La început de an școlar… Marți, Sep 12 2017 

Am participat, ca părinte, la deschiderea noului an școlar. Dincolo de nesincronizări – asupra cărora nu voi insista – din mesajele transmise celor prezenți, și, în primul rând, celor ce beneficiază de Educație, NU am auzit nici o referire la: formarea de caractere, de oameni cu bun-simț, cu competențe profesionale, onești, care să creadă în Dumnezeu (credința măsurându-se în fapte bune față de „aproapele” și nu în „bifarea condicii” la biserică!), ori care se respectă pe sine și activitatea lor, dar și pe cei cu care interacționează și munca lor!

Sper să pot reveni, dar nu promit, cu completări!

Dumnezeu să ajute întreaga planetă, Omenirea/Umanitatea/Omenia, România, pe români!

Actualizare (16 septembrie 2017)/Post-scriptum: Am revenit, mai cu seamă spre a explica sensul, motivația ultimei propoziții de mai sus:

1. Rusia face, de peste 3 ani, „turism cu tancul” la vecini de-ai săi, dar care sunt și vecini ai noștri (Ucraina)

2. Cei care ne „conduc”, din dorința de a scăpa de anchetele penale și chiar de condamnări, vând țara și „cumpără” cu bani (salarii, pensii) populația acesteia

3. Conflictul din Siria nu se va sfârși curând, fără un acord clar, cuprinzător, care să-i includă pe toți participanții, la „vedere” sau „ascunși”, iar un corolar al acestui conflict (dar și al miopiei și idioțeniei generate de pace și confortul material al occidentalilor) este proliferarea terorismului

4. Un nebun, „frate” ideologic cu Ceaușescu, lansează bombe (atomice!) și amenință lumea cu ele, profitând de complicitatea, de zeci de ani, a vecinilor (China, Rusia) și de impotența politică a Vestului.

Anunțuri

Despre reprezentarea parlamentară a maghiarilor din România (1919-2016) Duminică, Aug 20 2017 

În anul 2018 se vor împlini 100 de ani de la Marea Unire din 1918. Reamintim, în acest an, s-au unit cu Țara Basarabia – la 27 Martie/9 Aprilie, Bucovina – la 15/28 Noiembrie și Ardealul, Banatul, Maramureșul, Sătmarul și părțile ungurene – la 18 Noiembrie/1 Decembrie. Ținând cont de reacția – nu tocmai inspirată – a conducerii UDMR, despre care am relatat aici, inclusiv în limba engleză (variantă verificată de domnul Eugen Vasilescu, căreia îi mulțumesc și pe acestă cale), în completarea acestor rânduri, vom veni cu mai multe exemple de cetățeni români de etnie maghiară care au reprezentat această minoritate în Parlamentul României. Am inclus în acest text doar datele legate de mandatele din Adunarea Deputaților (1919-1948), Marea Adunare Națională (1948-1989) și Camera Deputaților (din 1990 până azi). De asemenea, i-am inclus aici doar pe acei parlamentari maghiari care au avut mandat în legislativ cel puțin 5 legislaturi, consecutive sau nu. În paranteze, sunt trecute abrevierile formațiunilor politice* și perioada în care aceștia au avut mandat parlamentar.

  1. În perioada interbelică (1919-1939) – 7 deputați:

Jósika Ioan (LP/PP/PM, 1920-1938), Willer Iosef (PP/PM, 1920-1938), Bethlen György (PM, 1926-1938), Gyárfás Elémer (PM, 1927-1938), Jakabffy Elémer (PM, 1927-1938), Szentkereszthy Bela (PM, 1927-1938), Szabo Beni (PM, 1928-1938).

Media/deputat: 10 ani și o lună.

2. În perioada comunistă (1946-1989) – 12 deputați:

Banyai Ladislau (UPM/FDP/FUS, 1946-1975), Nagy István (UPM/FDP/FUS, 1946-1969), Takács Ludovic (UPM/FDP/FUS/FDUS, 1946-1980), Fazekas Janos (FDP/FUS/FDUS, 1952-1985), Kovacs György (FDP/FUS, 1952-1975), Uglar Iosif (FDP/FUS/FDUS, 1952-1989), Banc Iosif (FDP/FUS/FDUS, 1957-1989), Fazekas Ludovic (FDP/FUS/FDUS, 1957-1989), Szabó Emeric (FDP/FUS/FDUS, 1957-1980), Vida Geza (FDP/FUS/FDUS, 1957-1985), Fejes Iuliu (FUS/FDUS, 1965-1989), Gere Mihai (FUS/FDUS, 1965-1989)

Media/deputat: 28 de ani și 6 luni.

