„Alegerile” locale în perioada comunistă… Sâmbătă, oct. 10 2020

Deși n-ar trebui acordată atenție acestui tip de „scrutine”, am considerat că, fiind, totuși, o parte a istoriei electorale românești – ca și „alegerile” pentru „marea adunare națională” – e potrivit să spunem câteva vorbe și despre acestea…

Primele „alegeri” de acest fel s-au desfășurat la 3 decembrie 1950. Ulterior, până în 1969, s-au desfășurat mai multe asemenea „consultări electorale”, la început – din 3 în 3 ani, apoi, din 1956, de regulă, odată la 2 ani. Astfel, în 3 decembrie 1950, 20 decembrie 1953, 11 martie 1956, 5 martie 1958, 5 martie 1961 și 7 martie 1965, s-au desfășurat atât „scrutine” la nivel regional, cât și la nivel raional și local (orășenesc/comunal), în vreme ce, în 3 martie 1963 și 5 martie 1967, au avut loc doar „alegeri” locale (comunale). Din 2 martie 1969, nivelul de desfășurare a „scrutinelor” a (re)devenit cel județean, fiind păstrat și cel local (municipal/orășenesc/comunal). Dacă, după primele alegeri, de după revenirea la împărțirea administrativă pe județe (1968), regimul nu a mai convocat alt „scrutin” până în 9 martie 1975, ulterior, toate „alegerile” județene s-au derulat odată cu cele legislative – în 9 martie 1980 și 17 martie 1985 – iar cele locale (municipale/orășenești/comunale) au avut o periodicitate de doi ani și jumătate: pe lângă „consultările electorale” județene și legislative amintite fiind consemnate și cele din 20 noiembrie 1977, 20 noiembrie 1982 și 15 Noiembrie 1987. Ultimele menționate – din 15 Noiembrie 1987 – au coincis și cu revolta anti-regim a muncitorilor brașoveni, fiind „preludiul” ridicării populare din Decembrie 1989, care a „măturat” dictatura comunistă…

În ce privește rezultatele electorale, „alegerile” locale din această perioadă n-au avut vreo relevanță. Prezența la vot, după datele oficiale, a crescut de la circa 95% în 1950 la peste 99% – în ultimii ani ai regimului, chiar dacă există mărturii că alegătorii ignorau, în proporții însemnate, aceste „consultări electorale” (ca și pe cele legislative, de altfel). De asemenea, opțiunile politice în favoarea Frontului (Frontul Democrației Populare – 1950-1967, Frontul Unității Socialiste – 1969-1977, Frontul Democrației și Unității Socialiste – 1980-1989), controlat de Partid, au oscilat pe la 98-99%, scăzând, ușor, spre 97 sau 96%, după 1980… Diferența până la 100% o reprezentau voturile contra regimului, dar, cum acestea nu se puteau materializa în mandate locale, nu au avut nici o însemnătate efectivă… Toate mandatele de „aleși” în structurile locale au fost adjudecate de reprezentanții Frontului, dominat/controlat de Partid…

Ca și rezultatele „alegerilor” legislative, și cele ale „scrutinelor” locale s-au publicat, în toată perioada comunistă, nu în Monitorul Oficial, redenumit, după 1949, Buletinul Oficial, ci în organul Partidului, Scânteia…

Leave a Response »

 

Scurtă privire asupra alegerilor locale interbelice Vineri, oct. 9 2020

Chiar dacă am început să discutăm despre scrutinele de acest fel de dinainte de 1918, datele (aproape) complete despre care să fi avut cunoștință se referă, mai ales la perioada interbelică (pe lângă cea postdecembristă, normal). Astfel, încă de la ediția, publicată (în 2013) a Geografiei electorale, am inclus informații – și hărți – de la cele 3 rânduri de alegeri locale – cele din 1926, 1930 și 1936-1937*.

Datele, ceva mai complete, atunci, se referă mai cu seamă la alegerile comunale (deci, cele la nivel de comune, orașe și municipii), referirile la alegerile pentru consiliile județene fiind mai puține. Recent, în primăvară, „profitând” de perioada de „izolare”, am inventariat online presa interbelică, găsind, în special în colecția publicației Gazeta de Transilvania, înființată, la Brașov, de George Barițiu, în 1838, o mulțime de informații, cu date, nu doar la nivel județean, ci chiar la nivel comunal… Astfel, alegerile pentru consiliile județene din 1930 sunt prezentate, chiar în mai multe numere ale publicației amintite, pentru fiecare județ în parte, din cele 71, câte avea România atunci…

În aceste condiții, având acces și la numeroase date referitoare la alegerile de acest tip din perioada antebelică – pentru care, la o analiză sumară, avem „acoperite” cam jumătate dintre scrutinele pentru consiliile județene din anii 1864-1918 (cu intermitențe, în anii 1864-1884 și practic toate, după!) și circa un sfert din cele comunale (e adevărat, doar legate de comunele urbane – practic toate cele desfășurate la începutul secolului trecut) – putem continua, cu date (aproape) complete, ambele tipuri de asemenea consultări electorale și pentru perioada interbelică.

