Mesaj pentru „ecologiști” Joi, feb. 18 2021 

De ceva vreme, „ecologiștii”, în frunte cu „vestita” (re)greta bio-energeta, fac o campanie zgomotoasă, agresivă, pentru „salvarea” planetei, contra „încălzirii climatice”, împotriva „poluării” făcute de societatea umană… Această mișcare „ecologistă” – apărută și dezvoltată, acum 4-5 decenii, mai ales în Europa occidentală (cu ramificații, mai puțin active și în alte părți – Canada, Australia, Noua Zeelandă, estul Europei…) – dă impresia, prin agresivitatea și modul „a-toate-știitor” în care acționează, că ei au „inventat” și roata, și focul, și mersul pe jos și chiar pe Dumnezeu!… Cred că le lipsesc, adesea, dacă nu întotdeauna, un pic de smerenie, modestie, caracter, onestitate, bună credință și, mai ales, bun-simț și „cei șapte ani de acasă”…

Ar fi bine să știe acești „ecologiști” zgomotoși și necivilizați, politicos-ipocriți, că noi avem o grămadă de pilde cu caracter autentic ecologic, chiar dacă acum sute și mii de ani, de când se practică ele, nu exista „mișcarea ecologistă”. De exemplu, când un țăran se ducea toamna la pădure să-și aducă de acolo o căruță de lemne pentru iarnă, după ce tăia copacul, îl secționa în bucăți mai mici, să le poată urca în căruță, planta câțiva puieți, ca să aibă de unde să se aprovizioneze cu lemne și urmașii lui! De asemenea, pământul cultivat agricol se îngrășa cu bălegar, natural, care nu poluează precum îngrășămintele chimice… Sau, din cele 3-4 părți ale moșiei, comunitatea țărănească lăsa, mereu, una necultivată, „să se odihnească pământul”, vreme de câțiva ani, adică să-și refacă, treptat, necesarul de substanțe naturale care fusese exploatat anterior, prin cultivare…

Știu acești „ecologiști” politicos-ipocriți, că, la noi, primele arii protejate, numite braniști, au cel puțin câteva secole de când există? Și, dacă numele pârâului Braniște, din vecinătatea cetății Dăbâca poartă acest nume din vremea voievodului Gelu Românul, care a domnit în secolul al IX-lea, înseamnă că legislația medievală de ocrotire a pădurilor, ca mediu natural de viață al animalelor sălbatice de acolo, are peste un mileniu vechime! De ce nu vin acești vajnici „ecologiști” la noi, să învețe Și despre asta, sau în primul rând, despre așa ceva? De ce nu se învață în România, în primul rând, despre aceste elemente și despre altele asemenea, că mai sunt???

Și ce părere au politicos-ipocriții „ecologiști” despre acest comportament, exact din țările unde țipă ei cel mai tare?

De ce să combați (doar) efectul, fără să (te faci că) nu vezi cauzele??? Sâmbătă, ian. 23 2021 

De la onor Ministerul (Educației și Cercetării) a venit o adresă legată de „Educație pentru climă”. Foarte frumos, util, necesar, nimic de zis, dar… Da, există un „dar”… Promotorii inițiativei în cauză mi se par interesați în combaterea efectelor – afectarea climei de către activitatea (negativă a) societății umane – dar nu suflă o vorbă – din… necunoaștere sau ipocrizie? – despre EDUCAREA chiar a CELOR CARE DISTRUG PLANETA, inclusiv CLIMATUL ACESTEIA!…

Cu riscul de a (mă auto)cita și cu scuzele de rigoare, reiau un fragment de aici: „Din epoca romană, de la latinescul terra = pământ, s-a născut cuvântul țară, în spațiul carpato-balcanic fiind atestate, anterior creării statelor medievale românești (secolele IX-XIII), dar chiar și după, zeci de asemenea țări, nu doar la nord de Dunăre – Țara Maramureșului, Țara Oașului, Țara Lăpușului, Țara Moților, Țara Oltului/Făgărașului, Țara Bârsei, Țara Bronnicilor, Țara Bolohovenilor, Țara Moldovei, Țara Berladnicilor, Țara Vrăncii. Țara Loviștei, Țara Severinului, Țara Almăjului și altele – ci și în Balcani: Țara Cărvunei, Țara Moșilor (vechiul nume al moesilor și provinciile romane Moesia Inferior și Moesia Superior, la niște moși s-ar putea să se refere!), Țara Șopilor, etc și este posibil ca țărenii (unul din grupurile de români timoceni, așezați lângă Dunăre, alături de pădureni, ce locuiesc în zonele montane și depresionare, împădurite și de ungureni, originari din Banatul aflat sub stăpânire maghiară) să se refere, ca și termenul nord-dunărean țărani, la oamenii pământului. Ion Conea, în documentarea sa prin Țara Vrăncii, în anii ’50 ai veacului trecut a mai găsit localnici care știau că țară înseamnă locul unde se fac bucate, adică unde se practică agricultura. Deci, sensul termenului țărani = oamenii pământului. Acest lucru se observă prin expresii, populare, sau nemurite în opere literare, în tot spațiul românesc actual. Astfel, pentru basarabeni, băștinașii sunt numiți pământeni. În Oltenia, localnicii, când vor să afle de unde este cineva, îl întreabă de unde e de pământ? În romanul Ion, scris de ardeleanul Liviu Rebreanu, eroul principal stă de vorbă, la capătul ariei, cu pământul, exact cum ar vorbi cu o ființă vie. Moldoveanul Mihail Sadoveanu, născut în satul Vatra (azi – cartier al Pașcanilor) are, în romanul Frații Jderi, un capitol intitulat Oamenii Pământului. Ion Creangă, în Amintiri din copilărie, încheie cu formula ia, am fost și eu, acolo, un boț de humă – trimiterea, cu caracter biblic, fiind clară: Pământ ești și-n pământ te vei întoarce!…

Tocmai de aceea, tot din vechime, apare legătura cu spațiul mioritic, „râul, ramul” (menționată încă din antichitate, prin însemnările romane care menționau că daci de montibus inhaerent) și când vine vorba de apărarea plaiurilor natale. Astfel, această legătură apare de la Dromichete, Burebista și Decebal, trecând prin voievozii medievali – Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Ion Vodă cel Viteaz, Mihai Viteazul – până la jertfele soldaților-țărani ai Armatei Române, care, la Plevna, Opanez, Smârdan, Rahova, Vidin – au consfințit Independența, iar la Predeal, Mărăști, Cireșoaia, Mărășești, Oituz, pe Nistru și pe Tisa, și-au dat viața pentru România Mare, făurită acum un veac, la sfârșitul lui 1918.

La fel, așa cum am văzut, cultul strămoșilor, se află în relație strânsă cu legătura comunităților cu pământul: sunt mai multe momente în an în care se face pomenirea morțilorMoșii – de primăvară, de toamnă, etc, Paștile Blajinilor, Înălțarea (Ziua Eroilor), sâmbăta morților, sau, la catolici, Ziua Morților (la început de noiembrie).

