Astăzi vom finaliza această trecere în revistă a specificului electoral al acestui tip de scrutin cu câteva concluzii.
Astfel, în ceea ce privește prezența la vot, Muntenia este singura regiune care a manifestat, aproape continuu, o afluență la urne peste media națională, atât în perioada antebelică, cât și în cea interbelică și cea postdecembristă. Celelalte regiuni au avut o participare la vot superioară mediei doar în anumite intervale. Moldova s-a evidențiat, în acest sens, doar înainte de 1918, la fel și Basarabia (partea sa sudică), doar între 1864 și 1877, iar Bucovina și Dobrogea – numai în intervalul 1919-1937.
Oltenia a oscilat, alternând perioadele cu afluență la vot superioară mediei (1864-1884, 1919-1937), cu cele situate sub aceasta, iar București-Ilfov a avut o asemenea prezență importantă la vot doar din 2012 încoace (dar, la ultimele două scrutine, la alegătorii prezenți în Capitală au fost adăugați și votanții din Diaspora).
Ardealul a avut o prezență masivă la urne doar în intervalul 1990-2000, Secuimea a început la fel perioada postdecembristă și a continuat să se manifeste asemănător și la începutul noului mileniu. Crișana nu a ieșit în mod special în evidență prin intervale de afluență masivă la urne, iar Maramureșul a fost, de peste un secol, constant sub medie (cum s-au situat și celelalte regiuni, în intervalele în care au aparținut României și nu au fost menționate explicit).
Trecând la modul cum s-au manifestat, în timp și spațiu, opțiunile electoral-politice ale alegătorilor, vom spune, mai întâi, că, în Moldova, electoratul a evoluat, treptat, spre stânga spectrului politic. Astfel, dacă în perioada antebelică s-a conturat o ușoară preferință pentru conservatori, iar în cea interbelică – una netă pentru liberali, după 1989 asistăm la o prezență peste medie a voturilor pentru social-democrați (FSN/FDSN/PDSR/PSD).
În Basarabia (atât timp cât această regiune a fost parte a României), în anii 1864-1877 a existat o alternanță liberali-conservatori (lucru valabil doar pentru sudul regiunii, încorporat la Moldova în anii 1856-1878), pentru ca, în perioada interbelică, preferințele să se îndrepte, succesiv, spre Partidul Țărănesc Basarabean (1919-1922), Partidul Poporului (1926), țărăniști (1927-1933) și liberali (1937).
La începutul perioadei interbelice, Bucovina s-a manifestat asemănător, cu preferințe pentru formațiunea regională importantă – Partidul Democrat al Unirii (1919-1922), dar a devenit, ulterior, preponderent liberală (1926-1937), lucru deloc întâmplător, deoarece formațiunea regional(ist)ă bucovineană a fuzionat cu PNL. În prima parte a perioadei postdecembriste (1990-2004), sudul Bucovinei s-a comportat asemănător Moldovei, cu un vot preponderent acordat social-democraților, (re)devenind, ulterior, liberală, ca în perioada interbelică…
Muntenia a avut un comportament electoral antebelic asemănător Moldovei, spre a trece, după 1918, spre o alternanță PNL-PP (1919-1932), devenind liberală în ultimii ani interbelici și, apoi, social-democrată după 1989…
În București-Ilfov, inițial s-a produs, în perioada antebelică, o alternanță între conservatori și liberali, chiar cu intervale lungi de timp, dominate de o singură formațiune politică: 1864-1874 – conservatori; 1876-1888 – liberali. Aceasta a translat spre o „competiție” PNL-PP (1919-1931), înlocuită, în ultimii ani interbelici, de o supremație liberală. Totuși, notăm că, în întregul interval interbelic, Capitala și Ilfovul au fost un fief al Partidului Poporului. În primii ani postdecembriști, aici s-au remarcat PNL și/sau PNȚCD/CDR (1990-1996), apoi PNL și/sau PD(L) (2000-2008), USL (2016) și USR (2016).
Oltenia a avut o continuitate de preferințe electorale, fiind ușor liberală înainte de 1919, net liberală, în perioada interbelică și clar social-democrată – după 1989.