3. În perioada post-decembristă (1989-2016) – 9 deputați:

Borbély László (UDMR, 1990-2016), Kerekes Károly (UDMR, 1990-2016), Márton Árpád-Francisc (UDMR, 1990-prezent), Varga Attila (UDMR, 1990-2012), Antal István-János (UDMR, 1992-prezent), Kónya-Hamar Sándor (UDMR, 1992-2007), Kelemen Attila-Béla-László (UDMR, 1996-2016), Erdei Dolóczki István (UDMR, 2000-prezent), Kelemen Hunor (UDMR, 2000-prezent).

Media/deputat: 21 ani și 8 luni

De remarcat faptul că Márton Árpád-Francisc este veteranul deputaților maghiari din Parlamentul României, în care acesta a avut mandat, neîntrerupt, de la primele alegeri post-decembriste, până în zilele noastre. Recordmanul în ceea ce privește longevitatea este, însă, Uglar Iosif, care a avut mandat în Marea Adunare Națională 37 de ani (1952-1989), „ratând” doar primele două legislaturi postbelice (1946-1948, 1948-1952)!

*Abrevieri:

LP/PP = Liga Poporului, Partidul Poporului (1920-1926)

PM = Partidul Maghiar (1926-1938)

UPM = Uniunea Populară Maghiară (1946-1952)

FDP = Frontul Democrației Populare (1952-1969)

FUS = Frontul Unității Socialiste (1969-1975)

FDUS = Frontul Democrației și Unității Socialiste (1975-1989)

UDMR = Uniunea Democrată Maghiară din România (1989-prezent)

Despre (ne)reprezentativitatea „câștigătorilor” Miercuri, Iun 21 2017 

Azi s-a consumat o premieră: o formațiune (zisă) politică și-a dărâmat, prin moțiune de cenzură, propriul guvern. Acest „guvern” a fost învestit sub părinteasca „grijă” a șefului unui (așa-zis) partid politic din România. Acesta a decis, din motive de nimeni știute, să-și execute propriul executiv după nici jumătate de an de la învestire, printr-o moțiune de centură, pardon de cenzură, intitulată „România nu poate fi confiscată. Apărăm democrația și votul românilor”.

Trecem acum peste faptul că România a fost (cât pe-aci să fie) confiscată în perioada când a fost promulgată și a fost în vigoare OUG 13, adoptată „noaptea, ca hoții”!…  Am vorbit despre asta la momentul oportun și chiar și după… Dar, a doua parte a titlului moțiunii merită ceva atenție. Democrație, după https://dexonline.ro, înseamnă, citez:

DEMOCRAȚÍE, democrații, s. f. Formă de guvernare în care supremația aparține poporului – Din fr. démocratie.

Termenul pornește de la sensul primar: „puterea poporului”. Voi lega această „putere” a poporului de „votul românilor”.

Vot-mandate 1990-2016

Astfel, după datele oficiale legate de alegerile legislative din ultimii 27 de ani, actuala coaliție are cea mai modestă susținere populară, atât ca număr de alegători care i-a votat (coloana 5), cât și ca procent din totalul alegătorilor înscriși pe liste (coloana 12), după cum arată tabelul de mai sus! Deci, tovarăși, supuși ai vechilului și ai unui șef de minuscul grupuscul, despre ce „democrație”, despre ce „vot al românilor” vorbiți dumneavoastră? A, poate vreți să „vorbiți” despre „votul” cetățenilor români de etnie maghiară din UDMR, formațiune cu care ați „negociat” o adevărată „trădare de țară”… Rușine, jigodiilor!

185 de ani de la primele alegeri parlamentare în spațiul românesc Miercuri, Ian 18 2017 

În urma Tratatului de pace de la Adrianopol (1829), ce a pus capăt unui conflict ruso-otoman, în Principatele Române – puse, pe lângă suzeranitatea otomană, sub protectoratul Imperiului țarist, s-au desemnat Adunări Obștești Extraordinare (numite), la București și la Iași (1831). Acestea au lucrat la redactarea unor reglementări cu caracter constituțional, sub coordonarea lui Pavel Kiseleff, guvernator al Principatelor (1829-1834). Aceste reglementări au devenit cunoscute sub numele de Regulamentul Organic. În Țara Românească, Regulamentul Organic a fost adoptat la 1 iulie 1831, iar în Moldova – la 1 ianuarie 1832.

Nu este în intenția noastră să detaliem prevederile Regulamentului Organic, care a slujit ca reglementare constituțională până la Revoluția de la 1848-1849 și, în parte, a fost menținut până la declanșarea Războiului Crimeei (1853-1856). Totuși, ne vom mărgini să consemnăm o premieră, în viața politică parlamentară a Principatelor Dunărene: în iulie 1831 s-au desfășurat primele alegeri legislative în Țara Românească, în urma cărora au fost aleși, prin vot, 41 de deputați ai Adunării Obștești de la București, iar în ianuarie 1832, în același mod, au fost desemnați cei 35 de membri ai Adunării similare de la Iași. Precizăm că, dintre statele din spațiul carpato-balcanic, doar în Grecia mai avuseseră loc alegeri parlamentare (în 1829), scrutinul românesc din 1831-1832 situându-se puțin după primele alegeri legislative desfășurate în noul stat independent vest-european Belgia (unde primele alegeri parlamentare au avut loc în 1830). Mai notăm și faptul că, începând din acești ani, s-au desfășurat și primele scrutinuri locale (doar în mediul urban) pentru desemnarea consiliilor locale, în fiecare oraș, numite Sfat orășenesc.