În smerenia și simplitatea sa, după Liturghie, țăranii noștri au creat un termen nou – omenia. Ce înseamnă să omenești pe cineva = pilda Bunului Samaritean: îți bate cineva la ușă, e obosit, plin de răni, murdar, flămând, însetat… Nu-l cunoști, dar îl primești în casă și-l omenești: îl speli, îi oblojești rănile, îl hrănești și-i astâmperi setea… Îi pregătești așternut curat, spre odihnă… Îl lași să se întremeze și, când se hotărăște să-și continue drumul, îi pui în desagă merinde, haine groase, de schimb, îi dai și niscaiva galbeni de cheltuială, că, cine știe, un nepot de-al lui ți-a întoarce binele, însutit, înmiit, unui nepot de-al tău! Deci, din latinescul homo = om, a rezultat o întreagă familie de cuvinte: om, a omeni, omenesc, omenie, Omenire…

Respectul față de Natură al strămoșilor noștri, care doreau să ocrotească nu doar Natura, de care erau legați, prin mii de fire nevăzute, ci și viitorul comunităților din care făceau parte și care depindeau de același pământ, se manifesta în fațete multiple. Astfel, când un localnic se ducea la pădure să taie lemne pentru iarnă, după ce tăia un copac, îl făcea bucăți și-l încărca în căruță, planta mai mulți puieți, ca să aibă și urmașii de unde să ia lemne peste ani. De asemenea, spre a nu fi complet secătuit solul de substanțele nutritive, se lăsa o parcelă din cele trei să se „odihnească” un număr de ani, iar pentru fertilizare se „îngrășa” solul cu bălegar… Au în vedere eco-salvaționiștii măsuri de acest gen? Mă îndoiesc!…

Mai erau și alte exemple acolo, dar ar însemna să (auto)citez (aproape) întregul text… 🙂 Modul cum este „structurată” inițiativa amintită seamănă izbitor cu investiția făcută, într-o facultate/școală, etc în bănci, materiale didactice, videoproiectoare, pe care le lași să fie distruse de bipezii care nu au fost învățați, nici acasă, nici în altă parte, să păstreze și să folosească aceste materiale și să le lase EXACT ÎN STAREA – UTILĂ – ÎN CARE LE-AU GĂSIT!…

Dacă prin alte părți nu se poate face Educația cetățenilor în sensul ocrotirii Pământului, a Naturii, deci și a climei terestre, fiindcă, poate, acele neamuri nu au moștenit înțelepciunea populară a strămoșilor noștri – dar le-o putem împrumuta, pe „principiul” lui Anton Pann „De la lume adunate și-înapoi la lume date! – noi, românii avem un asemenea avantaj! De ce nu este folosit?

Aștept un răspuns, argumentat, la această întrebare, dar mă îndoiesc că va veni!…

Asupra originii și vechimii oiconimului Giurgiu Marți, ian. 19 2021 

Vom vorbi astăzi despre oiconimul Giurgiu, numele așezării dunărene binecunoscute. Se pare că, exact ca în cazul altui oiconim dunărean – Hârșova (analizat cu alte ocazii) – slavii au găsit o formă toponimică, la apariția lor în zona Dunării de Jos. Probabil, forma stră-românească era tot Giurgiu, sau Georgiu, apropiată atât de cea latinească din care a evoluat – Georgius – cât și de cea păstrată și în hagionime: Giordz/Sângiordz/Somdzordz…, dar și de forma italiană – Giorgio. În spațiul românesc mai există asemenea forme, fie toponimice, fie antroponimice, atât la nord de Dunăre, inclusiv în Ardeal și Moldova – Giurgeni, Giurgița, Giurgeu, Giurgiulești, Giurgi, Giurgiu, Giurgești – cât și la sud de fluviu, la aromânii din Pind – Giurgia. Răspândirea acestor ocurențe reprezintă (încă) un argument, atât în favoarea vechimii lor (anterioare secolului al X-lea, după care aromânii n-au mai avut contact direct cu dacoromânii), cât și a originii lor vechi românești, fixate, undeva, prin secolele VI-VII.

Slavii au adăugat la forma amintită un sufix, -evo, rezultând o ocurență nouă – Giurgevo. De la aceasta s-a răspândit, până azi, derivatul cu sens de origine geografică din/de la Giurgiugiurgiuvean/giurgiuveancă, inclusiv patronimul Giurgiuvean(u), trecut prin forma intermediară, probabilă, giurgevean/giurgeveancă. Doar așa se explică păstrarea lui v intervocalic în acest derivat. Fixarea acestor ultime forme s-a produs în perioada de conviețuire româno-slavă (secolele VI-IX, sau, mai exact – VIII-IX, după creștinarea slavilor) și ca urmare a existenței unei elite politice slave în regiune.

În acest caz, există posibilitatea ca orașul-port dunărean Giurgiu să aibă o existență de cel puțin 1500 de ani, dacă nu ca așezare urbană – existentă, conform documentelor, doar din secolul al XIV-lea – măcar ca mic punct locuit, cu activități comercial-meșteșugărești.

Cum se aplică, în cercetare, vorba românească „Unde dai și unde crapă!”… Vineri, dec. 18 2020 

Zilele trecute s-a iscat, aici, o discuție despre comunism și despre efectele sale, dintre care, multe, sunt vizibile și azi, din păcate. Comunismul a fost instaurat, după 1944-45 (și) cu sprijinul tancurilor sovietice, urmărind „indicațiile” (directivele) NKVD… Pe pagina unde am (re)găsit vestitele Directive ale NKVD din 1947, la rubrica „download”, am dat peste un articol interesant al istoricului basarabean Petru Bacalov, despre „republica” dezvoltată în Codrul Tigheciului (Chigheciului). Citind studiul amintit, am dat și peste o nouă colecție de documente, utilă în cercetarea științifică, motiv pentru care, după găsirea informațiilor necesare despre aceasta (pe site-ul Bibliotecii Naționale a Franței), am adăugat-o la partea de metodologie de cercetare în cursurile de Geografie istorică și Antroponomastică geografică

(Unele) actualizări legate de evoluția urbanizării în spațiul românesc (IV) Sâmbătă, dec. 12 2020 

Imediat după a doua conflagrație mondială (1948), oarecum surprinzător, ponderea populației urbane crescuse, ușor – de la 22,6% (1941), la 23,5%. Moldova a fost, însă, extrem de afectată, având o diminuare a ponderii populației urbane de 3%, până la 18,6%. Capitala – cu Ilfovul – scăzuseră chiar mai mult, cu peste 7% (66,1%). Diminuări mai mici – circa 1% sau mai puțin – s-au înregistrat și în Ardeal, Crișana, Muntenia și Dobrogea. Creșteri – cu cel puțin 2% sau peste această valoare – s-au înregistrat în Transnistria (peste 6%), Basarabia (peste 4%), Bucovina, Secuime, pentru regiunile ocupate de URSS (în special Basarabia și Transnistria) creșterea fiind explicată și prin declararea mai multor noi așezări urbane.

Ulterior, însă, întregul spațiu românesc a cunoscut, continuu, creșteri, în toată perioada comunistă, atât pe ansamblu, cât și la nivelul fiecărei regiuni. Astfel, în 1992, ponderea populației urbane în spațiul românesc ajunsese la aproximativ 53%, cele mai urbanizate fiind București-Ilfov – 80,1%, Ardeal – 64,3%, Dobrogea – 63,4%, Banat – 58,1%. Nici o regiune nu mai avea mai puțin de 40% orășeni, procentele cele mai mici consemnându-se în Basarabia – 42,5%, Muntenia – 43,6%, Oltenia – 44,3%, Moldova – 47,1%, Secuime – 47,8%.

Perioada postcomunistă a cunoscut evoluții inegale. Dacă, în 2002, pe ansamblul spațiului românesc se consemna o creștere ușoară – la 53,3% – la nivel regional, unele provincii au înregistrat creșteri, cu ponderi de peste 1-3% – București-Ilfov (83,6%), Maramureș (57,9%), Bucovina (50,7%), Transnistria (59,4%), Oltenia (46,6%), Crișana (55,6%), Banat (59,4%), altele au cunoscut stagnări sau ușoare scăderi (sub 1%) – Secuime (47,7%), Muntenia (43,3%), Dobrogea (62,5%), în vreme ce altele au avut diminuări mai vizibile (de 1,5-3%): Moldova (45,5%), Basarabia (39,4%). Notăm că o mare parte din spațiul Moldovei istorice a cunoscut asemenea scăderi notabile…