Dobrogea a avut un început ezitant, participând, în perioada antebelică doar la două scrutine, adjudecate de formațiunea aflată la guvernare atunci: de conservatori, în 1912 și de liberali, în 1914. Liberalii au dominat regiunea în perioada interbelică, pentru ca, după 1989 să se distingă câteva intervale diferite: suport pentru social-democrați (1990-1996), apoi – pentru liberali (2000-2008) și, din nou – pentru PSD, din 2012 până în prezent.
În perioada interbelică Ardealul a rămas fidel PNR (1919-1922), devenit PNȚ, din 1926, prin fuziunea cu țărăniștii din Vechiul Regat. La fel, primii ani postdecembriști (1990-1996) au însemnat un suport important pentru PNȚCD/CDR, dar și pentru PUNR, înlocuit, ulterior, de voturi peste medie pentru liberali.
Secuimea, în schimb, a rămas, atât înainte de 1939, cât și după 1989, fidelă formațiunii minorității maghiare din epocă. Astfel, după câțiva ani (1919-1922) în care PNR și candidații maghiari și-au „împărțit” supremația, din 1926 până în 1937, regiunea a votat, în principal, cu Partidul Maghiar, iar după 1989 – cu UDMR.
Banatul a început asemănător Ardealului, cu un suport semnificativ pentru PNR/PNȚ (1919-1932), devenind apoi liberal (1933-1937). În mod asemănător s-au comportat alegătorii bănățeni după 1989: în anii 1990-1996 au votat mai cu seamă cu PNȚCD/CDR, pentru a deveni, apoi, suporteri ai liberalilor.
În perioada interbelică Crișana a urmat, îndeaproape Ardealul, cu un vot continuu peste medie cu PNR/PNȚ, la care, însă, s-a adăugat și un suport important pentru formațiunile minorităților (în special, pentru maghiari). După 1989, în primii ani, aici s-a manifestat un ușor suport pentru PNȚCD/CDR (1990-1996), transferat, apoi, spre liberali, dar, din nou, și cu o prezență notabilă a voturilor pentru minorități (iarăși, mai ales pentru maghiari).
Și Maramureșul s-a comportat asemănător Crișanei, cel puțin în perioada interbelică: vot peste medie cu PNR/PNȚ, dar și cu reprezentanți ai minorităților (mai ales maghiari). După 1989, însă, a existat un vot ușor peste medie cu PUNR (1990-1996) și, constant, o preferință importantă pentru minorități (mai cu seamă maghiari).
Prezentarea – pe indicatori electorali și/sau perioade și regiuni – și concluziile la care am ajuns, relevă elemente caracteristice și altor tipuri de scrutin, deja analizate în anii anteriori. Se evidențiază, mai cu seamă, o similaritate remarcabilă cu datele legate de alegerile pentru deputați, lucru deloc surprinzător, deoarece, de cele mai multe ori, scrutinele senatoriale se desfășurau concomitent cu cele pentru Adunarea/Camera Deputaților (chiar din perioada antebelică, începând cu 1892, n-a mai existat vreun scrutin senatorial desfășurat separat de cel pentru Adunarea Deputaților sau invers, iar anterior scrutinele desfășurate independent au fost mai degrabă excepții: aprilie 1866, 1871, 1875, ianuarie 1888, 1891 – scrutine pentru alegerea deputaților; 1867, 1868, 1874 – parțiale, 1877 – alegeri senatoriale).