Deși n-au relevanță, am inventariat, introdus în calculator și prelucrat, în ultimii ani, datele legate de alegerile locale din perioada comunistă (publicate la nivel de regiune și raion, până în 1967, respectiv, la nivel de județ, după aceea). Aceste scrutine sunt lipsite de relevanță deoarece erau lipsite de opțiune, alegătorii având de „ales” între candidații comuniști și… candidații comuniști… Firește, după 1989, mai exact, din 1992, există date, chiar la nivel comunal, pentru alegerile locale, doar că prelucrarea lor e inegală… Urmează, în perioada următoare să introduc în calculator datele legate de scrutinele lipsă – sau cu date incomplete – în paralel cu activitatea de inventariere a informațiilor legate de consultările electorale antebelice…

Câteva cuvinte despre Gazeta de Transilvania... Fiind vorba de cea mai veche publicație a românilor ardeleni, gazeta apărută la Brașov, ne-am fi așteptat să existe interes, din partea autorităților – centrale și locale – în menținerea ei „în viață”… După ce, odată cu trecerea României de partea Națiunilor Unite, gazeta a încetat să mai apară (1944), fapt legat, probabil, și de orientarea cam naționalistă din deceniul precedent (afiliată politicii naționaliste a lui Vaida Voevod, apoi celei a lui Carol al II-lea…), reapărută după căderea comunismului, publicația a încetat, din nou, să mai apară, în 2009… Însă, cum România de azi are nu jurnaliști, ci „gurnaliști”…

*Nechemații de pe Wikipedia au pus la pagina în engleză a alegerilor din România, în caseta dedicată alegerilor locale, separat „1937”, în condițiile în care este vorba de ACELAȘI SCRUTIN, „întins” din motive (liberale) de „menținere la putere”, pe parcursul a un an și jumătate (din primăvara lui 1936, până în octombrie 1937). „Metoda” nu e(ra) nouă, fiind aplicată încă din perioada antebelică (prima dată – de conservatori)… Dar, așa se întâmplă când cei care se pricep să scrie n-au timp (sau chiar NU SUNT LĂSAȚI) să scrie, iar cei care scriu – NU SE PRICEP, DAR SCRIU!…

Leave a Response »

 

La „cald”, despre ultimele alegeri locale (27 septembrie 2020)… Joi, oct. 8 2020

Am terminat (aproape) de descărcat datele de la alegerile din 27 septembrie (lipsesc câteva fișiere de la alegerea primarilor și consiliilor locale din județul Satul Mare…) și, în acest moment, se pot trage câteva concluzii, „la cald”:

– USR-PLUS n-a „ieșit” prea bine! Exceptând Capitala, Timișul, Iașii, plus alte județe în care s-a aliat cu PNL (Bacău, Vrancea…), Alianța se „mișcă” pe la 5-6% și ocupă locurile 4-6, în ierarhiile multor județe!
– au rămas integral „roșii” (adică cu PSD pe locul 1 la toate tipurile de alegeri – pentru primar, consiliu local = CL, consiliu județean = CJ și președinte de CJ, adesea chiar la mare distanță – 10-15% și chiar peste! – în fața locului 2, de regulă – PNL) aproape toată Oltenia (fără Vâlcea), multe județe muntenești (Argeș, Dâmbovița, Călărași, Ialomița, Buzău, Brăila), doar două din Moldova (Galați și Vaslui, dar, în ultimul, la alegerea președintelui CJ, comunistul Buzatu a ieșit primul doar cu vreo 2% în fața candidatului PNL!), plus Bistrița-Năsăud și Hunedoara, peste munți (Hunedoara vota cu social-democrații și înainte de Unirea din 1918, și în perioada interbelică…).
– județe „mixte”, cu câștigători fie PSD, fie PNL: Vâlcea (cred că se „simte” influența Sibiului acolo), Teleorman (surpriză!), Giurgiu, Tulcea, Vrancea, Bacău, Neamț, Botoșani, Maramureș, Sălaj… Constanța pare să fi scăpat de „dictatura Mazărescar”… 🙂
– PNL a bătut „măr” (adesea) în vest – Bihor, Arad, Timiș, Caraș-Severin, Cluj, Alba, Sibiu, Brașov – frecvent, și cu sprijinul USR-PLUS (deși, uneori Alianța a pierdut clar: în Cluj și Bihor, de pildă!), dar și în sud – București, Ilfov, Prahova – și în Moldova – Suceava, Iași;
– UDMR a câștigat clar – cu peste 60% – în Harghita și Covasna – dar, pe fondul divizării voturilor românești, și în Mureș și Satul Mare (dacă se însumează fie și numai procentele PSD și PNL, ies peste UDMR!)!

Cam asta ar fi, înainte de introdus și prelucrat datele în calculator… După ce fac calculele și pe regiuni, poate revin, cu alte detalii! Oricum, concluziile astea sunt „viciate” de furăciunile făcute de PSD (lucru la care această grupare se pricepe, încă de la alegerile, falsificate, din 1946!)…

Leave a Response »

 

Despre prezența la vot la alegerile locale românești Marți, sept. 29 2020

După recentul scrutin de duminică, au existat opinii care punctează procentul modest de alegători care s-au prezentat la vot. Astfel, conform datelor centralizate la închiderea urnelor, prezența la vot s-a situat la 46,02%. Dacă se compară, însă, aceste date cu cele de la alte scrutine locale, vom vedea că această valoare este extrem de apropiată de cea din anii trecuți. De pildă, în 2016, ponderea alegătorilor prezenți la vot a fost de 48,44%, iar în 2008 – 49,29%. În ultimul deceniu, doar în 2012 s-a consemnat o valoare de peste 50%, mai exact – 56,26%. Ținând cont de contextul epidemiologic actual, valoarea consemnată duminică nu se deosebește aproape deloc de ponderile din ani în care nu se gândea nimeni la vreo pandemie…

Dacă se ia în calcul valoarea minimă pe țară – socotind Capitala echivalentul unui județ (foarte mare), ceea ce nu e departe de adevăr, deoarece în București se concentrează, practic, un pic peste echivalentul sumei populației celor mai mari județe, din punct de vedere demografic: Iași și Prahova – cel mai important centru urban al României ține, de două decenii, să „păstreze” ultimul loc din acest punct de vedere. Și alaltăieri a fost la fel – ponderea celor care au votat s-a situat la 36,93% – dar Capitala are „recorduri” de absenteism chiar mai mari decât acesta: doar 33,31% în 2016 și chiar 31,38% – în 2008. În plus, valori extrem de apropiate s-au înregistrat în Capitală de mai bine de un secol: 39,56% – în 1905, 40% – în 1926 și chiar 38,47% – în 1936!… Deci, se pare că, din acest punct de vedere – ponderi ale afluenței la urne sub 40% – Capitala are o „tradiție” îndelungată!… Inclusiv de a deține valoarea minimă pe țară, consemnată aici și în perioada interbelică, la toate scrutinele locale: în 1926, 1930 și 1936…

