Sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului Marți, aug. 6 2019 

Astăzi, creștinii ortodocși și catolici prăznuiesc Schimbarea la Față a Domnului Nostru Iisus Hristos. Cu acest prilej, locuitorii așezărilor de la poalele Ceahlăului marchează Sărbătoarea Muntelui. Se pare că acest masiv, încreștinat, odată cu trecerea, prin învățarea latinei, a traco-dacilor, de la învățăturile lui Zamolxe, la Legea creștină, continuă vechiul munte sfânt al dacilor, Kogaionon. Argumentele în favoarea acestei evoluții sunt prezentate aici.

Din cercetările efectuate până acum, se pare că, de la numele acestei sărbători, cunoscută în popor și ca Probojenia, nu a rămas nici un patronim sau toponim.

Reclame

Răspândirea patronimului Pantelimon Luni, iul. 29 2019 

Cu oarece întârziere (și cu scuzele de rigoare pentru aceasta), vom vorbi astăzi despre răspândirea numelui Pantelimon, sfânt ocrotitor al medicilor și bolnavilor, prăznuit pe 26 iulie.

Vechimea numelui – a apărut în secolul al III-lea – când se naște, la Nicomedia, în Asia Mică, sfântul omonim (numit, inițial, Pantaleon) – dar și importanța sa au făcut ca acesta să cunoască o mulțime de variante și derivate, după cum explică, în Dicționar onomastic românesc, p. 126-127, N. A. Constantinescu.

Astfel, de la patronimul Pantelimon, notat și Panteleimon, au rezultat forme ca Panteleiu (amintit în Moldova, în veacul al XVI-lea), Pentelei (notat, prima dată, în Moldova, în 1600), Pântelei (atestat în 1655), Panteleț (consemnat în veacul al XVI-lea), Antilie (prezent, în sudul țării, în veacul al XVII-lea), Pintilie (frecvent în Moldova și în Maramureș), etc.

Formele ipocoristice Pante, Pănte, Pânte, Pinte au generat patronime prezente în tot spațiul românesc: Panta (în Muntenia și Oltenia), Pante/Pantea (în Moldova, Ardeal), Panteș (în Oltenia), Pantia (în Ardeal), Pantoc (în Oltenia) și altele. Păntea apare în Moldova, Păntel – în Muntenia, iar Pânte – în Oltenia, în vreme ce, în Maramureș sunt consemnate formele Pente, Pantea. Am mai notat formele Pinte (frecvent în Maramureș), Pintea (atestat de multe ori în Ardeal), Pintescu (în Moldova), Pintoi (în Ardeal) sau Pintie (în Moldova).

N. A. Constantinescu consideră că formele Pancu, Pancoi, Panca, Pănciu, Panciova, etc. derivă tot de la Pantelimon, deși există și opinia că ar fi derivate, pe „teren lingvistic” (neo)slav, de la Ștefan/Stepan, prin formele Stepanco/Stepancio

Apar și derivate rezultate din evoluția părții a doua a numelui – (Pan-)Telimon: Teleman, Teliman, Tileman. Dintr-un Telemon au rezultat și ipocoristicele Tell, Telul, Teloe, Tele, Telescul, Teli, ș.a.m.d., prezente în Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Ardeal…

Numeroase sunt, apoi, derivatele din forma Pandeleimon: Pandelimon, Pandele, Pandalia, Pandia, Pandu, Păndic, Pandușca, Pande, Pandi – prezent, și în trecut și azi, în Oltenia, Moldova, Muntenia, Ardeal și la aromânii fărșeroți.

Mai adăugăm și formele derivate de la radicalul Mon – pentru care este greu de lămurit dacă au evoluat din Pantelimon, sau de la numele Simon, Solomon, Filimon, Paramon, Timon: Mon, Monu, Monea, Mone, Monescu și altele.

Din formele antroponimice amintite au rezultat, frecvent, și toponime: Panteleești, Pânteleești, Penteleu, Antelești, Pentenoaica, Pâncota, Păncăuți, Panciu, Păncești, Panciova, Teleasca, Telești, Telea, Teliu, Telița, Teliuc și altele, atestate în Moldova, Muntenia, Oltenia, Ardeal, Crișana, Banat, Dobrogea, Basarabia, dar și în regiuni locuite de români din Balcani.

