Mici revizuiri și adăugiri legate de evoluția nomenclaturii stradale a Făgărașului Vineri, ian. 21 2022 

Faptul că, de un sfert de veac, n-am mai (prea) avut de-a face cu acest subiect s-a văzut… Dădeam, zilele trecute, un număr de peste 100 de nume de artere ale municipiului de pe Olt… Ieri am realizat un tabel cu „inventarul” tuturor hodonimelor de acest tip, pe perioade (ante 1700, 1701-1918, 1919-1945, 1946-1989, 1990-2021) și, pentru perioada actuală (din 1990 încoace) au ieșit mai puțin de 90. Restul, până la peste 100, se referă, probabil, la numele localității (administrativ, statutul de municipiu, sau cel de oraș, înainte de 1979, reprezintă o denumire, oficială, ca și cele de străzi!), la cele ale cartierelor – mai mult de 10, al coloniei Combinatului Chimic și altele.

Pe de altă parte, pe lângă tendința de dublare a numărului de astfel de nume, de la o perioadă la alta (până în cea comunistă, când, spre finalul intervalului, tendința a devenit una de stagnare), am reușit, în mare măsură, cu ajutorul tabelului menționat, să văd care au fost/sunt corespondențele între vechile nume de străzi și cele actuale. Pentru o mai bună localizare, va fi necesară realizarea unor fonduri de hartă succesive, cu evoluția teritorială a așezării, activitate deja începută. Primul fond de hartă, la nivel de străzi, este chiar cel actual, deja finalizat. Succesiv, pe măsură ce voi „înainta” – înapoi în timp – spre începuturile existenței orașului, din fondul de hartă actual se vor șterge sau/și redesena acele părți de localitate ce nu existau anterior. Fiecare fond de hartă va cuprinde, pe lângă rețeaua stradală, elemente de hidrografie (Oltul și principalii săi afluenți, dar și Lacul Cetății și Iazul Morii), zonele de agrement (apar din a doua parte a secolului al XIX-lea) și, de pe la 1900, calea ferată Sibiu-Brașov (hidrografia, parcurile și calea ferată vor figura, însă, pe un layer separat).

Probabil, periodizarea, atât a evoluției așezării, cât și a nomenclaturii stradale (de când apare ea în documente, surse statistico-onomastice, reprezentări cartografice, etc.), se va referi la: perioada vechii cetăți de pământ (secolele XI-XII), perioada de început a actualei așezări (secolele XIII-XV), perioada apartenenței la Principatul Transilvaniei (secolele XVI-XVII), perioada dependenței de Curtea de la Viena (1701-1918), perioada interbelică, incluzând și a doua conflagrație mondială (1919-1945), perioada comunistă (1946-1989) și perioada actuală (după 1989). Reconstituirea evoluției așezării este destul de sigură, începând cu veacul al XVII-lea, când apar și primele reprezentări cartografice, anterior, mai ales din secolele XVI-XVII, ne putem baza atât pe informațiile din înregistrările statistico-fiscale (urbarii), cât și pe cele din documente, mai problematice fiind reconstituirea vechiului nucleu al târgului, înainte de 1500 și, mai cu seamă, a fortificației inițiale din colțul nord-vestic al localității de azi.

În aceste cazuri, pe lângă informația cu caracter arheologico-istoric, de un real ajutor va fi și… toponimia. Prima fortificație locală se găsea în zona fostei fabrici de cărămidă, aproape de cursul Oltului, punctul respectiv fiind cunoscut, atât din izvoare medievale, cât și din tradiția locală, sub numele de Cetatea Veche sau La Cetate. De asemenea, localizarea limitelor așezării, anterior anului 1500, este semnalată tot de toponimie. Astfel, informațiile medievale vorbesc, spre sud-est, despre o strada Hotarului, în veacul al XVII-lea, dincolo de care, spre sfârșitul secolului a fost ctitorită, de către principele Constantin Brâncoveanu, Biserica Sfântul Nicolae. De asemenea, toponimul Vadkert = grădină de vânătoare, arată că, la est de Cetate, exista un areal nelocuit, probabil împădurit, deoarece numele cartierului apărut acolo (și al Mănăstirii Franciscane, catolice) este, în aceeași vreme, Ciuta. Dacă documentele medievale amintesc de faptul că principele Apaffi a aprobat colonizarea zonei cu populație catolică (germană, dar nu numai) și Ciuta/Vadkert apare ca un cartier (nou) al târgului, în veacul al XVII-lea, rezultă că zona a fost, anterior, nelocuită…

Exemplele ar putea continua, însă, din analiza de până acum, reiese că, exceptând partea nordică, târgul s-a dezvoltat concentric, până după Al Doilea Război Mondial. Înaintarea spre nord a fost oprită, de timpuriu, de prezența Oltului, foarte meandrat în Evul Mediu, comparativ cu situația actuală. Se pare că administrația habsburgică a inițiat lucrări de regularizare a cursului râului, extrem de năbădăios și atunci, dar chiar și mai târziu (de ultima sa inundație, din 1975, îmi amintesc și eu!), deoarece, după cum se vede pe hărțile topografice și/sau planurile orașului, după 1850, cele mai multe meandre au dispărut. În schimb, până după 1970, au dăinuit, secole la rând, atât cursul vechi al Berivoiului, ce traversa, pe la vest, zona centrală a orașului, cât și o derivație antropică a sa, folosită pentru punerea în mișcare a morilor de apă, amplasate în amonte de localitate, spre sud. De fapt, această activitate a dus și la păstrarea celui mai vechi nume de stradă descoperit până acum. Sub numele de Malom utcza = strada Morii, o monografie în limba maghiară, de la 1892, menționează întâia dată, acest toponim, la 1595. Strada amintită există și astăzi, în partea central-sudică a municipiului! Regimul comunist a „scos” Berivoiul pe la vest de oraș (producea și el inundații!), iar pe vechiul loc al derivației sale a apărut o stradă, numită, deloc întâmplător, Iazul Morii, după vechiul nume al cursului de apă.

Dificultățile legate de reconstituirea vechii configurații a așezării sunt amplificate și de faptul că, exceptând Cetatea – ridicată de mai bine de 7 veacuri – în oraș nu există nici o clădire mai veche decât finalul secolului al XVII-lea ori începutul celui următor. Ar intra aici, de fapt, doar câteva edificii: Biserica Sf. Nicolae, Casa Ioan Inocenție Micu Klein (folosită de acesta drept casă parohială, cât a fost episcop greco-catolic de Făgăraș), Mănăstirea Franciscană și Biserica Reformată. Restul clădirilor sunt mai noi, această realitate fiind rezultatul multor invazii, năvăliri (inclusiv ale turcilor), care puteau distruge târgul, neprotejat de nici un zid de apărare. Singură, doar Cetatea dispunea de așa ceva!

Pe de altă parte, colecțiile de documente (mai ales pentru veacurile XIV-XVI) și, după 1600, izvoarele statistico-fiscale (urbarii și conscripții) ne ajută să descifrăm atât gruparea meșteșugarilor și comercianților în diferitele părți ale târgului, cât și coloratura etnică a acestora. Aceasta a păstrat, secole la rând, o mare stabilitate, până în perioada interbelică, inclusiv, lucru remarcat, pe la 1906, și de istoricul Nicolae Iorga. Așa se explică dăinuirea, până după a doua conflagrație mondială, a caracterului multi-etnic și multi-confesional al localității, specific pe care l-am mai „apucat” și eu, în vremea copilăriei, când, frecvent, auzeam, în jurul meu, nu doar românește, ci și vorbe ungurești, săsești sau evreiești… Treptat, evreii au dispărut de tot, sașii – la fel, iar puținii maghiari din urbe au acceptat, lucru curios, singuri, acum câțiva ani, ca secția maghiară de la școala nr. 1 să se desființeze… A „supraviețuit” doar secția germană, de la fosta școală nr. 6 (azi, Colegiul Național „Doamna Stanca”), dar nu pentru sași, ci pentru că așa vor copiii românilor, care se înscriu acolo!…

Ținând cont de bogatul material ce poate fi evidențiat, mă „bate” gândul ca, din toate aceste elemente, să „scot” nu unul, ci chiar două articole. „Muniție” este, din belșug!… Și când te gândești că toată cercetarea, trecută, pe scurt, „în revistă”, mai sus, a „plecat” de la o constatare, fără legătură cu orașul, găsită în lucrarea de licență, în timp de reluasem operațiunea de tehnoredactare a ei… Din nou, „unde dai și unde crapă!” 🙂

Evoluția nomenclaturii stradale a Făgărașului în ultimul secol Duminică, ian. 16 2022 

Ca… preambul la materialul ce urmează a fi „așternut” mai la vale, trebuie precizat faptul că acesta a apărut urmare a unei… diversificări a activității, la temele „în lucru” înainte de Sărbători (de Crăciun și Anul Nou), mai adăugându-se câteva… Între ele, am revenit la activitatea de tehnoredactare a vechii lucrări de licență (e scrisă de mână în original), în ideea unei (viitoare) publicări. Așa că, pe lângă problematica rezolvare a unor actualizări de informații (de pildă, o fi bine să folosesc notele finale de subsol pentru a arăta informații actualizate despre chestiunile abordate, în paralel cu notele infrapaginale, existente în lucrarea inițială?) sau micile corecturi de stil (adăugări/eliminări de virgule, folosirea altor termeni pentru evitarea unor repetiții, etc.), am fost nevoit să actualizez, nici nu mai știu a câta oară, tabelul cu stratificarea istorică a toponimelor din Țara Oltului. Și acesta, de pildă, în lucrarea de disertație (a cărei tehnoredactare va urma după cea a licenței), a fost folosită ca termen de corelație cu structura etnică a populației făgărășene în ultimii mai bine de 150 de ani: la tehnoredactarea disertației să folosesc tabelul cu datele din 1996-1997 (adică, cele originale de atunci) sau pe cel proaspăt actualizat, astăzi? Există, în acest caz, două opțiuni: a) fie să lucrez cu datele actualizate; b) fie să folosesc în text pe cele de acum 25 de ani (exact ca în original), trimițând, tot printr-o notă de final la o anexă în care să explic(itez) datele actuale…

Revenind la chestiunea abordată, pe baza a două surse documentar-onomastice, am realizat câte o listă a numelor de străzi din actualul municipiu Făgăraș, atât pentru perioada interbelică, cât și pentru cea comunistă. Perioada interbelică este reflectată de Anuarul SOCEC al României Mari, apărut în 1925, iar cea comunistă de un anuar cu abonații telefonici, pe regiuni, raioane și localități, din 1959. Aceste două momente pot fi comparate cu situația actuală, atât pe baza documentărilor personale (și ele – cu actualizări), cât și a surselor existente în prezent.

Ambele momente din secolul trecut dau un total modest, ca număr de artere stradale. Anuarul din 1925 are 39, iar cel din 1959 – doar 36. Este de presupus că unele străzi nu au fost menționate în perioada comunistă (probabil, nimeni de pe acele străzi nu avea post telefonic), această constatare bazându-se și pe faptul că respectivele străzi existau, în realitate, în plin comunism (mă pot „servi” și de amintirile din copilărie, putând confirma, începând din 1982, când am realizat prima variantă, proprie, a planului municipiului Făgăraș, că acele străzi existau, cu același nume). În asemenea cazuri este vorba despre artere situate mai spre periferia orașului, deci cu șanse mai mici ca vreun locuitor să-și fi instalat un post telefonic, înainte de 1960. Este de presupus, deci, că nomenclatura stradală din anii ’60 ai secolului trecut se situa în jurul a măcar 40 de străzi. Pentru comparație, municipiul actual are peste 120 de asemenea nume. Faptul e explicabil: până pe la 1960, orașul a avut o creștere demografică lentă, de la mai puțin de 10 mii de locuitori, în perioada interbelică, spre 15-20 de mii în primii ani ai comunismului, spre a-și tripla, practic populația, la aproximativ 45 de mii în 1992. Ținând cont și de debutul, după 1960, al construcției masive de cartiere de blocuri, creșterea, atât demografică (până acum trei decenii), cât și a numărului de nume de străzi, s-a realizat, astfel, în proporții relativ egale…

Fără a intra prea mult în detalii, remarcăm, mai întâi, faptul că aproximativ jumătate din vechile denumiri stradale au supraviețuit (20 de asemenea hodonime). Ele se regăsesc, continuu, de circa un secol. Apoi, dacă unele dintre numirile interbelice fac trimitere la forma monarhică de guvernământ a României de atunci, cele din perioada comunistă omagiază, fie „republica”, fie diferite personUlități devotate regimului „de democrație populară”. Unele au fost schimbate, chiar după 1960, altele – după 1989.