În consecință, chiar dacă Parlamentul României nu se bucură azi de un nivel prea ridicat de încredere din partea cetățenilor, totuși, să reținem acest moment de debut al vieții politico-electorale moderne din spațiul românesc!

Unul – sau două – momente de aducere-aminte! Joi, Dec 22 2016 

În urmă cu 27 de ani, am scăpat de dictatura comunistă, întruchipată, timp de aproape o jumătate de veac, de „odiosul și sinistra”, mai exact, „cuplul” Nicolae și Elena Ceaușescu! Este un moment de pioasă aducere-aminte și de reculegere în memoria celor care au ieșit în stradă – la Chișinău, Iași, Timișoara, Arad, Lugoj, Oradea, Cluj, Brașov, Sibiu, Făgăraș, București și în multe alte localități ale spațiului românesc, în memorabilul an 1989 și dintre care o parte nu au mai revenit nicicând, trecând în lumea îngerilor… Ei au strigat „Vom muri și vom fi liberi” și au/am fost LIBERI!… Ce-au strigat tinerii de azi, pe 11 decembrie/ „Hai la club!”, „Hai la bere!”. „Stăm acasă că e urât afară!”, etc., șamd, șcl…

Nu judec pe nimeni! Este un proverb (printre multele altele) la români: „Fiecare doarme cum își așterne!” Se pare că ne-am „așternut” deja… Să le fie „de bine”… Ceilalți – căutați de emigrați!…

În altă ordine de idei, anul ce stă să se încheie (mai are mai puțin de 10 zile) este unul important, chiar dacă nu pare. S-au împlinit, în cursul lui, 185 de ani de la primele alegeri legislative în spațiul românesc! Este un prilej de aducere-aminte, cu respectul și considerația față de înaintașii care, în Țara Românească, în iulie 1831 și în Moldova, în ianuarie 1832, au desemnat, întâia dată, prin vot, membrii legislativelor de la București și Iași, PRIN VOT! Avem noi, românii, și antecedente mai vechi, dar nu este locul/momentul să vorbim despre aieste isprăvi, acum! Însă, dacă a fi, cu doar un an în urma primelor alegeri legislative din Belgia și doar în urma primului scrutin legislativ din spațiul carpato-balcanic (cel din Grecia, din 1829) înseamnă ceva în Europa, păi, haideți, doamnelor și domnilor, să ne lăudăm cu asta, că avem cu ce ne lăuda! Suntem, astfel, înaintea Imperiului austriac (austro-ungar, din 1867), a Imperiului otoman, a Imperiului țarist, a Germaniei, Italiei, a Serbiei, Muntenegrului, Bulgariei și a încă altor câteva state europene (și nu numai!), din acest punct de vedere!

Votați Maia Sandu! Vineri, Noi 11 2016 

Cu puțin timp înainte de al doilea tur al alegerilor prezidențiale, adresez cetățenilor cu drept de vot din cel de-al doilea stat românesc, de la est de Prut, îndemnul: VOTAȚI MAIA SANDU!  Dacă doriți să scăpați de umbra nefastă a Moscovei, de ocupantul rus, mergeți la vot și manifestați-vă opțiunea pentru MAIA SANDU!