Leave a Response »

 

„Devoalarea” parțială a altor alegeri locale antebelice Luni, sept. 28 2020

De azi am revenit la „duplexul” BCU-Dacoromanica! Timp de aproape o lună și jumătate, cât Biblioteca Centrală Universitară ieșeană a fost închisă, am lucrat doar pe baza colecției Monitorului Oficial de pe site-ul Bibliotecii Naționale a României. Cum nici aceasta nu este completă – lipsește, de pildă, integral, anul 1907 – am „sărit”, în aceste zile, de la anii din secolul al XIX-lea încă „neacoperiți”, la acest an…

Cum inventarierea colecției din anul 1907 durează (azi n-am terminat decât aproape jumătate de an de „parcurs”), informațiile de care dispunem sunt doar parțiale: astfel, știm deja că, în iunie, au fost convocate alegeri locale, ale căror rezultate au fost publicate, succesiv, spre finalul lunii menționate și în luna iulie… Urmează să aflăm, în continuare, la ce comune (urbane) și județe se referă aceste date…

Planul este următorul: ne puteam mulțumi și cu cele câteva scrutine județene (3 – 1864, 1884, 1905) și locale (2 – 1905, 1911) pentru care dispunem de date, deja inventariate. Cum, deja, am găsit informații ȘI pentru anul 1914 și, azi, pentru 1907, cum ar fi să găsim, dacă nu pentru toate aceste scrutine, măcar pentru cele mai multe dintre ele? Am avea peste 150 de ani cu date (aproape) complete, despre alegerile locale din România, începând din 1864 (când s-au desfășurat atât primele alegeri județene, cât și primul scrutin în comunele rurale; în cele urbane aveau loc alegeri, încă din 1831, din vremea Regulamentului Organic) și până… ieri (când au avut loc ultimele alegeri locale din România)!

Leave a Response »

 

Reprezentarea politică a minorităților în sudul Basarabiei (1856-1878) Sâmbătă, sept. 26 2020

Ne referim, în cele ce urmează, la teritoriul atribuit Moldovei, în 1856, de Conferința de Pace de la Paris, format din vechile județe Cahul, Bolgrad și Ismail. Împreună cu partea principatului moldav de la vest de Prut, în 1859, prin Unirea cu Țara Românească, acest teritoriu a intrat în noul stat, numit, din vremea lui Cuza, Principatele Române Unite, sau, mai simplu, România. În urma Conferinței de la Berlin (1878), România a fost obligată să cedeze Rusiei acest ținut, primind, în „compensație” Dobrogea Veche (județele Constanța și Tulcea).

Primii reprezentanți ai minorităților au fost aleși în zona menționată, încă din iulie 1857, cu prilejul alegerilor (fraudate de caimacamul Vogoride), pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei (scrutin invalidat și repetat în septembrie, același an). Astfel, la ambele scrutine din 1857, a fost ales, ca deputat de Cahul, Timofti Socolov (probabil, rus). Atât în septembrie 1857, cât și în toamna anului următor (la alegerile pentru Adunarea Electivă, care l-a ales pe Cuza ca domn, în ianuarie 1859), a fost desemnat, ca deputat de Ismail, Dimitrie Vasiliev Romov (bănuim noi, rus). În județul Cahul, D. Velciu (probabil, bulgar) a fost ales deputat, prima dată – în iulie 1857, apoi – în 1858.

Imediat după Unirea Principatelor, Cuza a dizolvat, în 1860, ambele Adunări – de la Iași și București. La noile alegeri, a fost desemnat, ca deputat de Ismail, germanul Ludovic Steege (originar chiar din Germania, stabilit definitiv în Moldova). Din 1862, cele două adunări au fost contopite, într-una singură, la București, dar, cum neînțelegerile între domnitor și Adunare au continuat, principele a dizolvat legislativul, convocând noi alegeri, după plebiscitul, aprobat, ce consfințea noul Statut Dezvoltător al Convenției de la Paris, în 1864. Între deputații din sudul Basarabiei aleși cu acest prilej, se numărau Pantelimon Cordali (probabil, grec), la Ismail, Ioan Titorov (rus) și Neculai Cazancli (găgăuz?) – la Bolgrad.

Probabil tot un etnic rus era și G. Cneazovici, ales deputat de Ismail, la ambele alegeri pentru Adunarea Deputaților de după abdicarea forțată a lui Cuza (Constituanta din aprilie 1866 și Adunarea din noiembrie 1866). La scrutinul din 1869, în județul Bolgrad a fost votat tot un rus, T. Storozoff, iar în 1871 – N. Horozov (ales, cu câțiva ani înainte, în 1864, senator, în același județ). La alegerile din 1875 a fost votat, la Cahul, A. Caravasile (probabil, găgăuz), care mai fusese deputat și în Adunarea Electivă a Moldovei din 1858-1860, iar la ultimul scrutin pentru Adunarea Deputaților la care au votat și alegătorii basarabeni (1876), în legislativ au intrat, ca deputați, M. Radianof (rus) – la Bolgrad și N. Caraianoglu (găgăuz) – la Ismail.

Nu dispunem de date complete, deocamdată, legate de alegerile locale (comunale și/sau județene), dar, chiar și în aceste condiții, putem spune că minoritățile au avut acces, pe scară largă, la reprezentarea în aceste structuri politice, în funcții de consilieri județeni, consilieri locali, primari și/sau ajutori de primari. Astfel, ilustrativ este cazul lui Nicolae Horozov, care, în octombrie 1864, la primele alegeri pentru consiliile județene, a devenit consilier, în județul Bolgrad, fiind desemnat, ulterior, de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, senator în Corpul Ponderator, înființat de domnitor în același an, iar în 1871 a fost ales și deputat.