Aceste idei sunt scrise „la cald”… Va urma o sistematizare, după necesara operațiune de prelucrare a datelor. când vom reveni, cu detalii.

P.S. Am „săpat” un pic și am mai găsit ceva informații de dinainte de Unirea din 1918, cu nume de străzi și piețe din perioada administrației austro-ungare… Există informații, incomplete, disparate, chiar și pentru perioade mai vechi, cel puțin din secolul al XVII-lea!…

Povestea unui articol… Marți, ian. 11 2022 

Se întâmplă, celor preocupați de cercetarea științifică, să le ia o vreme pentru a „așterne pe hârtie” sau, mai nou, „pe ecran” (de calculator, laptop, telefon…), un articol, un studiu sau… chiar un volum, legat de o anumită temă de cercetare. Puțin mai devreme, tocmai am aflat că a mai apărut un articol… Chiar dacă autorii nu (prea) povestesc și ce a stat „în spatele” unui material publicat, în acest caz, vom face o excepție, pentru că articolul în cauză chiar are o asemenea… poveste!

Primele preocupări ale subsemnatului, legate de elucidarea, pe cât posibil, mai apropiată de adevăr, a numelui Făgăraș datează din studenție, mai exact din partea sa finală, când, atât în vara anului 1995, cât și în primăvara anului următor, am efectuat documentări la teren, pentru adunarea de date necesare elaborării lucrării de licență. Nu voi detalia concluziile la care am ajuns atunci: ele se regăsesc în articol și, atunci, au fost validate, în primul rând de coordonator, domnul profesor Alexandru Ungureanu. Însă, tot Domnia Sa a fost cel care a „redeschis” discuția, după mai mult de un deceniu, opinând că, cel puțin în cazul formelor antroponimice – identice cu toponimele de acest fel – deci, tot Făgăraș, nu ar fi vorba de echivalentul făgetelor, ci de un sinonim al cărbunarilor/mangalagiilor. Ca reacție, a apărut, imediat, o postare, chiar pe blog, în care, după verificarea documentară, destul de sumară, atunci, admiteam o asemenea posibilitate…

În entuziasmul legat de Centenarul Unirii din 1918, manifestat și prin cercetare intensă, la „cumpăna” anilor 2018 și 2019, am reluat documentările, inclusiv prin accesul la surse vechi – colecții de documente, hărți topografice (austro-ungare, cehoslovace, românești), surse statistico-onomastice (conscripții, catagrafii, registre parohiale), anuare, site-uri Internet… – completând vechea bază de date și, pe baza acestei informații statistice mult îmbogățite, am elaborat un material scris. Acesta a fost completat, actualizat, îmbogățit, împreună cu domnul profesor. Dacă tot lucrasem împreună și anterior, am continuat să o facem. Fiind tot un an al Centenarului – între altele, colegii universitari clujeni aniversau un secol de geografie românească, la Universitatea „Babeș-Bolyai” – am decis să fie prezentat articolul realizat împreună, la o manifestare științifică a colegilor geografi de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. De ce? În 1919, se înființase o Universitate românească nu doar la Cluj, ci și la Cernăuți, care, ca și cea de pe Someșul Mic, a avut, în anii 1919-1940, o catedră universitară de Geografie. Cum Cernăuții și nordul Bucovinei nu mai aparțin, din păcate, României, continuatorii învățământului universitar geografic românesc din Bucovina sunt colegii din Departamentul de Geografie de la Suceava, așa se explică această alegere.

Cum era firesc, după prezentare, urma publicarea. Ea ar fi trebuit să apară imediat, la câteva săptămâni/luni, doar că lucrurile s-au complicat un pic… Pe lângă programul încărcat din a doua parte a anului 2019 (care a inclus și participarea, nu la una, ci chiar la două manifestări științifice organizate de geografii clujeni, una în octombrie, la Cluj, a doua – în decembrie – la Bistrița), a venit, în 2020, pandemia… Mă rog, asta nu a fost chiar atât de grav, doar că, între timp, textul a mai fost actualizat, deoarece s-au făcut completări, cu date noi, au trebuit refăcute unele hărți, apoi de rescris și o parte a textului… În fine, înspre jumătatea anului 2021, articolul a fost dat la publicare, în următorul volum al Lucrărilor Seminarului Geografic „Dimitrie Cantemir”. Este ceva firesc, iar în cazul meu, acest lucru se întâmplă de mai bine de două decenii, ca rezultatele cercetării științifice a geografilor ieșeni, să apară, pe cât posibil, cât mai des, în revista științifică proprie…

Iar, acum, dacă materialul este „proaspăt” apărut, pot să spun și care sunt cele două motive de bucurie ale publicării, într-un număr din 2021, al amintitei publicații geografice ieșene: consider această apariție ca un modest omagiu adus domnului profesor Alexandru Ungureanu, un adevărat mentor, părinte spiritual și coordonatorul a trei lucrări ale subsemnatului – licență, disertație, doctorat – toate, cu subiecte legate de Țara Oltului, cu ocazia apropiatei aniversări a 80 de ani de viață (sărbătoriți vara trecută). De asemenea, este și o marcare, personală, a celor 735 de ani de la prima atestare documentară a orașului natal, aniversați acum fix 10 luni! Cu voia Domnului, o coincidență mai potrivită nici că se putea! Mulțumesc frumos! 🙂

Despre conscripția habsburgică din 1819-1820 Luni, ian. 3 2022 

În preajma Anului Nou am „luat o pauză”, atât de la inventarierea datelor electorale pentru Japonia (încă de dinainte de Crăciun), cât și de la activitatea de definitivare a listei demnitarilor români din ultimele două secole, aleși în diferite adunări legislative… Tot pentru că, după străvechea vorbă „Unde dai și unde crapă”, căutând, în 30 decembrie, informații mai noi legate de recensământul românesc din 1941, am găsit conscripția habsburgică din 1819-1820, ce acoperă o mare parte a vechiului Principat al Transilvaniei, inclusiv o mare parte a Țării Oltului.

Relația mea cu așa-numita Conscriptio Czirákyana e veche de circa un sfert de veac, din vremea în care, mergând în documentare pentru lucrarea de disertație, am găsit, la filialele Târgul Mureș, Sibiu și Brașov, o parte din această înregistrare statistico-fiscală. Atunci, fiind într-o vacanță (înaintea Sfintelor Paști din 1997) și neavând prea multă vreme pentru o documentare detaliată (trebuia să revin, în câteva zile, la Iași, unde începusem, în acel an școlar, activitatea didactică, în învățământul preuniversitar), am consemnat câteva frânturi, notându-mi undeva cota de la filiala sibiană (acolo erau/sunt cele mai consistente informații, în manuscris), urmând să revin ulterior… Din păcate, nu doar că n-am mai revenit, dar am pierdut și foaia cu cota respectivă…

Dar – nu-i așa? – „N-aduce anul ce-aduce ceasul!” și, aproape de Anul Nou, am găsit toată această conscripție, în format electronic! Inițial, crezând că primul film fotografic cuprinde toată conscripția, m-am apucat, cu sârg, de descărcat… Site-ul în cauză, cu tematică genealogico-religioasă, permite descărcarea a cel mult câteva zeci de fișiere odată, apoi pune interdicție de o oră și poți reveni, pentru alte câteva zeci de descărcări… Ținând cont de pauza de Anul Nou (atât înainte, cât și după), am reluat activitatea ieri. Primind, iar, menționata „pauză” de o oră, am continuat să navighez (căutarea pe site e permisă, dacă nu descarci nimic), notându-mi pe unitățile administrative transilvane, câte poze sunt pentru fiecare (fragment de) asemenea unitate administrativă – comitat (megye), scaun (szek), respectiv ținut (videk). Am făcut, apoi, suma. Este vorba de peste 41500 fotografii, din care, aseară, descărcasem cam 1%… În ritmul actual, lucrând zilnic (sper că nu și… silnic! 🙂 ), aș avea nevoie de circa 6 până la 9 luni ca să descarc toate fișierele!… Deci – activitate „cât cuprinde”! 🙂

În această dimineață, înainte de a continua activitatea de descărcare, am continuat documentarea și pot face o scurtă caracterizare a acestei înregistrări statistico-fiscale, realizată acum două secole de administrația imperială vieneză. Astfel, aceasta acoperă doar Transilvania, să-i zicem intracarpatică (fără Partium – adică Maramureș, Crișana, Banat) și nici pe aceasta toată. Sunt consemnate localități din 20 de entități administrative din acea vreme – comitate, scaune, ținuturi – făcând excepție scaunele săsești (nu am găsit date despre orașe ca Brașov, Sibiu, Sighișoara, Mediaș, Bistrița…). Totuși, sunt consemnate (aproape) complet informații despre 2276 de localități ardelene existente atunci (inclusiv despre centre urbane importante atunci, precum Cluj, Târgul Mureș, Deva, Alba Iulia, Turda, Făgăraș și altele). Pentru comparație, în cele 10 județe ce acoperă, în prezent, aproximativ, același areal, există 3395 de localități. Ținând cont, pe de-o parte, de apariția unor așezări noi (nu foarte multe), iar pe de alta – de comasarea unora dintre cele de atunci, circa două treimi din localitățile ardelene apar consemnate în această sursă.

Majoritatea unităților administrative erau comitate: Târnava/Küküllo, Alba de Sus/Felső-Fehér, Alba de Jos/Alsó-Fehér, Turda/Torda, Cluj/Kolozs, Dăbâca/Doboka, Solnocul din Lăuntru/Belső-Szolnok, Solnocul de Mijloc/Közép-Szolnok, Hunedoara/Hunyad, Zărand/Zaránd, Crasna/Kraszna și chiar Trei Scaune/Háromszék (deși, această din urmă entitate rezultase din comasarea a trei scaune secuiești!). Apar, ca scaune (secuiești) Odorhei/Udvarhely, Mureș/Maros, Ciuc-Giurgeu-Casin/Csík-Gyergyó-Kászon și Arieș/Aranyos, iar ca ținuturiChioar/Kővár, Făgăraș/Fogaras și Brașov/Brassó, dar și aproape 30 de sate ce formau posesiunea celor 7 judecători/Hét Bírák Jószága… După cum s-a remarcat, a doua denumire, în fiecare caz, după „/” este cea maghiară, limbă în care a fost realizată conscripția (doar capul de tabel, pentru fiecare foaie, este scris în latină).

Urmare a permanentizării, de secole, a unor relații feudale, unele unități administrative din cele de mai sus erau puternic fragmentate, enclavate. Așa este cazul cu comitatul Alba de Sus, care cuprindea și multe sate din nordul Țării Oltului (de pe dreapta Oltului, dar și de pe stânga, în extremitatea nord-estică a țării făgărășene), de la nord de Brașov, sau unele situate în Secuime, ori scaunul Arieșului, sau posesiunea celor 7 judecători, care includea și unele așezări din Mărginimea Sibiului, dar și din partea vestică și nord-vestică a Țării Oltului.

