RSS Ucrainene. Cea mai mare parte a Basarabiei și raioanele situate imediat la est de Nistru au format, prin decizia luată în biroul „tătucii” Stalin”, la 2 august 1940, RSS Moldovenească (mai mult de jumătate dintre raioanele fostei RASS Moldovenești au trecut la RSS Ucraineană, fiind încorporate în regiunile Odesa și Vinița). A fost singura „republică sovietică” creată din biroul șefului bolșevic al URSS.

Caracterul său artificial se vădește, în primul rând, prin faptul că, pe lângă cei doar 900 m ieșire la Dunăre (Giurgulești) și absența oricărei ieșiri la Marea Neagră, entitatea politică pruto-nistreană nu are viabilitate economică, politică și militară. Pe de altă parte, în perioada sovietică, la Chișinău circula butada „Dacă vrei să fii ministru, tre’ să fii de peste Nistru!” – aluzie la faptul că, mai ales în primii ani ai „puterii sovietelor”, demnitarii din conducerea RSS Moldovenești erau originari din raioanele transnistrene. Culmea e că, măcar în parte, aceste vorbe și-au păstrat valabilitatea și după 1990, singurul președinte al R. Moldova, după 1991 care a avut două mandate fiind Vladimir Voronin, originar de la est de Nistru!

Începutul renașterii naționale, marcat de reformele din anii 1989-1991, a fost „înghețat” ulterior, și cu „sprijinul” tovarășului președinte de atunci de la București, apoi a apărut conflictul ce a dus la separarea Transnistriei și Tighinei de autoritățile de la Chișinău… Întotdeauna, implicarea Kremlinului a fost clară. Totuși, „apele se vor alege” într-o zi și actuala entitate, artificial creată, urmașa RSS Moldovenești își va găsi drumul în matca reîntregirii românești, la fel ca în 27 Martie/9 Aprilie 1918, când Sfatul Țării de la Chișinău a votat Unirea cu Țara!

Un termen (aproape) uitat în terminologia administrativă românească – primic(h)er Joi, iul. 25 2019 

De origine latină, după cum explică DEX (în varianta sa electronică), termenul primicer avea sensul de „Cel dintâi dintr-un corp dintr-o grupare (în vechea Romă)” sau chiar cel de „Dascăl”. Însă, moștenit pe filieră romano-bizantină, probabil din perioada Imperiului roman de răsărit (secolele IV-VI), acesta a căpătat sensul de lider al comunităților rurale românești medievale, mai rar la nord de Dunăre, frecvent în Balcani, acești primichiuri/primiciuri având sens echivalent de „cneji, … sau celnici în fruntea cătunelor vlahe”, din Kosovo, până în Timoc, Bosnia-Herțegovina și Dalmația croată de azi (S. Dragomir, 1959), dar și la aromânii și meglenoromânii din sudul peninsulei (Gh. Zbuchea, 1999), fapt atestat și de toponimia balcanică (în sudul Bulgariei de azi). La nord de Dunăre, în secolele XVII-XVIII, în Țara Românească a circulat antroponimul Primichiriu (N. A. Constantinescu, 1963).

Acesta este atestat și azi, în România apărând sub formele Primicheriu sau Primicheru, cu zeci de purtători ai numelor în județul Bacău (mai ales la Asău și Comănești), mai rar în județele Prahova, Hunedoara și Caraș-Severin. În spațiul carpato-balcanic, la nord de Dunăre apar mai rar asemenea forme – Примикрио/Primikrio – în regiunea Odesa (sudul Ucrainei), Primiceri – în voievodatul Slaskie din sudul Poloniei sau în Austria – numele Primicheru, în Stiria (probabil, purtat de migranți din România). În schimb, în sudul Peninsulei Balcanice, mai exact, în Grecia, întâlnim sute de purtători ai unor forme ca Primikiris/Primikirios/Primikyriou/Primikyrios, etc., localizate mai ales în Attica, în Peloponez, insulele sudice egeene, dar și în regiunile nordice unde au locuit și locuiesc încă numeroși aromâni și meglenoromâni – Epir, Tesalia, Macedonia Centrală, Macedonia Estică și Tracia.

