Paralelă între începuturile vieții politico-electorale din Noua Zeelandă și România Luni, nov. 29 2021 

Documentarea legată de datele electorale neozeelandeze merge înainte, nu neapărat cu un ritm intens (perioada de dinainte de 1890 este un pic mai laborioasă), dar merge! 🙂 Cum sunt nevoit a „adăsta” mai mult la această perioadă, am constatat mai multe asemănări pentru această vreme, cu debutul activităților politico-electoral din spațiul românesc.

Astfel, dacă primele alegeri legislative au avut loc în Noua Zeelandă în 1853, la noi, dacă ne referim la scrutinele legislative din Principatele Dunărene (dinainte de Unirea din 1859), acestea au avut loc în 1831 (în Țara Românească) și 1832 (în Moldova). Primele alegeri legislative în noul stat român de după Unire au avut loc în 1864.

O altă similitudine este dată de faptul că primele alegeri regionale au avut loc în anul primelor alegeri legislative, în ambele state: primele alegeri provinciale neozeelandeze – în 1853, iar primele alegeri județene românești – în 1864.

Și la noi, și în Noua Zeelandă, primele scrutine s-au desfășurat pe baza competiției între candidați fără afiliere (oficială) de partid. Când au apărut și partidele politice, atât în Noua Zeelandă, cât și în România, primii care s-au organizat astfel au fost liberalii, urmați de conservatori și social-democrați (la noi), respectiv laburiști (în Noua Zeelandă). Chiar și după apariția partidelor, atât statistica electorală oficială neozeelandeză, cât și cea românească nu au comunicat, la primele scrutine, afilierea politică a candidaților, care apare, în țara de la Antipozi în 1893, iar în România – în 1912. Pentru anii anteriori, de după 1870, apartenența politică a putut fi reconstituită, în bună măsură, pe baza informațiilor din presa vremii.

Până și în privința votului universal pentru femei, nu este chiar așa de mare decalajul între Noua Zeelandă – prima țară din lume unde s-a implementat această măsură (1893) – și ținuturile românești: în Basarabia, alegerile pentru Sfatul Țării din toamna anului 1917 au adus în legislativul de la Chișinău și femei (influența Finlandei, prima entitate politică europeană unde femeile au putut vota, din 1907, fiind hotărâtoare), la fel – cu un an mai târziu – în Transilvania. Este adevărat că, la nivel național, românesc, dreptul de vot pentru femei a mai avut de așteptat mai mult de un deceniu (în 1929 s-a dat drept de vot, dar doar pentru alegerile locale, începând cu cele din 1930, iar din 1939 – și la legislative), dar România s-a situat, atunci, în rândul multor țări care au legiferat acest drept încă din perioada interbelică. Pentru comparație, Regatul Unit a dat drept de vot femeilor în 1918, Statele Unite – după Primul Război Mondial (în câteva state acesta fusese legiferat încă din primii ani ai secolului trecut), la fel și Canada (care a acordat drept de vot doar femeilor care erau văduve ale celor căzuți pe frontul de vest, din 1917), dar în Franța – abia în 1945, iar în Elveția – după 1970!

Alte dileme politico-electorale (IV) Vineri, nov. 26 2021 

Ieri, decizia de a continua cu Noua Zeelandă s-a luat repede! 🙂 Și, m-am și apucat de treabă, găsind, repede, ușor, date, la nivel subnațional, pentru o mare parte din cei aproape 170 de ani de viață electorală ai țării de la Antipozi… Care, trebuie spus, a acordat drept de vot femeilor în 1893, fiind prima țară din lume care a luat o asemenea decizie (Finlanda e prima în Europa, cu o decizie similară, iar dacă am spus altfel, cu alt prilej, rectific acum)!

Datele pentru anii 1905-1993 se găsesc în niște fișiere Microsoft Excel, pe electorate (așa se numesc circumscripțiile electorale neozeelandeze). Fiecare asemenea electorat dă, de regulă, câte un deputat în Camera Reprezentanților (deși, în trecut, anumite asemenea circumscripții puteau alege și doi, sau chiar trei parlamentari). Normal, ținând cont de schimbarea numărului de deputați (de regulă, în sens crescător), numărul și numele electoratelor variază, astfel încât, acum, e în curs de desfășurare operațiunea de aducere a fiecărui asemenea electorat, pentru fiecare an, în dreptul celui identic (dacă există) din anii electorali anteriori. La capătul din stânga al tabelului va rămâne o rubrică cu toate electoratele (inclusiv cele din trecut, dispărute), ordonate alfabetic. La final, le voi sorta, în funcție de situarea lor pe Insula de Nord, Insula de Sud sau, separat, în cuprinsul celor mai mari orașe: Auckland, Christchurch și Wellington.

Am mai adăugat, la datele existente, și pe cele din intervalul 1893-1902, găsite în Anuarele statistice ale Noii Zeelande, care au început a fi publicate de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar pentru unii ani electorali de dinainte de 1890 am mai găsit date în presa locală, scanate și puse la dispoziție, gratuit de Biblioteca Parlamentului Noii Zeelande. După 1993, datele sunt centralizate, în format electronic, de Comisia Electorală Națională. În consecință, va fi un pic de lucru, dar incomparabil mai lejer decât bătăile de cap avute la inventarierea datelor electorale pentru Franța!