De-altfel, numele este prezent, și azi, în ierarhia statelor din spațiul carpato-balcanic, pe locuri importante. Astfel, în Cipru – Panteli/Pantelides (locul 33), Serbia – Pantelić/Pantić (locul 40), Muntenegru – Pantović (locul 133), poate și Ucraina – Panchenko (locul 58), diversele variante ale numelui se află în top (dacă, în ultima țară menționată, nu este vorba de un derivat de la Stepan).

Și în spațiul românesc actual, numele este între primele 100, de pildă în Țara Oltului (locul 83), unde am notat formele: Pantelimon/Pantelemon/Panteleimon/Pantilimon/Pandel/Pandea/Pantalon/Panta/Pante/Pantea/Pantilă/Pantili/Pantiş/Pintilie/Pintilei/Pintilii/Pântea/Pîntea/Pintea/Pancu/Pâncu/Pîncu/Pîncoschi/Pincoschi/Telea/Teleucă/Pintea-Ion . Aici apar, de fapt, și derivatele de la patronimul Mon (locul 99), care are, ca forme, Mon/Mone/Monea/Monar/Monariu. Ca și în restul spațiului românesc, în Țara Oltului, primele mențiuni au apărut în Evul Mediu (mai exact, în secolul al XVII-lea): Pintie, Panciuc, Telia.

Un termen (aproape) uitat în terminologia administrativă românească – primic(h)er Joi, iul. 25 2019 

De origine latină, după cum explică DEX (în varianta sa electronică), termenul primicer avea sensul de „Cel dintâi dintr-un corp dintr-o grupare (în vechea Romă)” sau chiar cel de „Dascăl”. Însă, moștenit pe filieră romano-bizantină, probabil din perioada Imperiului roman de răsărit (secolele IV-VI), acesta a căpătat sensul de lider al comunităților rurale românești medievale, mai rar la nord de Dunăre, frecvent în Balcani, acești primichiuri/primiciuri având sens echivalent de „cneji, … sau celnici în fruntea cătunelor vlahe”, din Kosovo, până în Timoc, Bosnia-Herțegovina și Dalmația croată de azi (S. Dragomir, 1959), dar și la aromânii și meglenoromânii din sudul peninsulei (Gh. Zbuchea, 1999), fapt atestat și de toponimia balcanică (în sudul Bulgariei de azi). La nord de Dunăre, în secolele XVII-XVIII, în Țara Românească a circulat antroponimul Primichiriu (N. A. Constantinescu, 1963).

Acesta este atestat și azi, în România apărând sub formele Primicheriu sau Primicheru, cu zeci de purtători ai numelor în județul Bacău (mai ales la Asău și Comănești), mai rar în județele Prahova, Hunedoara și Caraș-Severin. În spațiul carpato-balcanic, la nord de Dunăre apar mai rar asemenea forme – Примикрио/Primikrio – în regiunea Odesa (sudul Ucrainei), Primiceri – în voievodatul Slaskie din sudul Poloniei sau în Austria – numele Primicheru, în Stiria (probabil, purtat de migranți din România). În schimb, în sudul Peninsulei Balcanice, mai exact, în Grecia, întâlnim sute de purtători ai unor forme ca Primikiris/Primikirios/Primikyriou/Primikyrios, etc., localizate mai ales în Attica, în Peloponez, insulele sudice egeene, dar și în regiunile nordice unde au locuit și locuiesc încă numeroși aromâni și meglenoromâni – Epir, Tesalia, Macedonia Centrală, Macedonia Estică și Tracia.