Despre unele cauze ale schimbării alfabetului latin cu cel chirilic la români, în jurul anului 1000 (sau mai devreme)… Miercuri, iul. 24 2019 

Am discutat cu ceva vreme în urmă despre schimbarea alfabetului latin cu cel chirilic, sub influența limbii slav(on)e. Ținând cont de vecinătatea sau chiar apartenența (mai degrabă, nominală) a formațiunilor românești la Țaratul bulgar, credem că trecerea de la alfabetul strămoșilor noștri romani la cel chirilic s-a făcut, în bună măsură, prin decizia și, poate, la presiunile elitei (boieri, cneji, voievozi), slavofoni (cel puțin în prima fază). Nu avem prea multe informații despre specificul onomastic al liderilor acestor formațiuni, în secolele IX-XI, dar, cel puțin pentru Crișana și Banat, este vorba de conducători cu nume, dacă nu slave, în orice caz, ne-românești: Menumorut, pentru voievodatul din Crișana, Glad, Ahtum – pentru cel din Banat.

Importanța onomasticii slave, în rândul elitelor (voievodale, boierești) se observă și din frecvența numelor slave la acești lideri: Dragoș, Drag, Balc, Bogdan – în Maramureș, Radu, Stoia, Vlad, Stan(ciu) – în Țara Oltului, Radu, Vlad, Vlaicu – în Țara Românească, Bogdan – în Moldova (toate exemplele fiind din secolul al XIV-lea). Aceste nume, odată intrate în sistemul onomastic românesc medieval, au rămas nume cu frecvență ridicată (nu doar printre elite) și se regăsesc și azi printre numele aflate în topul celor mai răspândite nume românești actuale. De aceea, bănuim că, din perioada conviețuirii româno-slave – secolele VI-IX (și, mai ales, din veacul al IX-lea, când, sub influența apostolilor slavilor, Chiril și Metodiu, o mare parte a slavilor s-au creștinat), aceste nume (ale elitelor slave, în prima fază) au trecut, treptat, odată cu românizarea liderilor slavi, în rândul numelor specifice comunităților românești (fie că era vorba de elite – boieri, cneji, voievozi, fie de țărani).

Așa încât putem plasa trecerea de la alfabetul latin la cel slav (chirilic), undeva în secolele IX-XI. Trecerea a fost înrâurită și de presiunea maghiarilor (creștinați, în anul 1000, sub influența episcopului Romei), văzuți ca principalul factor de presiune asupra neamului românesc până la jumătatea veacului al XIII-lea (mai exact, până la marea invazie tătară din anii 1240-1241). Slăbirea presiunii Regatului maghiar, care și-a revenit greu (după mai bine de un secol), a favorizat apariția voievodatelor românești independente – Țara Românească (pe la/după 1300) și Moldova (în 1352-59). Ca răspuns, din 1366, românii ardeleni au fost eliminați din Dieta Transilvaniei, unde au putut rămâne doar cei care au trecut la catolicism (maghiarizându-se ulterior, în câteva generații: Drag din Maramureș a devenit Dragfi, Cândea din Țara Hațegului a devenit Kendeffy, Mailat din Țara Oltului – Majlath…). Deja, peste tot (inclusiv în Ardeal), românii foloseau alfabetul chirilic, iar în cancelaria domnească și în viața religioasă – slavona (și, uneori, greaca).

Peste secole, redescoperirea, întâi prin reprezentanții (greco-catolici) ai Școlii Ardelene, a rădăcinilor noastre latine și a legăturilor cu Roma, au dus la reafirmarea originii romane a românilor, fapt ce a dus, după Unirea Principatelor și la revenirea la alfabetul latin. Iar dacă afirmarea, în anii 1330-1359, a independenței Țării Românești și Moldovei față de Regatul maghiar a avut drept consecință eliminarea românilor (ortodocși) din Dieta Transilvaniei, cum „istoria se repetă”, ca urmare a permanentizării, din 1866, a Unirii Principatelor și sub Carol I, Viena a făcut pactul pentru dualism cu ungurii, în 1867 (fapt ce a a dus, din nou, la aproape dispariția reprezentării parlamentare a românilor ardeleni, bănățeni, crișeni și maramureșeni). Conform acestui pact, austriecii trebuiau să insiste pentru slăbirea elementului românesc din Bucovina, iar ungurii – pentru asimilarea/maghiarizarea românilor din Ardeal…

Rezultatul a fost altul: nu doar că bucovinenii și ardelenii n-au dispărut, dar, la fel ca frații lor basarabeni, s-au unit cu Țara, în anul 1918!