Se pare că decizia de a însuma datele, separat, pe lângă cele două insule principale (sau ce mai rămâne din ele, fără aceste orașe), doar pe amintitele așezări urbane a fost inspirată. Aucklandul nu e doar cel mai mare oraș al Noii Zeelande, dar are, de departe, și cea mai mare populație, apropiindu-se de 1,5 milioane. De asemenea, și cel mai mare oraș al Insulei de Sud, Christchurch, e mai mare decât Capitala (Wellington), așa încât avem câte un mare oraș de pe fiecare insulă, plus Capitala (care a fost mutată, în a doua parte a veacului al XIX-lea, de la Auckland, pentru că e situată mai central, în extremitatea sudică a Insulei de Nord). La o primă privire, din cele 72 de electorate la nivel național, Aucland are 22, Wellington – 6, iar Christchurch – 7. Deci, cele trei orașe dau, împreună, aproape jumătate (35) din deputații neozeelandezi. Mai există, până la 120 de membri, 48 de locuri alese, pe partide (adică fiecare votant dă, de fapt, două voturi, unul la nivel de electorat, iar celălalt, pentru partide). La nivelul celor două insule mari, dacă, până pe la începutul secolului trecut, Insula de Sud, mai populată (fusese și acolo o „goană după aur”, pe la mijlocul secolului al XIX-lea), dădea mai mulți deputați decât Insula de Nord, ulterior situația s-a schimbat radical în favoarea acesteia: în prezent, partea septentrională a Noii Zeelande dă trei sferturi din parlamentari, iar Insula de Sud – doar un sfert, proporțional cu populația (3,9 milioane, adică peste 76%, din totalul de 5,1 milioane locuiesc în Insula de Nord). Proporționalitatea e (aproape) identică și la nivelul electoratelor urbane ale celor două insule mari: Auckland și Wellington au trei sferturi (28) din cei 35 de parlamentari ai așezărilor urbane importante, în vreme ce marele oraș al insulei meridionale are doar 7 deputați.

Încercarea, tentantă, de a agrega datele pe fostele provincii (ce au funcționat, vreo 20 de ani, în secolul al XIX-lea), sau pe actualele regiuni se lovește de două probleme: prima – suprafața și, mai ales populația multora ar fi mai mică și decât a unui județ de la noi și a doua, mai complicată – pe lângă locurile câștigate pe electorate, delimitate geografic, există mai multe mandate (4 – în trecut, 7 – în prezent) alocate special locuitorilor băștinași, maori. Din ce-am văzut, din secolul al XIX-lea, unul din mandatele pentru maori era alocat acestui popor, pentru Insula de Sud, celelalte fiind distribuite grupurilor de maori de pe Insula de Nord. În aceste condiții, datele voturilor acordate de alegătorii maori se vor aduna la cele referitoare la cele două insule, în ansamblul lor (fără orașele mari).

Din cele scrise în acest „episod” al „dilemelor politico-electorale” n-ar (prea) reieși că aș avea dileme… Au fost, însă, dar le-am depășit, zic eu, mulțumitor și repejor 🙂 . Până la urmă, și detaliile legate de „organizarea de șantier” țin de multele „semne de întrebare” avute (și, uneori „eliminate” doar acceptabil, mulțumitor, nu foarte bine)! Un asemenea „semn de întrebare” persistă, totuși: la o primă „cercetare” (în calculator și/sau pe Internet), nu am găsit fond de hartă mulțumitor pentru Noua Zeelandă, așa încât, probabil, plecând de la cel cu decupajul insulelor, vor trebui desenate contururile administrative ale orașelor mari. Mă rog, asta e o treabă de făcut mai la urmă, după ce voi fi integrat toate datele în calculator.

O a doua chestiune s-a ivit pentru datele din 1996 încoace: pe lângă creșterea (cu 21 de locuri) a numărului de parlamentari, Noua Zeelandă a schimbat și modalitatea de alegere a unei părți din deputați: pe lângă reprezentanții desemnați la nivel de electorat (în jur de 70-72, cu tot cu reprezentanții maori), o parte sunt aleși pe baza voturilor date partidelor. Ar trebui să țin cont și de acest (al doilea) vot (și să fac o medie, probabil, între votul pe electorate și votul pe partide), dar, cum pentru toate scrutinele precedente se lucrează la nivel de electorat, vor rămâne valabile doar datele de acest tip (pentru comparabilitatea informațiilor cu cele mai vechi). În fond, cercetarea are în vedere preferințele electorale ale alegătorilor – mai exact, repartiția lor (crono-)spațială, și nu distribuția mandatelor legislative. Aceasta, importantă, firește, se lovește de o altă problemă, insurmontabilă: norma de reprezentare legislativă (un deputat la X locuitori) diferă, extrem de mult, de la țară la țară! De exemplu, în țări ca Noua Zeelandă (și România, R. Moldova…), un deputat reprezintă câteva zeci de mii de locuitori, însă, în Franța – acesta e ales în numele a circa 100 de mii de cetățeni, iar în Statele Unite – pentru aproximativ 1 milion de oameni!

P.S. (27 noiembrie, dimineață): M-am uitat mai cu atenție pe datele descărcate de pe site-ul Comisiei Electorale neozeelandeze, pentru anii 1996-2020. Cu excepția anilor 1996 și 2002, la care se dau rezultatele, pe electorate, atât ale voturilor pe partide, cât și pe candidați (cele exclusiv la nivel de electorate, care dau, pentru ultimii 25 de ani, majoritatea parlamentarilor), în toți ceilalți ani apar doar datele la nivel de partide. Totuși, uitându-mă la sumele ambelor tipuri de voturi, pentru partidele parlamentare cel puțin, diferențele sunt mici (câteva mii de voturi, la un total de câteva sute de mii). Așa că, probabil, „se va schimba modificarea” și voi lua în calcul datele la nivel de partide, pe electorate. Probabil, sumele pe cele 3 orașe mari și la nivelul (a ce mai rămâne) insulelor vor avea valori apropiate pentru ambele tipuri de voturi. Verificarea „de control” se poate face pentru cei doi ani amintiți: 1996 și 2002.

Alte dileme politico-electorale (III) Joi, nov. 25 2021 

După „lupte seculare” care au durat (și au durut 🙂 ) fix o lună, aseară am terminat de introdus datele electorale pentru Franța, la nivel regional. Fișierul cu aceste alegeri legislative din țara „cocoșului galic” a fost creat în 24 octombrie. Asta înseamnă că, cu toate frământările legate de căutarea, în alte surse (sau chiar căutarea acestor „alte surse”!) pentru acoperirea „golurilor” statistice (în presă, anuare statistice, site-uri guvernamentale, lucrări/site-uri de specialitate, etc.), „parcurgerea” unei istorii electorale de peste două secole – 1789-2017 – s-a putut face în 31 de zile. Mă rog, n-am lucrat chiar zilnic și, pe lângă această activitate, au mai fost și alte treburi de făcut, multe fără legătură cu cercetarea științifică.