De fapt, la scrutinul județean din 1864, din cei 9 consilieri (6 membri+3 supleanți), județul Bolgrad a avut 5 (4 membri și 1 supleant) din rândurile minorităților: Nicolae Parusof, Nicolae Horozov, Lazar Dimov (probabil, bulgar), Ioan Camburov (toți membri), plus Dimache Ciobanov (supleant). Ultimul menționat, s-ar putea să fie român, cu numele rusificat (din Ciobanu), așa cum s-a întâmplat și cu deputatul ismailean Alexandru Tulceanu – ales, succesiv în Adunare, în noiembrie 1866, 1869, 1870 și 1871 – care, la scrutinul din toamna anului 1858, apare scris Tulceanov…

Rămânând tot la alegerile județene, să notăm că, printre consilierii județeni aleși în județul Cahul, în 1864, se numărau Nicolae Cernov (rus) și Dobre Colea (probabil, bulgar), iar în 1866 – George Boiangioglu (probabil, găgăuz).

Aceeași situație se întâlnește și la alegerile pentru consiliile comunale și pentru primari. Astfel, în Consiliul Comunal al Ismailului, desemnat la primele asemenea alegeri (1864), din cei 13 consilieri, 7 aparțineau minorităților: Emilian Posneacovski, Dimitrie Nicoalef, Petre Soroco Litof, Gheorghe Sopov, Anastase Sandulof, Theodor Efimov și Mihail Filipov, probabil, toți ruși. S-ar putea ca, în cazul lui Sandulof, să avem de-a face tot cu un român, cu numele rusificat, dintr-un Sandul…

Pentru același județ, dispunem de informații legate de primari și ajutori de primari: la Reni, în 1867, a devenit primar un găgăuz – Nicolae Caraianoglu, iar la Chilia, un rus – Gherasim Sorokin, care avea, ca ajutor de primar tot un rus sau bulgar – Trifon Ivanciu. Un alt rus – Mihail Radianof – a devenit primar la Bolgrad, în urma scrutinului din 1874.

Concluzionând, observăm că, frecvent, reprezentanții minorităților au fost aleși, adesea, în structurile legislative centrale (Adunarea Deputaților și Senatul), județene (consilii județene) și locale (consilii locale, primar, ajutor de primar). Dintre cei aleși, cei mai numeroși au fost rușii, urmați de găgăuzi și bulgari, și rar – de germani și greci. Alături de prezența reprezentanților minorităților în structurile desemnate de electoratul dobrogean – după 1878 (bulgari, turci, tătari) – această realitate arată că, de la începutul existenței sale, statul român a aplicat, consecvent, această politică, de a permite minorităților să-și desemneze reprezentanți în structurile administrative, politică urmată, din perioada interbelică, până azi, și în cadrul creat după Unirea din 1918. De fapt, prin alegerile moldovenești – din 1857 și 1858 – de dinaintea Unirii Principatelor, această realitate a devenit firească chiar înainte de apariția statului român modern!

Leave a Response »

 

Completări legate de alegerile locale antebelice Marți, sept. 22 2020

Cum România este cuprinsă în aceste zile de „febra” alegerilor locale de peste câteva zile (sau nu este?), am continuat și eu „săpăturile” legate de acest subiect, dar pentru scrutinele similare de acum mai bine de un secol…

Astfel, ieri seară, bănuind că este posibil să se găsească date despre alegerile locale din 1914, chiar am găsit! 🙂 Problema este că, în multe localități – și județe – nu s-a mai votat, fiind depusă câte o singură listă, care a fost declarată aleasă, conform unei legi votate în decembrie 1912… Asta înseamnă că, la introducerea în calculator a datelor electorale, în cazul multor județe și reședințe de județ, prezența la vot, și așa mică, va fi diminuată și mai mult…

Puțin mai devreme am căutat amintita lege din 1912: într-adevăr, prin Decretul regal nr. 5165, din 15 decembrie 1912, Regele Carol I a promulgat o Lege, votată de Corpurile Legiuitoare la 14 decembrie (Adunarea Deputaților) și 15 decembrie (Senatul), conform căreia, „Candidații, pentru alegerea consiliilor județene, precum și listele de candidați pentru alegerea consiliilor comunale urbane, reședințe de județ, atunci când s’a propus conform art. 18 din legea asupra procedurii electorale, numai un singur rând de candidați, se vor declara aleși de către președintele tribunalului unde s’au făcut depunerile de candidaturi, fără a se mai da loc la alte operații electorale, a doua zi după expirarea termenului pentru depunerea candidaturilor.” Actul normativ citat a fost publicat în Monitorul Oficial, nr. 210, din 6 (19) Decemvrie 1912 și prevedea și faptul că se aplica și scrutinelor în desfășurare, care aveau loc după promulgarea sa.

