Despre răspândirea numelor Arhanghelilor… Joi, nov. 8 2018 

Azi, în Calendarul Ortodox sunt prăznuiți Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Noi îl vom adăuga și pe Arhanghelul Rafael, care este sărbătorit, în Calendarul Catolic, laolaltă cu primii doi, în 29 septembrie.

Astfel, în forma Michael, Arhanghelul Mihail a fost menționat, prima dată, în spațiul carpato-balcanic, în anul 692, numele fiind purtat de un episcop de Nazianz (în Cappadocia, azi, în partea asiatică a Turciei). Pentru secolele VIII-X se găsesc mențiuni ale patronimului în statele (actuale) Turcia, Grecia, Albania, Bulgaria și Ucraina.

În intervalul cuprins în secolele XI-XV patronimul este amintit în Turcia, Cipru, Grecia, R. Macedonia, Albania, Croația, Bulgaria, România și Ucraina. În spațiul românesc, acesta este amintit în Moldova.

Pentru veacurile XVI-XVIII există atestări în Turcia, Grecia, România și Polonia. La noi, apar mențiuni în aproape toate regiunile: Muntenia, Moldova, Ardeal, Maramureș, Crișana, Banat și Oltenia.

Pe regiuni, în onomastica medievală, numele Mihail (cu variante și derivate) se găsea pe locul 4 în Translivania, patronimele Mihail/Mihalcă/Mihalaș/Mihăilaș/Mihăilă/Mihău/Mihnea/Mihno/Mihul/Mihlea/Mihnea/Mihuță se situau, în Moldova pe poziția a cincea, iar formele Mihail/Mihală erau pe locul 16 în Țara Românească. Pe ansamblul spațiului românesc medieval, Mihail se situa pe locul 5.

În perioada actuală, atestări frecvente ale numelui – cu diverse variante și derivate – apar în Cipru – Michael/Michaelides/Michaelidou/Hadjimichael (locul 5), Polonia – Michalak/Michalik/Michalska/Michalski (locul 6), România – Mihai/Mihăilă/Mihăilescu/Mihalache (locul 8), Slovacia – Michálek/Michalik/Michálková/Mihalik/Mihalikova (locul 10), Bulgaria – Mihailov/Mihailova/Mihaylov/Mihaylova (locul 25), Ucraina – Mikhaylenko/Mikhaylov/Mikhaylova (locul 28), Grecia – Michailidis/Michalopoulos (locul 31), R. Macedonia – Mihajlovska/Mihajlovski (locul 35), Bielorusia – Mikhaylov/Mikhaylova (locul 39), Serbia – Mihajlović (locul 46), Croația – Mihaljevic (locul 66) și Slovenia – Mihelič (locul 96).

Arhanghelul Gavriil, atestat în lumea catolică în forma Gabriel, este atestat prima dată în Peloponesul grecesc, în anul 787. Pentru veacurile VIII-X, mai dispunem de atestări din R. Macedonia.

În secolele XI-XV atestările devin mai frecvente, provenind din Turcia, Grecia, R. Macedonia, Bosnia-Herțegovina, Slovenia, Ungaria.

După 1500, până spre 1800, apar și primele atestări din spațiul românesc, alături de cele din Turcia, Grecia, R. Macedonia, Bulgaria, Kosovo. La noi, prima mențiune este din Muntenia, din anul 1590, ulterior numele apărând și în Moldova.

În antroponimia medievală românească, Gavriil/Gabriel se găsea pe locul 41 în Țara Românească, pe poziția 49 – în Transilvania și pe locul 50 – în Moldova. La nivelul întregului spațiu românesc, patronimul se găsea, în secolele XI-XV, pe locul 53.

În prezent, atestări mai frecvente ale patronimului se consemnează în Ungaria – Gábor (locul 57), Serbia – Gavrilović, Ucraina – Gavrilyuk (locul 67, în ambele țări) și Bielorusia – Gavrilenko (locul 82).

Arhanghelul Rafael este atestat mai rar în onomastică. Astfel, în forma, latinizată, Raphael apare prima dată în anul 1448, fiind purtat de un episcop romano-catolic , care a slujit atât în Bosnia-Herțegovina, cât și în Ungaria (în perioada 1450-1456). După anul 1458, este atestat și un patriarh al Constantinopolului cu acest nume. Alte mențiuni, pentru epoca medievală și începutul celei moderne (secolele XVI-XVIII) apar în Turcia, Albania și Ucraina. În spațiul românesc este atestat un episcop de Buzău, Rafael Grecul, în anii 1757-1763.