Reușita trebuie semnalată deoarece, deși Franța are un decupaj administrativ extrem de stabil (majoritatea actualelor departamente existând de la Revoluția franceză!), acesta e cam singurul lucru bun când te apuci de o asemenea treabă precum cea isprăvită aseară! După anevoiosul „parcurs” statistico-electoral de dinainte de 1988 și de după 2007 (datele pentru intervalul 1991-2010 se găsesc introduse în calculator, de ani de zile, la nivel regional, pentru întreaga Europă!), toată treaba s-a încheiat cu dificila operațiune de completare a rezultatelor postbelice pentru așa-numitele DOM și TOM (DOM = departements d’outre-mer, TOM = territoires d’outre-mer), adică, pe românește, DOM = departamente de peste mări, iar TOM = teritorii de peste mări (un mod, să zicem, „elegant” de a nu le mai numi „colonii”). Operațiunea s-a finalizat mulțumitor, deoarece am ținut cont și de orientarea politică a deputaților aleși de aceste entități administrative. Cu acest prilej am descoperit că, cel puțin teritoriile de peste mări, pe lângă reprezentarea parlamentară la Paris, au și adunări teritoriale, deci un fel de autonomie internă, oarecum similară cu cea a Țărilor Române/României înainte de Independență sau cu a Finlandei, înainte de separarea de Rusia (1917).

Bun, am terminat cu Franța, dar, acum ce mai facem? Să încep Japonia (de fapt, trebuie continuată, că am apucat să introduc o parte din datele pentru primul scrutin, de la sfârșitul secolului al XIX-lea)? Să trec la Noua Zeelandă? Ori la India? Sau, mai bine, să continuu cu Europa, unde, în ordine alfabetică, după o lucrare cu statistică electorală a lui Daniele Caramani, ar urma Grecia, apoi Irlanda și Italia? Continuarea cu Japonia ar fi indicată, mai ales că, recent, am actualizat datele de introdus cu rezultatele de la scrutinul desfășurat acum câteva săptămâni… Problema e că Japonia ridică bătăi de cap (sunt multe prefecturi, pentru care datele trebuie introduse separat, scrutin după scrutin și abia apoi se agregă datele la nivel regional). Deci, ar urma, după o țară cu bătăi de cap (Franța), o alta cu cel puțin la fel de mari frământări în privința introducerii datelor!…

Parcă ar merge o „pauză”, adică – o țară pentru care datele sunt mai ușor de introdus și activitatea ar merge mai ușor. Indicate, în acest caz, ar fi Grecia, Irlanda sau Noua Zeelandă, ori – chiar Italia!… Grecia și Irlanda sunt țări mici și, pentru o parte din intervalele analizate, datele se introduc la nivel național (la greci – până în 1974, când, pe de-o parte, a intervenit democratizarea țării și apropiata aderare la Comunitățile Europene – în 1981, iar la irlandezi – până în 1973, când, de asemenea mica națiune insulară a intrat în aceeași organizație continentală; în plus, datele pentru Irlanda, înainte de 1920, sunt deja introduse, ca parte a Regatului Unit). Neozeelandezii au o statistică bine pusă la punct, începând de la primele alegeri legislative, de la mijlocul secolului al XIX-lea și cu ei aș „încheia”, statistico-electoral, țările de la Antipozi (Australia e deja finalizată). Până și Italia nu ar ridica bătăi de cap, deoarece, recent, am descoperit o lucrare, în două volume, cu statistica electorală, la nivel regional, pentru statele italiene înainte de Unirea din 1859 și pentru Italia – înainte de 1945. Datele postbelice sunt publicate, foarte bine, de oficiul italian de statistică, așa încât nu ar fi nici o problemă! Mai mult, deja și Italia e începută, deoarece am introdus datele din perioada postbelică, pentru Trieste, din primul deceniu de după război, în care acesta a funcționat ca „oraș liber”, anterior reintegrării în statul italian.

Deci, variante „de lucru” ar fi, Slavă Domnului! 🙂 Mai rău ar fi fost să mă trezesc că n-aș mai fi avut nimic de făcut! 🙂

Alte dileme politico-electorale (II)… Vineri, nov. 19 2021 

Activitatea de introducere în calculator a datelor electorale pentru alegerile legislative din Franța se apropie de final. A mai rămas, în parte, perioada postbelică (până în 2012, practic e încheiată această activitate, pentru Franța metropolitană, rămânând de adăugat situația așa-ziselor „departamente de peste mări” și/sau a așa-numitelor „teritorii de peste mări”), dar, exact aici apar niște probleme…

Marea problemă, de fapt, e legată de faptul că, în anii 1945-1958, multe foste teritorii franceze – în special din Africa – au beneficiat atât de reprezentare (prin unul sau mai mulți deputați) în Adunarea Națională a Franței, cât și de o adunare locală, devenită parlament național după obținerea independenței (produsă, în multe cazuri, în anii 1958-1962). Ce date iau în calcul? Pe cele legate de legislativul „metropolitan” de la Paris, sau pe cele referitoare la adunarea viitoarelor state independente? Le „leg” de Franța, sau le atribui, ante-independență, țărilor ce și-au continuat, după separarea de Franța, viața parlamentar-legislativă, ca state recunoscute internațional?

Problema e veche și se mai regăsește atât în alte perioade, cât și în alte zone ale Globului. De fapt, sunt 3 situații, fiecare – la fel de interesantă.

Prima situație e amintită de o expresie bine-cunoscută – „taxation without representation” – și se referă la cele 13 (foste) colonii britanice de pe coasta de Vest a Atlanticului. Această situație a constituit unul dintre motivele foarte serioase ale Războiului american de Independență. Coloniile, formate, la acea vreme, din cetățeni loiali Coroanei britanice (pe la 1770; de fapt, mulți participaseră la „Războiul de 6 ani” cu Franța, din anii 1761-1767, ca ostași în armata Albionului, contribuind la încorporarea Canadei = Quebec+Ontario, fostă franceză, între posesiunile britanice!), plăteau taxe Londrei, dar, în afara unor Adunări locale, nu erau reprezentați în legislativul de pe malurile Tamisei. De fapt, trebuie să remarcăm, în acest punct al discuției, că britanicii nu au acordat niciodată reprezentare parlamentară pentru (fostele) colonii, nici Canada, Australia, Uniunea Sud-Africană, India sau Noua Zeelandă (ca să dăm doar câteva exemple) neavând deputați la Londra! Toate au avut, însă, adunări locale, cu mulți ani înainte de dobândirea independenței.