Primul deceniu din mileniul al treilea a adus prima scădere a ponderii urbanizării, pe ansamblul spațiului românesc, în 2011 consemnându-se un procent de 52,4% orășeni. Dacă, la nivelul întregului spațiu românesc scăderea nu este chiar atât de însemnată, existând regiuni care au înregistrat chiar creșteri – București-Ilfov (86,3%), Transnistria (62%), Bucovina (53,1%), Banat (61,9%), Crișana (56,5%), Ardeal (64,8%), Maramureș (58,1%) – în cele mai multe regiuni s-au consemnat scăderi. Cele mai mari diminuări s-au înregistrat în Moldova (40,6%), Basarabia (35,3%), Muntenia (41,7%) și Oltenia (45,1%), în celelalte regiuni scăderea fiind mai mică de 1% (Secuime, Dobrogea). De fapt, diminuarea serioasă a ponderii populației urbane, după anul 2002 s-a produs exact în regiunile care au cele mai mici procente de orășeni, cu excepția Olteniei – care a crescut în primul deceniu postdecembrist (1992-2002) și a Munteniei (afectată drastic de scădere numai după 2002) – Basarabia și Moldova au scăzut serios, continuu, după 1989! În intervalul 1992-2011, Moldova a pierdut aproape 6,5% din ponderea urbanilor, iar Basarabia chiar mai mult – 7,3%! Până la dispariția Uniunii Sovietice, Basarabia reușise să se apropie de nivelul de urbanizare al regiunilor din România (e drept, de cele cu ponderile cele mai modeste: Muntenia, în 1992, avea 43,6%, iar Oltenia – 44,3%) și avusese, până atunci, un nivel economic cel puțin egal, dacă nu superior regiunilor românești (mai ales în ultimul deceniu comunist, în care România a fost serios afectată de numeroase lipsuri și privațiuni). Așa se poate explica și drasticul declin basarabean de după dispariția URSS, dar și sărăcirea economică a Moldovei (apusene) – și, la un nivel mai redus, a Munteniei -, afectate și de prezența, actuală, nu doar a unui număr modest de așezări urbane, ci și de scăderea demografică a multora, prin emigrări, fie spre zonele mai dezvoltate ale României (București, regiunile centrale și vestice), fie spre Occident… Din contră, pe lângă dinamismul ucrainean al Transnistriei, regiunile mai urbanizate și mai dezvoltate economic ale României (București-Ilfov și cele de la Vest de Carpați), cunosc, în continuare, creșteri ale ponderii orășenilor și după 1990… Astfel, București-Ilfov și-a adăugat, în intervalul 1992-2011, 6,2% la procentul, deja ridicat, de urbanizare, la fel – și Bucovina, Transnistria – 5,4%, Maramureș – 3,9%, Banat – 3,7%, Crișana – 2,3%. Se constată câștigul procentual urban net în perioada postdecembristă al regiunilor unite cu Țara în 1918!…

Evoluția numărului de orașe în spațiul românesc (III) Vineri, dec. 11 2020 

După prima conflagrație mondială, numărul de orașe a cunoscut, inițial, un mic recul, de la 207, la 205 (1926), prin retragerea statutului de așezare urbană, pentru unele așezări din Dobrogea și Ardeal, dar, ulterior, acesta și-a reluat tendința crescătoare. Astfel, în 1930, se consemnau 216 așezări urbane, în 1936 – 220, iar în 1941 – 256. Creșterea numerică s-a datorat, în bună măsură, ridicării la rangul de oraș a mai multor așezări transnistrene, sub regimul sovietic (nu mai puțin de 15 noi orașe, puțin înainte de începerea celei de-a doua conflagrații mondiale), dar nici regiunile aflate, atunci, în componența României nu s-au situat mai prejos: în Crișana au apărut 10 orașe nou declarate, în Muntenia 6 și în Ardeal – 3.

La începutul perioadei postbelice (1948), numărul de puncte urbane a crescut din nou, la 271. Tot regimul sovietic a fost, în mare măsură, la originea acestei creșteri, deoarece regiunile cu cele mai multe orașe nou apărute au fost Basarabia – 11 și Transnistria – 5. Ulterior, deși tendința crescătoare s-a menținut – în 1956 erau 271 orașe, asistăm la situații contrastante, nu doar între regiunile aflate sub dominație sovietică și celelalte (rămase, în mare parte, între granițele României), ci chiar între regiuni aflate în componența statului român. Astfel, dacă în Basarabia au mai apărut alte 14 așezări urbane, în Transnistria – încă alte 6 și chiar alte 3 noi orașe în partea Bucovinei ocupată de URSS, în România, în unele regiuni, numărul de orașe a crescut – chiar vertiginos (cu 20, în Ardeal, cu 7, în Muntenia!), iar în altele a scăzut – în Moldova, cu 4…

La mijlocul perioadei comuniste (1968), pe lângă revenirea multora dintre așezările urbane „retrogradate” anterior la statutul rural, se adaugă și alte noi orașe, astfel încât se consemnează creșteri atât pe ansamblu – la 399 de așezări urbane – cât și la nivel regional. Această tendință continuă, cu ritmuri diferite, în a doua parte a perioadei comuniste, ajungându-se la 412 orașe în 1977 și la 456 – în 1989. Urmare a unei politici de creare a multor așa-numite așezări de tip orășenesc, regiunile cu cele mai multe orașe din spațiul românesc au devenit Transnistria – cu 78 și Basarabia – cu 77. Pe de altă parte, dacă, în 1941, Moldova (apuseană) avea mai multe orașe decât Basarabia, începând cu 1948, situația se inversează și, până astăzi, peste Prut se consemnează aproape de două ori mai multe așezări urbane decât în spațiul moldovenesc dintre Carpați și granița de est a țării.

Căderea regimului comunist (19189) și dispariția Uniunii Sovietice (1991) au dus la schimbări în tendințele specifice diferitelor regiuni. Dacă pe ansamblu se consemnează creșteri – în 2004 erau 517 orașe, iar în 2011 – 522 – se constată că numărul total de așezări urbane crește, în ultimele trei decenii, mai ales prin apariția a noi centre urbane în România. Astfel, în Moldova au apărut 9 așezări urbane, în București-Ilfov – 8, în Oltenia – 7, în Muntenia și Ardeal – câte 6, în Bucovina – 5 (toate în partea rămasă României)… În schimb, pe lângă stagnarea efortului de înființare a noi orașe (în Transnistria și nordul Bucovinei), Basarabia chiar pierde un oraș, în intervalul 1989-2004… O altă așezare, dobrogeană, a pierdut și România (în 2019, când fostul oraș constănțean Băneasa, din 2004, a redevenit, la cerere, prin referendum, comună), astfel încât, în prezent (2020), spațiul românesc totalizează 521 de așezări urbane.

La nivel regional, cele mai multe orașe se regăsesc în Transnistria – 79 și Basarabia – 77, urmate de Ardeal – 62 și Muntenia – 57, Crișana – 48 și Moldova – 45. De remarcat, pe lângă ecartul dintre Basarabia și Moldova (favorabil primeia, cu toată creșterea postdecembristă din Moldova!), faptul că, deși are 13 județe (interbelice), Moldova are mai puține așezări urbane decât Crișana (cu doar 5 județe interbelice, două aparținând Ungariei)… Asta, în condițiile în care, până după Unirea din 1918, Moldova era regiunea cu cel mai mare număr de orașe (situație în care s-a mai aflat între 1841 și 1866)!… De fapt, Moldova are, și azi, un număr mai mic de orașe decât câte avea la Unirea Principatelor (când existau 70 de centre urbane)…

Distribuția crono-spațială a purtătorilor numelui Ler Joi, dec. 10 2020 

Antroponimul Ler – cu numeroase variante și derivate – derivă de la expresia populară lerui-ler, frecventă în colindele românești. O prezentare a semnificației acestuia s-a realizat aici, noi urmând să ne ocupăm de repartiția geografică a purtătorilor numelui Ler. Dintre multiplele opinii legate de înțelesul expresiei, subscriem și noi la cea a derivării din aleluia, cu rotacizarea lui l dinspre final.

Se pare că prima mențiune documentară datează din secolul al XV-lea, făcând trimitere la existența vechii biserici din satul muscelean Lerești. Dacă satul exista atunci, înseamnă că moșul întemeietor, probabil, un Ler, va fi fondat așezarea cam tot atunci, dacă nu mai devreme. Nu departe de această localitate, în aria comunei Dragoslavele, pe versantul sudic al Munților Făgărașului, este atestat și un munte, numit Lerescu. În aceeași vreme, la gurile Bugului, în zona Oceacovului, era atestată cetatea Lerici, aflată în stăpânirea moldovenilor.