Despre unele cauze ale schimbării alfabetului latin cu cel chirilic la români, în jurul anului 1000 (sau mai devreme)… Miercuri, iul. 24 2019 

Am discutat cu ceva vreme în urmă despre schimbarea alfabetului latin cu cel chirilic, sub influența limbii slav(on)e. Ținând cont de vecinătatea sau chiar apartenența (mai degrabă, nominală) a formațiunilor românești la Țaratul bulgar, credem că trecerea de la alfabetul strămoșilor noștri romani la cel chirilic s-a făcut, în bună măsură, prin decizia și, poate, la presiunile elitei (boieri, cneji, voievozi), slavofoni (cel puțin în prima fază). Nu avem prea multe informații despre specificul onomastic al liderilor acestor formațiuni, în secolele IX-XI, dar, cel puțin pentru Crișana și Banat, este vorba de conducători cu nume, dacă nu slave, în orice caz, ne-românești: Menumorut, pentru voievodatul din Crișana, Glad, Ahtum – pentru cel din Banat.

Importanța onomasticii slave, în rândul elitelor (voievodale, boierești) se observă și din frecvența numelor slave la acești lideri: Dragoș, Drag, Balc, Bogdan – în Maramureș, Radu, Stoia, Vlad, Stan(ciu) – în Țara Oltului, Radu, Vlad, Vlaicu – în Țara Românească, Bogdan – în Moldova (toate exemplele fiind din secolul al XIV-lea). Aceste nume, odată intrate în sistemul onomastic românesc medieval, au rămas nume cu frecvență ridicată (nu doar printre elite) și se regăsesc și azi printre numele aflate în topul celor mai răspândite nume românești actuale. De aceea, bănuim că, din perioada conviețuirii româno-slave – secolele VI-IX (și, mai ales, din veacul al IX-lea, când, sub influența apostolilor slavilor, Chiril și Metodiu, o mare parte a slavilor s-au creștinat), aceste nume (ale elitelor slave, în prima fază) au trecut, treptat, odată cu românizarea liderilor slavi, în rândul numelor specifice comunităților românești (fie că era vorba de elite – boieri, cneji, voievozi, fie de țărani).

Așa încât putem plasa trecerea de la alfabetul latin la cel slav (chirilic), undeva în secolele IX-XI. Trecerea a fost înrâurită și de presiunea maghiarilor (creștinați, în anul 1000, sub influența episcopului Romei), văzuți ca principalul factor de presiune asupra neamului românesc până la jumătatea veacului al XIII-lea (mai exact, până la marea invazie tătară din anii 1240-1241). Slăbirea presiunii Regatului maghiar, care și-a revenit greu (după mai bine de un secol), a favorizat apariția voievodatelor românești independente – Țara Românească (pe la/după 1300) și Moldova (în 1352-59). Ca răspuns, din 1366, românii ardeleni au fost eliminați din Dieta Transilvaniei, unde au putut rămâne doar cei care au trecut la catolicism (maghiarizându-se ulterior, în câteva generații: Drag din Maramureș a devenit Dragfi, Cândea din Țara Hațegului a devenit Kendeffy, Mailat din Țara Oltului – Majlath…). Deja, peste tot (inclusiv în Ardeal), românii foloseau alfabetul chirilic, iar în cancelaria domnească și în viața religioasă – slavona (și, uneori, greaca).

Peste secole, redescoperirea, întâi prin reprezentanții (greco-catolici) ai Școlii Ardelene, a rădăcinilor noastre latine și a legăturilor cu Roma, au dus la reafirmarea originii romane a românilor, fapt ce a dus, după Unirea Principatelor și la revenirea la alfabetul latin. Iar dacă afirmarea, în anii 1330-1359, a independenței Țării Românești și Moldovei față de Regatul maghiar a avut drept consecință eliminarea românilor (ortodocși) din Dieta Transilvaniei, cum „istoria se repetă”, ca urmare a permanentizării, din 1866, a Unirii Principatelor și sub Carol I, Viena a făcut pactul pentru dualism cu ungurii, în 1867 (fapt ce a a dus, din nou, la aproape dispariția reprezentării parlamentare a românilor ardeleni, bănățeni, crișeni și maramureșeni). Conform acestui pact, austriecii trebuiau să insiste pentru slăbirea elementului românesc din Bucovina, iar ungurii – pentru asimilarea/maghiarizarea românilor din Ardeal…

Rezultatul a fost altul: nu doar că bucovinenii și ardelenii n-au dispărut, dar, la fel ca frații lor basarabeni, s-au unit cu Țara, în anul 1918!