Și, dacă tot am adus vorba de spațiul anglo-american, să mai punctăm, pe scurt, câteva idei. În primul rând, odată deveniți independenți, nord-americanii au dat reprezentare teritoriilor care, de pe la 1800 și până pe la mijlocul secolului trecut, au trecut prin acest stadiu, înainte de a deveni state ale Uniunii, dar fără ca acel delegat să aibă drept de vot. Acest lucru este valabil și azi, pentru statele și teritoriile asociate Statelor Unite (Puerto Rico, Guam, Insulele Virgine Americane, etc.), dar și pentru capitala federală, Washington D.C.! Cu greu a reușit aceasta, acum jumătate de secol, să primească un număr minim de electori pentru desemnarea președintelui Statelor Unite, egal cu al celor mai mici state federale (3 membri – 2 senatori și un deputat). Discuțiile pentru acordarea dreptului de a alege delegați în Congres continuă, ideea de la care s-a plecat, de acum mai bine de două secole, de la stabilirea în acest oraș, a capitalei federale, fiind că aceasta doar găzduiește congresmanii tuturor statelor, fără a influența, în vreun fel, politica Uniunii.

Fostele colonii britanice – de pildă, Canada sau Australia – trecute, o perioadă, prin stadiul intermediar de dominion, au o altă optică, legat de reprezentarea teritoriilor. Canada, la început, a evitat, asemănător vecinilor americani de la sud, să acorde reprezentare cu drept de vot teritoriilor, dar, după al Doilea Război Mondial, atât Yukon, cât și Nunavut și Teritoriile de Nord-Vest, au primit drept de reprezentare (și de vot), la nivel minim (câte un delegat pentru fiecare, ținând cont și de numărul modest de locuitori), în legislativul federal de la Ottawa. Capitala federală canadiană, dezvoltată în Ontario, dar la granița cu vecina sa francofonă, Quebec, a avut, permanent, reprezentare politică, nefiind separată, ca entitate administrativă de provincia în care se află.

Australienii au procedat asemănător, deși, ei se află, oarecum, într-o situație intermediară, între americani și canadieni. Teritoriul de Nord și Canberra ACT (Australian Capital Territory) au deputați (tot câte unul), care au și drept de vot. Dacă, în Canada, capitala federală nu este individualizată administrativ, australienii au preluat modelul american, cu diferența că, și la ei, deși capitala e tot un teritoriu, are drept de vot, similar cu teritoriile canadiene. De asemenea, deși s-au dezvoltat, anterior, tot ca (fost) dominion britanic, australienii și-au denumit subiecții federali state, ca americanii, și nu provincii, cum au procedat canadienii.

Acum, ca să încheiem această digresiune în lumea electoral-administrativă anglo-saxonă, să precizăm că, atunci când au fost introduse datele electorale pentru provinciile și teritoriile canadiene, am separat capitala de provincia Ontario. Probabil, asemănător se va proceda și în cazul Noii Zeelande, pentru care activitatea de inventariere a datelor nu a început, încă. Cum această ultimă țară nu este stat federal (precum Canada sau Australia) și, mai mult, de-a lungul celor peste 150 de ani de viață politico-electorală, diviziunile administrative s-au modificat de mai multe ori, am ajuns la o „formulă” de compromis, care să surprindă, mulțumitor, nivelul regional. Fiind un stat insular – cu două insule foarte mari, Insula de Nord și Insula de Sud – vor fi separate doar capitala – Wellington (așa cum am procedat în cazul Canadei) – plus cel mai mare oraș din fiecare insulă importantă – Auckland (Insula de Nord) și Christchurch (Insula de Sud), restul alegătorilor de pe fiecare insulă urând să fie însumați la nivelul acestor două entități insulare.

O situație apropiată de cea a coloniilor nord-americane era cea a Principatelor Române (1831-1877). Acestea plăteau tribut Porții Otomane, dar nu aveau reprezentanți în vreun Legislativ la Constantinopol, fie pentru că, cu rare și scurte excepții (1847, 1876-1877), NU a existat așa ceva pe țărmul Bosforului, dar și deoarece Țările Române au avut propriul lor legislativ (Sfatul Domnesc) și înainte de a fi ajuns să fie subordonate otomanilor.

Oarecum similară a fost situația Bosniei-Herțegovina în anii 1908-1918: administrată, în condominium austro-ungar, de către autoritățile dualiste, aceasta nu avea reprezentare politică nici la Viena, nici la Budapesta, dar a ales, în câteva rânduri, o adunare, în care au intrat deputați ai sârbilor ortodocși, croaților catolici și bosniecilor musulmani.

O a doua situație este cea a Marelui Ducat al Varșoviei, care, după știința mea, nu avea Adunare locală (după 1795, odată cu ocuparea estului Poloniei de către Imperiul țarist, până în 1918, odată cu reconstituirea statului independent polonez), dar a fost reprezentat, scurtă vreme (1916-1917) în Duma de Stat de la Sankt Petersburg.

O situație apropiată avea Marele Ducat al Finlandei. Și acesta era sub ocupație țaristă (de la începutul secolului al XIX-lea, când a fost luat de la Regatul Suediei), dar, fiindcă rușii nu au desființat Dieta locală, aceasta a continuat să funcționeze și sub regimul țarilor, care, chiar mai mult, au fost obligați, din 1907, să accepte ca legislativul local finlandez să fie desemnat nu doar prin vot universal, dar între alegători să fie incluse și femeile! Cum, din 1906, și Imperiul țarist avea propriul Parlament – amintita Dumă de mai sus – Finlanda era dublu reprezentată. Cum am introdus în calculator, deja, atât datele pentru Rusia, cât și pentru Finlanda, rămâne o necunoscută cum au votat (și câți dintre ei) alegătorii finlandezi, pentru Dumna rusească: li s-au aplicat prevederile votului universal (de „acasă”) sau cele, extrem de restrictive (valabile doar pentru bărbați!) utilizate în tot Imperiul? Din nefericire, nu am găsit precizări prea clare, dar, din informațiile pe care le am, la nivelul Imperiului, se pare că au avut drept de vot doar bărbații din Marele Ducat finlandez și nici aceștia toți.