Elemente similare sau extrem de asemănătoare se regăsesc și în analiza scrutinelor locale (începând tot din perioada antebelică) și, după 1989, în cea legată de alegerile prezidențiale și/sau europarlamentare. Iarăși, acest fapt nu ar trebui să surprindă, deoarece și scrutinele locale s-au desfășurat la date apropiate de cele legislative, începând chiar din intervalul antebelic (de exemplu, în anii 1864, 1884, 1905, 1911, 1914 – în perioada antebelică, în 1926 și 1936-1937 – în cea interbelică și, după 1989, din 1992, cu regularitate, în același an cu parlamentarele, cu câteva luni înaintea acestora). Până și prezidențialele s-au desfășurat, ani buni, odată cu legislativele (până în 2004), iar europarlamentarele – la date apropiate (de pildă, primele alegeri europene, din 2007, au avut loc cu un an înaintea scrutinului parlamentar din 2008, iar următoarele, cele din 2009, la câteva luni după). Comportamentul electoral asemănător (sau aproape identic) al alegătorilor la scrutine de tip diferit, desfășurate la date apropiate (fie parlamentare – pentru deputați și/sau senatori, fie locale sau prezidențiale, ori europarlamentare) evidențiază manifestarea aproximativ a acelorași opțiuni politice la urne, ceea ce este, în fapt, un lucru firesc și se regăsește, practic, la toate tipurile de alegeri, în toate perioadele analizate (am exclus alegerile din 1939 și cele din perioada comunistă, deoarece la acestea electoratul a avut de ales doar între FRN/PCR și… FRN/PCR!).
Un alt aspect frapează, însă: existența unei „memorii genetic-electorale”, care face ca, deși a existat o ruptură de o jumătate de veac de regimuri autoritare și dictatoriale (1938-1989), multe dintre regiunile românești să revină, din 1990 sau după, la preferințele din perioadele antebelică și interbelică. Așa s-a întâmplat cu Bucovina, cu București-Ilfov, cu Secuimea și Banatul și, pentru anumite intervale, cu Dobrogea, Ardealul și Crișana. Aspectul a mai fost relevat, deja, în urma analizei altor scrutine – mai ales a celor pentru Adunarea/Camera Deputaților – dar este remarcabil că el este confirmat și de alegerile senatoriale.
Ba, mai mult decât atât, după o documentare mai recentă – ale cărei rezultate, încă nepublicate, au fost făcute cunoscute într-o comunicare, prezentată cu un an în urmă, la Cluj, la Centenarul Geografiei Universitare Românești Clujene – regiunile românești aflate sub dominație străină au manifestat, frecvent, aceleași preferințe electorale și atunci când au votat pentru legislativele statelor cărora le aparțineau. Astfel, Banatul, Crișana, chiar Ardealul – în vremea apartenenței la Ungaria (înainte de 1918) – erau preponderent liberale, iar Bucovina (sub austrieci), când nu vota precumpănitor cu formațiunea românească (considerată de noi a „minorității” române din Austro-Ungaria), susținea peste medie tot formațiuni liberale… Dobrogea (chemată la vot, pentru scurtă vreme sub otomani, în 1847 și, apoi, în 1876-1877, dar și sub bulgari, partea sudică, în anii 1879-1912) avea unele elemente care se regăsesc, după 1912, în partea centrală și nordică și în anii 1919-1937 – pentru întreaga regiune. Astfel, sub otomani, fie s-a evidențiat suportul pentru minorități (română și bulgară), în 1847, fie pentru liberali (în 1876-1877), iar în Cadrilaterul administrat de bulgari s-a manifestat aceeași alternanță liberali-conservatori, remarcată și la primele alegeri românești (din anii 1912-1914). Chiar și Basarabia, în vremea Rusiei țariste, la cele câteva scrutine desfășurate în intervalul 1906-1917, vota fie cu liberalii (mai frecvent), fie cu conservatorii.
Până și după ce comunismul – în manifestările sale diferite (sovietică, bulgară, românească…) – a afectat puternic, circa jumătate de secol (uneori, chiar mai mult) acest spațiu, treptat, regiunile românești (inclusiv cele aflate, și azi, în componența altor state) au revenit la tradiția electorală interbelică și/sau antebelică. Astfel, nordul Bucovinei, după ce, treptat, s-a „scuturat” de influența comunismului (ucrainean, după 1990), de la începutul noului mileniu manifestă o revenire, tot mai clară la suportul pentru formațiuni liberale, chiar mai evidentă decât partea regiunii rămasă României. La fel se întâmplă și cu sudul Dobrogei (Cadrilaterul), azi în componența Bulgariei, care, mai hotărât decât partea românească a regiunii, a (re)venit la liberalism (o componentă importantă a acestei orientări o dau votanții de etnie turcă din Cadrilater, care au și o formațiune parlamentară de orientare liberală – Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți). Este greu de făcut o asemenea legătură, dar, dacă în consecvența cu care sud-dobrogenii, atât în perioada interbelică, cât și în cea antebelică (fie sub otomani, fie sub bulgari) au manifestat susținere pentru formațiuni liberale se regăsește, în bună măsură, votul etnicilor turco-tătari de acolo?
