Răspândirea antroponimelor de origine latină legate de demnități politico-militare în spațiul carpato-balcanic Vineri, aug. 10 2018 

Am semnalat, pe scurt, nu cu multă vreme în urmă, faptul că, în spațiul carpato-balcanic, au supraviețuit câțiva termeni, de origine latină, legați de demnități politico-militare. Termenii în cauză, păstrați în antroponimie, în mare măsură, de populația traco-dacă romanizată, se leagă de demnități ce pornesc de la nivel administrativ local – Jude – spre cel regional – Județ, Duca – până la cel statal, național – Domn(u).

Precizăm că hărțile au fost realizate prin metoda coeficienților de distribuție spațială. Acest coeficient a rezultat din împărțirea procentului deținut de purtătorii unui nume la nivelul unei entități administrative la procentul deținut de populația aceleiași entități. Cum totalul procentelor unui nume la nivelul spațiului carpato-balcanic este 100%, iar cel al populației – tot 100%, rezultă că valoarea acestui coeficient pentru întreaga zonă este 1. Astfel, acolo unde coeficientul are valori mai mari ca 1 (reprezentate pe hărți cu culori „calde” – galben, portocaliu, roșu), numele în cauză este mai bine reprezentat, prin raport cu media. Dacă același coeficient are valori mai mici ca 1 (care, pe hartă, apar în culori „reci” – diverse nuanțe de albastru), aceasta semnifică faptul că acel nume este mai modest reprezentat, prin raport cu media. În fine, acolo unde limitele „clasei” inferioare sunt date de cifra 0 (zero), acest fapt semnifică absența numelui în acea regiune (reprezentată cu albastru închis).

Jude total coef 2008 ok

 

 

Vechimea acestor structuri este considerabilă. Astfel, obștea țărănească cu Sfatul Bătrânilor este atestată din vremea traco-dacilor, iar judele este moștenit din perioada romană. Despre vechimea obștilor am mai vorbit, acestea fiind dovedite de așezările cu sufixele -ești și -eni/-ani. Sufixul -ești cu sens de plural colectiv, atestând întemeierea satului de către o mare comunitate patriarhală de țărani liberi, este ori latin, dintr-un -iscus, ori chiar traco-dacic, rezultat dintr-un sufix -isk/-isc.

Răspândirea numelui evidențiază azi diferite regiuni din România, dar și din Ucraina, Ungaria, Serbia și Bulgaria. Numele Jude are azi 989 purtători.

Judet total coef 2008 ok

 

Pentru patronimul Județ primele mențiuni apar la sud de Dunăre, unde, în secolul al XIII-lea se amintește o județie a românilor din Serbia. Ulterior, asemenea mențiuni, inclusiv onomastice, apar și la nord de fluviu, în Țara Românească, Transilvania și Moldova. Termenul, derivat din latinescul judicium, avea, inițial, sensul de judecător a cărui jurisdicție acoperea mai multe așezări. Ulterior, sensul său a translat spre cel legat de teritoriul administrat de respectivul demnitar, sens păstrat, din Evul Mediu, în cel al județului românesc, care, până azi, definește o unitate administrativă ce cuprinde un număr de câteva zeci (sau chiar sute) de localități. Interesant de semnalat este prezența medievală, în Sardinia de azi, în veacul al XIV-lea, a patru formațiuni politice locale, numite giudicati, cucerite de Spania. Antroponimul este atestat în prezent în vestul și sudul României, dar apare și în sudul Ucrainei și chiar pe litoralul adriatic al Croației. În total sunt 30 de purtători ai numelui Județ.

Duca total coef 2008 ok

 

Derivat din latinescul dux/ducis, cu sensul de conducător militar, a rezultat în română, printr-un intermediar grecesc (bizantin), antroponimul Duca. Acesta desemna un lider militar, termenul de la care pornește fiind puternic concurat – și chiar înlocuit! – de cel de origine slavă, care a dat și el reflexe patronimice, de forma Vodă. Numele Duca are 14502 purtători. Patronimul este foarte răspândit, fiind frecvent în vestul Peninsulei Balcanice, dar și în România, R. Moldova, Ucraina și Polonia.

Domn total coef 2008 ok

 

Din forma dominus a rezultat, în latina târzie, o variantă domnus, care a trecut, ulterior, în domnu. Primele mențiuni ale antroponimului datează din secolele IV-VI, când apar forme ca Domnus, Domnio, Domninus, începând din Turcia de azi (inclusiv partea sa asiatică), trecând prin Grecia și Bulgaria, până în Ungaria și Ucraina (Crimeea). În română, domn(u) a căpătat, între altele, sensul de lider politic, fiind sinonim cu domnitor, principe și, după 1881, când România a devenit Regat, poporul l-a folosit și pentru a-l numi pe Rege. Este mai întâlnit în Ucraina, România și Polonia. Astăzi, patronimul Domn are 2849 purtători.

Reclame

Despre antroponimele din Țara Oltului Miercuri, aug. 8 2018 

Lucrez de un număr de ani (nici eu nu mai pot spune de când – depinde ce moment iau ca punct de început! 🙂 ) la un material ce va cuprinde o bună parte a antroponimiei din localitățile Țării Oltului. Materialul a fost inventariat, introdus în calculator, prelucrat, actualizat… A fost nevoie și de unele aduceri la zi, corecturi, completări (ce se mai pot face, în mod sigur, și de acum încolo…). După ultima aducere la zi (amânată, din diverse motive, săptămâni și luni de zile), a (re)început operațiunea de creare a fișierului cu antroponime introduse în ordine alfabetică (aproape) și în distribuția lor cronologică, la nivelul localităților actuale ale Țării Oltului (activitate realizată în proporție de 25%).