România ȘI Europa! România ÎN Europa! Duminică, mai 26 2019 

De multă vreme intenționam să „aștern” aceste rânduri, care să evidențieze rolul Europei în istoria și devenirea națională a României. Acest lucru s-a manifestat încă de la „nașterea” statului român, odată cu Unirea Principatelor (1859). Atunci, statele europene prietene ale românilor au „strecurat” în Convenția de la Paris (actul pe baza căruia s-au desfășurat alegerile pentru Adunările Elective de la Iași și București) dreptul oricărui cetățean (pământean) dintr-un principat de a candida și DE A FI ALES într-o funcție electivă și în celălalt principat! De această prevedere s-au folosit unioniștii de la Iași și București, alegându-l pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, în ambele țări-surori!

Europa este cea care, la „majoratul” statului român (1877, când Principatele Unite împliniseră 18 ani!), au consfințit, prin Conferința de Pace de la Berlin (1878), Declarația de Independență, publicată în Monitorul Oficial, la 10/22 Mai 1877. România intra, astfel, în rândul națiunilor europene (și ale Lumii), ca stat care putea – și merita! – să-și decidă și să-și croiască singură viitorul.

A venit momentul Uniri(lor) de la 1918, când, pe rând, Basarabia, Bucovina, Transilvania (cu Banatul, Crișana și Maramureșul) s-au (re)unit cu Țara. Din nou, frontierele naționale ale României Mari, au fost consfințite, în cadrul Conferinței de la Paris (1919-1920), prin acordul (și cu sprijinul marilor puteri, europene – Regatul Unit, Italia și, în primul rând, Franța). Fără efortul geografului francez Emmanuel de Martonne, granița de vest a țării ar fi fost alta, mai nefavorabilă decât cea de azi. Atât este aceasta de justă, încât până și dictatorul Stalin a decis revenirea la ea, reacordând întreaga Transilvanie României, la o altă Conferință de Pace de la Paris (1946-1947).

În fine, ultimul eveniment în urma căruia România nu doar că merita să fie în Europa, dar a și devenit – inclusiv politic – parte a ei, este aderarea țării la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007. Dacă nu intram în UE și, mai înainte, în NATO (2004), azi am fi semănat cu Ucraina, sau poate, chiar mai rău!…

Despre cum „istoria se repetă” (Doamne, ferește!) și ipocrizia unor unguri… Duminică, mai 26 2019 

Am început, de câteva zile, introducerea în calculator a datelor electorale de la alegerile legislative din Ungaria, începând cu anul 1920 (cele din perioada habsburgică/austro-ungară sunt deja introduse). Deși, în aparență, după retragerea pe granițele interbelice a armatelor română (iunie 1920) și sârbă/iugoslavă (septembrie 1921), Ungaria părea să fi revenit la democrație, era doar o impresie! Au fost aleși parlamentari dintr-un larg spectru politic (de la socialiști la extrema-dreaptă – la fel era și la noi, de pildă!), dar, din 1920, până în 1931 (4 scrutinuri – 1920, 1922, 1926, 1931) N-AM GĂSIT NICI O ALTERNANȚĂ LA GUVERNARE, formațiunea de guvernământ (conservatoare, chiar cu accente naționaliste) având o majoritate clară de mandate (160-170 din peste 240 de locuri), iar celelalte formațiuni – restul (de regulă, sub 30-35 de mandate fiecare)….
Și m-a „lovit” asemănarea cu situația actuală: din 2010 (deci, deja, de 9 ani!) Fidesz câștigă majoritatea! Și au fost 3 scrutinuri (2010, 2014 și 2018), în care, pe lângă larga majoritate conservatoare, există și forțe extremiste (Jobbik – un fel de prm local), ajuns a doua formațiune politică maghiară, înaintea socialiștilor, care „trag să nu moară”, exact ca în interbelic! Să mai adaug că, în perioada interbelică, echivalentul Jobbik de acum era formațiunea lui Szalassy – „Crucile cu Săgeți” (de orientare pro-nazistă) și că, exact din anii 1930 (după 1933, când au venit naziștii la putere în Germania), Ungaria s-a „reorientat” spre revizionism fățiș.
Ce avem azi? O manifestație în Piața Eroilor, care cere „Justice for Hungary” (adică, anularea, sau măcar reducerea consecințelor teritoriale față de Ungaria!) și o strânsă prietenie între musiu orbanovics de la Budapesta și tartorul de la Kremlin, pre numele său, putler!…