În toponimie, derivatele de la aceste nume sunt mai rare, dar nu lipsesc. Întâlnim, astfel, ca derivate de la Mihail, nume de așezări ca Mihîileni, Mihăilești, Mihăiești De la Gavriil apar nume de localități cum sunt Gavrilești, Havrilăuți, Havrilești, precum și numele muntelui Hovârla din nordul Maremureșului (cel mai înalt pisc din Carpații Păduroși). Menționăm, ca toponim derivat de la Rafael/Rafail numele satului vasluian Rafaila.

Cu sensul de derivat de la arhanghel, amintim, în onomastica actuală, și patronime ca Rangelova – în Bulgaria (locul 75), sau Ranđelović – în Serbia (locul 90)

 

P.S. Printr-o fericită… coincidență, astăzi, „Turul folcloric al României”, prin melodiile postate mai devreme, a ajuns în fostele județe (interbelice) Putna (aproximativ Vrancea de azi), Trei Scaune (în linii mari, suprapus peste actualul județ Covasna) și Buzău. Primul este un județ moldovenesc, al doilea – ardelenesc, iar ultimul – muntenesc. Toate trei se întâlnesc în Vârful Lăcăuț, din Carpații Curburii. În plus, de ele se leagă și prima Unire a Țărilor Române, în anul 1600, înfăptuită de Mihai Viteazul (a cărui zi de nume este astăzi), care a trecut din Muntenia în Ardeal, prin pasul Siriu, pe Valea Buzăului (în octombrie 1599), iar în mai 1600, din Ardeal, în Moldova, a intrat prin pasul Oituz, care începe în fostul județ Trei Scaune. Pe lângă aceste aspecte, Focșanii, reședința județului interbelic Putna (dar și a actualului județ Vrancea), s-au unit și ei, la 1859, când, după Unirea Principatelor, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Focșani-Munteni și Focșani-Moldova au devenit un singur oraș, despărțit, până atunci, de râul Milcov.

P.S.2. Buzăul, hidronim derivat din traco-dacul Buseus este singurul râu care leagă cele trei regiuni istorico-geografice românești: își are obârșia în sud-estul Ardealului, traversează nordul Munteniei și se varsă într-un râu moldovenesc, Siretul.

Reclame

Răspândirea antroponimelor Cosma și Damian în spațiul carpato-balcanic Joi, nov. 1 2018 

Astăzi, în calendarul creștin ortodox sunt prăznuiți sfinții doctori fără de arginți, Cosma și Damian. Motiv de a povesti câte ceva despre răspândirea numelor acestora, în spațiul carpato-balcanic.

Prima mențiune a lui Cosma este din anul 553, când un prelat cu acest nume, reprezentând provincia romană asiatică Cilicia (azi, în Turcia), a participat la Conciliul Ecumenic de la Constantinopol. Următoarele atestări, destul de numeroase, datează din secolele VII-X, fiind consemnate în cuprinsul actualelor state Turcia, Bulgaria, Grecia și Albania.

În veacurile XI-XV, patronimul este atestat mai rar, fiind prezent în Turcia actuală, inclusiv în partea sa europeană, pentru ca în intervalul secolelor XVI-XVIII să îl întâlnim în Turcia, Grecia și România (unde a fost înregistrat în Muntenia).

De-altfel, deși apare de circa un mileniu și jumătate, frecvența numelui nu a fost nicicând foarte mare. În epoca medievală, în Moldova – Cozma se situa pe locul 21, iar în Ardeal, Cosma se găsea pe locul 47, în vreme ce în Muntenia nu „prindea” primele 100 de locuri. De fapt, Damian era chiar mai rar, nefiind atestat în nici o regiune între cele mai frecvente patronime. La nivelul întregului spațiu românesc medieval, Cosma se situa pe locul 41.

Patronimul circulă și în prezent, în forme precum: Cosma, Cozma, Cosmescu, Cosmache, Osmache, Cosman, Cosmin, Cosmei, Cosmoiu și altele.

Mai notăm faptul că, în România, numele este prezent în oiconime – Cozmeni, Cosmești – în Ardeal și Moldova sau Codrii Cosminului, Valea Cosminului – în nordul Bucovinei.

În forma Damianus (latinizată), celălalt nume este atestat ceva mai târziu, abia în secolul al IX-lea, una dintre primele mențiuni fiind chiar din ținuturi locuite de români, și la acea vreme. Astfel, în anii 867-896, este atestat un Damianus, ca episcop de Durostorum (în sudul Dobrogei, Silistra de azi, în Bulgaria). Tot din acea vreme avem mențiuni și din Grecia.