Despre votul universal la români Luni, Oct 31 2016 

Această postare este prilejuită, pe de-o parte, de faptul că, în urmă cu câteva zile, am urmărit un film legat de mișcarea sufragetelor din Regatul Unit, pentru recunoașterea dreptului la vot pentru femei, intitulat Sufragette (la finalul filmului este trecută în revistă o listă cu mai multe țări unde a fost acordat acest drept, începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, unde România nu apare). Pe de altă parte, acest material are o oarecare legătură și cu situația actuală: ieri s-a desfășurat primul tur al primului scrutin prezidențial din mileniul al treilea, în care președintele Republicii Moldova este ales prin vot direct, de către cetățeni și nu indirect (de către legislativul de la Chișinău). Unul dintre candidații rămași în turul al II-lea, Maia Sandu, ea însăși femeie, a remarcat că mai mult de jumătate dintre alegătorii prezenți la vot sunt femei. De asemenea, dintre cei 9 candidați înscriși la primul tur, 5 aparțin „sexului frumos”. Mai facem precizarea că textul de mai jos a fost publicat, în anul 2013, în cuprinsul cursului de Geografie electorală, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Anii 1917-1918 au fost caracterizaţi de o puternică efervescenţă revoluţionară, manifestată mai ales în Europa, fapt ce a dus la prăbuşirea imperiilor multinaţionale (Imperiul ţarist – 1917), Imperiul austro-ungar, Imperiul german – 1918, Imperiul otoman – 1920). Astfel, ţinuturile româneşti aflate sub stăpânire străină s-au putut desprinde de imperiile sub dominaţia cărora se aflau şi să decidă Unirea cu Ţara, în anul 1918. Atât în Basarabia, cât şi în Bucovina şi la vest de Carpaţi, adunările care au decis Unirea au fost desemnate pe cale electivă, în Basarabia şi Bucovina fiind aleşi şi reprezentanţi ai minorităţilor, în Transilvania şi Banat – delegaţi ai mai multor formaţiuni politice (ca şi în Basarabia), Ardealul având în comun cu regiunea pruto-nistreană şi desemnarea în legislativul regional a unor femei deputat. Mai mult, electoratul ardelean şi bănăţean a inclus şi femeile printre alegători. Astfel, primele femei intrate în legislativ au fost Elena Alistar-Romanescu, deputat ales în Sfatul Țării de la Chișinău, în toamna anului 1917, din partea Blocului Moldovenesc, pentru județul Cetatea Albă. Un an mai târziu, pe 1 Decembrie, a fost ales, la Sibiu, Marele Sfat Național Român din Transilvania (un legislativ regional care a funcționat până în aprilie 1920). În acest organ legislativ transilvan, a fost aleasă și dr. Elena Lemenyi-Rozvan, din partea social-democraților ardeleni, ca deputat de Sibiu.

Deși a fost cerut cu insistență în Parlamentul României Mari, dreptul de vot pentru femei nu a fost legiferat, pentru Adunarea Deputaților și Senat, femeile primind drept de vot abia în 1938 (folosit, însă, doar de o parte dintre ele, la ultimele alegeri legislative interbelice, din vara anului 1939, însă într-un context politic dominat de dictatura regală), dar, din 1929, femeile cu știință de carte au avut drept de vot la alegerile locale (drept exercitat începând cu scrutinul din 1930).  Generalizarea dreptului la vot pentru toate femeile din România s-a realizat tot într-un context totalitar – de această dată – de extremă-stânga, s-a realizat după a doua conflagrație mondială, începând cu scrutinul legislativ din noiembrie 1946. Unul dintre puţinele câştiguri ale acestor alegeri a fost reprezentat de generalizarea votului universal pentru toţi alegătorii de peste 21 de ani (inclusiv pentru femei). În cursul perioadei totalitare, vârsta de la care s-a acordat dreptul la vot a coborât la 20 de ani (1948) şi apoi la 18 ani (1952), acest prag fiind menţinut şi după prăbuşirea regimului comunist.

Reforma administrativă și reprezentarea cetățenilor*. Joi, Noi 12 2015 

Realitățile societății românești de după 1989 arată, fără putință de tăgadă, faptul că România are nevoie de o reformă administrativă, care să răspundă atât tradițiilor istorico-geografice românești privind autoguvernarea și descentralizarea[1], cât și cerințelor Uniunii Europene, legate, în primul rând, de dezvoltarea regională[2]. În acest sens, propunerea noastră se referă la înființarea a 6 macroregiuni, împărțite în 18 regiuni, care, la rândul lor, ar avea în componență 77 de județe. Aceste unități țin seama, în general, atât de diviziunile administrative tradiționale, cât și de parametrii recomandați, pentru fiecare nivel administrativ, de Uniunea Europeană[3]. Propunerea, cuprinzând posibilele unități de nivel NUTS 1 (macroregiuni), NUTS 2 (regiuni) și NUTS 3 (județe) este ilustrată în reprezentarea cartografică de mai jos.

În ceea ce privește corelarea fiecărui nivel administrativ cu reprezentarea cetățenilor, avem în vedere următoarele aspecte:

– crearea a 6 constituenți (reprezentați de macroregiuni), la nivelul cărora vor fi aleși europarlamentarii;

– alegerea la nivel regional a senatorilor, de către consilierii regionali, județeni, ținutali și locali;

– crearea de circumscripții la nivel județean (câte una sau mai multe, în funcție de numărul de locuitori), în care vor fi aleși deputații;

– desemnarea prin vot a consilierilor regionali, județeni, ținutali și locali, aplicând principiul proporționalității degresive; la nivel județean și local se va opera o reducere drastică a numărului de consilieri, prin creșterea normei de reprezentare;

– alegerea, de către cetățeni, a președinților consiliilor regionale, județene, ținutale;

– desemnarea, prin votul consilierilor regionali a guvernatorilor, de către cei județeni a prefecților și de către cei ținutali a pretorilor[4];

Romania judete 2012 ok.ai

Astfel, prin aplicarea normei de reprezentare după care au fost aleși cei 33 de europarlamentari ce constituie delegația României în Parlamentul European, ar rezulta că numărul  de eurodeputați pentru fiecare macroregiune ar fi cuprins între 3 (pentru macroregiunile Dunărea de Jos și Oltenia) și 9 (în cazul macroregiunii Muntenia).