Vor urma realizarea hărților (etapă pentru care am stabilit, deja, care sunt metodele de cartografiere) și comentarea lor (inclusiv cu informații referitoare la prima atestare documentară, diferite forme, variante, derivate, originea și semnificația termenului de la care derivă numele în cauză, etc.). Mai sunt necesare introducerea, concluziile, o prezentare geografico-istorică a Țării Oltului (care să „lege” evoluția crono-spațială a zonei de specificul său antroponimic, inclusiv de cel toponimic), caracteristicile geografice pe care onomastica (în general) și antroponimia (în special) le evidențiază (reconstituirea structurii etno-confesionale a populației din trecut, migrațiile cu caracter istoric, refacerea structurii profesionale a populației active din trecut, reliefarea procentului de știutori de carte, pentru secolele trecute, etc.) și o sinteză care să evidențieze, în contextul mai larg – românesc, carpato-balcanic, european, mondial – particularitățile onomastice ale zonei.

A mai rămas un „ceva”, despre care, „gândind cu voce tare” (tehnoredactată 🙂 )… (mă) voi întreba, în continuare:

– inițial, opinam să-i zic „Tezaur Antroponimic” (de cam 14-15 ani);

– ținând cont de faptul că va avea și o mulțime de hărți antroponimice (cel puțin câteva mii), exista/există și părerea că ar trebui să se cheme „Atlas Antroponimic”;

– mai „concurează” la (parte din) titlu și termenii „dicționar”, „enciclopedie”, „inventar”, „repertoriu”…

Aș înclina, în ultima vreme, pentru un termen compus – să zicem: „Atlas-Repertoriu Antroponimic al Țării Oltului”, dar… nimic nu este „bătut în cuie”. Ținând cont de faptul că primele documentări privind inventarierea antroponimelor făgărășene datează din iulie-septembrie 1995 (cu prilejul documentării pentru lucrarea de licență), că debutul introducerii datelor finale în calculator (declanșat în 2004 și continuat, pentru mai multe secole, din 2014) are niște ani buni „în spate” și că definitivarea materialului va mai dura (alți câțiva ani, probabil… 🙂 ), nu este nici o grabă… 🙂

 

Întrebări de/pentru Geografie electorală Duminică, iul. 29 2018 

Gândind „cu voce tare” , se poate discuta despre:

– perioada de la care să înceapă analiza la nivel regional în Europa;

– dacă să lucrez la nivelul decupajului administrativ actual, iar

– dacă da, cum să se recalculeze datele pentru perioadele cu alt decupaj, iar, dacă nu – cum se pot compara intervalele între ele;

– în plus, dacă se ține cont de decupajul din fiecare perioadă, trebuie desenate fonduri de hartă pentru fiecare interval;

– probabil, pentru perioadele mai vechi, datele utilizabile vor fi folosite la nivel național, cu procentele la nivel regional;

– în intervalele de ocupație străină, cu regimuri totalitare, fără alegeri, sau/și în vremea conflagrațiilor mondiale, nu se trec date.

Poate or mai fi și altele de adăugat și, de îmi voi aminti, voi reveni cu completări.

Despre numele legate de organizarea administrativă Marți, iul. 17 2018 

După o documentare legată de acest subiect, suntem în măsură să afirmăm ca există numeroase dovezi onomastice în acest sens, în spațiul carpato-balcanic. Acestea sunt legate de antroponimele Jude, Județ, Duca și Domn, cu multe variante și derivate.

SIMPOZION – CENTENARUL MARII UNIRI – PERSPECTIVE GEOGRAFICE (26 mai 2018) Duminică, iun. 3 2018 

În urmă cu o săptămână, la Focșani, s-a desfășurat Simpozionul „Centenarul Marii Uniri – perspective geografice”. Intervențiile pot fi urmărite aici.

Despre (câteva) aniversări… Joi, mai 10 2018 

Au trecut câteva zile cu mai multe aniversări, începând de alaltăieri… Să le luăm pe rând, în ordinea cronologică a zilelor din calendar.

* 8 mai

Pe lângă uitata (?) „aniversare” a fondării partidului comunist român – cu minuscule, fiindcă rolul său pozitiv (a existat așa ceva?) e inexistent în societatea românească – petrecută în 1921, Occidentalii au marcat Ziua Victoriei împotriva fascismului. Asta, fiindcă, la momentul semnării, de către conducerea germană (resturile ei) a capitulării naziste, la Berlin era ora 24, ca și la Paris, dar la Londra era ora 23, iar la americani – principalii învingători în ultimul (?) război mondial, era (încă) seara de 8 mai! Doar la Moscova începuse ziua de 9 mai…

* 9 mai

Menționăm aici Ziua Europei, dată la care, în 1950, ministrul de externe al Franței – Robert Schuman, un cetățean francez de naționalitate germană (era alsacian, născut în Luxemburg!) – a propus noii Republici Federale Germania ca aceste țări să își pună în comun producția de cărbune și oțel. Germanii au zis „Ja!” și, alături de ei, olandezii, luxemburghezii, belgienii și italienii, au pus bazele, în 1952, ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), devenită, din 1957, Comunitățile Europene, iar din 1992, Uniunea Europeană.