Pentru cei mai puțin familiarizați cu localizarea geografică a unora dintre entitățile administrative istorice, voi încerca o relativă localizare, prin raportarea atât la județele românești interbelice, cât și la cele actuale. Astfel, comitatul Târnava se suprapunea, aproximativ, peste fostele județe interbelice Târnava Mare și Târnava Mică, ori peste partea estică a județului actual Alba, sudul județului Mureș și nordul județelor Sibiu și Brașov. Comitatul Alba de Jos acoperă, în linii mari, județul interbelic Alba, aparținând (aproape) integral, județului omonim de azi. Comitatul Solnocul din Lăuntru se suprapunea, aproximativ, peste județul Someș interbelic, divizat, din 1968, între actualele județe Cluj, Bistrița-Năsăud, Maramureș și Sălaj, iar Solnocul de Mijloc – peste județul Sălaj interbelic, peste care, parțial, intra și micul comitat Crasna. Comitatul Zărand cuprindea, în mare parte, bazinul Crișului Alb, formând, încă de la fondarea comitatelor Ungariei dualiste (după 1872) nordul județelor (interbelice și actuale) Hunedoara și Arad. Ținutul Chioarului se găsea la sud de Munții Gutâiului, intrând, în perioada interbelică, în județul Satul Mare, iar în prezent – în sud-vestul județului Maramureș (cu tot cu Baia Mare) și nordul Sălajului. Scaunul Mureșului se suprapunea peste partea centrală a fostului județ interbelic omonim și acoperă partea central-estică a județului Mureș de azi. Scaunul Odorheiului acoperă aproximativ fostul județ omonim interbelic, iar azi, în linii mari – partea vestică a județului Harghita, în vreme ce Ciuc-Giurgeu-Casin a devenit, în perioada interbelică, fostul județ Ciuc, iar azi formează partea estică a Harghitei. Comitatul Trei Scaune se suprapune, aproximativ, peste județul interbelic omonim, respectiv, peste actualul județ Covasna. Pentru mai multe precizări, se poate urmări și imaginea de aici, deși aceasta este ceva mai veche (din secolul al XVIII-lea).

Dar ce cuprind zecile de mii de pagini ale acestei surse? Înaintea listei cu capii de familie contribuabili, o descriere a localității, cu cât teren arabil, pășuni, fânețe, păduri, etc se găsesc în cuprinsul ei. Aproximativ, această descriere înseamnă cam jumătate (sau, poate, mai mult de atât) din totalul fișierelor acestei înregistrări statistico-fiscale. Spre comparație, Descrierea localităților conscrise, tot pentru Ardeal, într-o sursă similară (conscripția din 1750), are, în volumul I, publicat la Cluj, acum câțiva ani, peste 1500 de pagini tipărite (în două părți). Referitor la lista contribuabililor, având totalul capilor de familie, prin înmulțirea cu 5, se poate afla populația (aproximativă), măcar pentru așezările prezente în această sursă.

Având, de-a lungul timpului, preocupări legate de Țara Oltului, normal, unul dintre motivele de interes legat de această conscripție are legătură directă cu localitățile acestei zone consemnate în amintita sursă. La prima vedere, am crezut, până aseară, că informațiile cuprind (aproape) toate localitățile făgărășene. E adevărat că unele apar, atât de detaliat, pentru prima dată – mai ales satele de pe Ardeal, cum zic și azi făgărășenii (adică – cele de pe dreapta Oltului), așa cum sunt Crihalma, Hălmeag, Rucăr, Feldioara, Noul Român, Colun, Boița, ori cele de la extremitățile nord-estică – Dopca, Bogata Olteană, Hoghiz, Fântâna – ori vestică – Sebeșul de Sus, Sebeșul de Jos, Porcești/Turnul Roșu. Pe lângă unele așezări de pe Ardeal care, probabil, intrau în componența unor scaune săsești – Ungra, Șona, Glâmboaca, Săcădate, Bradul, ca și unele din localitățile de la sud de Olt – așa cum e cazul Avrigului, ori al Racoviței, lipsește, din ținutul (Țării) Făgărașului, o serie de 8 localități! Este vorba despre Șinca Veche, Bucium, Ohaba, Mărgineni, Sebeș, Vaida-Recea, Lisa, Pojorta. Situația e cu atât mai curioasă, cu cât, pe de-o parte, toate acestea apar în celelalte înregistrări statistico-fiscale mai vechi – urbariile Țării Făgărașului din veacul al XVII-lea și conscripția habsburgică din 1721-22 – și, pe de alta – în conscripția czirakyană sunt incluse majoritatea localităților din vecinătatea acestora (sate ca Șinca Nouă, Perșani, Mândra, Toderița, Hârseni sau Teleki-Recea). În schimb, la ținutul Făgărașului sunt incluse satele Poiana Mărului și Holbav, „alipite” de mai multă vreme aici, dar care nu fac parte din Țara Oltului propriu-zisă…

Dar, cum există, în popor, o vorbă care zice că „Nemulțumitului îi ia Dumnezeu darul!” – să nu mai fim cârcotași… Mai ales că Părăul, satul natal al strămoșilor, este în această sursă importantă, inestimabilă, și, din cât am apucat „să arunc un ochi” se anunță surprize (extrem de) plăcute! 🙂 Deocamdată, însă, trebuie să reiau activitatea de descărcare a miilor de poze ce constituie această înregistrare statistico-fiscală și, pe urmă, cu voia Celui de Sus, să văd câte din informațiile de acolo sunt utile din punct de vedere științific: geografic, istoric, onomastic, etnografic, lingvistic, etc, șamd, șcl!…

P.S. Dacă baza de date administrative pentru „toate timpurile”, la toate nivelele administrative ale spațiului românesc, ar fi fost finalizată, acum ar fi fost simplu de văzut, fie și doar pentru Ardeal, câte sate (actuale) au sau nu „acoperire” în conscripția czirakyană!…

Despre (stră)vechimea unor elemente politico-administrative și legislative românești Joi, dec. 30 2021 

Pe lângă lista cu Eroii Armatei Române, am mai găsit pe Internet – aplicând vechiul „principiu” românesc „Unde dai și unde crapă!” – și multe alte lucruri mai mult decât utile. Totul a plecat de la lămurirea chestiunii dacă un anume boier Donici din adunările legislative moldovenești/românești antebelice (Adunarea Obștească Extraordinară – 1831-1832, Adunarea Obștească – 1832-1848, Adunările ad-hoc – 1849-1852, 1857, Adunarea Electivă – 1858-1866, Adunarea Deputaților – 1866-1918, Comisia Centrală de la Focșani – 1859-1862 și/sau Senatul – 1864-1918) ales în două rânduri este una și aceeași persoană sau nu… Asta înseamnă că, de câteva zile am „făcut o pauză” de la inventarierea datelor electorale regionale din Japonia și am revenit la baza crono-spațială de date cu demnitarii din adunările legislative românești (și pre-românești)…

Am dat, astfel, peste lucrări ce evidențiază faptul că organismul ce avea ȘI rol legislativ în primii ani de administrație țaristă a Basarabiei – Consiliul (Sfatul) Suprem (1816-1828) – a funcționat la începutul secolului de ocupație țaristă, în această adunare intrând mulți boieri moldoveni, rămași după 1812 în ținutul pruto-nistrean… L-am lăsat o vreme (vreo câteva ore) pe moldoveanul Donici (cu rubedenii și în Basarabia) și am mai căutat informații și despre legislativele regionale din Bucovina – Dieta Bucovinei (1861-1918) și/sau cea din Ardeal – Dieta Transilvaniei (ce o continua pe cea dominată de Unio trium nationum – maghiari, secui și sași – a Principatului sub suzeranitate otomană, de dinainte de încorporarea în Imperiul habsburgic – 1699/1711, dar care, în anii de deschidere liberală a Curții de la Viena – 1860-1866 – a avut un scurt interval în care românii au deținut majoritatea mandatelor – în Dieta de la Sibiu, 1863-1865).

„Săpăturile” exploratorii făcute în aceste zile (alaltăieri și ieri) au dat rezultate mulțumitoare, găsind informații bogate, atât despre Consiliul Suprem basarabean – în lucrarea Considerații privind competențele Consiliului Suprem al Basarabiei (28 august 1816-29 februarie 1828), scrisă de Valentin Tomuleț și Angela Baxan – cât și despre Dietele din celelalte regiuni – pentru Bucovina: Partidele politice românești din Bucovina 1862-1914 – de Ioan Cocuz și Societate, politică și cultură în periodicele bucovinene din perioada 1848-1868. Contribuții la istoria presei din Bucovina – teza de doctorat a candidatei Ștefănița-Mihaela Ungureanu, iar pentru Transilvania – lucrarea lui Valeriu Moldovan, Dieta Ardealului din 1863-1864. Studiu istoric-juridic. În plus, legat de Bucovina, există o serie de documente legate de activitatea Dietei ce sunt accesibile online pe site-ul Bibliotecii Naționale a Austriei, unde am mai găsit, de circa un deceniu, o mulțime de alte informații ținând de alegerile legislative din Imperiul vienez, înainte de 1918, ce privesc atât Transilvania și Banatul, cât și Bucovina. Pe de altă parte, ținuturile de la Vest de Carpați beneficiază de informații legate de Dieta ardeleană în literatura de limbă maghiară, publicată atât la Budapesta, cât și la Cluj și accesibilă, în bună măsură, tot online.

Toate bune și frumoase, însă, salvând (și citind) lucrările amintite, în afară de îmbogățirea „bagajului” de informații legat de aceste adunări cu specific regional, nu prea cred că pot adăuga informațiile de acolo (și din alte surse) în baza de date cu demnitarii din adunările legislative. Nu pentru că s-ar „da peste cap” ceea ce a fost deja făcut, ci fiindcă, în perioada apartenenței respectivelor regiuni la Imperiile vecine – Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul – de la începutul secolului al XVIII-lea, până în 1918, la Imperiul habsburgic, austro-ungar, din 1867, Bucovina – la fel, de la sfârșitul aceluiași secol, până în 1918, iar Basarabia – Imperiului țarist, în intervalul 1812-1917 – aceste adunări legislative au funcționat în mod similar cu consiliile regionale ale regiunilor din perioada comunistă a României (inclusiv consiliul popular al Regiunii „autonome” maghiare), din anii 1952-1968, sau cu consiliile (populare) județene existente în România în anii 1864-1940 (în anii 1938-1940 – consilii ținutale) și după 1968, până azi, ori chiar cu adunările legislative ale „republicilor” moldovenești – RASS Moldovenească, în Transnistria, 1924-1940 și/sau RSS Moldovenească, 1940-1941, 1945-1990!…

Un alt motiv ce stă împotriva adăugării la baza de date crono-spațială amintită este faptul că nici una dintre adunările de mai sus n-a avut continuitate până la momentul desprinderii ținuturilor respective de fostele imperii: Adunarea Basarabiei s-a numit Sfatul Țării, în Bucovina nu Dieta a hotărât Unirea, ci Congresul General, iar Transilvania, rămasă fără Dieta sa încă din 1865, prin „uniunea” Ardealului cu Ungaria, a avut Marea Adunare Națională, care, după proclamarea Unirii, a ales Marele Sfat Național Român. Până și fosta RSS Moldovenească și-a redenumit defunctul Soviet Suprem Parlament. Și, dacă tot am ajuns aici, ar putea spune cineva că organul legislativ din perioada sovietică ar trebui luat în calcul. Da și (mai mult) nu: exact ca și „Regiunea autonomă” maghiară, RSS Moldovenească a avut la fel de multă „independență” față de „centru”, iar deputații au fost „aleși” la fel de „democratic”! În plus, cu excepția Dietei transilvane, care, în intervalul 1540-1865, a avut o existență (aproape) neîntreruptă, celelalte adunări, din Bucovina și Basarabia, au fost create „de sus „, de către autoritățile imperiale de ocupație.