Rânduri (și gânduri) legate de stratificarea istorică a toponimelor… Marți, iul. 23 2019 

Este vorba despre o activitate care a debutat cu aproape un sfert de veac în urmă – mai exact, în 1996 – în vremea întocmirii lucrării de licență. Dacă, atunci, am apucat abia să schițez o hartă cu repartiția spațială a toponimelor, cu culori diferite pentru fiecare strat (toponimie dacică și daco-romană, românească medievală, românească modernă, slavă veche, sârbă, maghiară, germană, cumană…), ideea a fost dezvoltată (în lucrarea de disertație, finalizată în 1997), aprofundată și extinsă în anii următori, de la Țara Oltului, pentru Banatul de Severin, Țara Almăjului, Țara Loviștei, iar, după anul 2000, pentru o parte a Moldovei (județele Vrancea, Iași și Suceava), estul Transilvaniei (Secuime) și ținuturile românești aflate azi sub stăpânire străină: ținutul Herței, nordul Bucovinei, Basarabia, Transnistria și Cadrilater…

Toată această activitate – ce a presupus o extrem de cronofagă inventariere a toponimelor și gruparea lor pe strate toponimice – s-a desfășurat până în anul 2005, în care a fost definitivată și susținută public teza de doctorat. Fără să fi abandonat complet această activitate, ea a trecut ulterior într-un plan secund(ar), fiind actualizate, uneori, informațiile legate de inventarul toponimic (mai ales pentru Țara Oltului, unde, recent, am procedat la separarea datelor pentru comunele nou-apărute în zonă, după 2004).

Sunt sigur, de mai mulți ani, că o inventariere riguroasă, serioasă, conștiicioasă, a toponimelor nu doar din spațiul românesc actual (restul României, în afara zonelor deja amintite, unde, în unele cazuri, mai sunt de făcut completări), ci și din întregul spațiu carpato-balcanic. Dar…, fiindcă există un „dar”, cine să descarce miile de foi topografice accesibile în format electronic și, apoi, cine să inventarieze sutele de mii de toponime de pe aceste foi, unele la scări mai modeste (1:100000 și chiar 1:200000), dar altele, la scară mare (1:50000, ce acoperă o mare parte a Peninsulei Balcanice)? Ziua are doar 24 de ore, în care mai am de desfășurat și alte activități… De pildă, acum lucrez, de câteva săptămâni, cu unele pauze, la actualizarea datelor pentru indicatorii sociali, demografici, economici care se vor corela cu variabilele politico-electorale, la nivel regional, pe Uniunea Europeană, după ultimele alegeri europarlamentare, iar, apoi, reiau documentarea, la același nivel, legată de datele electorale de la alegerile parlamentare din Europa, pentru ultimele două secole…

Rămâne să mă ocup, probabil, tot eu (singur, că nu văd pe cine m-aș putea baza, într-o societate în care, cei pregătiți, cât de cât, au alte preocupări, iar cei pe care-i pregătim noi, la cursuri, seminarii, lucrări practice sunt, în mare majoritate, mai degrabă dezinteresați și chiar plictisiți din naștere!), dar va dura! Nu știu cât, dar, vorba lui Bruce Willis, dintr-un film celebru: „Trebuie s-o facă cineva și pe-asta!”…

Despre semnificația geografică a „Mioriței” Sâmbătă, iul. 20 2019 

Binecunoscuta baladă populară oferă mai multe elemente cu caracter geografic. În rândurile ce urmează, ne vom opri asupra lor.

Astfel, primele două versuri – „Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai” – oferă, probabil, cea mai „condensată” caracterizare geografică a spațiului românesc, a „spațiului mioritic”, cum i-a spus, inspirat, Lucian Blaga.