* 10 mai

Este o dată (încă) extrem de controversată în spațiul românesc. Vinovații principali sunt ăia sărbătoriți (până în 1989) pe 8 mai (comuniștii) și urmașii lor, de „rit” comunis(oid)! Mai întâi, 10 Mai 1866 a fost data la care Carol I de Hohenzollern-Siegmaringen a depus jurământul de credință (în franceză) în fața Parlamentului Principatelor Unite Române, întrunit la București, devenind al doilea Domnitor, după proaspătul „abdicatul” Alexandru Ioan I (Cuza). Înaintea evenimentului, poporul votase, covârșitor, la plebiscit, pentru Domnul Carol. După 11 ani, la 10 Mai 1877, s-a publicat, în Monitorul Oficial, Declarația de Independență a României față de Imperiul otoman, rostită de ministrul de externe român, Mihail Kogălniceanu, în Parlament. ORICE ACT DEVINE OFICIAL, ODATĂ CU PUBLICAREA SA ÎN MONITORUL OFICIAL! Deci, degeaba susțin comuniștii (și urmașii lor), că 9 mai e „ziua independenței”, Declarația lui Kogălniceanu a fost publicată a doua zi, deci Ziua Independenței României este și rămâne 10 Mai 1877! Și, ca să încheiem cu această zi, tot la 10 Mai, dar în 1881, România s-a proclamat Regat, Carol I devenind, astfel, de atunci, și primul Rege al României!

Rog familia tovarășei duda să nu se entuziasmeze! O fi dumneaei fiica Regelui Mihai I, dar, fiind căsătorită cu un (urmaș de) securist, să ne scutească! Persoanele pline de „interese” (mărunte și meschine) și de ipocrizie nu sunt deloc bine-venite!

 

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-8)* Vineri, feb. 9 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016): partea a VIII-a

3.3.2. Subperioada comunistă totalitară (1946-1985)[1].

Sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale nu a readus România în „matca” interbelică, nici în plan administrativ – deoarece doar nordul Transilvaniei a fost reîncorporat teritoriului național, rămânând pierdute nordul Bucovinei, ținutul Herței și Basarabia (la U.R.S.S.) și sudul Dobrogei, numit Cadrilater (la Bulgaria) – și nici politic (după un timid început de tranziție spre o viață politică democratică, puterea a fost confiscată, treptat, de comuniști, pentru aproape o jumătate de veac).

Cele mai mari probleme le ridică veridicitatea informațiilor referitoare la alegerile din 1946. Rezultatele votului popular au fost grosolan falsificate, procentele fiind, practic, inversate[2]. Acest lucru a fost recunoscut chiar de reprezentanții P.C.R., într-o analiză „ultrasecretă”, care demonstrează că Blocul Partidelor Democrate, subordonat comuniștilor a pierdut alegerile[3]. În consecință, am fost nevoiți să elaborăm câte 3 hărți, atât în ceea ce privește distribuția crono-spațială a votului popular, cât și în legătură cu distribuția crono-spațială a mandatelor pe formațiuni politice. Astfel, prima hartă – în ambele situații – reflectă distribuția votului, respectiv a mandatelor, după datele oficiale, a doua – după informațiile din analiza P.C.R., iar a treia reprezintă rezultatul estimărilor întocmite plecând de la informațiile reale, incomplete și de la bibliografia care tratează chestiunea.

Vot p pol 1946of-1985 ok

Figura 27

 

Astfel, harta care reflectă, oficial[4], rezultatul votului din 1946, arată că, în perioada totalitară, au votat contra regimului comunist, până în 1952, alegătorii dintr-o serie de județe din nordul Transilvaniei și al Moldovei (Maramureș, Năsăud, Rădăuți, Botoșani, Roman, Vaslui și Fălciu), ulterior datele comunicate de autorități arătând o „susținere”, ușor peste medie, a comuniștilor.

În schimb, „sprijinul” pentru B.P.D. – și mai ales pentru aliatul său, Uniunea Populară Maghiară – a fost puternic în majoritatea județelor ardelene, transformându-se, însă, după 1960, în voturi peste medie contra regimului[5].

Asemănător s-au comportat și alegătorii maghiari și secui din estul Transilvaniei, care, până în 1952, au fost favorabili B.P.D. (și, în primul rând, U.P.M.), pentru ca, ulterior, și pe fondul alunecării comunismului din România în direcția naționalistă, să se transforme în opoziție față de regim[6]. Unele județe par să fi votat contra regimului (mai exact pentru P.N.L.-Bejan) în 1948, în rest înscriindu-se, în general, în limitele naționale (Tecuci, Constanța, Argeș, Vâlcea), altele susținând candidați independenți (menționați doar în 1946 și 1948), cum a fost cazul județelor Câmpulung, Baia, Neamț, Tutova, Brăila, Olt, Gorj, Mehedinți, Caraș și Făgăraș. Conform datelor oficiale, însă, cea mai mare parte a țării, în special în regiunile extracarpatice, dar și în sudul Transilvaniei și în Banat, a „susținut”, în anii 1946-1948, autoritățile comuniste și pe aliații lor, ulterior înscriindu-se în tendința generală.