Dacă, vreodată, finalizând toate celelalte teme din proiectele deja amintite, voi avea timp, resurse, energie, voi trece și la această treabă… Deocamdată, cu tot regretul, după ce m-am ostenit, cam singur, să pun „pe picioare” evidența (încă nefinalizată) a demnitarilor din adunările la nivel național (inclusiv pentru Principatele Române, anterior Unirii lor), realizez că întocmirea unei evidențe a demnitarilor din structurile legislative regionale (provinciale, ținutale, județene, etc.) ar fi o treabă ce ar necesita să am șapte vieți, nu una și nu știu, nici așa dacă aș duce-o la bun sfârșit!… Și-apoi, nu trebuie să fac eu chiar „totul”, că așa, mă vor acuza urmașii că lor nu le-am lăsat nimic de făcut! Asta, dacă se va decide, vreodată, vreunul dintre ei să se apuce de așa ceva!…

Rămân, ca și până acum, doar acele adunări legislative convocate în vremea în care regiunile amintite (Basarabia, Bucovina, Transilvania) s-au separat de Imperiu (fie el cel țarist sau sovietic, pentru Basarabia, fie cel austro-ungar – în cazul celorlalte regiuni), urmând a se uni cu România sau, în cazul actualei R. Moldova, să rămână (deocamdată) independentă.

Între lucrările de interes, legate de aceste adunări regionale se numără și cea a profesorului Sergiu CorneaOrganizarea administrativă a Basarabiei (1812-1917). Pe lângă informația valoroasă legată de evoluția administrativă a spațiului pruto-nistrean în secolul de ocupație țaristă, lucrarea cuprinde precizări importante legate de vechimea rânduielilor legislative, de drept civil, moștenite din Dreptul roman, așa cum a fost el închegat în Codex Justinianus, de către împăratul (traco-)roman Justinian. Acea Lege a țării, cunoscută și ca obiceiul pământului, sau, în documentele maghiare, sârbești, bizantine, polone, etc, prin sintagma jus valachicus, atestă continuitatea acestor legiferări (scrise, în Imperiul roman/romano-bizantin), dar păstrate, secole la rând, de urmașii traco-dacilor romanizați, din Pind, până-n Galiția și din Burgenland și Istria, până-n Podolia, atât la nord, cât și la sud de Dunăre.

Autorul amintit demonstrează, cu argumente incontestabile că Legea strămoșească a funcționat de secole în spațiul românesc, inclusiv la românii basarabeni, contestând „opiniile” tendențioase, de falsă „superioritate civilizatoare” ale autorilor/guvernanților ruși care, spre a motiva înlocuirea legiuirilor locale ale băștinașilor moldoveni cu cele țariste, invocau, după 1812, „inexistența” unor măsuri legislativ-juridice în ținutul pruto-nistrean. Sergiu Cornea reușește să îmbine, astfel, argumentul politico-administrativ – al existenței, din antichitatea traco-dacă și traco-daco-romană, a instituțiilor ce împărțeau dreptatea, de la jude și Sfatul bătrânilor, la județ și domn – cu cel legislativ-juridic, conferit de aplicarea, continuă, a Legii strămoșești, de către reprezentanții acestor instituții, de la nivel local (de către obștea țărănească), până la nivel central (Curtea domnească)!

Și, uite-așa, la argumentele aduse în favoarea romanizării prin creștinare a traco-dacilor – în secolele IV-VI – de natură religioasă, lingvistică, arheologică, folclorică – se adaugă și cel legislativ-juridic!… Atât ierarhia politico-administrativă de origine traco-dacică – atestată de moș și de Sfatul bătrânilor – cât și cea intrată în uz după romanizare (prin creștinare) – dovedită de Jude, județ, domn, cât și aplicarea unor măsuri juridice, de drept civil, au legătură cu acest proces de preluare a limbii latine, de către urmașii lui Spartacus, Burebista și/sau Decebal. Și, dacă ne uităm la prevederile din corpusul de legi editat în timpul lui Justinian, numit Codul lui Justinian, vom vedea că această Lege strămoșească reglementează inclusiv relația vieții civile cu Dumnezeu. Așa se explică și sensul lui lege (preluat din latină, din lex/legis), de credință creștină, de confesiune căruia îi aparține un individ sau o comunitate, dar și măsurile, excesive, exagerate, dar, la acea vreme (secolul al VI-lea), în bună măsură, justificate, atât față de evrei, cât și față de necreștini (păgâni).

Argumentul legislativ-juridic confirmă ceea ce, independent și/sau împreună, ne spun și argumentele arheologic, religios, lingvistic, folcloric: creștinarea, prin romanizare sau romanizarea prin creștinare a strămoșilor noștri traco-daci, în secolele IV-VI! Traco-romanul Constantin cel Mare i-a convins, mai întâi, pe marii preoți ai lui Zamolxe (undeva prin anii 313-318) să devină preoți creștini, iar, prin ei, s-a creștinat (aproape) tot poporul traco-dac, de pe ambele maluri ale Dunării. Două secole mai târziu, un alt traco-roman, Justinian a adunat într-un Codex toată învățătura dreptului greco-roman, preluată, și ea, de strămoșii noștri, sub numele de Legea strămoșească, obiceiul pământului sau, pentru străinii din jurul nostru – jus valachicus = Legea românească! Materialul de față trebuie adăugat la cel legat de fundamentele străvechi ale Educației în spațiul românesc! Morala creștină, bunul-simț, buna-credință și multe altele, își găsesc „izvorul” tocmai în aceste reglementări juridice!

Ca să… rămânem tot sub „zodia” lui „Unde dai și unde crapă!”, tot niște venetici (ocupanți) de la Răsărit, ne-au „pricopsit” (fără voia și acordul poporului român) acum mai bine de șapte decenii cu „republica populară”, după ce „l-au abdicat” (sub șantaj) pe Regele Mihai, fix în ziua în care se aniversau 25 de ani de la proclamarea URSS (30 decembrie 1992)! Și, deși aceeași „măreață Uniune Sovietică”, „decedată” acum 3 decenii (la 25 Decembrie 1991) a dispărut, există, încă, în România, o mulțime de „cozi de topor”, indivizi fără de lege (precum cei care suspendă magistrați doar fiindcă aplică legea!), care se uită, și azi, după „lucoarea de la Răsărit!”… Doamne, ferește!…

Despre proiectele de cercetare științifică Luni, dec. 20 2021 

Fiindcă ne apropiem de sfârșitul încă unui an, dar și pentru că s-au „adunat” zeci de ani de activitate în acest domeniu, extrem de vast, al Geografiei, vom vorbi despre proiectele de cercetare științifică inițiate.de subsemnatul. Mi se pare un moment potrivit, deoarece, anul acesta am aniversat, în toamnă, 30 de ani de la începutul studenției geografice, 25 de ani (în vară) de la terminarea facultății și de la începuturile activității de cadru didactic în învățământul geografic ieșean, au trecut, la începutul anului, 20 de ani de când fac parte din rândurile colectivului didactic al Alma Mater Jassyenssis și, la jumătatea anului, 15 ani de la confirmarea titlului de Doctor în Geografie. Sunt doar câteva repere cronologice, nici ele toate, dar, fie și doar acestea, sunt, cred(em), suficiente pentru un asemenea bilanț (desigur, provizoriu!)…

Fără a considera că ele au apărut recent (titulatura lor are aproape un deceniu), de aceste direcții de cercetare (să le spunem astfel) m-am ocupat de foarte multă vreme… Nu exclusiv, deoarece, prin natura activității lor, geografii relaționează, profesional, științific, cu o mulțime de specialiști din domenii conexe, mai mult sau mai puțin înrudite… Însă, în esență, este vorba de 3 mari direcții, legat de care, pe viitor, se vor axa, dacă nu în întregime, în orice caz, în cea mai mare parte, energia, experiența și competența profesional-științifică acumulată anterior.

Primul proiect, nu neapărat în ordinea importanței, ci pentru că trebuia să fie unul primul 🙂 este legat de Crearea bazei de date antroponimice și toponimice în spațiul românesc/Creation of the Anthroponymic and Toponymic Database in the Romanian Space. L-am amintit primul și pentru că, așa cum vom vedea, pe baza inventarierii și grupării elementelor onomastice, se pot reconstitui, măcar în parte, particularități ale activităților ce sunt evidențiate de celelalte două proiecte. Preocupările în această direcție au peste un sfert de veac vechime, începând cu elaborarea și susținerea lucrării de licență (1996) – Reflectarea realităților geografice în toponimia Țării Făgărașului și de disertație (1997) – Corelații între structura etnică a populației și stratificarea istorică a toponimiei Țării Făgărașului. Acestea, dar și teza de doctorat – Țara Oltului – studiu de geografie istorică cu privire specială asupra relațiilor cu toponimia, elaborată începând cu anul 1999, susținută în 2005 și publicată doi ani mai târziu – au fost elaborate sub coordonarea domnului profesor Alexandru Ungureanu, membru corespondent al Academiei, un OM de la care am avut (și cred că mai am încă!) de învățat, nu doar în plan profesional-științific. Împreună am elaborat și publicat cursul de Toponomastică (2006).

Cum, încă din vremea documentărilor pentru lucrarea de licență (1995-1996) și disertație (1997), bazându-mă, de la început, pe metoda de lucru a geografului Ion Conea (care, mergând pe teren ca să stea de vorbă cu înțelepții satelor românești, recenza nu doar toponimele, ci și antroponimele), am adunat, o bază de date importantă, încă de atunci, îmbogățită serios și cu prilejul documentărilor de teren pentru doctorat (din anii 2001-2005), aceasta a permis declanșarea activităților de realizare a Tezaurului antroponimic al Țării Oltului. Poate că a fost un noroc faptul că, dacă pentru perioada actuală, documentarea personală și accesul, în format electronic la multe date au creat un volum de date însemnat, pentru epocile mai vechi (până în perioada comunistă, inclusiv) există, publicate, o serie de lucrări ce acoperă aproape 4 secole de informație antroponimică, la nivel de localitate. Tezaurul amintit e „în lucru”, în continuare, dar experiența în realizarea lui m-a făcut să extind cercetările, nu doar la nivelul întregului spațiu românesc, ci chiar la cel al spațiului carpato-balcanic și, pe anumite direcții – antroponimele și toponimele legate de păstorit, cele derivate din nume creștine vechi și altele – chiar la nivelul spațiului romanic (european și nu numai). Așa că materialul onomastic adunat, pe care a trebuit, „din mers” să „învăț” și prin ce metode să-l inventariez, să-l prelucrez, să-l cartografiez și să-l interpretez, a servit ca „bază”, ca „temelie” pentru un alt curs, cel de Antroponomastică geografică, apărut, ca și cel de Geografie istorică, în 2019.

Foarte multe din informațiile onomastice au servit și servesc ca „temelie” și pentru evidențierea unor aspecte legate de al doilea proiect – Particularități de geografie electorală din epoca contemporană la nivel mondial, european și românesc/Peculiarities of Electoral Geography in the Contemporary Epoch at the World, European and Romanian level. Primele preocupări, cu rezultate în publicarea unor materiale științifice, datează de vreo două decenii (2002-2003), dar adevărata „piesă de rezistență” a cercetărilor electoral-geografice rămâne cursul de Geografie electorală, apărut în 2013. Acesta chiar a fost structurat pe trei paliere – mondial, european și românesc – ultimul fiind și cel mai consistent fiindcă, preocupat fiind să înțeleg, cât de cât, Lumea în care trăim, am știut, întotdeauna că, înaintea „paltonului” mondial și a „sacoului” european, îmi e mai „aproape” de corp „cămașa” românească!…

Tocmai de aceea, documentarea și inventarierea a (aproape) tot ce este legat de fenomenul politico-electoral românesc din ultimele două secole a fost prioritară și, recent, am definitivat atât documentarea legată de alegerile senatoriale românești (finalizată anul trecut), cât și cea ținând de alegerile locale (cu un articol legat de cele antebelice, publicat acum câteva săptămâni). Anterior, în cinstea Centenarului Școlii Geografice Universitare Clujene Românești (2019), am definitivat baza de date, la nivel de județe și provincii istorice, legată de alegerile parlamentare din ultimele două secole. Urmează completarea bazei de date legate de alegerile locale, cele prezidențiale și referendumurile din al doilea stat român(ofon), Republica Moldova.