Desemnarea legislativului, ar urma căi diferite de alegere a senatorilor, respectiv a deputaților. În prezent, camerele beneficiază de maniere asemănătoare de desemnare a membrilor lor, diferind doar norma de reprezentare. În plus, în Camera Deputaților, se adaugă 18 deputați reprezentând minoritățile naționale, altele decât cea maghiară, acestea nereușind, prin vot direct, să aleagă un deputat.

Europarl-macroreg ok

Sen-reg ok

Elect tot-sen ok

Astfel, cei 72 de senatori rezultați la o normă de reprezentare de 300000 locuitori[5] pentru un membru al camerei superioare a legislativului ar urma să fie desemnați de către electori regionali, reprezentați de consilierii regionali, județeni, ținutali și locali[6].

În acest fel, numărul de senatori ales de fiecare regiune ar varia între 3 (în cazul regiunilor Dobrogea, Bărăgan, Jiul Inferior, Jiul Superior, Cluj, Mureș-Olt și Crișana) și 8 (pentru București-Ilfov).

Pe de altă parte, numărul de electori, la nivelul fiecărei regiuni, ar fi cuprins între 1522 consilieri în cazul regiunii Bărăgan și 4022 – pentru regiunea Buzău-Prahova. Numărul mediu de electori pentru fiecare regiune ar fi de 2256, revenind 588 de locuitori la un consilier elector (în acest caz, numărul de locuitori pentru un elector ar fi cuprins între 207 – în cazul regiunii București-Ilfov și 810 – pentru regiunea Jiul Superior). Alegerea de către consilierii regionali, județeni, ținutali și locali a senatorilor ar lega această cameră a legislativului de aceste unități administrative și ar întări prerogativele de legiferare ale Senatului, mai cu seamă în domeniul dezvoltării regionale și al racordării legislației românești în materie cu cea a Uniunii Europene.

În schimb, deputații ar urma să fie aleși tot la nivel județean. La nivelul fiecărei regiuni se pot fixa una sau mai multe circumscripții electorale, la nivelul cărora se va stabili numărul de membri ai Camerei Deputaților[7], în funcție de populație. Județele ar urma să fie împărțite în unul sau mai multe colegii electorale, în fiecare colegiu fiind ales câte un deputat. Numărul de deputați pentru un județ ar varia de la unul la 6 (Bucureștii ar avea 19 deputați). Norma de reprezentare ar urma să fie stabilită la 100000 locuitori pentru un deputat. Ar fi vorba, în consecință, de un total de 213 membri ai Camerei Deputaților, la care s-ar adăuga 18 membri ai minorităților naționale (altele decât cea maghiară). În total, ar rezulta un număr de 303 parlamentari[8].

Înființarea nivelului regional, inclusiv din punctul de vedere al reprezentării cetățenilor, ar duce la desemnarea unui total de 360 de consilieri regionali pentru cele 18 regiuni. Acești consilieri regionali ar urma să fie aleși de către cetățenii cu drept de vot, care ar desemna și președinții consiliilor regionale. Consilierii regionali, odată validați, ar urma să desemneze, prin vot, guvernatorii regiunilor, ca reprezentanți ai executivului la acest nivel. Dacă, până la acest nivel, norma de reprezentare pentru desemnarea europarlamentarilor, senatorilor și deputaților, era egală pentru toate unitățile administrative (macroregiuni, regiuni, județe), pentru alegerea consilierilor regionali, norma de reprezentare ar varia între 55000 – pentru regiunile cu populație mai redusă și 70000 locuitori (în cazul regiunii București-Ilfov), aplicându-se, astfel, principiul proporționalității degresive. Ar rezulta un număr de consilieri regionali cuprins între 18 – în cazul unităților cu un număr mai mic de locuitori – și 36.

Dep-jud ok

Cons-reg ok

Același principiu al proporționalității degresive s-ar aplica și în cazul alegerii consilierilor județeni. Astfel, județele cu un număr mic de locuitori ar beneficia de o normă de reprezentare de 7000 locuitori pentru un consilier județean, aceasta mergând până la 19000 locuitori pentru un ales județean în cazul județului Prahova și la 40000 – pentru alegerea Consiliului General al municipiului București.

Aplicarea acestor măsuri ar duce la alegerea unor consilii județene cuprinse între 10 membri – pentru județul Țara Moților și 33 reprezentanți – în cazul Prahovei, Consiliul General al Capitalei (echivalent consiliilor județene) urmând să numere 48 consilieri.