Îngrijorătoare ni se pare situația actuală a Basarabiei… Aceasta a participat la alegerile senatoriale cu intermitențe – în intervalele 1864-1877 și 1919-1937 – și nu în întregime (înainte de 1918, doar sudul regiunii a aparținut României, până în 1878). După 1989, legislativul noului stat independent de la est de Prut a rămas unicameral, sub actualul nume de „Parlament” regăsindu-se fostul Soviet Suprem (continuitate ilustrată și de faptul că numerotarea legislaturilor se face în continuarea celor sovietice!)… Deși o schimbare se observă și în spațiul pruto-nistrean, aceasta e extrem de lentă, foarte timidă. Dovada se regăsește în faptul că, chiar și cu preferințele lor de stânga, regiunile românești extracarpatice cele mai rămase în urmă – Oltenia, Muntenia (fără București-Ilfov), Moldova, uneori și Dobrogea – sunt mai cu seamă social-democrate, Basarabia, în ansamblu (deci și partea ucraineană a Hotinului și Bugeacul) susțin, mult peste medie, formațiuni comuniste!… Până și Transnistria, aflată peste 7 decenii sub stăpânire sovietică, s-a „decomunizat”, mai rapid și mai clar, decât întreaga Basarabie, unde, chiar în zilele noastre, suportul pentru formațiunile de extremă-stânga nu coboară sub 33-34%!…
Probabil, atât crunta exploatare țaristă – cu absența atât a școlilor (rata analfabetismului în Basarabia era pe la 90% acum un secol!), cât și a confruntărilor electorale (prima dată când basarabenii au putut vota, democratic, pe baza censului, chiar mai mare ca în România, s-a întâmplat în 1906, la 30 de ani după primele alegeri otomane la care au votat și dobrogenii, în 1876!) – cât și doar o scurtă perioadă de democrație electorală (1919-1937), în care șovăielile electoratului se pot explica și astfel (vezi mai sus), au marcat existența regiunii. A venit apoi momentul 1940 și, pentru încă jumătate de secol, Basarabia nu doar că a fost ruptă din matca sa firească, românească și democratică, dar, mai mult, mai grav, a trăit în bezna comunismului sovietic…
Prea scurta experiență electorală democratică a Basarabiei – două decenii românești, plus, eventual, anterior, circa un deceniu țarist, înseamnă prea puțin, poate… Faptul poate fi dovedit de îndelungata experiență electorală a (nordului) Bucovinei și a (sudului) Dobrogei: astfel, înainte de venirea comunismului, alegătorii nord-bucovineni au votat, prima dată, în 1848, apoi, continuu, în anii 1861-1912 – sub austrieci și în 1919-1937 – sub stăpânire românească, iar cei din Cadrilater, prima dată – în 1847, apoi în 1876-1877 – sub otomani, pe urmă, în 1879-1912 – sub bulgari și, în 1919-1937 – sub administrație românească. Astfel, nordul Bucovinei și Cadrilaterul depășesc fiecare 70 de ani de democrație electorală, atât sub alte stăpâniri, cât și sub regim românesc, pe când Basarabia abia „adună” 3 decenii (1906-1917 – în cadrul Rusiei țariste, 1919-1937 – în componența României)… Așa se pot explica, mai bine, atât peisajul electoral post-sovietic, cât și ezitările românilor basarabeni și dilemele existențiale contemporane: cu românii sau cu rușii, ori nici cu unii, nici cu ceilalți???
Leave a Response »