În paralel, după cum s-a putut constata, este inventariat materialul electoral, la nivel regional, atât pentru țările europene, cât și pentru mai multe state de pe alte continente cu cel puțin un secol de activitate electorală democratică (aproape) neîntreruptă (Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, India). De asemenea, este „în lucru” o bază mondială de date, la nivel de țări, legată de alegerile legislative din ultimele două secole, ajunsă cam la 35-40% din total… Cam la același nivel eram, deja, cu niște ani în urmă (2015), dar, în timpul unei conferințe la Londra, hardul laptopului pe care aveam datele a „crăpat” și o parte din datele de pe el s-au pierdut (inclusiv cele din baza mondială amintită!), astfel încât, în ultimii doi ani, am reluat munca „de la zero”!… Asta e, se mai întâmplă și din astea!…

N-am uitat nici de alegerile europarlamentare, pentru care documentarea a început de timpuriu, chiar de dinaintea aderării României la UE (2006). După ce, inițial, actualizarea datelor s-a limitat la nivel național (pe țările membre), din 2008-2009 am început activitatea de documentare la nivel NUTS 2 (regional), cu rezultate interesante. Pe de altă parte, documentarea s-a „adâncit” înainte de secolul al XIX-lea, astfel încât, atât pe baze epigrafice și documentare, cât și pe cele… onomastice, dispunem de informații, la nivelul spațiului românesc, dar și al celui european (și chiar mondial!), legate de modul cum erau desemnați membrii elitelor (adunări locale, regionale și sau naționale, juzi, cneji, voievozi, principi…) în Antichitate și în Evul Mediu. Așa a fost nevoie de corelarea informației politico-electorale cu cea onomastică, putând exemplifica cu nume ca Jude, Bătrân, Moș, Județ, Duca, Domn și altele… Asemenea exemple apar, deja, atât în cursul de Geografie istorică, cât și în cel de Geografie electorală. Pe de altă parte, am definitivat o bază de date (aproape) completă, cu demnitarii ce au făcut parte din adunările legislative din spațiul carpato-balcanic, începând de acum trei milenii, iar după 1300, doar din spațiul românesc. Este în lucru (cu circa 35% finalizat) prelucrarea datelor legate de parlamentarii (deputați și senatori) din adunările legislative românești din ultimele două secole, care va întregi această evidență a demnitarilor, până în zilele noastre.

Am ajuns la al treilea proiect – care pare cel mai de pe urmă: Particularități ale activităților turistice la nivel mondial, european și românesc/Peculiarities of  the Touristic Activities at the World, European and Romanian level. Totuși acesta are cea mai veche ilustrare în materiale științifice prezentate (1993-1994) și publicate (1995), dintre toate direcțiile de cercetare menționate. Am „debutat” cu două materiale, unul colectiv (1994), publicat de echipa româno-franceză participantă la activitatea de practică geografică mixtă (în care apar elemente legate de turism în aria Masivului Ceahlău și a Lacului Bicaz) și un altul, publicat individual – Fondul cultural-turistic al municipiului Făgăraș, prezentat la o sesiune de comunicări a cercurilor științifice studențești (1994) și publicat, în anul următor, în Revista Asociației Tinerilor Geografi din România (ATGER), Geea, nr.1.

Legat de inventarierea, cartarea și sprijinirea activităților turistice sunt de amintit Tabăra etnografică de la Lisa (august 1994), la care au participat studenți din centrele universitare București, Oradea și Iași, Campusul Internațional de Patrimoniu – Solca (iulie 1995), o serie de tabere școlare tematice, la Ciric și Muncel (1997-1999), activitatea de colaborare cu Administrația Parcului Forestier Vânători-Neamț (2001-2002), proiectele de promovare turistică a Țării Oltului (2001-2004) sau legate de realizarea Muzeului Rezistenței Anticomuniste din Țara Făgărașului (2003-2009) și altele. Experiența în domeniu s-a consolidat, la începuturile activității didactice (1996-1999), prin chestionare turistice aplicate elevilor din municipiul și județul Iași (cum datele au fost adunate și centralizate pe hârtie, iar foile respective s-au… rătăcit, am mai pierdut un material statistic important)… Pe de altă parte, în timpul practicilor studențești, la Tulnici sau/și în Masivul Rarău, am coordonat echipe de studenți care au aplicat chestionare turiștilor aflați în zonă. De ani buni (începând din 2006) se află „în lucru” o bază de date turistice, la nivel de localități, pentru spațiul românesc. O parte a fost definitivată, fiind prezentate materiale științifice la Vaslui (2006), legate de patrimoniul turistic, natural și antropic, sau Bistrița (2019), ce evidențiază evoluția activităților turistice în spațiul românesc în ultimele două milenii. În acest ultim caz, am făcut apel, din nou, la… onomastică, deoarece toponime ca Germisara/Therme Dodonae, Ad Aquas Herculi Sacras, Aquae, Borsec, Borviz, Nedeia, Fața lu’ Arminden și altele se referă la activități turistice din trecut, iar antroponimul Hagi, atestat, la noi, prima dată, la Târgul Ocna (1772) se referă la pelerinaje religioase, adică – la activități turistice! Anterior, în 2017, a fost prezentat un material despre toponimele de forma Braniște, care evidențiază cele mai vechi arii protejate din spațiul românesc, făcut public, sub forma unui articol, în anul următor.

Dacă anul trecut am reușit finalizarea activității de inventariere a unităților de cazare turistică, la nivel de localități, pentru teritoriul actual al României, după 1989, continuă, pe de-o parte, operațiunea de prelucrare a datelor legate de fluxurile turistice, pentru același teritoriu și aceeași perioadă, dar și, pe de alta, extinderea bazei de date atât pentru perioadele mai vechi (începând de la Unirea Principatelor, până în perioada comunistă – pentru care există date statistice), cât și pentru regiunile din spațiul românesc aflate, azi, în afara hotarelor României (Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herței, Transnistria, Cadrilater, vestul Crișanei).

Toate aceste activități au nevoie, însă, pentru comparabilitatea datelor pe perioade diferite, dar și pentru a ști exact, pentru epocile mai vechi, unde încadrăm datele respective, de realizarea bazei de date administrative la nivelul spațiului românesc – o operațiune extrem de complexă, migăloasă, cronofagă, încă „în lucru”! Aceasta ar trebui finalizată prima: am, deja, experiența unei asemenea baze de date administrative a-temporale, pentru localitățile Țării Oltului, realizată în anii 2001-2005 și actualizată ulterior, iar din 2014-2015 am pus la punct o serie de precizări metodologice, deja publicate. Similar, forțat de inventarierea unor elemente onomastice, istorico-geografice, politico-electorale, turistice și/sau cultural-etnografice, am pus la punct atât fișiere Microsoft Excel cu coduri, cât și fonduri de hartă… a-temporale, la nivel județean și regional, pentru spațiul românesc și, la nivel regional, pentru spațiul carpato-balcanic. Se lucrează la crearea unui fond de hartă, la nivel comunal (pe comunele actuale, arondate județelor interbelice) pentru spațiul românesc. Deja fondul comunal există (mai sunt de adăugat comunele din nordul Maramureșului, activitate aflată în desfășurare), însă mai trebuie desenate și codate, unitățile de nivel județean (județele interbelice) și regional (provinciile istorice românești). De asemenea, după ce, inițial, pentru reprezentarea realităților politico-electorale pentru ultimele (mai bine de) două secole, desenasem fonduri de hartă cu statele Lumii pentru fiecare moment analizat, văzând că mari specialiști, de pildă, în istorie economică, precum Angus Maddison, lucrează, din Antichitate spre zilele noastre, tot cu un fond de hartă a-temporal, pe decupajul actual al statelor Lumii, am completat și actualizat și un asemenea fond, utilizat în diferite analize cu caracter geografic.

Pentru înțelegerea acestor particularități geografice, dar și a altora, s-au realizat sute, poate mii, de analize multivariate fie prin clasificare ierarhică ascendentă, fie prin analiză în componente principale. Pentru aceasta a fost nevoie de crearea unor baze de date, standardizate, cu diferiți indicatori sociali, demografici, economici, culturali, turistici și chiar… sportivi (așa cum a fost cartografierea activității echipelor din prima ligă de fotbal românească, pentru anii 1909-2011), pentru diferite epoci (din Antichitate, până în zilele noastre) și la diferite scări geografice (de la nivel mondial, pe țări, la cel regional, pe Europa sau America de Nord Anglo-Saxonă, ori la nivelul spațiului carpato-balcanic, până la nivelul județean sau comunal, pentru spațiul românesc, or la cel comunal și/sau local, pentru anumite părți ale acestuia).

Și această activitate este în curs de completare (probabil, pe lângă adăugarea de noi indicatori/variabile pentru spațiul românesc, la diferite nivele – regional, județean, comunal…, va urma crearea unor asemenea indicatori și pentru Australia și Noua Zeelandă, Japonia sau India, precum și completarea celor existenți, la nivel regional, pentru Europa – pentru perioada de dinainte de 1990, ori pentru Imperiul roman, pe provincii, pentru intervalul 250/300-600 d. Hr.). Încă e „în studiu” pentru ce state și la ce nivel să analizez asemenea indicatori și pentru Evul Mediu (probabil, voi opta, pentru anii 601-1000, pentru state precum Imperiul bizantin și Imperiul franc/carolingian, iar, după anul 1000 – pentru state ca Regatul Angliei, Regatul Franței, Sfântul Imperiu Roman de Neam German, Regatul Poloniei, țările nordice – Suedia, Danemarca…). După inventarierea datelor, va urma, firește, și realizarea fondurilor cartografice…

Între indicatorii demografici, sociali, economici și/sau culturali, menționăm elementele componente ale indicelui de prosperitate mondială, elaborat, de 15 ani, de Legatum Institute, cele ale Compasului Cultural, elaborat de Geert Hofstede et co., indicele calității vieții, realizat de revista International Living, ori date elaborate de World Values Survey și European Values Survey. Astfel, se constată că, dacă (aproape) absența capitalului social (adică a cooperării între locuitorii spațiului românesc actual) este surprinsă, documentar, de la Homer și Herodot (pentru traco-daci), iar proverbele românești confirmă această idee, de secole – prin formulări ca Fă-te frate cu dracul, până treci lacul (puntea); Capul plecat sabia nu-l taie; Zi ca el și fă ca tine! și altele -, fiind amintite și de lucrări recunoscute, precum Psihologia poporului român, atât cea a lui Constantin Rădulescu-Motru, cât și cea, mai recentă, a lui Daniel David, variabile precum ecartul puterii (Geert Hofstede) sau capitalul social (Legatum Institute), confirmă, statistic și spațial, lipsa de coeziune a conaționalilor noștri.