La putere fiind atunci Partidul Conservator, Legea amintită le-a dat, în parte, câștig de cauză lor, în multe orașe reședință de județ și chiar județe fiind aplicată, chiar în acel final de an… Cum, însă, o parte din alegeri avuseseră loc anterior, pentru acestea actul nu s-a aplicat…

Aceste prevederi nu erau o noutate și nu se aplicau doar în România… Spre exemplu, în Ungaria dualistă (care cuprindea atunci și Transilvania) se aplicau reglementări asemănătoare la alegerile legislative, care au fost păstrate, peste munți, și de autoritățile române, după Unirea din 1918, până la alegerile legislative din 1922. Ca urmare, în primii ani interbelici, prezența redusă la urne din județele de la Vest de Carpați se explică și astfel, nu doar ca urmare a reticenței unor minoritari (mai ales maghiari) de a se integra în noul stat român…

Ceea ce-mi rămâne de făcut e să continuu cu „inventarierea” Monitorului Oficial antebelic, deja începută din vară și aflată, oricum, în curs… Cum, în paralel cu această „inventariere” (făcută, „la duplex”, atât la BCU Iași, cât și pe site-ul Bibliotecii Naționale a României) voi continua să introduc în calculator și să prelucrez noile date găsite – deja au apărut informații de la alegerile locale din 1912 și 1914 – definitivarea capitolului alocat alegerilor locale se amână… Nu știu până când, dar este evident că decizia din iulie de a „inventaria”, pe cât posibil, toată colecția Monitorului Oficial, începând cu anul 1864 (adică, de când au loc alegeri locale, inclusiv județene) a fost una bună! Cum, zilele astea, odată cu apropiata reluare a cursurilor universitare, se redeschide și Sala Periodice la BCU Iași, după ce voi verifica, pe ani, ce intervale lipsesc de pe site-ul Bibliotecii Naționale a României, voi reveni la BCU spre a completa acolo lipsurile constatate…

P.S. Adevărații câștigători ai acestor prevederi electorale, votate în decembrie 1912, au fost, însă… liberalii, la ultimul scrutin local antebelic, desfășurat în 1914… Și, cum politicienii români nu învață nimic din experiențele trecutului – ilustrate și prin vechea zicere strămoșească „Nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește!” -, „istoria” s-a repetat: modificarea Constituției României din 2003, prin care mandatul prezidențial, începând cu 2004, devenea de 5 ani și, din 2009, era „decuplat” scrutinul prezidențial de legislative, s-a făcut, evident, „cu dedicație” pentru liderul de atunci al PSD, premier în funcție și viitor candidat la prezidențialele din 2004, Adrian Năstase… Doar că, la acel scrutin, a câștigat… Traian Băsescu!… Culmea e că, din 2004, PSD NU a mai câștigat nici un mandat prezidențial, singurul social-democrat capabil să câștige acest tip de scrutin rămânând Ion Iliescu, chiar de 3 ori: 1990, 1992 și 2000!… Cam… neconstituțional, dar, poate, de aceea, „Dumnezeu nu-i bate cu parul” pe pesediști, ci cu pierderea prezidențialelor! 🙂

Leave a Response »

 

Particularități politico-electorale relevate de alegerile senatoriale (VI) Luni, sept. 21 2020

Astăzi vom finaliza această trecere în revistă a specificului electoral al acestui tip de scrutin cu câteva concluzii.

Astfel, în ceea ce privește prezența la vot, Muntenia este singura regiune care a manifestat, aproape continuu, o afluență la urne peste media națională, atât în perioada antebelică, cât și în cea interbelică și cea postdecembristă. Celelalte regiuni au avut o participare la vot superioară mediei doar în anumite intervale. Moldova s-a evidențiat, în acest sens, doar înainte de 1918, la fel și Basarabia (partea sa sudică), doar între 1864 și 1877, iar Bucovina și Dobrogea – numai în intervalul 1919-1937.

Oltenia a oscilat, alternând perioadele cu afluență la vot superioară mediei (1864-1884, 1919-1937), cu cele situate sub aceasta, iar București-Ilfov a avut o asemenea prezență importantă la vot doar din 2012 încoace (dar, la ultimele două scrutine, la alegătorii prezenți în Capitală au fost adăugați și votanții din Diaspora).

Ardealul a avut o prezență masivă la urne doar în intervalul 1990-2000, Secuimea a început la fel perioada postdecembristă și a continuat să se manifeste asemănător și la începutul noului mileniu. Crișana nu a ieșit în mod special în evidență prin intervale de afluență masivă la urne, iar Maramureșul a fost, de peste un secol, constant sub medie (cum s-au situat și celelalte regiuni, în intervalele în care au aparținut României și nu au fost menționate explicit).

Trecând la modul cum s-au manifestat, în timp și spațiu, opțiunile electoral-politice ale alegătorilor, vom spune, mai întâi, că, în Moldova, electoratul a evoluat, treptat, spre stânga spectrului politic. Astfel, dacă în perioada antebelică s-a conturat o ușoară preferință pentru conservatori, iar în cea interbelică – una netă pentru liberali, după 1989 asistăm la o prezență peste medie a voturilor pentru social-democrați (FSN/FDSN/PDSR/PSD).

În Basarabia (atât timp cât această regiune a fost parte a României), în anii 1864-1877 a existat o alternanță liberali-conservatori (lucru valabil doar pentru sudul regiunii, încorporat la Moldova în anii 1856-1878), pentru ca, în perioada interbelică, preferințele să se îndrepte, succesiv, spre Partidul Țărănesc Basarabean (1919-1922), Partidul Poporului (1926), țărăniști (1927-1933) și liberali (1937).

La începutul perioadei interbelice, Bucovina s-a manifestat asemănător, cu preferințe pentru formațiunea regională importantă – Partidul Democrat al Unirii (1919-1922), dar a devenit, ulterior, preponderent liberală (1926-1937), lucru deloc întâmplător, deoarece formațiunea regional(ist)ă bucovineană a fuzionat cu PNL. În prima parte a perioadei postdecembriste (1990-2004), sudul Bucovinei s-a comportat asemănător Moldovei, cu un vot preponderent acordat social-democraților, (re)devenind, ulterior, liberală, ca în perioada interbelică…

Muntenia a avut un comportament electoral antebelic asemănător Moldovei, spre a trece, după 1918, spre o alternanță PNL-PP (1919-1932), devenind liberală în ultimii ani interbelici și, apoi, social-democrată după 1989…

În București-Ilfov, inițial s-a produs, în perioada antebelică, o alternanță între conservatori și liberali, chiar cu intervale lungi de timp, dominate de o singură formațiune politică: 1864-1874 – conservatori; 1876-1888 – liberali. Aceasta a translat spre o „competiție” PNL-PP (1919-1931), înlocuită, în ultimii ani interbelici, de o supremație liberală. Totuși, notăm că, în întregul interval interbelic, Capitala și Ilfovul au fost un fief al Partidului Poporului. În primii ani postdecembriști, aici s-au remarcat PNL și/sau PNȚCD/CDR (1990-1996), apoi PNL și/sau PD(L) (2000-2008), USL (2016) și USR (2016).