În perioada următoare – secolele X-XV, dispunem de atestări pentru Bulgaria și ROmânia (unde prima mențiune, din anii 1437-1447, este din Moldova), iar pentru secolele XVI-XVIII, patronimul este consemnat doar în Grecia.

Patronimul este prezent și astăzi în onomastică, în forme ca Damian, Dămienescu, Daminescu, Dimian, Domian, Demenescu, Diminescu.

Totuși, ambele nume, astăzi sunt mai modest situate în ierarhia onomastică din spațiul românesc: Cosma se situează între primele 200 de patronime (pe locul 121), iar Damian – în zona locurilor 350-360.

Ca și celălalt patronim, și Damian a dat naștere la nume de localități, cum este oiconimul băcăuan Dămienești sau Dimieni (în sudul țării).

Sfântul Dimitrie de la Basarabi Sâmbătă, oct. 27 2018 

Azi este o altă mare sărbătoare, a Sfântului Dimitrie Basarabov. Sfântul s-a născut la Basarabi (un sat de lângă Ruse, azi în Bulgaria), și a trăit în veacul al XIII-lea, în vremea Imperiului româno-bulgar, întemeiat, la sfârșitul secolului al XII-lea, de dinastia păstorilor români (vlahi) a Asăneștilor. Din anul 1774, moaștele sale au fost aduse la București, devenind, de atunci, ocrotitorul Bucureștilor și al Țării Românești, Nu știm dacă tradiția utilizării numelui Dimitrie (cu forma sa românească, Dumitru, al cărui derivat mai frecvent este Mitică), datează de atunci, sau este mai veche, dar, cu un iz mai glumeț, s-a răspândit, treptat, ideea că a merge în Capitală este echivalent cu a merge la „Mitici”.

Precizăm că, din punctul nostru de vedere, expresia nu are nici o conotație depreciativă.

Despre sărbătorile din calendarul popular păstoresc (și nu numai) Vineri, oct. 26 2018 

Astăzi se prăznuiește Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Cu acest prilej, nu vom vorbi doar despre această sărbătoare, ci și de cea „opusă” ei, din primăvară, ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință. Aceste două sărbători, reprezintă un reper important în calendarul popular păstoresc.De fapt, chiar și Biserica îi pomenește împreună.

De Sfântul Gheorghe (23 aprilie), odată cu încălzirea vremii, păstorii, cu turmele lor, revin la pășunile de munte, așa-numitele locuri de vărat. Sărbătoarea poartă, din vremurile de la începuturile creștinismului, nume ca Sângeorz, Sângiorgi, Sângeorgiu, forme intrate în toponimie, ca și locurile de vărat, marcate de numiri ca Văratic, Văratec, Văratica. Tot de la numele vechi al sărbătorii Sfântului Gheorghe, am înregistrat, și la nord, dar și la sud de Dunăre, toponime ca Giurgeu, Giurgița, Giurgiu, Giurgeni, Giurgiulești, Giurgevăț, Giurgia și altele, alături de care, ca forme mai recente, am întâlnit toponime ca Gheorgheni, Gherghița, Gănești, Sfântul Gheorghe, etc. Răspândirea acestor nume este ilustrată în harta de mai jos.

Toponime pastorit-Sangeorz ok.jpg

 

Dacă ne referim la celălalt moment important, ziua Sfântului Dimitrie, sărbătorită astăzi, acesta apare mai rar în toponimie, fiind notat în forme ca Sâ(n)medru, Sumedru. Chiar dacă toponimele sunt mai rare, importanța momentului plecării spre iernatic a fost așa de mare, pentru românii balcanici, încât, în calendarul popular, aceștia au dat numele sărbătorii de azi – Sumedru – întregii luni octombrie. Locurile de iernat, de asemenea, nu sunt foarte frecvent înregistrate toponimic: un oiconim Zimnicea, în sudul țării, pe Dunăre, și un Zimnița – în Bulgaria. Repartiția toponimelor derivate de la numele Sâmedru, este redată mai jos.