În privința repartiției crono-spațiale a mandatelor, lucrurile sunt chiar mai simple, deoarece, din 1952, nu a mai existat decât o formațiune politică ce a obținut locuri de parlamentar: Frontul Democrației Populare (1952-1965), devenit Frontul Unității Socialiste (1969-1975) și apoi Frontul Democrației și Unității Socialiste (1980-1985). Pentru primii ani postbelici (1946 și 1948) se mai remarcă unele particularități. În primul rând, cu toată falsificarea rezultatelor, cea mai mare parte a mandatelor pentru P.N.Ț. a fost distribuită în județele ardelene, unde, în 1948, i s-au atribuit mandate celuilalt partid de aceeași orientare, Partidul Țărănesc Democrat (în 1946 acesta a obținut locuri în Moldova). P.N.L.-Bejan a obținut mandate în Moldova centrală (unde, de fapt, i se atribuiseră și doi ani mai devreme, când, condus de Gheorghe Tătărăscu, partidul a făcut parte din B.P.D.). Izolat, liberalii au mai obținut mandate, în 1948, în unele județe din nordul Moldovei, Oltenia și, foarte rar, în Transilvania și Banat. Dincolo de atribuirea de mandate pentru U.P.M. în Ardeal, și în special în cele 3 județe secuiești, iese în evidență dominanța comuniștilor și a aliaților lor.

Mandate p pol 1946of-1985 ok

Figura 28

 

Dacă facem apel la informațiile furnizate de analiza „secretă” a P.C.R., lucrurile încep să se schimbe. Astfel, voturile pentru P.N.L.-Dinu Brătianu se regăsesc peste media națională, mai cu seamă în județele extracarpatice (dar și în Hunedoara și în Caraș), din 1948 fiind vorba de voturi apropiate de media națională.

Vot p pol 1946inv-1985 ok

Figura 29

 

Marele perdant al alegerilor din 1946, P.N.Ț., se regăsește, ușor peste medie, tot în Transilvania – dar și în zona Capitalei și în nordul Moldovei, unde ar fi primit voturi peste medie și P.Ț.D. (acesta – atât în 1946, cât și în 1948). U.P.M. își păstrează fieful din estul Transilvaniei, dar și unele județe din restul provinciei, populate majoritar de români, toate devenind, din anii ’60, areale cu voturi contra regimului. B.P.D. ar fi primit, probabil, voturi peste medie, în unele județe cu o însemnată pondere a populației urbane și, în special, a proletariatului: Iași, Timiș-Torontal, Prahova, Constanța, etc., județe care, treptat, se vor transforma în centre ale opoziției față de regim. O parte importantă a proletariatului ar fi votat, însă, în 1946, cu Partidul Social-Democrat Independent (condus de Constantin-Titel Petrescu), fie în Capitală, fie în județe precum Timiș-Torontal, Severin, Sibiu, Suceava, ș. a.

Mandate p pol 1946inv-1985 ok

Figura 30

 

În ceea ce privește mandatele ce ar fi trebuit să revină fiecărei formațiuni politice, liberalii ar fi obținut locuri peste medie cu precădere în zonele extracarpatice, dar și în Târnava Mare, Hunedoara și Caraș. P.N.Ț. ar fi avut mandate peste medie nu doar în sudul și nordul Transilvaniei, ci și în vestul Moldovei, în aria Capitalei, etc. În partea centrală a Ardealului, li s-ar fi atribuit mandate țărăniștilor lui Anton Alexandrescu, intrați în B.P.D., iar U.P.M. și-ar fi păstrat supremația, și în privința locurilor în Parlament în județele secuiești. În 1948, liberalii conduși de Petre Bejan, ar fi obținut mandate în Moldova centrală și în unele județe din sudul țării.

Vot p pol 1946bun-1985 ok

Figura 31

 

Am reconstituit rezultatele alegerilor într-o formă mai apropiată de ceea ce ar fi trebuit să fie. Conform acestor estimări, voturile pentru P.N.Ț., în 1946, ar fi fost ușor peste medie într-o mare parte a Transilvaniei și a Banatului, dar și în Bucovina, nordul și centrul Moldovei, în Capitală și unele județe apropiate, etc. P.N.L. și-ar fi păstrat supremația avută în anii interbelici în județele extracarpatice și în unele județe din vestul Transilvaniei și Banat (Hunedoara, Timiș-Torontal). B.P.D. ar fi obținut voturi peste medie doar în Bacău și Fălciu, unde, însă, adevărații câștigători ar fi fost țărăniștii democrați ai dr. N. Lupu. Și de această dată, U.P.M. ar fi fost votată clar de către electoratul majoritar maghiarofon în județele est-ardelenești. Se remarcă și faptul că, de prin 1961-1965, cea mai mare parte a Transilvaniei și-ar fi manifestat opoziția față de regim prin prezența peste medie a voturilor contra.