Complexitatea cercetărilor geografice și… dificultatea de a încadra un studiu într-un proiect sau altul sunt evidente, adesea. De exemplu, unde intră tradițiile de Ignat, sărbătoare marcată astăzi, cu caracteristici atât etno-folclorice, cât și istorico-geografice sau cultural-turistice? Este element legat (numai) de onomastică (prin semnificația numelui Ignat) sau are ȘI valențe turistice? Sau, și mai… complicat: unde intră un nume precum Turnul Sfatului (păstrat de o instituție de presă din Sibiu) sau, mai ales, Piața Sfatului (binecunoscut loc central al Brașovului)? În cazul toponimului brașovean avem de-a face atât cu elemente onomastice și de geografie istorică (toponimul marchează locul unde, din Evul Mediu, se țineau ședințele Sfatului orășenesc, „strămoșul” Consiliului Local de azi!), cât și politico-electorale (Sfatul orășenesc era ales de cetățenii brașoveni cu drept de vot!) și… turistice (fosta Casă a Sfatului din Piața Sfatului este, azi, muzeu!)!…

Am menționat mai devreme evidențierea faptului că toponimele de forma Braniște se referă la primele arii protejate din spațiul românesc, datând din epoca medievală… Tot aici, la „bunuri câștigate” aș adăuga și materialele ce evidențiază faptul că vechiul Kogaionon al dacilor a fost Ceahlăul, transformarea numelui de trib al carpilor, în patronimul Carp, purtat, cu o frecvență deosebită, continuu, de secole, de mii de moldoveni, basarabeni și transnistreni, întemeierea Pojorâtei bucovinene de către originari din Pojorta Țării Oltului (material realizat în colaborare), evidențierea migrațiilor intraregionale cu caracter istoric între provinciile românești cu ajutorul onomasticii (reliefată de nume ca Moldovan, Ardelean, Ungurean, Muntean și altele), particularitățile păstoritului românesc relevate cu ajutorul onomasticii, distribuția crono-spațială a vechilor nume creștine românești, care este unul din cele mai importante argumente în favoarea romanizării prin creștinare a traco-dacilor, păstrarea, din traco-dacicul -isc/-isk a sufixului românesc -escu (pentru antroponime)/-ești (pentru toponime), evidențiată, din secolul trecut, de lingviștii Alexandru Graur și Iorgu Iordan, dar întărită, confirmată (crono-)spațial de distribuția, pe hărți, a numelor ce folosesc aceste sufixe, determinarea perioadelor politico-electorale din spațiul românesc pentru ultimele două secole și multe altele… Între noutățile cu caracter profesional-didactic ce au urmat transpunerii în materiale de curs și/sau seminar pentru studenți/masteranzi, menționez introducerea ca disciplină (facultativă) a Geografiei electorale, dar și apariția unui curs, complet nou, de Antroponomastică geografică, subliniind rolul și locul geografilor în acest domeniu.

Trimiterile (auto)bibliografice nu s-au dorit exhaustive, ci, mai degrabă, selective, cu caracter de exemplificare. Pentru mai multe detalii, fie se poate intra pe acest site, cu caracter științific, unde apar și proiectele prezentate, fie se poate accesa acest link. De-altfel, pe de altă parte, multe dintre aceste preocupări profesional-științifice s-au regăsit, ca teme, și între postările aduse pe Poianetu’ lui Iocan.

Nu în ultimul rând, voi continua, așa cum am amintit de la începutul acestui text, să-mi consacru energia, priceperea și eforturile acestor proiecte, indiferent dacă instituțiile ce finanțează proiecte de cercetare (din țară sau ale UE) vor binevoi să susțină asemenea proiecte. În legătură cu instituțiile românești m-am lămurit: e concludent faptul că, deși fie nu s-au organizat competiții (că n-au fost fonduri!), fie s-au organizat, dar am fost discriminat, în ultimii 12 ani am putut participa doar de 3 ori (2008, 2014, 2020), fiind eliminat pe criterii mai mult decât discutabile (proiecte pentru „tineri doctoranzi” până la 30 de ani, iar eu aveam 32, sau pentru cei cu cel mult 10 ani de la susținerea tezei de doctorat, în vreme ce au aveam, la acel moment, vreo 12-13 și altele)! Am și un exemplu concret: anul trecut, deși proiectul depus era încadrat la Științe Umaniste, am fost exclus, deoarece, după criteriile Comisiei de Științele Vieții și Pământului, unde am fost „încadrat”, ca director de proiect, nu corespundeam! Păi ce fel de încadrare e aceasta – a proiectului la o comisie și a directorului la alta??? Iar, în ceea ce privește ERC (European Research Council), sunt niște săptămâni de când, la o informare a lor despre „noi competiții” am răspuns, întrebându-i dacă finanțează proiecte de genul celor de care mă ocup! Urmarea – nici un răspuns, până acum! Spune și această „tăcere” multe! Probabil, ceea ce cercetez eu nu este pe „agenda” lor!… Sau chiar deranjează!…

De ce asemenea preocupări? M-a uimit – și deranjat, chiar, recunosc! – atât… fereala în a aborda astfel de teme, în spațiul românesc, cât, mai ales, reacțiile situate la două extreme… Unii, ori au considerat asemenea abordări ca fiind prea „naționaliste”, „învechite”, „de modă veche”, într-un cuvânt, „perimate”, „depășite”, ceilalți, „la polul opus”, au căutat să scoată în evidență, exaltat, cu exagerări protocroniste, „excepționalismul” românesc! Am detestat ambele abordări, așa cum este străină de mine și de preocupările și concepțiile mele despre Lume și viață, atitudinea extremistă! Întotdeauna am considerat că abordarea echilibrată, cumpănită, argumentată, cât mai obiectivă posibil, în orice domeniu, este cea mai indicată! Românii, ca urmași ai traco-dacilor, romanizați prin creștinare, în primele secole după Chiristos, nu sunt nici mai „proști”, dar nici mai „breji” ca alții, având și calități, dar și defecte! Primele trebuie evidențiate, scoase în „prim-plan”, cu dovezi, celelalte – arătate și în alte studii, de la Homer și Herodot, sau Dio Cassius, până la datele publicate și analizate de Legatum Institute, echipa coordonată de Geert Hofstede, sau, la noi, de specialiști precum Constantin Rădulescu-Motru ori Daniel David – după ce le cunoaștem și le așteptăm, să încercăm, măcar să le diminuăm influența!… „Nu există pădure fără uscături!” – spune un vechi proverb românesc, iar în activitatea de cercetare, de decenii, m-am convins de adevărul acestei zicale, de nenumărate ori!… Căutând să înțelegem Lumea în care trăim și, în primul rând, cea românească, vom ști ce decizii sunt mai potrivite de luat și aplicat sau, în cazul în care nu se poate face nimic, măcar vom ști „de ce să ne ferim”, în deplină cunoștință de cauză!

P.S. În cadrul activităților legate de inventarierea realităților politico-electorale, acum circa un deceniu (2011-2012), când eram, încă, nu doar euro-entuziast, ci chiar mondo-entuziast, imaginasem un sistem de creare, alături de Adunarea Generală a ONU (care reprezintă, printr-un delegat, statele independente ale Lumii, membre ale organizației – practic toate, cu excepția Vaticanului, care are, totuși, statut de observator) a unei Adunări Parlamentare mondiale, un fel de mondo-parlament, care să reprezinte cetățenii și care (după modelul Parlamentului European), după un interval în care ar fi fost desemnat de legislativele naționale (proporțional cu ponderea principalelor forțe politice din Parlamentele naționale), să urmeze a fi ales de cetățenii statelor membre ale organizației mondiale… Materialul, prezentat, inițial, la un Simpozion de Sisteme Informaționale Geografice, a și fost inclus în partea de geografie electorală mondială a cursului de Geografie electorală. Între timp, însă, am renunțat la această idee, deoarece am constatat că nu s-au mondializat onestitatea, caracterul, bunul-simț, buna-credință, verticalitatea, ci fățărnicia, corupția, minciuna, politețea ipocrită, manipularea…

Pe de altă parte, deși, de pe la începuturile Poianetului, stau, între paginile sale din stânga-sus, cele legate de originea miniștrilor și prim-miniștrilor României (în serialul cu titlul „Un fel de geografie electorală”, elaborat cu prilejul a 150 de ani de la Unirea Principatelor), chiar dacă actualizarea acestei baze de date a continuat și s-a extins și la demnitarii care au avut sarcini ministeriale nu doar în R. Moldova, ci chiar în executivele din vremea Regulamentului Organic (1831-1853) sau în cele ale ținuturilor care au hotărât, în 1918, Unirea cu România – Consiliul Directorilor de la Chișinău, Consiliul Secretarilor de Stat de la Cernăuți și Consiliul Dirigent de la Sibiu/Cluj (1917-1919) – și chiar în „guvernele” fostelor RASS Moldovenească și RSS Moldovenească (1924-1990), mă „străduiesc” să mă conving a trece la cartografierea acestor date. De ce? Păi, cum să-ți vină, în zilele noastre, să „evidențiezi” așa-zise „guverne” pline de analfabeți, agramați, corupți și/sau plagiatori??? Nu sunt dintre cei obișnuiți „a întoarce capul în altă parte”, spre a nu vedea ce se întâmplă în realitate!… Și aceasta se întâmplă deoarece, contrar unor „opinii” avansate de anumiți adepți ai limbajului politicos-ipocrit, ai political correctness – noua „limbă de lemn” a societății p(r)ost-moderne, am ferma convingere, cred, că noi, dascălii, nu suntem doar simpli „transmițători” de cunoștințe, ci, în primul rând, FORMATORI DE CARACTERE, DE MODELE PENTRU SOCIETATE, DE OAMENI DE OMENIE!

Până la urmă, după ce-am cumpănit cum e mai bine, am decis să continuu actualizarea amintitelor materiale cartografice (dar și a altora, având un „substrat” similar din punctul de vedere al verticalității preopinenților), însă cu evidențierea lacunelor de moralitate ale acestora. Știința și cercetarea științifică trebuie să servească nu doar cunoașterii și înțelegerii Lumii în care trăim, ci, în primul rând, Adevărului! Nu putem să (ne facem că) nu vedem legătura între sărăcie, subdezvoltare, absența infrastructurii din zone întinse ale României, ori depopularea lor masivă și ipocrizia, manipularea, neseriozitatea și minciunile așa-zisei „elite politice” autohtone! La clivajele avansate, de ani buni, de Lipset și Rokkan, trebuie adăugat și cel, real, dintre onestitate și minciună, sau cel dintre corectitudine și hoție, aceste noi „clivaje”, poate printre cele mai vizibile azi, fiind extrem de trans-partinice! Toate aceste idei confirmă acea afirmație, de acum mai bine de un secol, a lui Titu Maiorescu: „Nu de inteligență duce românul lipsă, ci de caracter!”… Din păcate, astăzi, acest fenomen este extrem de vizibil nu doar la nivel național, ci și pe plan internațional, inclusiv în țările (încă) democratice!… Și nu pot înțelege cum de nu este mai mult decât evident, măcar la nivel academic, că nu poți avea progres, dezvoltare, prosperitate, cu minciună, manipulare, demagogie, corupție și hoție!!! Sau nu pricep de ce să nu meargă, la nivel internațional – în primul rând, în Uniunea Europeană (se împlinesc, peste puține zile, 15 ani de la aderarea României la această entitate supranațională!) – libertățile și drepturile fundamentale ale cetățenilor, împreună (nu în contradictoriu!) cu moștenirea iudeo-creștină, cu bunul-simț, buna-credință, onestitatea, caracterul, verticalitatea???