Oltenia a avut o continuitate de preferințe electorale, fiind ușor liberală înainte de 1919, net liberală, în perioada interbelică și clar social-democrată – după 1989.

Dobrogea a avut un început ezitant, participând, în perioada antebelică doar la două scrutine, adjudecate de formațiunea aflată la guvernare atunci: de conservatori, în 1912 și de liberali, în 1914. Liberalii au dominat regiunea în perioada interbelică, pentru ca, după 1989 să se distingă câteva intervale diferite: suport pentru social-democrați (1990-1996), apoi – pentru liberali (2000-2008) și, din nou – pentru PSD, din 2012 până în prezent.

În perioada interbelică Ardealul a rămas fidel PNR (1919-1922), devenit PNȚ, din 1926, prin fuziunea cu țărăniștii din Vechiul Regat. La fel, primii ani postdecembriști (1990-1996) au însemnat un suport important pentru PNȚCD/CDR, dar și pentru PUNR, înlocuit, ulterior, de voturi peste medie pentru liberali.

Secuimea, în schimb, a rămas, atât înainte de 1939, cât și după 1989, fidelă formațiunii minorității maghiare din epocă. Astfel, după câțiva ani (1919-1922) în care PNR și candidații maghiari și-au „împărțit” supremația, din 1926 până în 1937, regiunea a votat, în principal, cu Partidul Maghiar, iar după 1989 – cu UDMR.

Banatul a început asemănător Ardealului, cu un suport semnificativ pentru PNR/PNȚ (1919-1932), devenind apoi liberal (1933-1937). În mod asemănător s-au comportat alegătorii bănățeni după 1989: în anii 1990-1996 au votat mai cu seamă cu PNȚCD/CDR, pentru a deveni, apoi, suporteri ai liberalilor.

În perioada interbelică Crișana a urmat, îndeaproape Ardealul, cu un vot continuu peste medie cu PNR/PNȚ, la care, însă, s-a adăugat și un suport important pentru formațiunile minorităților (în special, pentru maghiari). După 1989, în primii ani, aici s-a manifestat un ușor suport pentru PNȚCD/CDR (1990-1996), transferat, apoi, spre liberali, dar, din nou, și cu o prezență notabilă a voturilor pentru minorități (iarăși, mai ales pentru maghiari).

Și Maramureșul s-a comportat asemănător Crișanei, cel puțin în perioada interbelică: vot peste medie cu PNR/PNȚ, dar și cu reprezentanți ai minorităților (mai ales maghiari). După 1989, însă, a existat un vot ușor peste medie cu PUNR (1990-1996) și, constant, o preferință importantă pentru minorități (mai cu seamă maghiari).

Prezentarea – pe indicatori electorali și/sau perioade și regiuni – și concluziile la care am ajuns, relevă elemente caracteristice și altor tipuri de scrutin, deja analizate în anii anteriori. Se evidențiază, mai cu seamă, o similaritate remarcabilă cu datele legate de alegerile pentru deputați, lucru deloc surprinzător, deoarece, de cele mai multe ori, scrutinele senatoriale se desfășurau concomitent cu cele pentru Adunarea/Camera Deputaților (chiar din perioada antebelică, începând cu 1892, n-a mai existat vreun scrutin senatorial desfășurat separat de cel pentru Adunarea Deputaților sau invers, iar anterior scrutinele desfășurate independent au fost mai degrabă excepții: aprilie 1866, 1871, 1875, ianuarie 1888, 1891 – scrutine pentru alegerea deputaților; 1867, 1868, 1874 – parțiale, 1877 – alegeri senatoriale).

Elemente similare sau extrem de asemănătoare se regăsesc și în analiza scrutinelor locale (începând tot din perioada antebelică) și, după 1989, în cea legată de alegerile prezidențiale și/sau europarlamentare. Iarăși, acest fapt nu ar trebui să surprindă, deoarece și scrutinele locale s-au desfășurat la date apropiate de cele legislative, începând chiar din intervalul antebelic (de exemplu, în anii 1864, 1884, 1905, 1911, 1914 – în perioada antebelică, în 1926 și 1936-1937 – în cea interbelică și, după 1989, din 1992, cu regularitate, în același an cu parlamentarele, cu câteva luni înaintea acestora). Până și prezidențialele s-au desfășurat, ani buni, odată cu legislativele (până în 2004), iar europarlamentarele – la date apropiate (de pildă, primele alegeri europene, din 2007, au avut loc cu un an înaintea scrutinului parlamentar din 2008, iar următoarele, cele din 2009, la câteva luni după). Comportamentul electoral asemănător (sau aproape identic) al alegătorilor la scrutine de tip diferit, desfășurate la date apropiate (fie parlamentare – pentru deputați și/sau senatori, fie locale sau prezidențiale, ori europarlamentare) evidențiază manifestarea aproximativ a acelorași opțiuni politice la urne, ceea ce este, în fapt, un lucru firesc și se regăsește, practic, la toate tipurile de alegeri, în toate perioadele analizate (am exclus alegerile din 1939 și cele din perioada comunistă, deoarece la acestea electoratul a avut de ales doar între FRN/PCR și… FRN/PCR!).