Cons-jud ok

Electoratul ar urma să aleagă, direct, și pe cei 76 președinți ai consiliilor județene, iar la București, pe președintele Consiliului General al Capitalei. Prefecții, care rămân reprezentanții Guvernului în teritoriu, ar urma să fie desemnați de către consilierii generali, în prima ședință ce urmează validării mandatelor lor.

Și președinții consiliilor ținutale ar urma să fie aleși prin votul direct al cetățenilor. Fiecare județ va fi împărțit în două până la 7 ținuturi, fiecare urmând să aibă câte un consiliu ținutal, ale căror prerogative s-ar axa, în principal, pe cooperarea intercomunală și pe domenii în care județele actuale sunt prea mari și prea departe spre a putea rezolva problemele apărute, iar comunitățile locale, luate individual, prea mici și prea neputincioase. La o normă de reprezentare de 5000 de locuitori pentru un consilier ținutal, ar rezulta, pe județe, un total de 15 până la 119 consilieri ținutali. Cele 274 de ținuturi ar totaliza 3954 consilieri ținutali.

În fruntea fiecărui consiliu ținutal se va afla un președinte al acestui consiliu, desemnat tot de cetățeni. În schimb, pretorul, care va fi reprezentantul executivului în teritoriu, va fi ales de către membrii consiliului ținutal, în prima ședință de după validarea acestuia.

Pres cons tin ok

La nivelul comunităților locale, numărul de unități administrative elementare (102 municipii, 214 orașe și 2864 comune) ar rămâne neschimbat, deoarece o modificare de o asemenea anvergură presupune o analiză serioasă, din prisma mai multor indicatori, făcută de către un colectiv de specialiști, nu prin decizii luate în pripă. Astfel, electoratul va continua să aleagă 3179 de primari de municipii, orașe și comune, un primar general și 6 primari de sector – ultimii 7, la nivelul Capitalei. Numărul de primari, pe județe, ar urma să fie cuprins între 7 (în județul Jiul Ardelean și în Capitală) și 75 – în județul Teleorman.

În schimb, chiar dacă și numărul consiliilor locale va rămâne același, numărul consilierilor locali ar urma să fie redus. Astfel, pentru comune și orașe, precum și pentru municipiile cu populație mai mică de 200000 locuitori, numărul de consilieri locali va fi redus cu 2 (ajungând să fie cuprins între 7 – pentru comunele cu mai puțin de 1000 locuitori – și 21 – pentru municipiile de peste 100000 locuitori). Orașele ce depășesc această populație, precum și sectoarele Capitalei, vor avea cu 4 consilieri locali mai puțin, în vreme ce numărul membrilor Consiliului General al Bucureștilor va fi cu 7 consilieri mai mic. Astfel, ar rezulta un număr de 34619 la nivelul întregii țări. Pe județe, valorile se înscriu între 105 consilieri (pentru județul Jiul Ardelean) și 845 (în cazul județului Dâmbovița).

Cons-tin ok

Prim-loc ok.

Situația actuală (2012) permite alegerea, la nivel național, într-o circumscripție națională unică, a 33 europarlamentari, precum și a 137 senatori și 334 deputați (aleși prin vot uninominal, în colegii delimitate în cadrul județelor și/sau al Capitalei), a președinților de consilii județene, a consilierilor județeni, a primarilor și a consilierilor locali. Prefecții sunt desemnați (numiți) de către Guvern. În aceste condiții, este vorba de un total de 46148 aleși în diverse funcții.

În schimb, propunerea noastră modifică, pe de-o parte, maniera de alegere de către cetățeni a europarlamentarilor (care, deocamdată, rămân tot 33, dar ar fi desemnați la nivelul celor 6 macroregiuni, în număr proporțional cu populația acestora), iar pe de alta – adaugă nivele noi (cel regional, cel ținutal – la care se aleg consilii regionale, respectiv ținutale) și desemnarea pe cale electivă, prin participarea directă la scrutin a cetățenilor cu drept de vot a președinților consiliilor regionale, a președinților consiliilor ținutale și, prin votul consilierilor de la nivelul respectiv, a reprezentanților Guvernului în teritoriu (guvernatorii regiunilor, prefecții de județe și pretorii de ținuturi). Cu toate acestea, toți acești reprezentanți ai cetățenilor, desemnați prin vot direct sau indirect, însumează 44852 aleși, cu 1296 mai puțini decât în situația actuală.

Cons-loc ok

*Acest material este un fragment din lucrarea intitulată Geografie electorală, publicată în 2013 la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. 