Mandate p pol 1946bun-1985 ok

Figura 32

 

Pe fondul unei victorii țărăniste, în cazul respectării voinței probabile a electoratului, P.N.Ț. ar fi obținut mandate peste medie în unele județe din nordul și sudul Transilvaniei și din Moldova, în vreme ce P.N.L. s-ar fi văzut peste medie în multe din județele unde se pare că a și fost votat peste procentele naționale. Social-democrații ar fi avut mandate în Timiș-Torontal, Arad, Cluj, Târnava Mică, Vâlcea, Putna ș. a. B.P.D. ar fi obținut mandate în unele județe din sudul și nordul Transilvaniei și din Moldova (unde, se pare, ar fi obținut locuri peste media națională și țărăniștii), iar U.P.M. și-ar fi păstrat bine-cunoscuta supremație, și prin mandate, în estul Ardealului.

 

NOTE:

[1] O bună parte din acest fragment al lucrării a apărut în articolul „Alegerile” din România în perioada comunistă, publicat în volumul „Stat și viață privată în regimurile comuniste”, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, Memorialul Rezistenței Anticomuniste „Țara Făgărașului”, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 37-43.

[2] D. C. Giurescu, Falsificatorii. „Alegerile” din 1946, Centrul de Istorie a Românilor „Constantin C. Giurescu”, București, 2006 p. 342.

[3] Idem, p. 340. Chiar și în materialul elaborat de comuniști, unele date au fost „coafate”, firește, în favoarea B.P.D..

[4] Ca o ilustrare a controlului Partidului asupra statului, evidențiem faptul că rezultatele oficiale ale tuturor scrutinurilor, începând chiar cu cel legislativ din 1946, au fost publicate în organul P.C.R., Scânteia, multe nefiind deloc menționate în Monitorul (Buletinul) Oficial, cum se întâmplase anterior, cu regularitate.

[5] Au fost considerate voturi „contra” acele voturi fie „exprimate prin ștergerea numelui tuturor candidaților înscriși pe același buletin”, fie „exprimate prin ștergerea numelui fiecărui candidat în parte” așa cum precizează, de pildă, art. 82, literele e), respectiv g) din Legea nr. 67 din 20 decembrie 1974 (Legea electorală).

[6] Opoziție care trebuie înțeleasă prin procente din voturi „contra”, oricum modeste, dar peste media națională (de pildă, 5% în aceste județe, când media națională era de 1-2% voturi împotrivă).

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-7)* Miercuri, feb. 7 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016)[1]: partea a VII-a

3.3. Perioada interbelică și postbelică/contemporană (1919-2016).

 Are drept trăsătură principală, din punct de vedere politico-electoral, introducerea și aplicarea, în general, a votului universal, pus în practică, în plan geografico-politico-teritorial la un teritoriu al României sensibil mărit față de 1918, chiar dacă, în urma cedărilor teritoriale din anii celui de-al doilea Război Mondial, a suferit unele amputări.

 

3.3.1. Subperioada interbelică (1919-1939).

Sfârșitul anului 1918 a adus cu sine nu doar finalul primului Război Mondial, ci, legat de acesta, și desăvârșirea unității național-statale românești, prin actele de Unire de la Cernăuți (noiembrie 1918) și Alba-Iulia (1 Decembrie 1918). După mai puțin de un an, alegătorii din toate provinciile locuite de români (și chiar din județe care, după 1920, nu vor mai aparține țării – Bichiș și Cenad) au fost chemați la vot, mulți – pentru prima dată, inclusiv în Vechiul Regat, la primele alegeri desfășurate pe baza votului universal.

Această subperioadă ar putea fi subdivizată în 3 componente: un interval de tranziție, în cadrul căruia provinciile unite s-au integrat cu Țara – inclusiv din punct de vedere administrativ, politico-electoral, financiar-monetar etc. (1919-1922), un interval reprezentând apogeul democrației românești interbelice (1926-1937) și ultimul, foarte scurt, care coincide cu sfârșitul democrației și alunecarea spre autoritarism și totalitarism, prin instaurarea dictaturii carliste (1938-1940), continuând, după începutul celui de-al doilea Război Mondial, cu dictatura antronesciano-legionară (1940-1941), cea antonesciană (1941-1944), iar după a doua conflagrație mondială, după câțiva ani tulburi, tot de „tranziție” (1945-1948), cu instaurarea regimului totalitar comunist (1948-1989).

Dacă în primul interval s-au menținut, în mare, vechile legiferări, adaptate (inclusiv în plan electoral), după promulgarea Constituției din 1923 s-a adoptat și un sistem electoral care favoriza partidul câștigător, căruia i se acorda așa-numita „primă electorală”.[2] Acest sistem a funcționat până în 1937, când nici un partid nu a reușit să obțină 40%. După numirea unui guvern minoritar, la începutul anului următor, Carol al II-lea a dizolvat Parlamentul, a organizat un plebiscit, care urma să exprime „acordul” electoratului cu o nouă Constituție, instituind astfel, o dictatură. În premieră, singura formațiune politică, „partid unic”, devenea Frontul Renașterii Naționale. Alegerile organizate la mijlocul anului următor au dat câștig de cauză, cu „unanimitatea voturilor” candidaților F.R.N.. Dreptul de vot a fost acordat și femeilor, dar, pe de altă parte, s-a reintrodus votul censitar. Acest scrutin marchează, pe de altă parte, pătrunderea primei femei în legislativul național român, prin alegerea ca senator a Mariei Pop, la Craiova.