Aceasta este a treia situație, în care am văzut că s-au aflat, în primii ani postbelici și fostele colonii franceze din Africa. Legat de ea, apare undeva precizarea că Franța a încercat să aplice un sistem asemănător celui federal (cu un legislativ central, național, la Paris și cu adunări ale fiecărei entități politice componente, pentru fostele colonii, reunite în Comunitatea Franceză), doar că această regulă s-a aplicat DIN 1958, nu înainte (când așa-zisa Uniune Franceză a continuat să-i vadă pe toți drept „cetățeni francezi” și să-i favorizeze, în colegii electorale separate, pe coloniștii francezi veniți din „metropolă”)!

În fine, până va apărea (dacă va apărea!) vreo clarificare, voi continua să introduc toate datele disponibile în calculator. Când, în fine, se va pune problema ce date să se folosească la realizarea hărților electorale, vom vedea dacă avem vreo soluție! Oricum, momentul respectiv e așa de îndepărtat, încât va fi timp berechet să găsesc o soluție (cu sau fără ajutor!)! 🙂

P.S. Remarc că aceste dileme încep să se „structureze” într-un viitor „serial” 🙂

Despre alegerile locale antebelice românești… Miercuri, nov. 10 2021 

După o „pauză” de ani buni de la ultimele materiale de geografie electorală publicate, a apărut, în fine, un articol, muncit, rodul mai multor luni – întâi de colectare și sistematizare a datelor, apoi de cartografiere a lor, plus întocmirea textului (în română) și, în fine, de tradus, verificat, etc… În total, de fapt, cu pauze, e vorba de mai bine de un an de activitate, legată de acest material, alături de și în „paralel” cu alte subiecte (unele, în „lucru” și acum!).

Reușita e și o bucurie personală (dacă-i pot spune așa), deoarece, de circa un deceniu, am „visat” la (măcar) închegarea unor date legate de alegerile locale antebelice! Nu doar că aceste date au fost găsite, dar au devenit suficient de consistente (depășind cu mult așteptările subsemnatului!) pentru a se constitui într-un capitol distinct de geografie electorală românească! Cu ele, de fapt, se „acoperă” mai mult decât mulțumitor, pentru ultimele (aproape) două secole, toate tipurile de confruntări electorale: alegeri legislative (Adunarea Deputaților și Senat), locale (comunale, județene), prezidențiale, europarlamentare, plus plebiscitele și referendumurile din spațiul românesc!

Materialul menționat, care încearcă să reconstituie „atmosfera” geografico-electorală a scrutinelor locale din vremea „cetățeanului turmentat”, se regăsește aici.

Acum, chiar că mai rămâne să „acoperim” doar alegerile din R. Moldova, pe lângă cele legislative, urmând să fie inventariate scrutinele locale, cele prezidențiale și referendumurile desfășurate peste Prut în ultimele trei decenii.

Particularități electorale finlandeze Duminică, nov. 7 2021 

Acum vreo două săptămâni am finalizat introducerea în calculator a datelor legate de alegerile parlamentare finlandeze, la nivel regional, pentru o perioadă de mai bine de două secole. Încă din perioada în care Finlanda a făcut parte din Regatul Suediei, a existat o Dietă, cu rol legislativ, o adevărată adunare de stări, în care erau reprezentați clerul, nobilimea, orășenii și țăranii (ultimele două – pe baze censitare). După ce Imperiul țarist a ocupat Finlanda (acum mai bine de 200 de ani), această adunare a fost menținută, dar s-a întrunit rar, fiind aleasă și mai rar, după scrutinul din 1809 (la finalul stăpânirii suedeze) urmând noi alegeri abia în 1863, urmare a unei perioade de oarecare deschidere reformistă a Imperiului. Spre finalul veacului al XIX-lea s-a încercat o rusificare a Marelui Ducat al Finlandei, căreia localnicii i-au răspuns, prin asasinarea guvernatorului general (rus). Între timp, Războiul ruso-japonez (1905-1906), pierdut de țariști și frământările interne din Imperiu, au dus la acceptarea unor noi reforme, între care a fost inclusă și cererea finlandezilor de a avea un Parlament ales prin sufragiu universal (1906).

Primele alegeri legislative pentru Eduskunta au avut loc în martie 1907, Finlanda fiind prima entitate politică din lume unde au primit drept de vot și femeile. Deși a acceptat reforme, regimul țarist n-a fost deloc de acord cu „suflul nou”, democratic, adus de rezultatele scrutinelor finlandeze, dizolvând legislativul de la Helsinki aproape în fiecare an (1908, 1909, 1910, 1911, 1913 și 1916). Urmare a abdicării țarului (în februarie 1917), la începutul lunii octombrie, au avut loc noi alegeri, noul legislativ proclamând Independența Finlandei față de Rusia, care a fost recunoscută chiar de regimul bolșevic, instaurat în urma „marii revoluții socialiste din octombrie”.

Finlanda s-a proclamat republică, regimul politic continuând, fără întrerupere, pe coordonate democratice, cu mai multe formațiuni politice reprezentate în Eduskunta. Chiar dacă au apărut, și aici, excese naționaliste (care au dus, după 1930, până în 1944, la scoaterea în afara legii a comuniștilor), Finlanda și-a păstrat regimul democratic, chiar și în anii celui de-al doilea război mondial. Existența unei minorități suedeze însemnate (din vremea apartenenței la Regatul scandinav vecin) a dus la apariția și a unui partid al minorității suedeze, reprezentat continuu, de peste un secol, în Parlamentul de la Helsinki.

Deși, când a izbucnit a doua conflagrație mondială, s-a declarată neutră, Finlanda a fost, din păcate, chiar obligată să se apere, în „războiul de iarnă” (noiembrie 1939-martie 1940), deoarece a fost atacată de Uniunea Sovietică, ce urmărea ocuparea Kareliei și a unei fâșii din nord, ce asigura ieșirea Finlandei la Oceanul Arctic (Petsamo). Deși s-au apărat cu dârzenie, folosind inclusiv cocteilurile botezate „Molotov” împotriva tancurilor sovietice, neajutați, practic, de nimeni, finlandezii au trebuit să cedeze cele două regiuni. Odată începută invazia nazistă împotriva URSS (în iunie 1941), Finlanda s-a alăturat Germaniei, dar numai pentru eliberarea teritoriilor ocupate de sovietici, refuzând „închiderea”, la nord-vest, a blocadei Leningradului.