„Piciorul de plai” este acea derivație montană ce pornește din culmea principală, fiind separată de două pâraie, afluente ale râului principal (de pildă, Piciorul Ruștei, care pornește din culmea principală a Giumalăului, fiind delimitat de Pârâul Rusca – la vest și de Pârâul Călineștilor – la est). Acest „picior de plai” – numit, în popor, și crac sau grui/gruni(u) (ultima formă, atestată în Carpații Polono-Slovaci, în Banat și la românii balcanici) – are, la partea sa superioară, o pantă modestă, fiind ușor curbată și, de aceea, pădurea ce-l acoperea a fost defrișată, spre a face loc pășunilor și fânețelor (așa cum se întâmplă, chiar sub culmea principală a Giumalăului, în Poiana Ciungilor). În schimb, versanții laterali ai „piciorului de plai”, cu pante mai abrupte, au fost lăsați împăduriți: de aici își luau localnicii din satele învecinate lemnul pentru iarnă. Aceștia, dacă tăiau un arbore, plantau în loc trei-patru puieți, ca să aibă lemn și urmașii lor…

În schimb, „gura de rai” se referă la conul de dejecție de la confluența unui afluent cu râul principal (exemplu: confluența Pârâului Rusca cu Bistrița, la Rusca, sau a Cozei cu Putna, la Tulnici, în Țara Vrăncii). Deoarece conul de dejecție este bombat, situat deasupra zonei inundabile, era (și a și fost) utilizat pentru instalarea unor așezări. Substratul conului de dejecție, dar și al micilor terase laterale (sedimentar format din nisipuri și pietrișuri aluvionare) constituia și teren bun pentru legumicultură, sau chiar pentru culturi de câmp, versanții de racord cu „piciorul de plai” putând fi folosiți pentru pomicultură și, foarte rar, chiar pentru viticultură (cum o dovedește numele satului Viișoara, tot pe Valea Bistriței, în apropiere de Piatra-Neamț). Apele, curate, limpezi (prezente și în freatic) erau bogate în pește. Microclimatul este unul de adăpost, cu ierni reci, dar fără Crivăț, ca în zonele joase, de câmpie, și cu veri răcoroase, fără canicula din Bărăgan, Bugeac sau Dobrogea.

În fine, ca element intermediar între „gura de rai” din depresiune și Raiul din cer, un deal de la marginea Țării Vrăncii a fost numit Răiuțul (un rai mai mic).

Și, tot legat de Țara Vrăncii, mai subliniem un fapt, prezent în „Miorița” culeasă de Alecu Russo (și trimisă la Iași, lui Vasile Alecsandri) – în condițiile în care există zeci de variante (la aromâni se numește „Miala a laie”, iar o variantă basarabeană are versurile „Trei turme de miei/Cu trei păcurărei”). Astfel, se pare că, la momentul definitivării acestei variante a baladei populare, Țara Vrăncii NU aparținea Moldovei, deoarece altfel nu se poate explica prezența baciului vrăncean, alături de cel moldovean (cel ungurean se referă la un român din ținuturile ocupate de Ungaria, deci din Ardeal). Se pare că Vrancea ori era independentă, ori aparținea, cu o largă autonomie, Țării Românești, alipirea sa la Moldova producându-se în vremea lui Ștefan cel Mare (care a și ridicat în zonă cetatea de la Crăciuna) sau puțin mai devreme (oricum, undeva în secolul al XV-lea).

Am amintit de varianta aromână: mială este termenul feminin derivat de la miel, iar de la această formă a rezultat mioară și, apoi, mioriță. Prezența termenului „laie” este explicabilă, el apărând și în varianta „clasică” a „Mioriței” – „Mioriță laie, laie-bucălaie”, dar și în expresia „Ori e laie, ori bălaie” (adică, ori e neagră/rea, ori albă/bună). Iar prezența diminutivului „păcurărei”, derivat de la „păcurari” în varianta basarabeană, arată o migrație a unor ciobani ardeleni la est de Prut. În ținuturile de la est și sud de Carpați, descoperirea păcurii/petrolului a dus la dispariția din vorbire a termenului păcurar (cu sens pastoral), lucru care nu s-a întâmplat în Ardeal (unde există doar gaze naturale), la aromâni și meglenoromâni (care au păstrat varianta picurar), ori la istroromâni (unde este atestată forma pecuror).