Toponime pastorit-Samedru ok.jpg

 

Toponimele acestea sunt notate, uneori, slavizat – Smederevo, numele unui oraș pe Dunăre, azi în Serbia -, dar așa apare și vechiul nume, medieval, al orașului Roman, din Moldova. Aici, de Sâmedru se organiza târg mare, la care, ciobanii, care coborau cu turmele din Munții Stânișoarei, se opreau, târguiau ce aveau nevoie și, apoi, coborau, prin șaua Strunga, trecând pe lângă Valea Oilor, apoi prin vechea mahala ieșeană a Păcurarilor, dacă nu rămâneau la iernat în Balta Jijiei unde, după cum menționează Mihail Sadoveanu, în Baltagul, se mai practica transhumanța și în perioada interbelică), ieșeau la vad, la Țuțora, spre a trece spre stepa Bălților, sau, chiar, mai departe, la est de Nistru, până în zona actualului oraș transnistrean Balta.

Toponime pastorit-Balta ok.jpg

 

În ceea ce privește răspândirea antroponimelor, în spațiul carpato-balcanic, din această zonă erau originari, atât Sfântul Gheorghe, cât și Sfântul Dimitrie. Astfel, primele mențiuni ale lui Georgius, apar în secolul al IV-lea, în partea asiatică a spațiului amintit: un episcop al Bithyniei cu acest nume a participat la Conciliul de la Niceea (325), un altul, cu același nume fiind prezent, în aceeași vreme, în Cappadocia, ambele – în Turcia de astăzi.

Pentru secolele IV-VII, mai amintim asemenea prezențe în alte regiuni ale Turciei actuale, dar și în partea europeană (tracică) a acesteia și în Grecia.

În perioada secolelor VIII-X, pe lângă atestările din Turcia, am mai notat astfel de prezențe în Bulgaria, R. Macedonia, Grecia, iar în secolele XI-XIII – în Turcia, Grecia și Ucraina.

Din secolele XIV-XVIII, apar și primele mențiuni din Țările Române, atât în Ardeal, cât și în Moldova și Muntenia. De asemenea, în aceeași perioadă, numele este atestat și în Turcia, Grecia, Ucraina, Ungaria și Austria.

Astăzi, patronimul este răspândit mai cu seamă în Cipru (pe prima poziție), cele mai frecvente fiind formele Georgiades/Georgiadou/Georgiou/Hadjigeorgiou, Bulgaria (locul 3), cu patronimele Georgiev/Georgieva/Ganchev/Gancheva/Ganev, Serbia (același loc) – Djordjević/Đorđević/Đukić/Đurđević/Đurić/Đurović și Grecia (aceeași poziție) – George/Georgakopoulos/Georgiadis/Georgiadou/Georgiou/Georgopoulos/Georgopoulou, Bosnia-Herțegovina (locul 4) – nume ca Djukic/Djuric/Jukic/Juric/Zukic, aceeași poziție consemnându-se și în România – Gheorghe/Georgescu/Gheorghiu/Ghiță, Belarus (locul 5), în formele Yurchenko/Yurkevich/Zhuk/Zhukov/Zhukova/Zhukovskaya/Zhukovsky, și Muntenegru (același loc) – Djordjević/Djikanovic/Djukanovic/Djukic/Djuranovic/Djuraskovic/Djuric/Djurisic/Djurkovic/Djurovic, Croația (locul 7) – Juric/Jurik/Jurisic/Jurkovic, R. Macedonia (locul 9) – Georgiev/Georgieva/Georgievska/Georgievski/Gjorgjievska/Gjorgjievski/Gorgiev.

Chiar dacă datele noastre nu sunt complete, la nivelul spațiului carpato-balcanic, numele Georgius (cu forma românească Gheorghe) a evoluat de la locul 30 în secolele IV-VI, spre poziția a opta, în veacurile XI-XV, ajungând, în prezent, pe locul 5. În spațiul medieval românesc, patronimul era mai frecvent consemnat în Moldova (poziția a doua) și în Ardeal (locul 11), în Țara Românească fiind amintit pe poziția a XIX-a.

Dacă ne referim la Dimitrie, primele atestări datează din secolele II-III, prin chiar Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, ajuns dregător la Salonic, în vremea împăraților Diocletian și Galeriu. Ulterior, apar înregistrări ale patronimului în veacurile V-VI, tot în Grecia, la Lappa, în Creta (în anul 451) și la Philippi, în Macedonia (în anul 553).

Din secolele VII-X am consemnat atestări în Turcia, iar pentru intervalul secolelor XI-XIII – în Turcia, Grecia, Albania și R. Macedonia.

Din secolele XIV-XVI apar și primele mențiuni ale patronimului în spațiul românesc, consemnate în Moldova. De asemenea, am notat antroponimul și în Turcia, Grecia, Croația și Ungaria. Din secolele XVII-XVIII apar consemnări, din nou, în Țările Române – Ardeal, Maramureș -, dar și din Grecia.