În 1944, Finlanda a ieșit din alianța cu Germania, fiind nevoită să retrocedeze teritoriile revendicate de sovietici. A încheiat, apoi, un tratat de pace cu URSS, care a constrâns-o la o neutralitate binevoitoare față de colosul de la Răsărit, dar a evitat „eliberarea” cunoscută de multe alte state europene (urmată de comunizarea acestora, cu sprijinul Armatei Roșii). Între elementele acestei neutralități s-a înscris și creșterea, semnificativă, a importanței comuniștilor locali, care, fără a ajunge la o majoritate la alegeri, au depășit, adesea, în anii „Războiului Rece”, un sfert din sufragii și din mandatele parlamentare. Însă, apropierea declinului regimului sovietic a făcut ca, după 1980, influența comunismului în Finlanda să descrească, ajungând, după 1989, la mai puțin de 10% din voturile exprimate. Chiar dacă a (re)apărut, în ultimii ani, extrema dreaptă, Finlanda a rămas o țară democratică, având o dezvoltare economică rapidă și un nivel ridicat de trai. Din 1995, profitând de dispariția URSS (1991), țara a aderat la Uniunea Europeană (dar nu și la NATO!), fiind, până azi, unul din membrii respectați ai organizației.

Despre comuniștii… ortodocși Joi, nov. 4 2021 

Lucrez, de câteva zile, la introducerea în calculator a datelor, la nivel regional, legate de alegerile legislative din Franța, care se „întind”, din punct de vedere temporal, de la Revoluția din 1789 până în zilele noastre. Între multele referințe bibliografice cu date statistico-electorale consultate se numără și mai multe jurnale – Le Matin, Le Temps, Journal des débats și altele, accesibile pe site-ul Gallica al Bibliotecii Naționale a Franței. Într-un număr al celui din urmă cotidian amintit – cel din 13 mai 1924, p. 2, ce redă rezultatele alegerilor parlamentare din acel an, am găsit, printre concurenții electorali, în departamentul Loire, o Liste communiste orthodoxe…

Ținând cont de aversiunea comuniștilor față de creștinism și de faptul că, odinioară – mult înainte și chiar după vestiții cardinali Richelieu ori Mazarin – Franța a fost o țară profund catolică și de opoziția (religioasă) de aproape un mileniu între catolicism și ortodoxie, probabil, pe „principiul” bine-cunoscut „dușmanul dușmanului meu e prietenul meu”, acești comuniști francezi au devenit și… „ortodocși”! 🙂

Despre sursele de documentare pentru evidența demnitarilor din spațiul românesc Vineri, iul. 30 2021 

În realizarea acestei întreprinderi, extrem de migăloase și anevoioase, a fost necesar să apelăm la o mare diversitate de surse. Pentru antichitate, cele mai utile sunt inscripțiile, deși, cel puțin pentru partea finală a acesteia (cel puțin în ceea ce-i privește pe prelații creștini – episcopi, arhiepiscopi, mitropoliți, patriarhi), extrem de folositoare este și lucrarea lui Michel Le Quien (1740), Oriens christianus… Din Evul Mediu, dispunem de lucrări valoroase, adevărate repertorii atât ale demnitarilor din Dieta Transilvaniei – Trócsányi Zsolt (1980), Erdély központi kormányzata 1540-1690, Akadémiai Kiadó, Budapest , cât și ale celor din Sfatul Domnesc din principatele extracarpatice – N. Stoicescu (1971), Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova (secolele XIV-XVII), Editura Enciclopedică Română, București.

Începând din secolul al XIX-lea, din vremea Regulamentului Organic, listele cu parlamentari apar, de regulă, împreună cu statistica electorală legată de alegerile legislative. Pentru perioada de până la Unirea Principatelor, de un real folos sunt atât volumele din colecția Acte și documente relative la istoria renascerei României, vol. V-VII, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, apărută în anii 1890-1900, cât și cele din corpusul Analele Parlamentare ale României, tom I-XVII, Imprimeria Națională, București, publicat în intervalul 1890-1914. După Unirea din 1859, în Monitorul Oficial s-au publicat atât rezultatele alegerilor, cât și listele cu parlamentarii aleși, până la alegerile din 1939. Perioada comunistă s-a caracterizat, și din acest punct de vedere, prin precumpănirea Partidului (comunist) asupra statului, toate rezultatele electorale, de orice tip (dar și listele cu deputații aleși) fiind publicate nu în jurnalul oficial, ci în oficiosul de partid, Scînteia.

În fine, după 1989, datele se regăsesc pe site-urile Camerei Deputaților și Senatului. La fel stau lucrurile și în R. Moldova, unde informația poate fi accesată, fie pe site-ul Comisiei Electorale Centrale de la Chișinău, fie pe cel al Parlamentului.

Cu toate eforturile noastre, documentarea este (încă) incompletă. Acest lucru nu este valabil doar pentru epocile mai vechi (antichitate, epoca medievală), ci chiar și pentru ultimele două secole: nu am inclus, deocamdată și parlamentarii ce au ocupat locurile rămase libere – fie pentru că, din diferite motive, un parlamentar s-a retras, fie deoarece, în special înainte de 1945, un candidat putea câștiga două sau mai multe mandate, chiar și în județe diferite, și, după ce opta pentru unul, erau completate, de regulă, prin noi alegeri (parțiale), mandatele rămase disponibile. Acest lucru presupune o inventariere detaliată a surselor documentare – mai ales a Monitorului Oficial – lucru pentru care este nevoie de un imens „buget” de timp… Nu avem intenția de a renunța la acest demers, mai ales în condițiile în care, în alte țări – este drept, cu secole de democrație parlamentară (Regatul Unit, Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă, etc.) – există o asemenea evidență, care este deja în format electronic și se actualizează permanent.