Tocmai de aceea, deși nu era în intenția mea (fiindcă nu-mi place să creadă lumea „că mi-au murit lăudătorii”), am adus acest material „la vedere”, ca reacție la o Lume, nu doar în curs de tembelizare, de tâmpire, ci pre(a)ocupată doar de false „agende”, de aspecte materiale, de satisfacerea propriilor interese, pentru atingerea cărora nu se dă în lături nici de la „a călca pe cadavre”… Mai mult, este și un răspuns la tentativele, ipocrite, ascunse, lașe, de a „șterge cu buretele” nu doar activitatea profesional-științifică, ci „motorul” care a stat la „baza” ei – dragostea, pasiunea pentru Geografie, veche de decenii, născută din copilărie! Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în curând, se împlinesc 32 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, la care au fost oameni, concetățeni de-ai noștri, care nu s-au mai întors niciodată acasă, plecând să strige „Vom muri și vom fi liberi!” sau „În Decembrie ne-am luat rația de Libertate!” Din aceste motive, rămâne valabil un „principiu”, personal, urmărit toată viața (prima dată s-a conturat în adolescență, în perioada de licean, prin 1984-1985, fiind exprimat în forma de mai jos în timpul studenției, acum circa 30 de ani), ca „definiție” a democrației și libertății: Democrație și libertate înseamnă să-ți urmărești interesul personal, dar având în vedere, întotdeauna, să nu calci în picioare interesele celorlalți!

Despre alegerile legislative japoneze Duminică, dec. 19 2021 

Deși mai este de lucru – reușind, până acum, să inventariez informațiile pentru mandatele parlamentare pentru anii 1890-1993 și, respectiv, pentru o parte din voturile cetățenilor, pentru intervalul 1996-2021 – putem schița câteva trăsături ale „peisajului” electoral japonez pentru cei 130 de ani de viață parlamentară (1890-2021).

În primul rând, Japonia este printre puținele state asiatice (dacă nu singurul!) care a avut o viață politică bazată pe desemnarea prin vot a legislativului încă înainte de Primul Război Mondial (asta, dacă facem excepție de Imperiul otoman, care a avut o tentativă de a organiza alegeri legislative în anii 1876-1877, reluând această modalitate din 1908, sau de Imperiul țarist, unde primele alegeri legislative s-au desfășurat în 1906; ambele imperii, ca și urmașele lor – Turcia, respectiv, URSS/Rusia erau/sunt ȘI state asiatice, dar nu exclusiv asiatice!). Ar mai fi și Imperiul persan, Iranul de azi, cu primele alegeri legislative de la începutul secolului trecut… În orice caz, dacă URSS/Rusia, Turcia și chiar Persia/Iranul nu prea se pot lăuda cu o viață parlamentară democratică, cu alternanță la putere a principalelor forțe politice, Japonia a avut și are o asemenea activitate, dacă nu pentru întreaga perioadă de viață politică parlamentară, măcar pentru o mare parte a acesteia.

Dreptul de a vota era bazat pe cens, fapt similar cu ceea ce știm despre România (înainte de 1919) sau Noua Zeelandă (înainte de 1893). Din perioada interbelică votul a fost generalizat doar pentru bărbați, femeile primind drept de vot abia în 1946. Din acest punct de vedere, atât Noua Zeelandă și chiar România au trecut la acest pas mai devreme: neozeelandezii, încă din 1893 (deși dreptul de a fi ales în Parlamentul național le-a fost acordat femeilor abia în perioada interbelică!), iar românii, pe etape – după ce, în 1917-1918, basarabenii și ardelenii nu doar că au dat drept de vot și femeilor, dar au și ales femei în legislativele de la Chișinău și Alba Iulia/Sibiu, femeile primesc drept de vot și de a fi alese în 1929 (pentru alegerile locale, primele fiind cele din 1930), iar în 1939 au primit drept de vot, dar și de a fi alese la ultimele alegeri parlamentare interbelice.

Atât în perioada antebelică, cât și în cea interbelică, viața politică japoneză a fost dominată de formațiuni liberale și/sau conservatoare (similar cu ceea ce se petrecea și prin alte părți ale Lumii), dar, după 1930, treptat, viața politică începe să fie afectată de naționalism și, mai ales, de militarism. Acest fapt a împins Japonia nu doar la a ataca China (1937), ci și la implicarea în Al Doilea Război Mondial, ca aliată a Germaniei și Italiei în „pactul tripartit”, numit și Axa Berlin-Roma-Tokyo. În această calitate, Japonia a trecut, după 1940, la o rapidă expansiune teritorială, atât în Asia de Est și de Sud-Est, cât și în Oceania, comportamentul militar agresiv culminând cu atacul asupra bazei militare de la Pearl Harbour (Hawaii), în decembrie 1941… Totuși, ca o… curiozitate (să-i zicem așa!), până în august 1945, japonezii și sovieticii au respectat, cu sfințenie, un pact de neagresiune, care a permis Kremlinului să poată rezista contra agresiunii hitleriste, iar niponilor – să avanseze nestingheriți în restul Asiei și în Pacific!…

Atacul sovietic, desfășurat abia după capitularea, în Europa, a Germaniei (mai 1945), s-a derulat atât în Manciuria, stat-marionetă înființat cu circa un deceniu mai devreme de japonezi și „condus” de fostul ultim împărat chinez Pu Yi, cât și în Insula Sahalin, care, din 1905, în urma victoriei nipone în războiul ruso-japonez, fusese împărțită în două. Atacul din Manciuria a avut, între consecințe, prinderea de către sovietici a lui Pu Yi, predat comuniștilor chinezi, conduși de Mao, iar cel din partea sudică a Sahalinului (prefectura japoneză Karafuto) – refugierea unei mari părți a japonezilor de pe insulă (erau circa jumătate de milion, în 1945), ocuparea ei în întregime de către statul sovietic, precum și a Insulelor Kurile. Din acest motiv, deși, după capitularea Japoniei (2 septembrie 1945), s-a semnat un Tratat de Pace, la San Francisco, Japonia a refuzat să semneze, până azi, revendicând, în continuare Insulele Kurile… La sudul Sahalinului se pare că au renunțat, încă de la terminarea războiului.

După încheierea acestei conflagrații, Japonia a fost ocupată de americani, care au organizat și noua viață politică parlamentară japoneză postbelică. Aceasta a rămas, de atunci, integral democratică și, deși au existat, ca în orice democrație, alternanțe la guvernare, acestea au fost destul de rare, viața politică națională fiind dominată de conservatori (Partidul Liberal Democrat). Respectarea regulilor democratice și o guvernare eficientă, au făcut, între altele, ca Japonia să câștige, în plan economic, ceea ce n-a putut obține, prin război: a devenit o mare putere economică, fiind între primele națiuni ale Lumii din acest punct de vedere!

Kon-Tiki Duminică, dec. 12 2021 

Aseară, în cadrul unul program de cinefilare – ca „variațiune” la activitățile de documentare, cartografiere, realizare de articole științifice, etc – am dat peste acest film – Kon-Tiki. După ce află o mărturie a unui bătrân polinezian (1937), conform căreia primii oameni în insulele Pacificului ar fi venit dinspre Răsărit (din America de Sud) și având, ca argument biogeografic, o specie de ananas polineziană, înrudită cu cea sud-americană, Thor Hayerdahl pornește (1946) în America (în Statele Unite), în căutarea unor finanțatori ai expediției sale. Va reuși, în primăvara lui 1947, să plece din Peru (din portul Callao) și, după mai bine de 3 luni, ajunge în Polinezia…

Acum, dacă e să o spunem drept, după argumentele paleo-demografice și etnografice, mare parte dintre polinezieni au venit dinspre Apus, dinspre Asia de Est (mai exact, dinspre Malaysia și/sau Taiwan), undeva între anii 500 și 1300 (ultimele insule colonizate, de strămoșii maori, fiind cele neozeelandeze), dar nu este exclus ca o parte a locuitorilor arhipelagurilor pacifice să fie originari din America de Sud… Demonstrația lui Thor Hayerdahl e un argument în acest sens, dar nu pentru exclusivitatea populării dinspre America de Sud a Polineziei.

Forme vechi ale patronimului Andrei în spațiul carpato-balcanic și în cel romanic Marți, nov. 30 2021 

Forma de la care au derivat toate ocurențele vechi este (greco-)romanul Andreas. Faptul că asta a fost forma inițială este dovedit, în spațiul carpato-balcanic, de conservarea formei grecești – Andreas – iar în cel romanic – de prezența, în spaniolă, a aceleiași variante, conservată, după colonizarea spaniolă a Americii, într-un nume precum cel al cunoscutei falii californiene – San Andreas.

Forma românească veche a evoluat dintr-una latină (populară) Andrea, cu consoana s pierdută. Forma respectivă a rămas, neschimbată, în italiană, în vreme ce în „dialectul” traco-daco-roman al latinei evoluat spre româna de mai târziu, a nazalizat a trecut în â/î, cum atestă evoluțiile (latină>română) manus>mână, paganus>păgân, angelus>înger, romanus>român, valabile, bineînțeles, și pentru modificările san(c)tus>sânt(u), sau Andrea(s)>Îndrea.

În celelalte limbi romanice, Andreas a evoluat spre Andre/André în franceză și portugheză, ultima limbă având, în versiunea sa braziliană, și forma… Andrei, prezentă și în româna actuală!

La români, forma veche a dat o mulțime de variante și derivate (cum era și normal, numărul mare de derivate și frecvența diferitelor ocurențe fiind un argument în sprijinul vechimii) precum: Indre(i)aș, Indreca, Indrecan, Indrecuț, Indreica, Indreican, Indreicuț, Indreeș și altele. Interesante sunt formele Indrei și Indreia, care par să fie „contaminări”, mai târzii, cu forma impusă de ierarhia religioasă greco-slav(on)ă, Andrei (în care partea de început a rămas cea veche, „adaptându-se” doar partea finală). Pe de altă parte, alternanța î/â-u, atestată și în alte situații – de pildă în dubletul îmbla-umbla – a dus atât la apariția variantei Undrea (folosită, alternativ cu Îndrea, pentru luna ce vine după Ziua Sfântului Apostol Andrei – decembrie), cât și a unor derivate – Undrul, Undreiu – faptul că, acestea sunt mai puține demonstrând dezvoltarea formei Undrea ceva mai târziu, din Îndrea (așa cum, probabil, a îmbla este forma veche a verbului, evoluată din latinescul ambulare, varianta a umbla fiind ceva mai nouă). De fapt, ca să „completăm” cumva „paranteza” anterioară, putem spune că strămoșii noștri au aplicat regula transformării lui a urmat de n în â/î și în cazul lui a urmat de m. Dovadă stau atât formele de mai sus, cât și variantele primblu (aromână) și plimb (dacoromână), evoluate din per-ambulare, unde î a devenit i, ca în multe din formele de mai sus evoluate din Îndrea.

Evoluțiile similare cu arealul (romanizat) locuit de traco-daci în spațiul carpato-balcanic a înregistrat și cel traco-ilir, parțial romanizat, devenit „leagănul” albanezilor. Astfel, albanezii au forme ca Ndrea, Ndreu sau Ndreca. Prima seamănă cu cea românească veche Îndrea (și cu Andrea, al italienilor), a doua se regăsește într-o versiune apropiată la aromâni, vecini cu albanezii (Andreu), iar Ndreca/Ndreka este apropiată de românescul Indreica. Așa cum la români (mai ales la cei nord-dunăreni, dar și la cei balcanici, unde mai apar, și azi, forme ca Indra, Undrea), a nazalizat a trecut în â/î, la albanezi a s-a pierdut, așa cum arată atât formele de mai sus, cât și evoluția lui Antoniu(s) în Ntone, apropiată de Înton(ie) a românilor (cu aceeași transformare în î a lui a inițial).