Astăzi, patronimul se regăsește pe primele poziții în Bulgaria (locul 2) – Dimitrov/Dimitrova/Mitev/Miteva/Mitov, R. Macedonia (locul 4) – Dimitrievska/Dimitrievski/Dimitrov/Dimitrova/Dimitrovska/Dimitrovski/Mitev/Miteva/Mitevska/Mitevski/Mitreski/Mitrevska/Mitrevski, România (locul 5, imediat după Gheorghe) – Dumitru/Dumitrache/Dumitrascu/Dumitrescu, Grecia (locul 7) – Dimitrakopoulos/Dimitriadis/Dimitriou/Dimitris/Dimitropoulos, ca și Serbia – Dimitrijević/Mitrović/Mitić, Cipru (locul 8) – Demetriades/Demetriadou/Demetriou/Dimitriou.

De asemenea, în spațiul carpato-balcanic, și Demetrius (cu forma sa românească actuală, Dumitru) a evoluat ascendent  în ultimele două milenii, de la locul 34 în secolele IV-VI, la poziția 17 – în Evul Mediu (secolele XI-XV) și la locul 10, în prezent. Dacă ne referim la spațiul românesc, numele apărea, în epoca medievală, mai frecvent în Țara Românească (patronimul se afla pe locul 7) și în Ardeal (locul 19), dar și în Moldova era destul de răspândit (locul 63).

Deloc întâmplător, de ziua Sfântului Dimitrie, se sărbătorește, în fiecare an, momentul solemn, istoric, al înființării, prin Înalt Decret Domnesc, a primei Universități moderne din România, la Iași, de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 26 octombrie 1860.

 

Sâmbăta și bășcălia românească Sâmbătă, oct. 20 2018 

Mai întâi, să enumerăm ideile:

1.„Târgul din ziua de sâmbătă a săptămânii” – (pre)luat de la vechii slavi, care l-au adoptat sub influența evreilor comercianți din Roma: pe lângă Duminică = „Ziua Domnului”, mai aveau (stră)moșii noștri o zi „de căscat gura (în târg)”

2.„Totul s-a dus pe Apa Sâmbetei”: o zi în care nu e bine „să te omori cu munca”, idee ce se asociază cu următoarea/următoarele:

3.„Sâmbăta, nici iarba nu crește!”, sau cu

4.„Sâmbăta sunt trei ceasuri rele!”…

Legat de „povestea” de la punctul 1, romanii s-au „trezit” cu evrei (în special comercianți și/sau meșteșugari), după distrugerea Templului de la Ierusalim (anul 70 d. Hr.). Aceștia, care țineau sabatul i-au influențat și pe romani (în special, elitele), astfel încât saturnus dies a devenit, o vreme sabatus dies. Așa s-ar explica numele zilei de sâmbătă, la italieni – sabbato.

Bogăția toponimică, la români, este debordantă: sate cu numele Sâmbăta (două, în Țara Oltului – Sâmbăta de Jos, Sâmbăta de Sus*, unul în Bihor), Sâmbăteni (în Arad), Sâmbotin (în Gorj)… De fapt, unele dintre aspectele de mai sus au fost abordate în diferite lucrări, fie că este vorba despre lucrarea de licență – Reflectarea realităților geografice în toponimia Țării Făgărașului (1996) – sau despre cea de doctorat: Țara Oltului – studiu de geografie istorică cu privire specială asupra relațiilor cu toponimia (2007).

Se adaugă și antroponimele: Sâmbotin/Sânbotin – frecvent în Țara Românească, din secolele XIII-XVI, atestat și în Moldova, sau Sănbatiș – menționat tot în sudul țării, în veacul al XVI-lea (N. A. Constantinescu, 1963).

În concluzie, de cel puțin 1500 de ani (cam de când au început slavii să se așeze printre/pe lângă noi), am avut timp de bășcălie, pe tema aiasta!…

P.S. Ideile enunțate, schematic, mai sus, au avut, inițial, o „ciornă”: am „elaborat-o” zilele trecute, am lăsat-o în „stand by”, am… uitat de ea și „a apărut” singură! 🙂  Intenționam să o mai „șlefuiesc” înainte de a (se) publica!…

*O vreme, în secolul al XIX-lea, Sâmbăta de Sus s-a despărțit în două așezări: Sâmbăta de Sus Răsăriteană și Sâmbăta de Sus Apuseană. Cele două erau despărțite de râul Sâmbăta, care traversează, înainte de a se vărsa în Olt, și satul Sâmbăta de Jos…

Despre numele Paraschiv/Paraschiva/Parascheva Duminică, oct. 14 2018 

Astăzi este prăznuită Sfânta Cuvioasă Parascheva, prilej de a aborda puțin răspândirea geografică a numelui Paraschiv, de la care a derivat hagionimul de mai sus.