Deocamdată, diferența (esențială!) față de interbelic, e apartenența atât a României, cât și a Ungariei, atât la NATO, cât și la UE. Altfel, de mult scria „Ucraina” (și) pe noi!…

Și încă una, dar de la noi, prin „coloana a cincea” a Ungariei, zisă udmr! Acest grup anti-național se „plânge” de situația de la Valea Uzului, unde, cică, maghiarii ar fi „nedreptățiți”. Dar, ia să vă arătăm noi nedreptate, pe bune, nu închipuită, bandiți udemeriști ce sunteți!
Am căutat, pe site-ul http://www.cdep.ro/pls/dic/site2015.home, câți deputați de etnie română au reprezentat MINORITATEA ROMÂNĂ DIN HARGHITA ȘI COVASNA în perioada 1990-2016 (până azi, deoarece legislatura începută în 2016, se încheie în 2020). Dacă, în Covasna, din 4 parlamentari, unul e român (nu contează partidul), în Harghita, exceptând anii 1990, 2004 și 2008, când am avut un deputat (din 6, în 1990 și din 5 – în ceilalți ani), în anii 1992, 1996, 2000, 2012 și 2016, minoritatea română din Harghita a avut ZERO DEPUTAȚI! Per total, în Secuime, cu excepția anilor 2004 și 2008, când procentul deputaților români (2 din 9) a fost de 22,2%, și a anului 1990 (2 din 10, deci 20%), în rest, ponderea parlamentarilor români a fost INFERIOARĂ CELEI A ROMÂNILOR DIN ZONĂ! După recensămintele din 1992, 2002 și 2011, procentul deținut de români s-a situat între 17,8% – în 1992 și 2002 și 16,6% – în 2011! Datele de la recensăminte se pot verifica ușor, pe net!
Iar media reprezentării românilor, prin deputați de etnie română în Covasna- Harghita, pentru perioada 1990-2019 (inclusiv actuala legislatură!) este de 15,1%!!!
Deci, trădători udemeriști, cine e „nedreptățit”, „persecutat” în România???
Guviermi de la București, ce-ați făcut, în acești 30 de ani, pentru schimbarea în bine (pentru românii din estul Transilvaniei) a acestei situații???

Cred că răspunsul la întrebarea de mai sus se găsește, în parte, aici: „ The post-war Hungarian economy suffered from multiple challenges. Hungary agreed to pay war reparations approximating US$300 million to the Soviet Union, Czechoslovakia, and Yugoslavia and to support Soviet garrisons.”. Deci, Ungaria post-belică a plătit reparații de război pentru (fostele) Cehoslovacia și Iugoslavia, dar României – nimic??? Păi, pe de-o parte, o fi zis tovarășul stalin că, statelor slave să li se dea (așa cum, cred, fiind deja Bulgaria în „tabăra comunistă” nu era ca același bolșevic de la Kremlin să redea Cadrilaterul României!), dar nici „cozile de topor” de la București (aceleași care au dat sovieticilor Insula Șerpilor, pe bază de proces-verbal, în 1948) nu s-au agitat să ceară ceva!… Iar guviermii post-1989 sunt continuatorii ălora veniți în/după 1944, cu ocupantul sovietic!

Dacă vor respect reciproc, compasiune și dialog, tovarășii plângăcioși de la Budapesta să facă bine, mai întâi, să-și ceară scuze pentru Ip, Trăznea, Moisei și alte locuri, unde au maltratat, violat și ucis români ardeleni!

Pagina următoare »