Dacă la români – atașați de memoria creștinării de către Sfântul Apostol Andrei a geto-dacilor din Scitia Minor, dar și a tracilor balcanici – s-a păstrat, de dinaintea recunoașterii creștinismului, de către împăratul, de origine traco-romană Constantin cel Mare (313 d. Hr.), doar forma Îndrea, albanezii, rămași mai multe secole (cel puțin în zonele de coastă, apropiate de Italia, dar și în cele nordice, „păstorite”, mult timp, de episcopia devenită romano-catolică de Diocleea, din Muntenegrul de azi) sub influența Bisericii Romane, au păstrat și forme evoluate din San(c)tus Andrea(s) – Shna Ndreu. Probabil, în română, asemenea forme ar fi trebuit să fie *Sân(t)îndrea, sau, sub influență (stră)albaneză, chiar *S(n)îndrea (?), dar, dacă se vor fi dezvoltat, în secolele IV-VI, la nord de Dunăre nu au „prins”, deoarece fosta provincie Dacia fusese deja abandonată de Imperiu, din secolul al III-lea, iar strămoșii românilor balcanici au trebuit să suporte, din secolele VI-VIII, influența (grecizantă) a Bizanțului, care a „măturat” o mare parte din formele moștenite din latină.

În schimb, romanicii occidentali au moștenit asemenea forme: Santandrea – în Italia, Argentina, Franța, Spania, Brazilia, Guatemala, Sant’andrea – în Italia, Argentina, Brazilia, Spania, Sanandrea – în Brazilia, San Andrea – în Honduras, Uruguay, San Andreas – în Brazilia. Santandreu – în Spania, Argentina, Franța, Mexic, Uruguay, Venezuela, R. Dominicană, Chile, Brazilia, Canada, Cuba, Portugalia, Peru, San-Andres – în Spania, Franța, Mexic, Santo André – în Brazilia (două toponime) și altele. Formele italiene – Santandrea, Sant’andrea – ar îndritui o potențială formă (stră)românească *Sântîndrea, care, dacă va fi existat, n-a mai „apucat” să fie consemnată în documentele medievale, apărute acum un mileniu…

Formele (moderne) Sânandrei, Sântandrei, atestate pentru comune din Vestul țării (din Timiș, respectiv Bihor) sunt calchieri românești, din ultima sută de ani (de după Unirea de la 1918) pentru forme ungurești – Szent Endre, Szentandrás – deci nu pot fi luate în considerare.

LA MULȚI ANI! cu sănătate și bucurii sărbătoriților de azi! 🙂

Alte dileme politico-electorale (II)… Vineri, nov. 19 2021 

Activitatea de introducere în calculator a datelor electorale pentru alegerile legislative din Franța se apropie de final. A mai rămas, în parte, perioada postbelică (până în 2012, practic e încheiată această activitate, pentru Franța metropolitană, rămânând de adăugat situația așa-ziselor „departamente de peste mări” și/sau a așa-numitelor „teritorii de peste mări”), dar, exact aici apar niște probleme…

Marea problemă, de fapt, e legată de faptul că, în anii 1945-1958, multe foste teritorii franceze – în special din Africa – au beneficiat atât de reprezentare (prin unul sau mai mulți deputați) în Adunarea Națională a Franței, cât și de o adunare locală, devenită parlament național după obținerea independenței (produsă, în multe cazuri, în anii 1958-1962). Ce date iau în calcul? Pe cele legate de legislativul „metropolitan” de la Paris, sau pe cele referitoare la adunarea viitoarelor state independente? Le „leg” de Franța, sau le atribui, ante-independență, țărilor ce și-au continuat, după separarea de Franța, viața parlamentar-legislativă, ca state recunoscute internațional?

Problema e veche și se mai regăsește atât în alte perioade, cât și în alte zone ale Globului. De fapt, sunt 3 situații, fiecare – la fel de interesantă.

Prima situație e amintită de o expresie bine-cunoscută – „taxation without representation” – și se referă la cele 13 (foste) colonii britanice de pe coasta de Vest a Atlanticului. Această situație a constituit unul dintre motivele foarte serioase ale Războiului american de Independență. Coloniile, formate, la acea vreme, din cetățeni loiali Coroanei britanice (pe la 1770; de fapt, mulți participaseră la „Războiul de 6 ani” cu Franța, din anii 1761-1767, ca ostași în armata Albionului, contribuind la încorporarea Canadei = Quebec+Ontario, fostă franceză, între posesiunile britanice!), plăteau taxe Londrei, dar, în afara unor Adunări locale, nu erau reprezentați în legislativul de pe malurile Tamisei. De fapt, trebuie să remarcăm, în acest punct al discuției, că britanicii nu au acordat niciodată reprezentare parlamentară pentru (fostele) colonii, nici Canada, Australia, Uniunea Sud-Africană, India sau Noua Zeelandă (ca să dăm doar câteva exemple) neavând deputați la Londra! Toate au avut, însă, adunări locale, cu mulți ani înainte de dobândirea independenței.

Și, dacă tot am adus vorba de spațiul anglo-american, să mai punctăm, pe scurt, câteva idei. În primul rând, odată deveniți independenți, nord-americanii au dat reprezentare teritoriilor care, de pe la 1800 și până pe la mijlocul secolului trecut, au trecut prin acest stadiu, înainte de a deveni state ale Uniunii, dar fără ca acel delegat să aibă drept de vot. Acest lucru este valabil și azi, pentru statele și teritoriile asociate Statelor Unite (Puerto Rico, Guam, Insulele Virgine Americane, etc.), dar și pentru capitala federală, Washington D.C.! Cu greu a reușit aceasta, acum jumătate de secol, să primească un număr minim de electori pentru desemnarea președintelui Statelor Unite, egal cu al celor mai mici state federale (3 membri – 2 senatori și un deputat). Discuțiile pentru acordarea dreptului de a alege delegați în Congres continuă, ideea de la care s-a plecat, de acum mai bine de două secole, de la stabilirea în acest oraș, a capitalei federale, fiind că aceasta doar găzduiește congresmanii tuturor statelor, fără a influența, în vreun fel, politica Uniunii.

Fostele colonii britanice – de pildă, Canada sau Australia – trecute, o perioadă, prin stadiul intermediar de dominion, au o altă optică, legat de reprezentarea teritoriilor. Canada, la început, a evitat, asemănător vecinilor americani de la sud, să acorde reprezentare cu drept de vot teritoriilor, dar, după al Doilea Război Mondial, atât Yukon, cât și Nunavut și Teritoriile de Nord-Vest, au primit drept de reprezentare (și de vot), la nivel minim (câte un delegat pentru fiecare, ținând cont și de numărul modest de locuitori), în legislativul federal de la Ottawa. Capitala federală canadiană, dezvoltată în Ontario, dar la granița cu vecina sa francofonă, Quebec, a avut, permanent, reprezentare politică, nefiind separată, ca entitate administrativă de provincia în care se află.

Australienii au procedat asemănător, deși, ei se află, oarecum, într-o situație intermediară, între americani și canadieni. Teritoriul de Nord și Canberra ACT (Australian Capital Territory) au deputați (tot câte unul), care au și drept de vot. Dacă, în Canada, capitala federală nu este individualizată administrativ, australienii au preluat modelul american, cu diferența că, și la ei, deși capitala e tot un teritoriu, are drept de vot, similar cu teritoriile canadiene. De asemenea, deși s-au dezvoltat, anterior, tot ca (fost) dominion britanic, australienii și-au denumit subiecții federali state, ca americanii, și nu provincii, cum au procedat canadienii.

Acum, ca să încheiem această digresiune în lumea electoral-administrativă anglo-saxonă, să precizăm că, atunci când au fost introduse datele electorale pentru provinciile și teritoriile canadiene, am separat capitala de provincia Ontario. Probabil, asemănător se va proceda și în cazul Noii Zeelande, pentru care activitatea de inventariere a datelor nu a început, încă. Cum această ultimă țară nu este stat federal (precum Canada sau Australia) și, mai mult, de-a lungul celor peste 150 de ani de viață politico-electorală, diviziunile administrative s-au modificat de mai multe ori, am ajuns la o „formulă” de compromis, care să surprindă, mulțumitor, nivelul regional. Fiind un stat insular – cu două insule foarte mari, Insula de Nord și Insula de Sud – vor fi separate doar capitala – Wellington (așa cum am procedat în cazul Canadei) – plus cel mai mare oraș din fiecare insulă importantă – Auckland (Insula de Nord) și Christchurch (Insula de Sud), restul alegătorilor de pe fiecare insulă urând să fie însumați la nivelul acestor două entități insulare.

O situație apropiată de cea a coloniilor nord-americane era cea a Principatelor Române (1831-1877). Acestea plăteau tribut Porții Otomane, dar nu aveau reprezentanți în vreun Legislativ la Constantinopol, fie pentru că, cu rare și scurte excepții (1847, 1876-1877), NU a existat așa ceva pe țărmul Bosforului, dar și deoarece Țările Române au avut propriul lor legislativ (Sfatul Domnesc) și înainte de a fi ajuns să fie subordonate otomanilor.

Oarecum similară a fost situația Bosniei-Herțegovina în anii 1908-1918: administrată, în condominium austro-ungar, de către autoritățile dualiste, aceasta nu avea reprezentare politică nici la Viena, nici la Budapesta, dar a ales, în câteva rânduri, o adunare, în care au intrat deputați ai sârbilor ortodocși, croaților catolici și bosniecilor musulmani.

O a doua situație este cea a Marelui Ducat al Varșoviei, care, după știința mea, nu avea Adunare locală (după 1795, odată cu ocuparea estului Poloniei de către Imperiul țarist, până în 1918, odată cu reconstituirea statului independent polonez), dar a fost reprezentat, scurtă vreme (1916-1917) în Duma de Stat de la Sankt Petersburg.

O situație apropiată avea Marele Ducat al Finlandei. Și acesta era sub ocupație țaristă (de la începutul secolului al XIX-lea, când a fost luat de la Regatul Suediei), dar, fiindcă rușii nu au desființat Dieta locală, aceasta a continuat să funcționeze și sub regimul țarilor, care, chiar mai mult, au fost obligați, din 1907, să accepte ca legislativul local finlandez să fie desemnat nu doar prin vot universal, dar între alegători să fie incluse și femeile! Cum, din 1906, și Imperiul țarist avea propriul Parlament – amintita Dumă de mai sus – Finlanda era dublu reprezentată. Cum am introdus în calculator, deja, atât datele pentru Rusia, cât și pentru Finlanda, rămâne o necunoscută cum au votat (și câți dintre ei) alegătorii finlandezi, pentru Dumna rusească: li s-au aplicat prevederile votului universal (de „acasă”) sau cele, extrem de restrictive (valabile doar pentru bărbați!) utilizate în tot Imperiul? Din nefericire, nu am găsit precizări prea clare, dar, din informațiile pe care le am, la nivelul Imperiului, se pare că au avut drept de vot doar bărbații din Marele Ducat finlandez și nici aceștia toți.

Aceasta este a treia situație, în care am văzut că s-au aflat, în primii ani postbelici și fostele colonii franceze din Africa. Legat de ea, apare undeva precizarea că Franța a încercat să aplice un sistem asemănător celui federal (cu un legislativ central, național, la Paris și cu adunări ale fiecărei entități politice componente, pentru fostele colonii, reunite în Comunitatea Franceză), doar că această regulă s-a aplicat DIN 1958, nu înainte (când așa-zisa Uniune Franceză a continuat să-i vadă pe toți drept „cetățeni francezi” și să-i favorizeze, în colegii electorale separate, pe coloniștii francezi veniți din „metropolă”)!

În fine, până va apărea (dacă va apărea!) vreo clarificare, voi continua să introduc toate datele disponibile în calculator. Când, în fine, se va pune problema ce date să se folosească la realizarea hărților electorale, vom vedea dacă avem vreo soluție! Oricum, momentul respectiv e așa de îndepărtat, încât va fi timp berechet să găsesc o soluție (cu sau fără ajutor!)! 🙂

P.S. Remarc că aceste dileme încep să se „structureze” într-un viitor „serial” 🙂

Pagina următoare »