Numele, atestat, inițial la feminin, derivă din grecescul paraskevi, numele dat, în greacă, zilei de vineri, având semnificația de „pregătire”. Replica slavă balcanică a termenului este petka, cu semnificația de „a cincea zi a săptămânii” (deci, tot vineri). Probabil, în vremea bilingvismului româno-slav, s-au dezvoltat, la români, tradițiile ce o atestă pe Sfânta Vineri.

Cuvioasa Parascheva s-a născut într-un sat din Tracia, la Epivata (azi Boia­dos), pe țăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol. A trăit în prima parte a secolului al XI-lea. După nenumărate fapte bune, plăcute lui Dumnezeu, atunci când a trecut la Domnul, după o vreme, trupul său a fost descoperit printr-o minune. În apropiere de locul în care se afla îngropat trupul Cuvioasei, a ajuns dus de ape, trupul în putrefacție al unui marinar. Din cauza mirosului, localnicii au săpat o groapă ca să îngroape cadavrul. Săpând, au descoperit și moaștele Sfintei Parascheva. Însă, pentru că nu știau despre cine este vorba, le-au lăsat în continuare în pământ, alături de trupul marinarului. Unui om evlavios din sat, pe nume Gheorghe, i s-a arătat în vis Sfânta Parascheva ca o împărateasă, înconjurată de cete de ostași luminați, căruia i-a zis: „Luați repede moaștele mele și le puneți într-un loc de cinste, pentru ca nu pot să suport mirosul acestui om”.

Fiind scoase din mormânt, Dumnezeu le-a proslăvit cu faceri de minuni. Duăa trecerea sa la cele veșnice, în anul 1235, moaștele Sfintei au fost luate de împăratul Ioan Asan al II-lea, al românilor și bulgarilor (1218-1241), și au fost așezate cu cinste la Târnovo. Mai târziu, în anul 1393, au fost strămutate la Belgrad, și, apoi, în 1521, au fost aduse la Constantinopol, la biserica Patriarhiei. Sfintele moaște au fost dăruite Moldovei de patriarhul Constantinopolului Partenie I (1639-1644), ca mulțumire pentru dărnicia domnitorului Vasile Lupu, care plătise toate datoriile Patriarhiei ecumenice. Adăugăm faptul că Vasile Lupu era, și el, român balcanic, acest fapt fiind întărit de ajutoarele bănești trimise de voievodul moldovean mănăstirii ortodoxe Lipovina/Lepavina, aflate în Valahia croată, în apropiere de Zagreb.

Racla cu cinstitele moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de trei mitropoliti greci (Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului și Teofan al Paleopatrei). Ajungand la Galați, apoi la Iași, pe 13 iunie 1641, au fost întâmpinate de Vasile Voda Lupu, de Sfântul Mitropolit Varlaam și de episcopii de Roman si Huși, de cler și credincioși. Ele au fost așezate spre închinare in Mănăstirea Sfinților Trei Ierarhi din Iași. Astăzi, moaștele Sfintei Parascheva se află în Catedrala mitropolitana din Iași.

Amintim că, în anul 1944, din cauza războiului, moaștele sfintei au fost mutate de la Iași, la mănăstirea ilfoveana Samurcașești, Ciorogârla. Au fost prezente aici în perioada 10 aprilie 1944 – 27 octombrie 1944. Pe 27 octombrie ele au ajuns la Catedrala Patriarhală, unde au rămase spre închinare până pe 13 noiembrie 1944, revenind ulterior la Iași.

O mare parte a acestor informații este preluată de aici.

Dovadă a marelui atașament față de Cuvioasa Parascheva, nu doar moldovenii, ci românii, în general, inclusiv cei balcanici, au contribuit la proslăvirea ei, inclusiv prin numeroasele atestări ale numelui, cu multe variante și derivate. Primele atestări le întâlnim, în forme ca Paraschia, Paraschița, Parasiia, în Moldova, în secolul al XVI-lea, urmate de altele, în Muntenia, în aceeași vreme. Ulterior, s-au dezvoltat alte numeroase variante și derivate: Schiva, Chiva, Chivuța, Vuța, Pache și altele. Sub influență slavă estică (ucraineană), în Maramureș și în Ardeal, au apărut forme ca Parascovea, Parasuca, Parasca, iar sub influență rusă, în Basarabia circulă formele Parascovia, Prascovia.