[1] Aceste tradiții se referă, în primul rând, la conservarea nivelelor județean și comunal al administrației românești. Termenul județ derivă din latinescul judicium, fiind conservat și de organizarea administrativă medievală a Sardiniei (organizată, în secolele XI-XV, în mai multe giudicati), în vreme ce comuna modernă (generalizată de reforma administrativă a lui Alexandru Ioan Cuza din 1864) are la bază obștea țărănească tradițională, existentă atât în societatea traco-geto-dacă, în cea traco-daco-romană, cât și în evoluția statelor românești medievale. Pe de altă parte, este necesară acordarea de prerogative nivelului regional, care are, în prezent, pentru regiunile de dezvoltare, mai mult elemente de „decor” și înființarea nivelului LAU 1, deoarece s-a dovedit că județele sunt prea mari și unitățile de nivel LAU 2 (municipiile, orașele și comunele) sunt prea mici pentru a rezolva, singure, multiplele probleme ale comunităților locale. Acest nivel, reprezentat în România, până în 1950, de plăși, ca subdiviziuni ale județelor, iar în perioada 1950-1968 – de raioane, ca unități componente ale regiunilor (de inspirație sovietică), poate fi suplinit de noi unități administrative, numite ținuturi.

[2] Acestea se află pe site-ul Oficiului de Statistică al Uniunii Europene (Eurostat) la adresa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/nuts_nomenclature/principles_characteristics.

[3] Reforma administrativă este cu atât mai necesară în perspectiva preconizatei transformări a Uniunii Europene în „Statele Unite ale Europei”, cărora statele îi vor ceda o parte din suveranitate, urmând a se dezvolta și prerogativele regiunilor și, prin descentralizare și aplicarea principiului subsidiarității, se urmărește consolidarea nivelului regional și a comunităților locale. Descentralizarea are vechi tradiții, datând în spațiul românesc din Evul Mediu. Astfel, entități politice cu autonomie regională/locală erau Bănia Craiovei față de domnia Țării Românești (în secolele XIV-XVIII) sau Țara de Jos față de domnia Moldovei (în aceeași perioadă). Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, vorbește, de asemenea, la începutul veacului al XVIII-lea, de autoguvernarea Țării Vrancei, a ocolului Câmpulungului Moldovenesc și a Tigheciului. La fel, dincolo de Carpați, voievodatul Transilvaniei a avut, din secolul al XIII-lea, un statut autonom față de Coroana maghiară, până la dispariția Regatului Ungariei, la mijlocul veacului al XVI-lea.

[4] Chiar dacă guvernatorii, prefecții și pretorii sunt reprezentanții Guvernului în teritoriu, ei răspund față de cetățeni, prin aleșii lor direcți, astfel încât considerăm mai potrivită desemnarea lor prin vot, decât numirea de către executiv. Se poate opta pentru o soluție de compromis: Guvernul desemnează prefectul din trei propuneri avansate de Consiliul Județean (ideea a mai fost aplicată, în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, care avea rolul de a desemna primarii comunelor urbane, la dintre propunerile avansate de acestea). Scrutinul este utilizat și la desemnarea conducătorilor comunităților autonome din Spania și a fost folosit, în bună măsură, la desemnarea conducătorilor provinciilor romane (care erau, în parte, numiți de către împărat, în parte – aleși de Senat). În plus, chiar experiența românească în domeniu vine în sprijinul acestei idei, în perioada interbelică primarul fiind ales de către consiliul local, dar având rol și de delegat al executivului în respectiva unitate administrativă.

[5] Toate calculele au fost făcute ținând cont, deocamdată, de rezultatele recensământului din 2002, având în vedere că, până la data elaborării acestui material nu au fost date publicității rezultatele definitive ale recensământului din 2011 (de fapt, și alocarea numărului de parlamentari pentru alegerile din 2012 s-a făcut tot pe baza recensământului de acum 10 ani).

[6] Această prevedere, care lega Senatul de unitățile administrative, a mai fost aplicată, în parte, atât în primii ani ai statului român (în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza), cât și în perioada interbelică. Astfel, Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, adoptat în iulie 1864, prevedea ca din cei 64 de membri ai Corpului Ponderator (Senatul), o parte să fie numiți de domn dintre consilierii județeni: „jumătate dintre membrii Consiliilor generale ale districtelor și anume câte unul de fiecare județ” (art. 7). În schimb, Legea electorală din 27 martie 1926 specifica, la art. 4, punctul b, că o parte dintre senatori urmau să fie desemnați „de un colegiu compus de membrii aleși ai consiliilor comunale urbane și rurale și ai consiliilor județene, câte unul de fiecare județ.”

[7] Acest sistem este aplicat la alegerile legislative din Italia, începând cu scrutinul din anul 2006.

[8] Păstrând aceste norme de reprezentare pentru Camera Deputaților și Senat, ar rezulta o scădere și mai mare, dacă s-ar lua în considerare, pentru calcule, datele recensământului din 2011.