Vot p pol 1919-1939 ok

Figura 25

 

Reforma care trebuia să unifice și în plan administrativ statul român interbelic (1925) avea rolul și de a mai pondera diferențele între unele județe basarabene și comitate bănățene foarte mari și minusculele districte bucovinene. Astfel, România interbelică era compusă din 71 de județe (la care s-a adăugat, din 1937, și Capitala, cu statut aparte). Datele din perioada 1919-1922, care se raportează la vechile diviziuni de dinaintea reformei administrative din 1925, au fost recalculate conform decupajului județean interbelic. La fel s-a procedat și cu datele alegerilor din 1939, unde, fiind vorba de voturi și mandate pentru o singură formațiune politică, recalcularea datelor raportate la ținuturile înființate în 1938 de Carol al II-lea s-a făcut mai ușor.

Ținând cont de acest context, se disting următoarele, în privința votului pentru diferitele formațiuni politice: P.N.L. a dominat autoritar viața politică interbelică, în special datorită votului, constant peste media națională, acordat acestei formațiuni politice de electoratul din Vechiul Regat (inclusiv al alegătorilor din Dobrogea întreagă)[3]. Concentrarea voturilor interbelice în Ardeal și Banat peste media națională pentru Partidul Național Român, devenit Partid Național Țărănesc, din 1926, prin fuziunea cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat, explică și de ce această formațiune politică a devenit a doua ca importanță în România interbelică[4], luând locul defunctului Partid Conservator de „concurent” al P.N.L., anterior anului 1918.

O situație aparte au avut-o Basarabia și Bucovina. Dacă în primii ani interbelici alegătorii au votat, cu precădere pentru Partidul Țărănesc Basarabean, respectiv pentru Partidul Democrat al Unirii, după fuziunea unei mari părți a acestora cu P.N.L., nu toți votanții din aceste provincii i-au preferat pe liberali. Electoratul basarabean s-a îndreptat, în parte, spre disidențe țărănești (conduse de C. Stere, N. Lupu sau Gr. Iunian), în vreme ce bucovinenii s-au orientat spre extrema dreaptă, poate și ca replică la votul minoritarilor pentru deputați ai Partidului Evreiesc. Tot unii electori aparținând minorităților au votat aici și pentru social-democrați (situație valabilă, în mai mică măsură, și pentru alegătorii basarabeni) și chiar pentru reprezentanți ai extremei stângi (1931)[5].

Perioada interbelică a adus, pe de altă parte, pentru prima dată, prezența în Parlamentul României, a unor deputați aparținând minorităților naționale. I-am menționat pe deputații evrei, însă, sporadic, au fost aleși în Parlament și deputați ucraineni, slovaci, bulgari. Mai frecvent au intrat în legislativul românesc interbelic deputații sași sau șvabi (adesea încheind carteluri electorale cu partidele românești) și, aproape continuu, cei maghiari. Nu acest fapt este, însă, primul de remarcat, ci consecvența cu care, începând cu perioada interbelică, electoratul majoritar maghiarofon din județele secuiești – Odorhei, Ciuc și Trei Scaune – și-a votat reprezentanții în Parlamentul românesc.

În puținul timp cât și-au trimis, prin vot, reprezentanții în legislativul de la București, alegătorii din județele Bichiș (doar în 1919) și Cenad (și în 1920) au desemnat reprezentanți ai P.N.R. sau/și minoritari slovaci.

Lucrurile se prezintă oarecum asemănător și în privința repartiției crono-spațiale a mandatelor, semn că, în linii mari, „prima electorală” nu a distorsionat votul popular. Astfel, se disting net două clase, care grupează două treimi din județele interbelice. O primă clasă se evidențiază în Vechiul Regat, cu reprezentare continuă peste medie a liberalilor. A doua grupează cea mai mare parte a județelor intracarpatice (dar și județul Tulcea), unde, în general, P.N.R./P.N.Ț. a beneficiat și de mandate, nu doar de voturi peste medie.

Mandate p pol 1919-1939 ok

Figura 26

 

În privința repartiției crono-spațiale a mandatelor în Basarabia și Bucovina, se regăsesc, în general, aceleași trăsături prezentate în cadrul preferințelor votanților. De asemenea, se remarcă județele secuiești cu mandate atribuite, în general, reprezentanților Partidului Maghiar și județele temporar românești Bichiș și Cenad, cu mandate ale P.N.R. sau aparținând minorității slovace.

 

NOTE:

[1] La baza acestei părți, actualizate, a lucrării stă articolul Vote and Parliamentary Representation in Romania: a Geographic-Historical Approach, in the Context of the Regional and Local Development, publicat în Geographica Timisiensis, vol. 17, nr. 1-2, 2008, p. 265-280 (partea I) și vol. 18, nr. 1-2, 2009, p. 93-105 (partea a II-a).

[2] Formațiunea politică ce obținea cel puțin 40% din voturi primea, automat, jumătate din mandatele parlamentare și, apoi, celelalte mandate se împărțeau, proporțional între toate formațiunile ce depășeau pragul electoral (fixat la 2%).

[3] PNL a fost, de fapt, singurul partid interbelic care a reușit să ducă un mandat parlamentar de 4 ani până la final și încă de două ori: în 1922-1926 (prim-ministru: Ion I. C. Brătianu) și în 1933-1937 (prim-ministru: Gheorghe Tătărăscu).