Din secolul al XVI-lea sunt atestate deja și forme masculine, în Muntenia, Moldova, Dobrogea sau Ardeal: Para, Schivu, Chivu.

Pe de altă parte, s-au dezvoltat și forme evoluate din termenul slav: Petcu, Petca, Petculescu și altele (N. A. Constantinescu, 1963).

După o opinie argumentată de mai bine de un deceniu, prezentată și în teza de doctorat (publicată în 2007), credem că există o legătură între numele dezvoltate pe „teren lingvistic” grecesc – din paraskevi – sau slav – din petka, în formele românești derivate de la numeralul cinci, atât la nord de Dunăre, cât și în Balcani. Astfel, opinăm că nume precum Cincă, Șincari, Șinca, Cincu, Cinciș și altele (unele dintre ele – toponime), ca și termenul cu care au fost denumiți românii balcanici (în special, aromânii, dar și meglenoromânii) – cincari (pronunțat țințari) sunt derivate de la a cincea zi a săptămânii, vineri, fiind replica românească a numelor Paraschiv(a) sau/și Petcu/Petca. S-ar putea ca aceeași semnificație să aibă și numele satului ardelean Vinerea. Mulți dintre cei numiți astfel – țințari – erau păstori (mai ales la sud de Dunăre) și, deoarece și Cuvioasa Parascheva era tot din zonă, au dezvoltat un atașament deosebit față de Sfântă. Așa se explică și de ce tot un aromân, voievodul Vasile Lupu, reușește să aducă moaștele Sfintei la Iași.

 

Din nou, despre traci Miercuri, oct. 10 2018 

Cu aproximativ un deceniu în urmă am scris acest text, despre traci. Totul a pornit de la vestitul citat din Herodot, pe care îl voi reda, din nou, mai jos:

„Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.(…) După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt”.

Aseară am încheiat o îndelungată operațiune de prelucrare a unei baze de date legate de structura etno-lingvistică a populației Globului. Datele, adunate cu multă râvnă și oferite cu multă amabilitate de un foarte bun coleg, acoperă mai bine de 3000 de ani de evoluție demografică a populației planetei (începând cu anul 1000 î. Hr.).  Cum „Părintele Istoriei” a trăit în secolul al V-lea î. Hr. (mai exact, între anii 484 și 425 î. Hr.), cele mai apropiate date de care dispunem, după care putea scrie, sunt din anul 600 î. Hr. M-am uitat pe aceste date și au rezultat următoarele fapte.

Mai întâi, „bătălia” pentru primul loc, din punct de vedere demografic, se dădea și acum peste 2500 de ani, ca și azi, între chinezi și indieni. Astfel, chinezii numărau aproape 20 de milioane de locuitori (17,55% dintr-o populație totală de peste 113,6 milioane), iar indienii – sau, mai corect, azi, indo-pakistanezii, erau aproape 13 milioane de suflete. Dacă, însă, indienilor le alăturăm și pe dravidieni (locuind azi în jumătatea sudică a Podișului Dekkan, deci, tot în India), în total de peste 8,5 milioane, indo-dravidienii ar trece primii, cu peste 21 de milioane de oameni. Dar, oricum ar fi, ideea e că, aceste prime două locuri (sau chiar trei) erau „ocupate”. Absența referințelor lui Herodot la chinezi e(ra) scuzabilă, informația dinspre Orientul Îndepărtat circulând mai greu pe vremea sa.

Tracii (incluzându-i și pe frigienii și misienii din Asia Mică – derivați, unii de la brygii traci balcanici, ceilalți, înrudiți cu moesienii ce trăiau imediat la sud de Dunăre, inclusiv în Dobrogea) numărau circa 3 milioane de locuitori (2,72% din total). Dacă nu-i luăm în calcul și pe macedoneni, strămoșii noștri ocupau un onorant loc 4, cei care îi mai depășeau, după indo-dravidieni („indienii” lui Herodot) și chinezi (necunoscuți istoricului grec), fiind egiptenii, dar nu cu mult: 3,4 milioane de suflete se găseau, în acele timpuri, în Valea și Delta Nilului (3% din total). Dar, după I. Muntele & A. Ungureanu  (Geografia populației, 2017, p. 276, inclusiv nota infrapaginală 243), macedonenii „au fost, la origine, o populație tracică, care a suferit însă o puternică grecizare”. Deci, îi putem adăuga la traci și pe macedoneni (care, la vremea lui Herodot erau pe la începuturile grecizării): în acest caz, totalul tracilor trece(a) de 3,6 milioane, ceea ce-i aduce(a) pe poziția a treia, după indo-dravidieni și chinezi! Ceea ce înseamnă că, în citatul de mai sus, Herodot a avut dreptate!