În spațiul montan (carpato-balcanic), în timpul verii, când și turmele de oi erau pe pășunile montane, de Sântilie/Sfântul Ilie se țineau primele nedei, numite și „târguri de două țări”. Dovada existenței lor este dată de toponime ca Fața Sfântului Ilie – în Carpații Meridionali (Munții Făgărașului) și de alte asemenea numiri, prezente la sud de Dunăre, în Munții Balcani, Munții Rodopi – Sveti Ilija

Încheiem și cu o ușoară translare a semnificației geografice spre una de viață, filosofică. Cum mai bine de două treimi din spațiul mioritic (românesc) este un deal (munte) și-o vale, la fel este și viața omului: azi în „culmea fericirii”, mâine – în „valea plângerii”… Sau, după cum e cunoscut, după furtună iese soarele…

La final, profit(ăm) de ocazie, spre a-i ura Poianetului „LA MULȚI ANI!”, la 11 ani de la apariția sa!

Cine-l păzea pe împăratul Constantin cel Mare? Vineri, iun. 28 2019 

Cu ceva vreme în urmă, am vorbit despre cum i-a convins Constantin cel Mare pe traco-daci să se creștineze învățând limba latină. Am explicat această convertire prin originea comună cu a tracilor a împăratului. Dacă ținem cont de prefacerile însemnate cunoscute de Imperiu, pentru ca asemenea schimbări să se producă și o astfel de domnie să însumeze trei decenii, mai cu seamă pentru un ne-roman ca origine, era nevoie ca el să fie extrem de bine păzit. Cine putea să-l păzească mai bine decât ai săi, traco-dacii? Că a fost așa, o dovedesc siluetele sculptate în partea superioară a Arcului lui Constantin, situat în vecinătatea Colosseum-ului, în Roma. Acolo apar sculptate mai multe siluete de daci, ceea ce confirmă că, dacă exista SPP pe timpul împăratului Constantin cel Mare, acesta era format din traco-daci!

Istorie (scurtă) despre fast-food Vineri, iun. 28 2019 

Lumea trăiește cu impresia că unitățile de servire rapidă au apărut recent. Nu este așa, chiar dimpotrivă!

În Evul Mediu, cei grăbiți luau ceva de-ale gurii „al bocca del cavallo”, sau, pe românește, „la botul calului”. Apoi, pe la începutul secolului al XIX-lea, ofițerii ruși, ajunși la Paris după înfrângerea lui Napoleon, grăbiți, intrau în restaurante strigând „Bîstro, bîstro!”… Așa au apărut bistrourile… Abia în ultima vreme, mai ales după al doilea război mondial, s-au răspândit unitățile de tip fast-food, atât de răspândite astăzi.

Despre numele legate de Rusalii Luni, iun. 17 2019 

Deși sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) este foarte veche, datând de la începuturile creștinismului, aceasta nu a lăsat prea multe urme în onomastica românească. Totuși, deși puține, este folositor să le evidențiem.

De la Sfântul Duh, au rămas, în antroponimie, formele Duha, atestat în Moldova, în 1670, numele popei Duhu, prezent în Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, poate și Dușa, cu derivatele sale: Dușul, Duș, Dușe, Dușea, Dușescul, Dușan, Dușca, Dușică, Dușilă, Dușoiu, atestate atât la românii balcanici, cât și la nord de Dunăre, în Banat, Ardeal, Moldova, sau Muntenia. Am notat și toponime ca Dușești sau Dușani (N. A. Constantinescu, 1963).

De la numele sărbătorii de Rusalii a derivat, probabil, forma Rusalu, din care a evoluat toponimul Rusălești.