Un alt aspect frapează, însă: existența unei „memorii genetic-electorale”, care face ca, deși a existat o ruptură de o jumătate de veac de regimuri autoritare și dictatoriale (1938-1989), multe dintre regiunile românești să revină, din 1990 sau după, la preferințele din perioadele antebelică și interbelică. Așa s-a întâmplat cu Bucovina, cu București-Ilfov, cu Secuimea și Banatul și, pentru anumite intervale, cu Dobrogea, Ardealul și Crișana. Aspectul a mai fost relevat, deja, în urma analizei altor scrutine – mai ales a celor pentru Adunarea/Camera Deputaților – dar este remarcabil că el este confirmat și de alegerile senatoriale.

Ba, mai mult decât atât, după o documentare mai recentă – ale cărei rezultate, încă nepublicate, au fost făcute cunoscute într-o comunicare, prezentată cu un an în urmă, la Cluj, la Centenarul Geografiei Universitare Românești Clujene – regiunile românești aflate sub dominație străină au manifestat, frecvent, aceleași preferințe electorale și atunci când au votat pentru legislativele statelor cărora le aparțineau. Astfel, Banatul, Crișana, chiar Ardealul – în vremea apartenenței la Ungaria (înainte de 1918) – erau preponderent liberale, iar Bucovina (sub austrieci), când nu vota precumpănitor cu formațiunea românească (considerată de noi a „minorității” române din Austro-Ungaria), susținea peste medie tot formațiuni liberale… Dobrogea (chemată la vot, pentru scurtă vreme sub otomani, în 1847 și, apoi, în 1876-1877, dar și sub bulgari, partea sudică, în anii 1879-1912) avea unele elemente care se regăsesc, după 1912, în partea centrală și nordică și în anii 1919-1937 – pentru întreaga regiune. Astfel, sub otomani, fie s-a evidențiat suportul pentru minorități (română și bulgară), în 1847, fie pentru liberali (în 1876-1877), iar în Cadrilaterul administrat de bulgari s-a manifestat aceeași alternanță liberali-conservatori, remarcată și la primele alegeri românești (din anii 1912-1914). Chiar și Basarabia, în vremea Rusiei țariste, la cele câteva scrutine desfășurate în intervalul 1906-1917, vota fie cu liberalii (mai frecvent), fie cu conservatorii.

Până și după ce comunismul – în manifestările sale diferite (sovietică, bulgară, românească…) – a afectat puternic, circa jumătate de secol (uneori, chiar mai mult) acest spațiu, treptat, regiunile românești (inclusiv cele aflate, și azi, în componența altor state) au revenit la tradiția electorală interbelică și/sau antebelică. Astfel, nordul Bucovinei, după ce, treptat, s-a „scuturat” de influența comunismului (ucrainean, după 1990), de la începutul noului mileniu manifestă o revenire, tot mai clară la suportul pentru formațiuni liberale, chiar mai evidentă decât partea regiunii rămasă României. La fel se întâmplă și cu sudul Dobrogei (Cadrilaterul), azi în componența Bulgariei, care, mai hotărât decât partea românească a regiunii, a (re)venit la liberalism (o componentă importantă a acestei orientări o dau votanții de etnie turcă din Cadrilater, care au și o formațiune parlamentară de orientare liberală – Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți). Este greu de făcut o asemenea legătură, dar, dacă în consecvența cu care sud-dobrogenii, atât în perioada interbelică, cât și în cea antebelică (fie sub otomani, fie sub bulgari) au manifestat susținere pentru formațiuni liberale se regăsește, în bună măsură, votul etnicilor turco-tătari de acolo?

Îngrijorătoare ni se pare situația actuală a Basarabiei… Aceasta a participat la alegerile senatoriale cu intermitențe – în intervalele 1864-1877 și 1919-1937 – și nu în întregime (înainte de 1918, doar sudul regiunii a aparținut României, până în 1878). După 1989, legislativul noului stat independent de la est de Prut a rămas unicameral, sub actualul nume de „Parlament” regăsindu-se fostul Soviet Suprem (continuitate ilustrată și de faptul că numerotarea legislaturilor se face în continuarea celor sovietice!)… Deși o schimbare se observă și în spațiul pruto-nistrean, aceasta e extrem de lentă, foarte timidă. Dovada se regăsește în faptul că, chiar și cu preferințele lor de stânga, regiunile românești extracarpatice cele mai rămase în urmă – Oltenia, Muntenia (fără București-Ilfov), Moldova, uneori și Dobrogea – sunt mai cu seamă social-democrate, Basarabia, în ansamblu (deci și partea ucraineană a Hotinului și Bugeacul) susțin, mult peste medie, formațiuni comuniste!… Până și Transnistria, aflată peste 7 decenii sub stăpânire sovietică, s-a „decomunizat”, mai rapid și mai clar, decât întreaga Basarabie, unde, chiar în zilele noastre, suportul pentru formațiunile de extremă-stânga nu coboară sub 33-34%!…

Probabil, atât crunta exploatare țaristă – cu absența atât a școlilor (rata analfabetismului în Basarabia era pe la 90% acum un secol!), cât și a confruntărilor electorale (prima dată când basarabenii au putut vota, democratic, pe baza censului, chiar mai mare ca în România, s-a întâmplat în 1906, la 30 de ani după primele alegeri otomane la care au votat și dobrogenii, în 1876!) – cât și doar o scurtă perioadă de democrație electorală (1919-1937), în care șovăielile electoratului se pot explica și astfel (vezi mai sus), au marcat existența regiunii. A venit apoi momentul 1940 și, pentru încă jumătate de secol, Basarabia nu doar că a fost ruptă din matca sa firească, românească și democratică, dar, mai mult, mai grav, a trăit în bezna comunismului sovietic…