Înainte de a încheia, să vedem înaintea căror alte neamuri celebre stăteau tracii. Erau, astfel, mai numeroși decât grecii sau galii – fiecare numărând cam 3 milioane, decât berberii din nordul Africii – 2,6 milioane, decât romanii – 2,1 milioane, sau decât arameii-asirienii – 1,9 milioane. Tracii se aflau înaintea și a asiro-caldeenilor – care atingeau 1,8 milioane, punicilor-cartaginezilor – cu un total de 1,3 milioane sau a evreilor – care însumau doar 431 de mii de suflete!…

Semnificația sufixului -escu/-ești (actualizare) Marți, sept. 25 2018 

În onomastica românească, acest sufix are sensul de „urmaș al lui…” Popa, Ion, George, etc , în cazul antroponimelor Popescu, Ionescu, Georgescu și altele, sau de „așezare locuita de urmașii lui…” – în cazul toponimelor Popești, Ionești, Georgești ș.a.m.d.

Se pare însă că, în Banat și Oltenia, sufixul menționat ar fi avut și semnificația de „originar din…”, așa cum par să ateste antroponimul Obersterescu (derivat de la forma germană Obersteyer = Stiria Superioară,  azi în Austria), prezent în Banat, patronimul oltean Gălățescu  (menționat de Ion Conea la Târgul Jiu, cu sensul de originar din Galați-Făgăraș), dar și oiconimul doljean Dioşti, probabil, inițial *Di(i)uăști  (= sat întemeiat de originari din Diiu/Vidin).

Actualizare (25 septembrie 2018): Se pare că și sudul Transilvaniei intră/intra în această arie. O dovedesc (sau par a o demonstra), antroponimele Ucenescu (atestat la Brașov, în vremea Revoluției de la 1848) și Acelenescu (consemnat, în zilele noastre, la Sibiu).

Despre numele Ioachim și Ana Duminică, sept. 9 2018 

Fiind și astăzi sărbătoare, vom vorbi despre numele Ioachim și Ana.

Primul, este atestat, în forma Joachim, în epoca medievală, în Bulgaria, Grecia și în România (prima mențiune fiind din Moldova, în secolul al XV-lea). Astăzi, mai frecvent, este prezent în formele populare, derivate, Achim, Chimu, Ichim, Echimescu și altele. Numele se regăsește și în toponimie: Iechimăuți, Chinea.

Numele Ana este menționat tot din Evul Mediu, când, în spațiul românesc, se număra între primele 50 de patronime ca frecvență și era prezent prin formele Ana și Anca. Între timp, numărul de forme în care este prezent s-a diversificat: Ana, Anca, Ancuța, Ancuțoiu, AaneiAnica, Anișca, Aniței, Anițescu, Anuca, Aneasa, poate și Noica  și altele. De asemenea, patronimul a intrat și în toponimie, în nume ca Sântana de Mureș, Sântana, etc.

Completări legate de Sântămărie Sâmbătă, sept. 8 2018 

La o săptămână după începutul Anului Nou Bisericesc, este celebrată Nașterea Maicii Domnului.  Prilej de a mai spune câte ceva despre semnificația onomastică legată de această sărbătoare.

În primul rând, după O. Felecan (2010), prima atestare a numelui, în forma Maria Donata apare într-o inscripție din vremea Daciei romane, aceasta fiind, probabil, prima mențiune a numelui în spațiul românesc și o probă, probabilă, a existenței unui început de viață creștină în regiunile de la nord de Dunăre.

Apoi, sunt de menționat frecventele atestări medievale ale numelui, după N. A. Constantinescu (1963), prezente în toate ținuturile românești.

Pe de altă parte, apar mențiuni derivate de la slavul Bogorodița = „Maica Domnului”, în formele Bogorode, Bogoroda, Bogorodă și, destul de recent, atestări ale formei de origine bulgară Matcăbojă = „Maica Domnului”.

P.S. Numele Marian nu este derivat de la Maria, ci de la forma latină Marius.

Pagina următoare »