Despre rădăcini și ramuri… Marți, iun. 4 2019 

Discursul de sâmbăta trecută al Sanctității Sale, Papa Francisc, de la Iași, în care insista ca tinerii, copiii, să nu-și piardă rădăcinile, mi-a amintit de o idee pe care am expus-o prima dată, la o manifestare științifică, în mai 2015, în incinta Cetății Făgărașului, de față fiind și mulți elevi de la liceele de elită din oraș… Eu, ca om, ca reprezentant al familiei și al neamului din care fac parte, mă aflu pe cea mai înaltă „ramură” din „arborele” strămoșilor, care își are rădăcinile în acest pământ, în această țară… Nu eu sunt acolo, ci ei, prin mine, fiindcă, fără rădăcinile strămoșilor, moșilor, părinților, eu n-aș fi fost acolo, n-aș fi fost deloc! Prin ceea ce facem noi (în cazul exemplificat, eu), le răsplătim strămoșilor, înaintașilor, efortul de a ne fi transmis toată credința, învățătura, bunul simț, verticalitatea, competența, iar noi le putem mulțumi făcând cât mai bine ceea ce ne pricepem să facem, conform pregătirii – atât profesional-științifice, cât și spirituale, familiale – pe care o avem! Acolo unde sunt, unde am ajuns, eu nu mă „reprezint” pe mine, ci sunt un rezultat al eforturilor multor generații – din familia și neamul meu – care m-au ajutat, chiar înainte de a mă fi născut, să ajung unde mă aflu!

Poate, de aceea e atât de puternic „cultul morților”, prezent la strămoșii noștri nu de la primii creștini, ci de la traco-daci, sau chiar mai de dinainte! Și, tot de aceea, și ideea că oamenii sunt ai pământului, nu invers, cum, eronat, cred mulți!… Această idee pleacă de la sensul inițial al cuvântului țară = loc unde se fac bucate, sens pe care Ion Conea l-a aflat, încă viu, la localnicii din Țara Vrăncii, la jumătatea veacului trecut. Dar țară, în română, vine din latinescul terra = pământ. Iar, dacă, în română, țară, evoluat din latină, are acest sens, înseamnă că lucrătorii țării, țăranii sunt oamenii pământului!

De aceea basarabenii îi numesc pe localnicii băștinași, ai locului, pământeni, iar oltenii, când vor să știe de unde vii, te întreabă „de unde ești de pământ”. De aceea, poate, o parte a românilor timoceni își zic țăreni, tot un derivat de la țară… Tot de aceea, în romanul Ion, al lui Liviu Rebreanu, pornit și el de la țară, Ion al Glanetașului vorbește cu pământul ca și cu o ființă vie. Este, cred, reverberația cultului zeiței fertilității, Geea (de la care derivă și numele științei geografie), prezent și la traco-daci, prin Zamolxe sau Zalmoxe… Dar, acest nume de zeu traco-dac e apropiat de zeitatea balticilor, Zelmecas, înrudit cu zemlya, al rușilor (de unde vine și termenul cernoziom = pământ negru, cu sensul de fertil…). Și tot de aceea, un alt născut la țară, Mihail Sadoveanu, are, în Frații Jderi, un capitol numit Oamenii pământului… Și asta se leagă (și) de creștinism, prin „pământ ești și în pământ te vei întoarce”, idee la care face trimitere, în Amintiri din copilărie, și Ion Creangă: „ia am fost și eu, acolo, un boț de humă”!…

Apoi, oamenii știu că, în același pământ, sunt îngropați moșii și strămoșii lor, care i-au crescut, le-au dat, pe lângă hrana propriu-zisă, limba, credința, sângele, neamul și numele. Și tot din acel pământ, dacă dă Dumnezeu soare și ploaie la timp, va veni și recolta cu care-și vor crește ei copiii și nepoții, prin care vor fi duse, mai departe, limba, credința, sângele, neamul și numele. O asemenea viziune ar trebui propovăduită tuturor, dar, mai ales, celor „pre(a)ocupați” cu „salvarea planetei” Terra, dar deloc preocupați de a educa oamenii în spiritul respectului reciproc, al bunului-simț, al celor „șapte ani de acasă”, al credinței (trăite, practicate, nu ipocrite!), al caracterului, onestității, bunei-credințe și al altora asemenea!…

Despre aceste lucruri (și numai!) am vorbit atunci și de ele mi-a amintit și discursul Sanctității Sale, Papa Francisc…

Pagina următoare »