[4] Partidul a luat ființă, în cadrul Imperiului austro-ungar, în 1869, fiind, așadar, chiar mai vechi decât P.N.L.. Situându-se, practic, în fruntea luptei românilor din Ardeal și Banat pentru drepturi naționale și politice, acest partid a continuat să ocupe un loc special în preferințele românilor de peste munți și în perioada interbelică și nu numai.

[5] Mandatele atribuite atunci candidaților Blocului Muncitorilor și Țăranilor (de orientare comunistă) au fost invalidate.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-6)* Marți, feb. 6 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016): partea a VI-a

3.2.5. Opțiunile politice exprimate la alegerile pentru Sfatul Țării (1917), Congresul General al Bucovinei și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1918)

Încheiem această perioadă cu câteva referințe legate de maniera în care, în anul 1918, regiunile aflate sub dominație străină au decis Unirea cu Țara. Fiecare dintre acestea a cunoscut măcar câteva luni (Basarabia) sau doar săptămâni (Bucovina, Transilvania, cu Banatul, Crișana, Sătmarul și Maramureșul) de evoluție politică autonomă sau/și independentă, anterioară deciziei de integrare în Vechiul Regat.

Vot p pol 1917-1918 ok

Figura 23

 

Deși am considerat că adunările legislative rezultate din votul cetățenilor acestor regiuni pot fi incluse, mai degrabă, în cadrul capitolului legat de alegerile locale, statutul lor de entități politice (vremelnic) independente, premergător Unirii, ne îndreptățește să ne referim, și aici, la acestea. În ceea ce privește distribuția spațială a preferințelor electorale, pe fondul preponderenței votului pentru formațiunile care au decis Unirea cu Țara – Partidul Național (Blocul) Moldovenesc – în Basarabia, Consiliul Național Român – în Bucovina și Partidul Național Român – în ținuturile de la vest de Carpați – se remarcă un suport electoral important pentru minorități în Bugeac, ori pentru social-democrați – în sudul și vestul Transilvaniei și în Banat.

Mandate p pol 1917-1918 ok

Figura 24

 

Foarte apropiată este și repartiția spațială a mandatelor. Astfel, în Basarabia, cu excepția județului Ismail, unde se evidențiază deputații bulgari, elementul precumpănitor în Sfatul Țării l-au constituit reprezentanții românilor, grupați în Blocul Moldovenesc (cu prezența activă a Partidului Țărănesc Basarabean, continuatorul, din vara anului 1918, al Partidului Național Moldovenesc), formațiuni urmate, la un nivel mai redus, de reprezentanți ai minorităților (germani, evrei, ucraineni, ruși, armeni). În Bucovina, elementul dominant al Congresului General s-a reunit în Consiliul Național român, dar și aici au intrat reprezentanți ai minorităților (germani, polonezi, ucraineni). În fine, desemnarea Marelui Sfat Național Român de către Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a evidențiat Partidul Național Român, dar, alături de această majoritate se remarcă și prezența deputaților social-democrați și a reprezentanților țărănimii[1]. De asemenea, la alegerile din Basarabia și din ținuturile de la vest de Carpați, au fost alese și primele femei-deputat (în Transilvania și Banat femeile au avut chiar drept de vot)[2].

 

NOTE:

[1] Datele publicate, care fac trimitere și la unitatea administrativă pe care o reprezenta fiecare deputat, ne-au permis să realocăm mandatele la nivelul județelor interbelice și nu la cel al unităților administrative existente în aceste provincii în anii 1917-1919.

[2] În Basarabia, în toamna anului 1917, prima femeie-deputat aleasă într-un legislativ românesc a fost Elena Alistar-Romanescu (din partea Blocului Moldovenesc), pentru județul Cetatea Albă, iar în Transilvania, în Marele Sfat Național a fost desemnată Eleonora Lemenyi-Rozvan, deputat social-democrat de Sibiu.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-5)* Luni, feb. 5 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016)[1]: partea a V-a

3.2.4. Subperioada Regatului României antebelice (1884-1918).

Aceasta se suprapune, în cea mai mare parte, peste domnia aceluiași Carol I, ca rege al României, adăugând la acest lung interval și ultimii 4 ani ai „României mici”, suprapuși peste primul Război Mondial și peste primii ani ai domniei lui Ferdinand, datorită păstrării aceluiași sistem electoral, bazat pe votul censitar în 3 colegii. În țară a continuat procesul de modernizare, în cadrul căruia, nu doar în plan politic, Dobrogea veche a făcut o notă aparte. Astfel, în plan electoral, alegătorii dobrogeni nu au votat decât din 1912[2], iar cei din Cadrilater – deloc, până după primul Război Mondial (deși sudul Dobrogei fusese atribuit României în 1913). De fapt, toate cele patru județe dobrogene nici nu au mai avut cum să voteze în 1918, pentru că, la acea dată, nu mai aparțineau, practic, României, fiind ocupate de Puterile Centrale. Deși votase deja Unirea cu Țara (martie 1918), Basarabia s-a abținut[3], la începutul verii aceluiași an, de la un vot care le-a dat net câștig de cauză conservatorilor, în condițiile în care alegătorii munteni și olteni s-au prezentat la urne printre baionetele austro-germane.