Mențiunile documentare medievale se înmulțesc în secolele următoare, amintind, în sudul țării – Muntenia și Oltenia – mai mulți Leru(l), Lera, Lerescu, Leroae… De asemenea, purtători ai numelui apar, frecvent, în aria actualei comune băcăuane Poduri, precum și în Banat, la Mănăștiur.

În prezent, în spațiul românesc, se evidențiază două concentrări ale purtătorilor numelui. Prima se suprapune unei arii sud-vestice, incluzând fostele județe Arad, Severin, Hunedoara, Gorj și Vâlcea, iar a doua – la Curbura externă a Carpaților, în județele Bacău, Putna și Râmnicul Sărat. Ambele arii au prelugiri, cu atestări izolate, prima – în Bihor, Timiș-Torontal, Severin și Sibiu, iar a doua – spre Covurlui, Buzău, Ialomița, Ilfov (cu București), Prahova, Brașov, Dâmbovița și Teleorman. Atestări izolate se întâlnesc și în Iași, Lăpușna, Râbnița, Movilău, Maramureș.

La nivelul spațiului carpato-balcanic, cele mai mari concentrări, pe lângă cele din Banat, Ardeal, Oltenia, Muntenia, București-Ilfov și Moldova, se consemnează în estul Poloniei, Bielorusiei și al Cehiei, vestul Ucrainei, nordul Serbiei, centrul Croației, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Albania și nordul Greciei.

Particularități ale unor indicatori demografici, sociali și economici în spațiul românesc Luni, nov. 30 2020 

Cu voia Celui de Sus, astăzi, de Ziua Sfântului Apostol Andrei, ocrotitorul României și înaintea Zilei Naționale, care se serbează mâine, am definitivat baza de date cu indicatorii demografici și social-economici la nivel județean, pentru spațiul românesc, începând din perioada traco-daco-romană – anul 200 d. Hr. și până în zilele noastre. Mulumescu-ți, Ție, Doamne!

A fost o muncă extrem de laborioasă și de lungă durată, începută, cred, cu vreo 7-8 ani în urmă, când s-au „ițit” doar „capetele” intervalului analizat, nici ele complete… La un capăt, anul 200, datele erau la nivel de provincii, pentru Imperiul roman (fiind incluse și Dacia și Moesiile, Tracia, etc…). La celălalt, ceva mai consistente, datele pentru ultimele (aproape) două secole, la nivel județean, începând din vremea Regulamentului Organic… Cu ceva săptămâni, chiar luni în urmă, am decis să inventariez alegerile locale antebelice și, cu acest prilej, deoarece, până în 1918, trebuia să știu ce comune urbane (orașe) existau în Vechiul Regat, a trebuit să actualizez evidența centrelor urbane antebelice…

Am extins activitatea pentru întregul spațiu românesc, continuând această evidență, începând din perioada romană (aveam deja datele, de când lucrasem la urbanizarea din vremea Imperiului), până în zilele noastre… Apoi, am completat informațiile cu calcule legate de populația urbană. Diferența dintre total și urban dă populația rurală… Densitatea populației se afla împărțind populația totală la suprafață și, cum aveam (ȘI) datele cu populația totală, pe ultimele două milenii, a mai ieșit un indicator…

Așa că, având, deja, 3 variabile din cele 11 utilizate la diferite scări de analiză și pentru diverse epoci istorice (începând de la nivelul provincial al Imperiului roman, din anul 200 d. Hr., până la nivelul regional al UE din perioada 1955-2018 și la nivelul statelor lumii pe Glob, în zilele noastre), m-am apucat de completat – și actualizat (chiar, corijat, pe ici, pe colo!) – informațiile cu anii „lipsă”: 1000 – ca moment al (re)apariției vieții urbane medievale în spațiul românesc, 1500 – ca an „reper” pentru Evul Mediu românesc (folosit, între altele, ca moment de început al excelentei analize făcute de Bogdan Murgescu, în cartea România și Europa, ce „acoperă” intervalul 1500-2010) și 1800 – moment din care începe procesul de modernizare a societății românești… Dacă structura profesională a populației active (ocupate) și chiar structura pe grupe mari de vârstă a populației (tineri, adulți, vârstnici) se mai puteau stabili cumva (mai ales, în funcție de nivelul urbanizării și/sau prin comparație cu state actuale ale Lumii care au o situație similară cu cea a spațiului românesc acum câteva secole), marea provocare a fost calcularea produsului intern brut (PIB) pe locuitor. Singurele „repere” pe care le aveam erau datele pentru provinciile romane din anul 200 d. Hr., calculele după datele lui Angus Maddison referitoare la PIB pe locuitor, pe statele actuale din ultimele două milenii (de la începutul erei creștine), deci, inclusiv pentru România de acum și informațiile, tot pentru România, de după anul 2000, la nivel județean (și chiar local). Am imaginat un algoritm care a ținut cont de 3 elemente: densitatea populației, care determină și nivelul urbanizării (în zonele mai bine urbanizate, densitatea populației e mai mare, iar în cele mai rurale – mai mică), plus structura profesională a populației active (în mediul urban, majoritatea covârșitoare a populației lucra/lucrează în activități ne-agricole, ținând de sectorul secundar – meșteșuguri/industrie și construcții, respectiv terțiar – servicii – comerț, transporturi, servicii financiare, etc.).

Ce a ieșit? Dacă, despre urbanizare, am mai vorbit – chiar în două seriale (care sunt spre „final”) – e interesant să ne oprim puțin la evoluția densității populației. Aceasta a fost și ea standardizată, considerând 100% valoarea cea mai mare a densității (în locuitori pe kmp) la acel moment și împărțind densitățile celorlalte județe (interbelice) la această valoare. Astfel, în anul 200, județul cel mai dens populat era Alba – acolo aflându-se orașul Apulum, cu cea mai mare populație (urbană) din spațiul românesc actual – 40 de mii de locuitori. În jurul anului 1000, cea mai mare densitate (cu valori mai modeste ca în anul 200!) era în județul Cenad, vecin cu celălalt Cenad, care, sub numele de Urbs Morisena = *Moreșana era reședința voievodatului bănățean al lui Glad… Apoi, de pe la 1500, până la 1800, județul cu cele mai mari valori ale densității populației a devenit Târnava Mare, aproape și de Alba (de care am mai vorbit), dar și pentru că, mai ales, acolo se găseau două centre urbane săsești – Mediaș și, mai cu seamă, Sighișoara, precum și multe alte târguri, care au decăzut ulterior… De pe la mijlocul veacului al XIX-lea, preia prima poziție Odesa, județ (după împărțirea românească a Transnistriei din anii 1941-1944) unde se afla cel mai mare port cerealier la Marea Neagră și, după statisticile rusești, al treilea oraș ca mărime din Imperiul țarist, după Sankt Petersburg și Moscova. Grav afectat de a doua conflagrație mondială, Odesa a cedat, temporar, prima poziție județului Ilfov (cu Bucureștii), dar a revenit, după circa două decenii (din 1966), până spre zilele noastre, „bătălia” pentru primul loc fiind departe de a se fi încheiat…