Ajungem, însă, din nou, din păcate, la lipsa de interes a autorităților „statului” român, ilustrată, din „belșug”, nu doar prin absența oricărui răspuns la mesajele legate de Educație (transmise Președintelui țării și la ministerul de resort, chiar către doi miniștri!), ci chiar prin ignorarea propunerilor venite din partea subsemnatului, în 2011 și 2016, la aniversarea a 180, respectiv 185 de ani de viață politică parlamentară românească! Poate, demersul din acest an – când se sărbătoresc 190 de ani de la primele alegeri legislative (și locale) românești – să aibă (mai mult) efect!…

Au fost (și) etnici maghiari de 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia? Miercuri, iul. 28 2021 

După ce au anunțat – prin discursul ținut de Alexandru Vaida-Voevod, în Parlamentul de la Budapesta – că se separă de Ungaria, liderii români ardeleni – atât din Partidul Național Român (PNR), cât și din cel social-democrat, reuniți în Consiliul Național Român Central (CNRC), la Arad, au decis convocarea de alegeri, în a doua parte a lunii noiembrie, pentru Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care, la 1 Decembrie 1918, urma să decidă viitorul Ardealului, Banatului, Sătmarului, Maramureșului și părților ungurene (Crișana de mai târziu). Fiecare cerc electoral urma să aleagă, prin vot universal, direct și secret, cu participarea atât a bărbaților, cât și a femeilor cu drept de vot, câte 6 delegați, la aceștia adăugându-se reprezentanți ai învățământului (superior și preuniversitar), ai cultelor și ai diferitelor asociații și organizații. În total, urmau să ajungă la Alba Iulia 1228 de deputați. La 1 Decembrie, întruniți în localul Casinei din oraș (actualul Muzeu al Unirii), cei 1228 de membri ai Marii Adunări Naționale au proclamat, în unanimitate, Unirea cu România, în aplauzele și uralele celor peste 100 de mii de cetățeni veniți pentru acest moment sărbătoresc din toate colțurile ținuturilor de peste munți.

Zilele astea, alternativ, pe lângă multe alte activități, lucrez și la așezarea, în ordine alfabetică și cronologică a tuturor demnitarilor ce au fost membri în diferitele adunări legislative, în cei peste 3000 de ani de istorie a traco-dacilor romanizați, deveniți români. În (mega) fișierul cu aceste date există o foaie de lucru cu sortarea alfabetică a acestora. Am ajuns cu verificările la litera H, unde apare un cetățean numit Andrei Horvath. Acesta este unul dintre cei 1228 de delegați prezenți la Alba Iulia, ca unul dintre reprezentanții comitatului (pe atunci) Bihor, fiind consemnat ca membru al PNR. Toate bune și frumoase, numai că, un an mai târziu, la primele alegeri legislative din România Mare, acesta apare ca ales la Senat, dar ca… ungur!… Ulterior, a mai fost ales în legislativ, tot ca senator, în 1926, dar pe listele Partidului Poporului… De fiecare dată, a reprezentat același județ – Bihor.

Identitatea – probată atât prin nume și prenume, cât și prin reprezentarea aceleiași unități administrative (Bihorul) – pare să indice una și aceeași persoană. Ținând cont, apoi, atât de politica agresivă de maghiarizare dusă de Budapesta în Transilvania, până în 1918, este posibil ca, înainte de alegerile convocate de CNRC în noiembrie 1918, acest cetățean să fi avut o „tresărire” de românitate, candidând ca reprezentant al comitatului său, iar ulterior, la primele alegeri parlamentare interbelice să fi revenit la etnia declarată (poate, de nevoie) înainte de Unire… Oscilarea în a se declara „român” sau „ungur” putea fi dată și de incertitudinea legată de deciziile viitoare ale Conferinței de Pace de la Paris, care putea acorda (sau nu!) Bihorul României (l-a acordat, dar nu în întregime!)… Dacă, nu cumva, totuși, este o eroare de înregistrare în Monitorul Oficial din noiembrie 1919?!…

Așa încât, se nasc niște întrebări: 1. Este acest Andrei Horvath una și aceeași persoană, în 1918, 1919 și 1926? 2.Dacă da, putea fi, alternativ, „român” sau „ungur”? 3. Nu cumva, în consemnările oficiale din 1919 s-a strecurat o greșeală?

Să „trecem” în revistă contextul ultimului secol, cel puțin în regiunile de peste Carpați. În lucrarea lui Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru Întregirea României, este relatată bucuria cu care, la Paștele din 1919, cetățenii orădeni, majoritatea etnici maghiari, au primit Armata Română, care îi apăra, astfel, de bandele (parțial bolșevizate și dezorganizate) din „armata” maghiară… În 1940, după anunțarea Diktatului de la Viena, în zonele care urmau să fie ocupate de Ungaria, au avut loc proteste, la care au participat și etnici maghiari – de pildă, la Cluj. În perioada interbelică, mai ales la primele scrutine, mulți etnici maghiari au candidat și au fost aleși în Parlament, pe listele unor partide românești – mai ales în cadrul Partidului Poporului, condus de Alexandru Averescu (așa cum a făcut și Andrei Horvath, în 1926!)… Dacă despre perioada comunistă, după alianța cu PCR/PMR a Uniunii Populare Maghiare (Madosz), din 1946-1948, nu prea putem vorbi, deoarece, ulterior, toți candidații aleși în legislativ erau înscriși pe listele „frontului unic”, „indiferent de naționalitate”, din 1990 încoace, aceste colaborări româno-maghiare au reapărut. Astfel, Csibi Magor, etnic maghiar, a candidat și a fost ales în Parlamentul European, în noiembrie 2007, pe listele PNL, partid românesc și, mai mult, Furo Iuliu a fost ales, continuu, din 1992, până în 2008, pe listele PRM, formațiune extremistă, cu un puternic discurs anti-maghiar!… Așa că, bănuim noi, întocmai cum, înainte de 1918, au existat destui deputați etnici români aleși, în Transilvania, ca independenți, pe listele partidelor ungurești, este posibil ca, după Unire, să fi avut de-a face cu un fenomen invers. Acesta s-ar explica, în bună măsură, și prin îndelungata conviețuire interetnică și interconfesională, care a dus, la nivel local, nu doar la înțelegere, ci și la cooperare între cetățenii comunității, indiferent de apartenența etnică.