Modernizarea vieții românești a însemnat și creșterea numerică, modestă, încă, a proletariatului urban, care, și pe fondul acordării dreptului de vot știutorilor de carte, inclusiv din mediul rural, a permis începutul diversificării spectrului politic românesc, timid, spre finele veacului al XIX-lea (unul, doi deputați social-democrați sau democrați din formațiunea condusă de D. Dobrescu), dar tot mai clar, după 1910, când se produce și prima mare scindare a unuia dintre partidele mari: apariția Partidului Conservator-Democrat pare semnalul începutului decăderii Partidului Conservator, produsă după Marea Unire. Tot de acum, vreme de un sfert de veac, social-democrații își vor face, frecvent, apariția în Parlament, deși cu ponderi modeste. Apar, în același timp, și primele manifestări parlamentare naționalist-extremiste, ca un preambul al extremei drepte interbelice.

Pe acest fundal politico-istoric, se disting două clase: una cu o tendință de a vota ușor peste media națională pentru liberali, până în 1905, apoi – pentru conservatori și o a doua – cu un comportament oarecum opus. Din prima clasă fac parte, de această dată, multe județe din vestul Moldovei, dar și tradiționalul sud muntenesc (inclusiv Capitala) și județul Mehedinți, iar din a doua – rama moldovenească pruteană (inclusiv fosta capitală, Iași, prin tradiție conservatoare), nordul Munteniei și unele județe situate de-o parte și de alta a Oltului.

Vot p pol 1884-1918 ok

Figura 21

 

 

Se distinge și o a treia clasă, cu un vot acordat, oarecum în egală măsură, de-a lungul vremii, liberalilor și/sau conservatorilor (cele care, la fiecare scrutin, vor fi înclinat „balanța” votului ce a făcut ca P.N.L. și P.C. să-și împartă, aproape „frățește” anii de guvernare): vestul Munteniei, județul Dolj, județe din „axul” siretean moldovenesc (Botoșani, Roman, Tecuci).

Mandate p pol 1884-1918 ok

Figura 22

 

Aproape constant liberale s-au menținut Gorjul și Râmnicul Sărat, în vreme ce clasa formată de județele nord-dobrogene este dificil de încadrat undeva, datorită prezenței la vot la doar două scrutinuri (1912 și 1914). Prin votul din 1912 și pentru P.C.D., format din disidenți conservatori, favorabili reformelor liberale (împroprietărirea țăranilor și votul universal) și pentru P.N.L. (1914) se poate vorbi de o ușoară preferință spre liberali și aliații lor[4].

Sistemul de vot face, și de această dată, ca mandatele politice să reflecte, practic, aceeași distribuție crono-spațială, specifică și votului alegătorilor.

 

NOTE:

[1] La baza acestei părți, actualizate, a lucrării stă articolul Vote and Parliamentary Representation in Romania: a Geographic-Historical Approach, in the Context of the Regional and Local Development, publicat în Geographica Timisiensis, vol. 17, nr. 1-2, 2008, p. 265-280 (partea I) și vol. 18, nr. 1-2, 2009, p. 93-105 (partea a II-a).

[2] Totuși, prima prezență la urne, pentru alegerile legislative, s-a produs în anul 1876, când Dobrogea făcea parte, încă din Imperiul otoman. Aici au avut loc primele alegeri parlamentare, în urma reformei constituționale din 1876.

[3] Abținerea basarabenilor are mai multe cauze. Mai întâi, aceștia își desemnaseră un legislativ, Sfatul Țării, în toamna anului 1917, care funcționase ca parlament înainte de Unirea din 27 Martie/9 Aprilie și își asumase dreptul de a funcționa ca adunare regională. În al doilea rând, ținând cont de contextul politic intern și extern, basarabenii, care susținuseră votul universal, nu aveau cum să accepte reîntoarcerea (și sub regim românesc) la votul censitar, aplicat și la est de Prut de administrația țaristă înainte de primul Război Mondial. În plus, în mai bine de jumătate din județele Vechiului Regat, alegerile din 1918 s-au desfășurat în condiții de ocupație austro-germană. Probabil și acest context i-a determinat pe membrii Sfatului Țării să formuleze Unirea cu condiții. Dealtfel, revenirea României în tabăra Antantei (octombrie 1918) și, mai ales, declarațiile de Unire necondiționată ale bucovinenilor și ardelenilor i-au determinat pe fruntașii basarabeni să renunțe la condiții, fiind convinși că în noua Românie întregită vor avea dreptul la reprezentare legislativă proporțională, realizată pe baza votului universal (aprobat deja, în 1917, de Parlamentul de la Iași). Iar în ce privește abținerea basarabenilor de la a se implica în alegerile legislative românești de la jumătatea anului 1918, ea nu a fost completă, doi fruntași de la est de Prut candidând și fiind aleși pe listele conservatorilor: Ion Inculeț (fostul președinte al Republicii Democratice Moldovenești) a devenit deputat de Fălciu, iar Daniel Ciugureanu (fost premier al aceleiași republici basarabene) a devenit parlamentar de Iași.

[4] Ținând cont de faptul că în Monitorul Oficial înainte de 1912 nu se precizează apartenența politică a parlamentarilor, a fost necesar să stabilim acest lucru. Din această cauză, este posibil să se fi strecurat și unele erori, care nu afectează, însă, rezultatele pe ansamblu și concluziile derivate din acestea.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Pagina următoare »