Dacă structura economică a populației active și structura pe grupe mari de vârstă a populației suscită, și ele, interes, cred că cea mai mare atenție o capătă nivelul de trai, prin PIB pe locuitor, de care am vorbit mai devreme. Ca și la densitatea populației – ale căror date au fost standardizate deoarece, destul de des, există posibilitatea de a avea valori de sute și chiar mii de locuitori pe kmp, aceeași operațiune de standardizare (de aducere a tuturor datelor în format procentual) a fost necesară și aici. Astfel, în perioada romană, zona cea mai prosperă din actualul spațiu românesc era cea a fostului județ dobrogean Durostor. Acolo se afla importanta așezare moeso-romană Durostorum, însemnat centru urban, comercial, port dunărean și chiar notabil centru religios, cu rang episcopal și chiar mitropolitan (acolo a slujit, între alții, vestitul prelat traco-roman Betranion). Pe la anul 1000, întâietatea o avea județul (interbelic) Ismail, unde cel mai important port, tot dunărean, era Chilia Nouă. Ulterior, de pe la 1500, până la 1800, „centrul” de greutate (economică) s-a „mutat” în Ardeal, la Brașov. Așezarea de sub Tâmpa, vechi și însemnat centru meșteșugăresc și comercial, valorifica, între altele, și foarte buna poziție geografică, în vecinătatea Țărilor Române extracarpatice. De pe la mijlocul secolului al XIX-lea, a preluat întâietatea un al port, de această dată, maritim, Odesa, care-și dispută prima poziție, și în plan economic, cu Bucureștii…

Se verifică, parțial, alte două idei, legate de evoluția nivelului de trai în spațiul românesc, după 1800. Prima – la începutul secolului al XIX-lea, Iașii erau PESTE București, ca nivel de trai, dar, treptat, până la Unirea Principatelor, au pierdut acest avantaj, rămânând, apoi, în urma viitoarei Capitale a României… Botoșanii, dați de Gheorghe Crăiniceanu imediat după Iași – și înaintea Bucureștilor! – pe la 1899 au „pierdut viteză” chiar mai repede decât Iașii, oarecum explicabil: situați în nordul Moldovei, se pare că au fost afectați atât de noua frontieră austriacă (după ocuparea Bucovinei), cât și, mai ales, de noua graniță țaristă (după anexarea Basarabiei)… Iar a doua – în 1912, Vechiul Regat avea un nivel de trai mai ridicat decât Bucovina și regiunile de peste Carpați!… Între regiunile Vechiului Regat, doar Capitala și Dobrogea depășeau Moldova, în vreme ce Muntenia (fără Ilfov) și Oltenia se situau în urma acesteia. De peste munți, numai Ardealul se afla peste Moldova, în timp ce Secuimea, Banatul, Crișana, Maramureșul, ca și Bucovina, se situau după regiunea estică a României! Chiar și Transnistria, cu tot cu prospera Odesă, era tot în urma Moldovei… Cea mai săracă regiune românească era, acum mai bine de un secol, Basarabia…

Sunt extrem de curios dacă, după utilizarea analizei în componente principale (ACP), se vor verifica acele corelații pe care le-am mai constatat și în alte zone sau în diferite intervale istorice: densitățile mari de populație, date de urbanizare puternică, cu prezența multor activi în industrie (meșteșugari) și/sau sector terțiar, ori mediu rural cu mulți activi în agricultură, cu prezență însemnată a populației tinere (familii cu mulți copii), etc…

P.S. Cele 11 variabile sunt: densitatea populației, populația urbană, populația rurală, populația activă (ocupată), activii din sectorul primar, respectiv secundar, terțiar, populația tânără, respectiv adultă și vârstnică, PIB pe locuitor – toate standardizate (unde e cazul), în format procentual.

Din nou, despre dalmată și română, cu privire specială asupra dialectelor românești Joi, nov. 26 2020 

În continuarea – și, poate, completarea – ideilor expuse ieri, vom vorbi azi despre aria în care se vor fi produs contactele dintre reprezentanții dialectelor limbii române actuale: dacoromâni (în care s-au „topit” și o parte a românilor ziși „rotacizanți” sau „vestici” – cei din Apuseni sau Maramureș), istroromâni (ultimul „rest” al „rotacizanților”), meglenoromâni (situați, odinioară, mai la nord, în zona Sofiei și spre Valea Timocului) și aromâni – sau macedoromâni (locuitori, dintotdeauna, de la începutul erei creștine, ai zonelor din sudul Peninsulei Balcanice, între Rodopi la nord, Marea Egee la sud și Marea Adriatică și Ionică la vest). Precizăm că limitele între aceste dialecte și caracterul specific acestora nu sunt tranșante, că există „tranziții”, situații intermediare, care pot fi fie rezultatul contactelor între vorbitorii unor dialecte, fie urmarea unor migrații, care au dus la amestecul unor asemenea particularități. Exemple numeroase, cu detalii, legate de asemenea migrații și/sau contacte între diferitele părți ale neamului românesc se regăsesc în excelenta lucrare a lingvistului Gheorghe Ivănescu, Istoria limbii române.

Un rezultat al unui asemenea amestec pare a fi comunitatea românească din satul Žejân (Jeiăn, Žejane), cu vorbitori ai dialectului istroromân. Deși nu suntem siguri de o asemenea semnificație, presupunem că numele așezării este o variată, locală, a unui (posibil) Jieni, trecut prin forme ca Jăieni, Jâieni, Jeieni/Jeiăni… Dacă este așa, înseamnă că, măcar în parte, istroromânii – măcar cei din satul amintit – au emigrat de undeva din Țară. Arealul de origine cel mai nimerit al acestei emigrări ar putea fi Hunedoara. La nord, acest județ se suprapune peste Apuseni (arie rotacizantă), iar în extremitatea sa sudică se află izvoarele Jiului, de unde, originarii de acolo sunt numiți jian – la singular și jieni – la plural. Se pare că, în timp, fie prin emigrări definitive, fie, ca urmare a transhumanței păstorești, acești jieni au lăsat urme la mari distanțe și spre Răsărit, dovadă fiind cunoscutele cântece populare numite jiene, des întâlnite și în Mărginimea Sibiului sau în Țara Oltului…

Dar Hunedoara e și la limita estică a arealului cu trăsături ale graiului bănățean al dialectului dacoromân, unde, alături de particularități de acest tip – n intervocalic (Iscroni, Zăroni), pronunție cu ge/gi, pentru de/di (Gelmar), se regăsesc cele caracteristice Ardealului, cum este oiconimul Ghelari, în loc de Delari (care-i opune pe locuitori celor din Vălari, primii fiind de pe deal, iar ceilalți – de pe vale!). Asemenea trăsături se întâlnesc, însă, atât la istroromâni, cât și în tot arealul ce făcea, odinioară, legătura, spre est, între ei și românii din Țară – Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, nordul și centrul Serbiei (inclusiv vestul Banatului și Timocul), fiind prezente (și) în onomastică: Moscenițe – atestat în Peninsula Istria, Erđeljanović – frecvent în Croația și Serbia, Munčan, Olčan – consemnate în vestul Banatului și Timoc… Asemenea forme apar și în onomastica din sudul Crișanei (Arad), Banat și Oltenia: Rădoane, Imbroane, Băsărăboanea, Gruni, Muroni, Bogăton, sau sunt atestate în folclor și (încă) în vorbirea curentă a locuitorilor: Cimișoara, Argeal… Toponimul Moscenițe trimite la moșteni – țărani liberi dintr-o obște țărănească – termen prezent și azi (în toponimie) în sudul țării, dar care va fi fost întrebuințat, probabil, și în sud-vestul Ardealului, înaintea încorporării acestuia, ca voievodat autonom, în Regatul maghiar. În plus, patronimul Erđeljanović atestă chiar o migrație… ardelenească, după fonetism influențată și de intervenția autorităților maghiare (de la Erdely, nu de la Ardeal, forma românească), într-o zonă în care, probabil, se mai vorbea românește, dar în care românofonii practicau, deja, bilingvismul (româno-slav).