Prea scurta experiență electorală democratică a Basarabiei – două decenii românești, plus, eventual, anterior, circa un deceniu țarist, înseamnă prea puțin, poate… Faptul poate fi dovedit de îndelungata experiență electorală a (nordului) Bucovinei și a (sudului) Dobrogei: astfel, înainte de venirea comunismului, alegătorii nord-bucovineni au votat, prima dată, în 1848, apoi, continuu, în anii 1861-1912 – sub austrieci și în 1919-1937 – sub stăpânire românească, iar cei din Cadrilater, prima dată – în 1847, apoi în 1876-1877 – sub otomani, pe urmă, în 1879-1912 – sub bulgari și, în 1919-1937 – sub administrație românească. Astfel, nordul Bucovinei și Cadrilaterul depășesc fiecare 70 de ani de democrație electorală, atât sub alte stăpâniri, cât și sub regim românesc, pe când Basarabia abia „adună” 3 decenii (1906-1917 – în cadrul Rusiei țariste, 1919-1937 – în componența României)… Așa se pot explica, mai bine, atât peisajul electoral post-sovietic, cât și ezitările românilor basarabeni și dilemele existențiale contemporane: cu românii sau cu rușii, ori nici cu unii, nici cu ceilalți???

Leave a Response »

 

Particularități politico-electorale relevate de alegerile senatoriale (V) Duminică, sept. 20 2020

Încheiem prezentarea specificului politico-electoral al scrutinelor senatoriale românești cu evidențierea particularităților regionale din perioada postdecembristă (1990-2016).

Astfel, Moldova a votat, continuu, peste medie, cu PSD – și „strămoșii” acestuia (FSN/FDSN/PDSR). Bucovina (mai exact, partea sa sudică) a avut, până în anul 2008, același comportament, spre a deveni, ulterior, mai degrabă liberală (susținând, succesiv, PDL, ARD și PNL).

Muntenia și Oltenia au avut aceeași evoluție ca Moldova. Capitala, cu Ilfovul, a susținut forțele de dreapta (PNL, CDR) înainte de 2000, pentru ca, ulterior, să alterneze suportul pentru PNL+PD (2000-2008), USL (2012) și USR (2016). Dobrogea a alternat suportul pentru FSN/PD, până în anul 2000, cu cel pentru liberali (2000-2008), spre a susține, ulterior, din nou, PSD…

Dintre ținuturile de la Vest de Carpați, Ardealul a avut cea mai „bogată” experiență electorală după 1989: înainte de anul 2000 a acordat un suport peste medie PNȚCD/CDR și PUNR, a votat mai ales cu PRM, în anul 2000, devenind liberală după acest moment (inclusiv cu varianta PDL de dinaintea fuziunii cu PNL, în 2014) și votând cu USR (2016). Secuimea, în schimb, a votat, constant, cu UDMR. În Banat, cele mai multe voturi s-au dus spre PNȚCD/CDR, până în 2000, după care regiunea a (re)devenit liberală (inclusiv cu voturi pentru PDL, până în 2014), susținând USR la ultimul scrutin (2016). Crișana a avut un ușor suport peste medie pentru CDR, înainte de anul 2000, a devenit ușor liberală după, având și un procent important de voturi pentru minorități (mai ales pentru reprezentanții UDMR). În fine, Maramureșul a susținut, ușor peste medie, PUNR, înainte de anul 2000, apoi s-a înscris, în general, în media națională, pe acest fond existând și un suport însemnat pentru minorități (mai cu seamă pentru UDMR).

Leave a Response »

 

Particularități politico-electorale relevate de alegerile senatoriale (IV) Sâmbătă, sept. 19 2020

Perioada interbelică (1919-1937) este singura în care, la scrutinele senatoriale, au participat toate regiunile istorico-geografice românești. Evoluțiile, la acest nivel, sunt diferite, atât de la o regiune la alta, cât și, în cazul aceleiași regiuni, de la un interval la altul.

Astfel, Moldova a rămas constant și continuu liberală, în toată perioada analizată. Basarabia a votat, în primii ani (ante 1926) mai ales cu Partidul Țărănesc Basarabean, a trecut de partea Partidului Poporului (1926), devenind ulterior susținătoare a țărănismului, până în 1937, când a votat mai ales cu liberalii. Oarecum asemănător s-au petrecut lucrurile și în Bucovina, ai cărei alegători au susținut mai cu seamă Partidul Democrat al Unirii (până în 1926), devenind, ulterior, preponderent liberali (deloc întâmplător, ținând cont de faptul că PDU a fuzionat cu PNL).

Ca și în intervalul anterior, Muntenia a avut o linie asemănătoare Moldovei, dar cu unele mici deosebiri. Astfel, înainte de 1932, suportul pentru liberali a alternat cu cel pentru Partidul Poporului, ulterior regiunea rămânând adepta doar a liberalilor. Și Capitala, cu Ilfovul, a avut aproximativ aceleași preferințe, doar intervalele au fost puțin deosebite: până în 1931 PNL și PP și-au împărțit simpatiile electorale, în 1932 a primit suport peste medie PP, ulterior – liberalii. De notat, însă, că București-Ilfov a fost, în această perioadă, un adevărat fief al Partidului Poporului. Ca să încheiem cu sudul țării, să adăugăm că, exact ca Moldova, Oltenia și Dobrogea au rămas liberale în întreaga perioadă.

Peste munți, lucrurile au stat mult diferit, atât față de ținuturile extracarpatice, cât și între regiunile situate la vest de munți. Astfel, dacă Ardealul a fost, constant, suporter al PNR (până în 1926) și, după fuziunea acestuia cu țărăniștii, al PNȚ, Secuimea a votat și cu PNR și cu reprezentanții săi, înainte de 1926, iar după acest an – mai ales cu Partidul Maghiar. Banatul a susținut, de asemenea, PNR, apoi, din 1926 – PNȚ, dar, din 1933, s-a alăturat Vechiului Regat, prin suportul pentru liberali. În schimb, Crișana și Maramureșul au rămas, ca și Ardealul, susținătoare ale PNR/PNȚ, dar uneori și cu vot important pentru minorități (în special, dar nu exclusiv, pentru reprezentanții maghiarilor).

Leave a Response »