Toate aceste elemente, enumerate mai sus (și nu sunt toate!) ar pleda pentru această alternanță de apartenență etnică și politică a lui Andrei Horvath, în anii 1918-1926… Totuși, enigma și întrebările rămân, cel puțin până la o documentare, detaliată, la fața locului!…

Alte dileme politico-electorale… Joi, iul. 15 2021 

Pregătirea articolului pentru #IPSA2021 și prezentarea lui au prilejuit, (re)văzând seria de hărți ce acoperă ultimele mai bine de două secole, unele (noi) întrebări…. Deja, Angus Maddison și echipa sa de la Universitatea Gronningen, lucrează, de ani buni, cu datele legate de PIB pe locuitor (multe, recalculate, acele așa-numite „questimations”), pe decupajul politic al statelor actuale ale lumii. În analiza, comparativă, a Țării Oltului, din vremea doctoratului (1999-2005), am adus toate datele, pe toate perioadele, la nivelul decupajului comunal actual al zonei… La nivelul spațiului românesc, atât informațiile economice, sociale, politico-electorale, culturale, cât și cele onomastice, se vor reprezenta pe trei paliere: al comunelor actuale, agregate pe județele interbelice, acestea suprapunându-se, în mare măsură, pe limitele regiunilor istorico-geografice românești. La fel, de ani buni (mai bine de 10!) lucrez pe spațiul carpato-balcanic cu tot felul de date, preponderent onomastice, dar nu numai, pe nivelul regional actual (NUTS2, pentru statele membre ale UE și/sau echivalent, pentru cele din afara Uniunii). Toate aceste fonduri de hartă sunt pur convenționale și utilizarea lor este numai pentru comparabilitatea datelor/reprezentărilor cartografice la același decupaj administrativ pentru diferitele momente/perioade istorice.

În aceste condiții, dacă și unde va fi posibil, nu s-ar putea recalcula datele, pentru perioadele mai vechi, pe actualul decupaj administrativ regional european și nu după decupajul existent înainte de 1918 sau/și în perioada interbelică, ori în anii 1945-1990? Aceeași chestiune se poate realiza și în cazul diviziunilor subnaționale ale Indiei (plus Pakistan, Bangladesh, eventual și Myanmar), după 1918… La Japonia, Noua Zeelandă și Australia e și mai simplu: Primele două sunt state insulare și am decis, de la început, să folosesc, în primul caz, limitele regiunilor istorice japoneze (agregând, astfel, prefecturile, diferite de la o perioadă la alta, de la finalul secolului al XIX-lea, până azi, pe aproximativ aceleași diviziuni regionale), iar în al doilea – nivelul administrativ al celor două insule mari neozeelandeze și, separat, marile așezări urbane: capitala (Wellington), plus cele mai mari orașe de pe fiecare insulă (Auckland – în cea de nord, respectiv Christchurch – în cea de sud). Pe de altă parte, Australia are date, separate, pentru fiecare (viitor) stat al Uniunii și de dinainte de 1901 (anul fondării federației australiene), iar după aceea, limitele statelor federale au rămas aceleași (situația fiind similară, în mare, cu nivelul statelor federale pentru Statele Unite și/sau al provinciilor și teritoriilor Canadei).

În mare parte, chiar și în Europa s-ar putea rezolva această chestiune… Rusia țaristă n-a avut o viață electorală antebelică prea îndelungată, la fel și Imperiul otoman, iar, după 1917, în cazul Uniunii Sovietice, cum a existat un sigur câștigător până în 1989 – bolșevicii – chiar nu contează pe ce decupaj se agregă datele. Aceeași situație o întâlnim în cazul statelor central- și est-europene care, după 1945, au trecut (de nevoie, cu „ajutor” sovietic) la același regim comunist (aici, în plus, limitele naționale au rămas neschimbate, ca și în cazul fostelor republici sovietice postbelice). Singurele probleme mai mari le ridică unele state central- și sud-est-europene pentru perioadele antebelică (Imperiul habsburgic/austro-ungar, statele germane/Imperiul german, Serbia, Bulgaria, România, etc.) și interbelică (Germania, Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia și altele).

Mai este de cugetat la această chestiune… Totuși, chiar dacă recalcularea acestor date, pe cât posibil, după actualul decupaj subnațional/regional al statelor europene, va necesita un „buget” de timp destul de mare, efortul are, la final, cel puțin două avantaje: datele pot fi comparate la același nivel administrativ pentru toate intervalele de timp analizate și, mai mult, scap de alt efort, încă mai mare decât cel al recalculărilor: nu mai este necesară desenarea a câte unui fond de hartă a Europei pentru fiecare interval, de exemplu – cel antebelic – sigur, cu mai multe variante de fond cartografic, deoarece au tot fost modificări de frontiere, de pildă, după războaiele napoleoniene – 1815, după Pacea de la Adrianopol – 1829 și Revoluția belgiană – 1830, după Războiul Crimeei – 1853-56, Războiul franco-prusac din 1870, Războiul ruso-româno-turc din 1877-78 și altele…, La fel – și pentru cel interbelic (chiar dacă e scurt, circa două decenii), cu destule situații neclare, la cele două „capete” ale sale… Astfel, imediat după Primul Război Mondial, fie au apărut câteva state temporar independente – Ucraina, Armenia, Georgia, Azerbaidjan, reînglobate de Moscova în imperiul sovietic, fie nu erau delimitate unele frontiere: cele dintre Polonia, Germania și ex-Cehoslovacia, chiar și granițele românești spre vest, frontierele dintre Grecia și noul stat turc apărut pe ruinele Imperiului otoman, etc. La fel, ultimii ani interbelici au adus alte modificări de granițe: realipirea Saarului la Germania, apoi – ocuparea de către naziști a Austriei, anexarea regiunii sudete cehoslovace (1938) și apoi chiar a întregii Cehii (transformată în protectorat german la începutul anului 1939), cu apariția statului independent slovac, dar și el cu frontiere amputate de Ungaria, care a anexat și Transcarpatia, etc. Chiar și după 1945 au mai fost niște situații puțin diferite de cea actuală: situația landului Saar, în primii ani postbelici, cea a Berlinului, divizat până în 1990, sau cea a Triestului, împărțită, după câțiva ani, între Italia și fosta Iugoslavie…

Pagina următoare »