Apar întrebări legate de dublete ca Bihor – un toponim în Muntenegru și altul, în vestul României de azi. De asemenea, ridică serioase motive de mirare faptul că, pentru vlahii dinspre Adriatica, vecini cu dalmații, numiți în textele latinești nigri valachi, iar în cele bizantine – mavrovlachos, care a evoluat spre maurovlachi, morovlachi, morlac(h)i – a circulat în paralel și s-a încetățenit termenul de morlaci, dar, un dublet asemănător există și în nordul României de azi, între oșeni și (mor)oșeni (al doilea – un alt termen folosit pentru maramureșeni). Ca să nu mai spunem de numele satului Morlaca, azi în componența comunei Poieni, județul Cluj, prezent în… Apuseni, arie „rotacizantă” tradițională… Ultimul oiconim ne îndreptățește să credem că am putea avea o migrație morlacă în vestul Ardealului… Forma maghiară a numelui – Marotlaka sau Marothlaka – ar trimite la un strămoș al ducelui Menumorut, numit Moruth, Maroth sau Morut, iar semnificația (maghiară a) toponimului ar fi cea de locul (casa) lui Morut(h)/Maroth. Ducatul lui Menumorut a stăpânit și satul Morlaca, așa cum, în componența ducatului său, cu reședința la Biharia, intra și întregul Bihor… În Muntenegru, în plină zonă locuită de morlaci, apare un toponim Bihor… Satul a fost donat, în 1399, de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, împreună cu toate veniturile cetății Bologa (în domeniul căreia intra și localitatea menționată) lui Mircea cel Bătrân, domnitorul Țării Românești (devenit vasal al regelui), în 1493 este amintit aici, un nobil român, Nicolae Vaida (vajda în maghiară = voievod), iar în 1666 – voievodul Petru Pui de Morlaca.

Adăugăm la acestea, seria de oronime din Munții Dinarici – din Muntenegru, până în sud-vestul Bosniei – legați de sălașele de vară ale stânarilor români: Durmitor, Cipitor, Visitor… Unul dintre ele – Dimitor – este o deformare de la Domnitor, care „trădează” faptul că, pe lângă numeroșii katunari (cnezi sau, mai degrabă, juzi) ai morlacilor, românii de acolo au avut și un domn(itor), așa cum confirmă, de fapt, și documentele medievale muntenegrene… Nu mai vorbim despre faptul că, tradițional, atunci când omul se odihnește, în Maramureș, tot arie tradițional „rotacizantă” se vorbește de faptul că o durmit… Sau despre faptul că și azi, locuitorii, gorali, adică munteni ai Carpaților polono-slovaci, slavizați între timp, rostesc putyra, pentru putină, fiind, cândva, în legătură, atât cu maramureșenii, cât și, peste Panonia, cu alți rotacizanți…

Facem o paranteză spre a (ne) întreba dacă între toponimul Morlaca din Apuseni, dubletele Bihor din vestul Țării și din Balcani) și oronimul Dimitor, fost Domnitor este vreo legătură? Și, dacă este, care să fi fost direcția de migrare: dinspre vestul României de azi spre Balcani, sau invers? Deocamdată, ce știm destul de sigur este că Muntele Dimitor se află la izvoarele râului Una (nume care sună românește!), de pe cursul Unei au migrat spre Burgenland un grup de vlahi care, în secolul al XVI-lea, apar conduși de un voievod – ungurește vajda – numit Kunić. Reședința acestui voievod s-a numit, de atunci Vajda, iar după 1920, când Burgenlandul a devenit, în urma unui plebiscit, al nouălea land austriac – se cheamă Weiden. În localitate, școala se numește Vlahia și are numele scris, de copii, în culorile tricolorului românesc…

Conchidem, deocamdată, doar că, în vestul Bosniei de azi, exista un voievodat românesc (vlah), care stăpânea în bazinul râului Una, inclusiv în zona izvoarelor acestuia, unde, în amintirea sa, s-a păstrat oronimul Domnitor, astăzi Dimitor. Silviu Dragomir, în lucrarea amintită, la p. 50-51, precizează că vlahii din vestul Bosniei erau menționați în documentele Ragusei, de la începutul secolului al XIV-lea, ca element demult integrat în relațiile ei comerciale. Deci, cel puțin de la sfârșitul secolului al XIII-lea și până la debutul veacului al XVI-lea, în bazinul Unei a existat un voievodat vlah (românesc), condus de un voievod, care era și domnitor. Vlahii de aici au migrat spre nord, către Burgenland, după 1500, dar și-au păstrat organizarea, dovadă fiind atestarea, ca voievod, în izvoarele maghiare, a voievodului Kunić. Atât numele voievodului, cât și mărturiile istorice și înregistrările statistice – habsburgice și/sau maghiare – arată că populația vlahă era în curs de slavizare, proces început de când aceasta se afla, încă, în bazinul râului Una. Deja, în Burgenland, vlahii vorbeau o limbă cunoscută ca o varietate de (sârbo-)croată, fiind, în prezent, în plin proces de germanizare…

Existența unei elite românești în Balcani nu este atestată doar onomastic și documentar, ci și de creațiile folclorice. Astfel, un dans, numit și azi kokonjeste/kokonjesče, dăinuiește în sudul și vestul Serbiei (în zona orașului Niš și în Šumadija), spre granițele cu Muntenegru și Bosnia-Herțegovina. Numele arată că acesta era un dans de coconi (= de domni), termenul cocon fiind atestat și la nord de Dunăre, până în Moldova, nordul Ardealului și Maramureș (unde i se spune cocon pruncului nou-născut, care devine astfel, ca semnificație, domnul casei, fiind cea mai importantă făptură a familiei).

Oronimul dinaric Cipitor – cu sensul de loc de ațipit, deci, de odihnă – trimite la legătura, vecinătatea balcanică a românilor „vestici” (morlacilor) cu alt grup românesc balcanic – cu aromânii. Probabil, o asemenea vecinătate, cu vorbitorii unui dialect care folosește, adesea pe a protetic – inclusiv în felul cum se (auto)denumesc: aromâni, arumâni, sau, mai des, armâni – i-a determinat pe amintiții morlaci să elideze pe a, din Ațipitor, considerând că acest fonem este „în plus”!… Exact cum procedează, și azi, meglenoromânii, în expresii ca eu runc, în loc de eu arunc, sau cum s-ar putea explica păstrarea, în Carpații timoceni a oronimului, azi sârbesc Rtanj, pentru mai vechea formă românească Artanul (păstrată, la nord de Dunăre, în numele unui sat gorjean, care nu a avut „problema” elidării lui a, nefiind în vecinătatea aromânilor). Și, tot în Timoc, dar în sectorul său bulgăresc, aproape de Vidin, poate, o infiltrație aromânească spre nord ar putea explica fenomenul invers, al adăugării unui a protetic, în toponimul traco-roman Ratiaria, devenit, până azi, Arcear.

O prezență armânească lângă Dunăre nu este chiar așa surprinzătoare, dacă adăugăm că niște migrații de români sud-dunăreni sunt atestate onomastic chiar la nord de fluviu, în Oltenia, fie de numele satului doljean Țărțăl, pronunție influențată de fonetismul grecesc (caracteristică, frecvent, azi, atât aromânilor și meglenoromânilor, cât și slavilor din Macedonia de Nord sau muntenegrenilor), în loc de Cercel (din contră, la sud de Dunăre, în regiunea Plevna, există oiconimul Cercelani, cu fonetism dacoromân!), ori de oiconimul Samarinești, din Mehedinți, cu trimitere la așezarea aromână pindeană Samarina. Migrația samarinenilor pindeni la nord de Dunăre este „jalonată” de alte două oiconime în Serbia de azi – Samarinovac (una în comuna Žitorađa, din sudul Serbiei și alta – în Timoc, în componența orașului Negotin). Și, dacă am vorbit de Negotin (pronunțat local Negocin, Nigocin cu fonetism bănățean), un nume aproape identic există în R. Macedonia de Nord – Negotino – într-o arie locuită de aromâni, la fel cum vechiul centru românesc balcanic, numit, probabil, Vrani, azi, în sârbește, Vranje, este omonim cu cel al satului bănățean din Caraș… Greu de spus din ce direcție s-a produs migrația, atât fiindcă, în Timoc apare un loc numit Almažan, atestând o migrație din Țara Almăjului (Banat), cât și, deoarece, în sudul Banatului, numele satului Naidăș arată așezarea aici a unor români balcanici (meglenoromâni), care pronunță astfel. Corect, fără acel i epentetic, oiconimul ar fi trebuit să apară Nadăș, așa cum sunt numite mai multe alte așezări în vestul, centrul și chiar estul României (Nadeș, Nadăș, Nadișa etc).