Un text de citit și, mai ales, DE PUS ÎN PRACTICĂ! Duminică, Noi 8 2015 

În așteptarea momentului când aș fi găsit răgazul de a scrie/tehnoredacta despre schimbarea în mai bine a societății românești, am găsit materialul de mai jos: http://www.contributors.ro/administratie/de%C8%99teapta-te-romane-pe-tine/

Adaug, doar, că România se va schimba, cu adevărat, în mai bine, atunci când va exista coeziune între românii simpli (cei „fără funcții” diverse), care vor lucra, cu adevărat, în echipă (azi, nici măcar doi români nu fac echipă, deoarece unul se teme că celălalt „îi va trage țeapă”!) și când, dacă nu toți, măcar o mare parte a celor ce formăm „societatea românească”, ne vom face cât mai bine treaba, acolo, când și unde avem ceva de făcut!

LA MULȚI ANI! tuturor celor ce-și serbează ziua de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril!

O variantă (liberală) a proverbului „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!” Miercuri, Feb 11 2015 

Zilele trecute, PNL a dat în judecată guvernul pentru că nu a organizat alegeri parțiale (parlamentare și locale) pentru acele unități administrative în care au rămas vacante mai multe mandate de deputat/senator sau de consilier local/județean ori primar. Dar, cum și istoria „ține minte” proverbele românești (măcar pe unele), în acest caz, ar trebui să le reamintească cineva că la fel au procedat și niște „iluștri” înaintași ai lor.
Astfel, în urma alegerilor parlamentare din decembrie 1933, PNL a câștigat scrutinul, asigurându-și o guvernare de 4 ani, cabinetul fiind condus de Gheorghe Tătărăscu, ajuns șef al partidului în urma asasinării lui I. Gh. Duca. Să vedem ce fel de om era acesta.
Despre Tătărăscu se știe, din epocă, că era prototipul „yes-manului” în fața regelui Carol al II-lea. Un exemplu elocvent al obedienței lui Tătărăscu față de monarh este dat de felul, slugarnic, în care îi aducea la îndeplinire cerințele. Astfel, dacă regele cerea un lucru care se putea face, Tătărăscu răspundea „S-a făcut, Majestate!”. Doar pentru cele foarte greu de adus la îndeplinire avea expresia „Se face, Majestate!”. Pe lângă această obediență față de rege, Tătărăscu mai are și reputația de a fi fost printre marii „contorsioniști” politici ai epocii. Liberal, până la instaurarea dictaturii regale, a intrat apoi în „partidul unic” (Frontul Renașterii Naționale – creat și patronat de Carol al II-lea), având nefericita ocazie de a fi fost prim-ministru (din nou) în trista vară a anului 1940, când, în urma ultimatumurilor sovietice din 26-27 iunie, România a evacuat Basarabia și nordul Bucovinei, răpindu-i-se, cu forța armelor, și ținutul Herței. Regele l-a înlocuit, pe 3 iulie, în speranța (inutilă) că se va face plăcut Germaniei, România pierzând, în lunile următoare, nordul Transilvaniei (ocupat de Ungaria) și sudul Dobrogei (cedat Bulgariei).
După terminarea celei de-a doua conflagrații mondiale, Tătărăscu s-a aliat cu… comuniștii, fiind partener în coaliția numită Blocul Partidelor Democrate, în calitate de lider al fracțiunii PNL care era dispusă să coopereze cu sovieticii și cu „uneltele” lor. După câștigarea de către BPD a alegerilor (falsificate) din noiembrie 1946, Tătărăscu a ajuns în Guvernul Petru Groza, ca ministru de externe, semnând, în această calitate, Tratatul de Pace de la Paris cu Națiunile Unite (1947), tratat căruia își datorează România actualele sale granițe. Ulterior, comuniștii l-au exclus din guvern, împreună cu toți ceilalți vremelnici aliați liberali.
Dar… să ne întoarcem la guvernarea Tătărăscu din anii 1933-1937. În anul 1936, după câteva amânări, s-a luat decizia de a se desfășura alegerile locale (deja amânate doi ani, deoarece, în cazurile precedente, scrutinurile locale se desfășuraseră o dată la 4 ani, în 1926 și 1930)… Dar, pentru ca opoziția să nu se poată organiza, acestea au fost fragmentate, pe parcursul a circa un an și jumătate, din mai 1936, când, în câteva județe din sudul țării, s-au desfășurat alegerile pentru consiliile județene și până în octombrie 1937, când a avut loc același scrutin local, în diverse localități din Transilvania (între care și Clujul). Deci… un fel de „amânare a amânării”! Al cui partid era lider, domnul Guță Tătărăscu? Al PNL?… Păi, uite de ce nu e bine să faci așa ceva, că poți păți la fel!

P.S. Nu sunt „fan” al guvernării mitomano-plagiatoristice din ultimii aproape 3 ani! Dimpotrivă!

Pagina următoare »