În lucrarea Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice, Silviu Dragomir a determinat, cu mare precizie, care a fost aria de locuire a strămoșilor „rotacizanți” ai istroromânilor. Savantul menționat i-a plasat în partea de nord a Peninsulei Balcanice, la sud-vest de românii timoceni și la vest sau chiar nord-vest de meglenoromâni și aromâni. Probabil, chiar dinainte de anul 1000, prin migrații (unele, chiar de la nord de Dunăre, din Bihor, sau de pe Valea Jiului ardelean, poate și din Oaș și Maramureș?), românii „vestici” și-au extins aria de locuire spre sud-vest și vest, atingând coasta dalmată, din Muntenegru, până în Peninsula Istria. Aceștia acopereau și toată Câmpia Panonică, până în Carpații polono-slovaci, spre nord și până în Burgenlandul austriac în vest.

La sud și sud-vest de ei, începând, probabil, chiar din sudul Serbiei și din Kosovo de azi, spre Marea Egee și Munții Rodopi, se găseau aromânii, care au rămas, în mare majoritate, în aceeași regiune, dar au migrat, unii dintre ei, și spre Dunăre (în Timoc), sau chiar la nord de fluviu (în Oltenia). În urmă cu un mileniu, după lingvistul Gheorghe Ivănescu, la sud de Dunăre, spre Marea Egee, exista un singur dialect – macedo-meglenoromân, care, probabil, după 1300-1400, s-a separat în cele două dialecte actuale – aromân (macedoromân) și meglenoromân.

La sud de timoceni, din zona Sofiei spre est, în lungul lanțului Munților Balcani și la poalele lor, se situau meglenoromânii. După ce s-au afirmat prin ridicarea Asăneștilor ca lideri ai Imperiului vlaho-bulgar, după înlăturarea dinastiei acestora de la conducerea țaratului (1280), meglenoromânii au migrat, cel puțin în două „valuri” (pe la 1280-1300, dar și după 1400, ca urmare a ocupării fostului țarat de către otomani), atât spre Timoc, cât, mai ales la nord de Dunăre, regăsindu-se, și azi, printre cei care pronunță, adăugând un epentetic, oichi, streichie, roichie, uinșpe, uinchi, etc, prezenți, mai ales în Oltenia și Muntenia, dar atestați, de secole și în Banat, sudul Ardealului sau al Moldovei. O migrație de mai mică intensitate a unor meglenoromâni s-a produs și spre sud și vest, spre ținuturile locuite de aromâni, cu care, în mare măsură, aceștia s-au și amestecat, așa explicându-se atestările, în folclorul armânesc, a unor forme ca mâină (în loc de mână) sau azbuirător (în loc de azburător = vorbitor). Poate, toponimul Cipitor, dacă nu e creația unor morlaci vecini cu niște aromâni, să fi fost creat de migranți meglenoromâni în teritoriul românilor „rotacizanți”… Adăugarea acestui i epentetic, pare a fi o moștenire din antichitatea traco-moesică, după Sorin Olteanu – de pildă, din Khamon/Khamos s-a ajuns, prin adăugarea lui i epentetic, la forma Khaimos, consemnată în izvoarele grecești, preluată, apoi, de romani, în varianta Haemus, vechiul nume al Munților Balcani.

În fine, la nord de Dunăre și la est de o linie ce ar porni din vestul Olteniei, peste Apuseni, până în Maramureș, se situau vorbitorii dialectului dacoromân. La început, în urmă cu aproximativ un mileniu, după spusele lui Gheorghe Ivănescu, la vest de linia respectivă se găseau vorbitorii dialectului „vestic” sau „rotacizant”, care acopereau, ca o „pânză”, o mare întindere, prin Panonia, spre Peninsula Istria și Burgenland. Fragmentarea, prin asimilarea românilor panonici și nord-carpatici de către maghiari, germani (austrieci) și/sau slavi (poloni, slovaci, cehi, sloveni, croați, bosnieci, sârbi…) a întinsei arii „rotacizante” a izolat ultima fărâmă a acestora, istroromânii, în Peninsula Istria, în vreme ce rotacizanții din vestul României (din Bihor, Apuseni, Maramureș…) s-au contopit cu dacoromânii, dialect rezultat, și el, din „unirea” vechilor dialecte (după Ivănescu) moldo-muntean și ardeleano-maramureșeano-crișano-bănățean. Pe lângă amintita migrație (posibilă) a unor jieni și sau bihoreni spre vestul Peninsulei Balcanice, dacoromânii au lăsat urme și în sudul acesteia: pe lângă acel Negotino nord-macedonean (probabil, creație timoceană), o prezență moldovenească se constată în nordul Greciei, printre aromâni, prin oronimul Galatsanos Tumba (Tâmpa Gălățeană), iar dinspre Banat, în zona orașului Sofia, prin antroponimul Moldovanov, avem de-a face cu un curent dinspre localitățile cărășene Moldova Veche sau Moldova Nouă, mai apropiate geografic de capitala bulgară decât regiunea Moldovei istorice.

Dacă acum un mileniu, sau chiar pe la 1500, exista un oarecare echilibru demografic între vorbitorii diferitelor dialecte ale românei, astăzi, ca urmare a evoluțiilor etno-lingvistice dar și a celor politico-administrative (mai ales), majoritatea covârșitoare a vorbitorilor limbii române aparține dialectului dacoromân, vorbit atât în cele două state român(ofon)e – România și R. Moldova – cât și în vecinătatea acestora, din Transnistria ucraineană, până în Timocul bulgaro-sârbesc.Prin imigrări, mai ales în perioada interbelică, o parte a românilor balcanici – mai ales aromâni, dar și meglenoromâni – s-a repatriat în România. Totuși, ca urmare a evoluțiilor lingvistice, demografice și istorice, româna – având ca bază dialectul dacoromân – are, „încorporate” și particularități specifice (și) celorlalte dialecte: numeroase cuvinte dacoromâne cu a protetic – de pildă, este corect mestec sau amestec, zvârl sau azvârl, lunec sau alunec? – dintre care cităm prezența, în folclorul bănățean, a formei astrâng, în loc de strâng…, toate fiind comune cu prezența aceluiași a protetic în dialectul aromân. Apoi, ca urmare a migrației la nord de Dunăre a unor vorbitori de dialect de tip meglenoromân – cum i-a numit lingvistul Gheorghe Ivănescu – de la jumătatea secolului al XIX-lea au pătruns în limba literară mai mulți termeni utilizați de munteni și olteni, cu strămoși meglenoromâni: pâine, câine, mâine, mâini, în loc de pâne, câne, mâne, mâni/mânuri… În fine, „năravul” de a elimina finalul articulului hotărât postpus în dacoromână – -l – se regăsește și la istroromâni… Fie acest obicei este preluat de la aceștia, fie avem de-a face cu o evoluție comună, în ambele dialecte. Oricum ar fi, prin elementele amintite în acest paragraf, deși la baza limbii române literare actuale stă dialectul dacoromân, prin „încorporarea” unor elemente specifice (și) dialectelor balcanice, limba română este A TUTUROR ROMÂNILOR, INCLUSIV A CELOR SUD-DUNĂRENI (BALCANICI)!

Să spunem câteva cuvinte și despre ce a (mai) rămas de la dalmați în Balcani… Pornim de la un oiconim – Supetar – prezent pe litoralul (azi) croat al Mării Adriatice. Probabil, ca și în cazul hagionimelor românești Sângiorz, Sânpietru, Sânmedru, Sânmarin, de la o formă (neo)latină San Petru, s-a ajuns la forma actuală, cu trecerea lui a din San în u, prezentă și în formele românești (frecvent aromâne, dar nu exclusiv) Sumchietru, Sumedru și Sumarin, în vreme ce, la meglenoromâni apare o evoluție intermediară, de la a la o, în Somdžordz. Am amintit ieri de frecvența modificărilor a>u în dalmată (chiar mai mare decât în română), și această evoluție San Petru>Supetar confirmă acest lucru. De fapt, având în vedere tratamentul aplicat de aromâni – și ei balcanici, ca și dalmații – putem bănui că această evoluție este destul de veche, putându-se produce, poate (și), din vremea transformării latinei populare balcanice în limbile romanice de mai târziu. Prin comparație, albaneza – limbă evoluată din incompleta romanizare a ilirilor din sudul Peninsulei Balcanice – are forma Shën Pjetrit în care nu se regăsește modificarea lui a în u, prezentă la dalmați și aromâni. În schimb, forma Pjetrit, asemănătoare cu cea italiană – Pietro -, cea franceză – Pierre – și cele românești – Pietru, Chietru, arată că transformarea formei latinești Petru(s) în Pietru este foarte veche – din vremea latinei populare – dar nu are atestări (și) în dalmată… De asemenea, forma latinească târzie san(ctu) a devenit, atât la traco-daco-romani, cât și la ilirii parțial romanizați (deveniți, ulterior albanezi), săn(ctu), anterior venirii slavilor în Balcani (deci, până în 600 d. Hr.), deoarece, în albaneză s-a păstrat forma Shën, unde ë=ă.

Câteva cuvinte despre limbile dalmată și română Miercuri, nov. 25 2020 

Pe litoralul estic al Mării Adriatice, suprapusă zonei de coastă aparținând astăzi Croației și, în extremitatea sa sudică, Muntenegrului, s-a dezvoltat, din perioada stăpânirii romane (ce a durat, din secolul I î. Hr., până în secolul V d. Hr.), o limbă romanică – dalmata – rezultat al romanizării ilirilor din regiune, ce făcea legătura între aria de vorbire a românei și cea de utilizare, din Evul Mediu până azi, a limbilor reto-romană și italiană. Apărută într-o zonă nu prea romanizată (interiorul – bosniac, croat și/sau muntenegrean – deține un număr modest de inscripții în latină, chiar mai puține decât cele rămase după cele 16 secole de stăpânire imperială în Dacia!), aceasta a supraviețuit doar pe litoral, unde, din epoca migrațiilor, a fost „atacată” fie de aceștia (reprezentați, mai ales de slavii sudici, preponderent vorbitori de sârbo-croată), fie de italieni (în special prin cei din aria Veneției).

Romanizarea ilirilor a făcut progrese în primele secole ale erei creștine, în jurul anului 100 fiind, probabil, peste 150 de mii de iliro-romani. La finele antichității (în jurul anului 600), aceștia ajunseseră la 240 de mii (cei mai mulți în viitoarele state Croația și Bosnia-Herțegovina). Procesul de etnogeneză a dus la nașterea, în secolele următoare, din dialectul iliro-roman al latinei, ca limbă romanică, a dalmatei, pe la anul 1000 fiind cam 200 de mii de vorbitori ai acesteia.

Notăm pe de-o parte că, unele comunități mai modeste de dalmați, se vor fi găsit și în Albania, Kosovo, vestul Serbiei, precum și în Slovenia. Pe de altă parte, nu toți ilirii au acceptat romanizarea, cei din zonele interioare ale Sloveniei, Croației, Bosniei-Herțegovina, Muntenegrului și Serbiei slavizându-se. O mare parte din cei din Albania și, parțial, Kosovo, au intrat doar parțial sub influența romanizării, aceștia stând la baza elementului albanez de mai târziu.

După anul 1000, numărul dalmaților a scăzut continuu, la puțin peste jumătate din câți erau anterior, către anul 1500 (circa 120 de mii), și la aproximativ 70 de mii la începutul secolului al XIX-lea, cei mai mulți – în Dalmația croată. Dinspre sud spre nord, dalmata a tot „dat înapoi”, dispărând, în partea meridională, din secolul al XVI-lea, când, deja, nu mai era utilizată nici măcar în Republica ragusană (azi – orașul croat Dubrovnik), și, în partea nordică a litoralului dalmatin, odată cu ridicarea la Ceruri a ultimului vorbitor, Tuone Udaina, trăitor în Insula Vikla (Veglia), la finalul secolului al XIX-lea (1898).

Cu un an mai devreme, italianul Carlo Bartoli a reușit să noteze, dialogând cu Tuone Udaina, aproximativ 2800 de cuvinte, povestiri și diverse întâmplări din viața ultimului vorbitor de dalmată – mai exact, din dialectul său vegliot -, pe care le-a publicat, în italiană și germană. Așa se face că, am găsit, de curând, acest dicționar, pe baza căruia am încercat o paralelă între dalmată și română.

În primul rând, cam 460 de cuvinte – din circa 700 ale dicționarului – se regăsesc în ambele limbi, adică aproximativ două treimi. Unele forme sunt chiar identice buca/bucă, bun, lac, noi, voi (pronume), tot, turta/turtă ș.a.m.d. Altele sunt mai mult sau mai puțin apropiate – ail/ai, amur/amar, anca/încă, ardar/ardere, bin/bine, braz/braț, bu/bou, buarba/barbă, cand/când, comnut/cumnat, cemitier/cimitir, cituot/cetate, despreziur/disprețuire, diaul/diavol, dolc/dulce, dona/doamnă, duag/doagă, entrur/intrare, faguor/fag, fil/fir, fasul/fasole, femia/femeie, fiar/fier, finiastra/fereastră, fualja/foaie (folia – în dialectul istroromân), fuarca/furcă, gruas/gros, inflorer/înflorire, intric/întreg, jamo/amu, jarba/iarbă, jasca/iască, jualb/alb, lenzul/lințoliu, luang/lung, luc/loc, marianda/merinde, muart/mort, muasca/muscă, muncial/muncel, nai/nea, nenčoin/niciun, nuester/nostru, paira/pară, pial/piele, piardro/pierdere, poluastro/puiestru, prendar/prindere, prinz/prânz, puant/punte, puarta/poartă, puas/pas, raipa/râpă, rondaina/rândunea, ruosa/roză (în graiul moldovenesc transnistrean), sait/sete, sapaun/săpun, saur/soră, sois/sus, strengar/strângere, sudaur/sudoare, tacar/tăcere, tierč/târziu, tun/tunet, uapto/opt, vuarz/orz, vaina/vână, vedar/vedere, ven/vin, venč/yinghits (=douăzeci, în dialectul aromân) vestro/vostru, viant/vânt, vindre/vineri, zue/joi și altele.

Dintre termenii religioși s-au păstrat – basalca/biserică, Di/Zeu (Dumnezeu), domienca/duminică, priast/preot, etc.

La acestea se adaugă unii termeni din dialectul ragusan (vreo 260), notați în secolul al XIV-lea, dintre care amintim: chesa/casă, fachir/facere, pen/pâ(i)ne, teta/tată. Notăm că sunt diferențe dialectale, atâtea câte se pot observa: în dialectul vegliot, pâine apare consemnat ca pun, tată – tuota, iar facere – fur.

Limba dalmată avea și cuvinte din alte limbi – de pildă din greacă sau din germană (chiar din vremea goților – buonda – bandă). Majoritatea termenilor, însă, provin, cum era de așteptat, din latină. Nu am identificat (deocamdată), dacă vor fi existat și cuvinte moștenite din substratul (traco-)ilir.

Notăm prefacerea grupurilor ct și gn în pt și mn, ca în română: cognatus a dat comnut/cumnat, iar octouapto/opt. În schimb, grupul de litere cl din latină a rămas neschimbat – vieclo, pedoclo, oracla, cluf – spre deosebire de română (și italiană) în care a devenit ch(e)/ch(i): vechi, păduche, ureche, cheie. Mai notăm și trecerea, frecventă, a multor foneme (adesea a lui o, dar și a altora) în u, chiar mai des decât în română, ori diftongarea lui u (ori a lui o sau chiar a lui a) în ua. Aceasta nu pare o regulă generală, deoarece, după câte se pare, în vechiul dialect ragusan, a trece, uneori, în e.

Pagina următoare »