Completarea bazei de date referitoare la alegerile din spațiul românesc Sâmbătă, apr. 10 2021 

Ieri, în cinstea aniversării Unirii Basarabiei cu Țara, am reluat completarea bazei de date referitoare la alegerile din spațiul românesc, cu documentarea referitoare la alegerile locale și prezidențiale din R. Moldova. Până acum am reușit să țin, actualizate, doar datele referitoare la alegerile parlamentare, pentru celelalte tipuri de scrutine având doar informații de nivel general, sumare și incomplete. Urmează, alternativ cu alte activități – și sunt destule, slavă Domnului! – să completez această bază de date, care, ca și în cazul alegerilor din România, va fi, ulterior, utilizată pentru realizarea materialelor cartografice de geografie electorală pruto-nistreană.

Gruparea partidelor pe orientări politice la alegerile românești Luni, mart. 29 2021 

A fost definitivată gruparea partidelor pe orientări („familii”) politice, la nivelul tuturor alegerilor românești. De mai multă vreme făcusem acest lucru pentru alegerile de deputați. Au urmat alegerile locale, cele prezidențiale și senatoriale. Având toate aceste alegeri – plus plebiscitele și referendumurile – în ordine cronologică, au fost ușor de adus toate datele în mai multe foi de lucru Microsoft Excel 2003. Pentru concordanța cu datele pe partide politice, acestea au fost aduse pe aceleași intervale: 1831-1877, 1879-1899, 1901-1918, 1919-1928, 1929-1941, 1946-1987, 1990-1996, 2000-2007, 2008-2014, 2016-2020, atât pentru informațiile în valori absolute, cât și pentru datele procentuale. Familiile politice în care se grupează partidele românești sunt: extrema stângă (cu partide comuniste), social-democrații, ecologiștii, liberalii, conservatorii (cu tot cu formațiunile creștin-democrate), extrema dreaptă (incluzând și partidele naționaliste), minoritățile (cu tot cu formațiuni regionaliste), plus alte partide și independenți.

190 de ani de la primele alegeri parlamentare și locale românești Duminică, mart. 14 2021 

După semnarea Păcii de la Adrianopol (1829), care încheia un nou război ruso-otoman, administrația rusă de ocupație din Principate a decis, sub coordonarea generalului Kiseleff, elaborarea unui soi de legislație constituțională în Țara Românească și Moldova. Pentru această activitate, ambele principate au desemnat câte o Adunare Obștească Extraordinară, care, la București, a elaborat, în versiuni aproape identice, câte un Regulament Organic, pentru fiecare din cele două țări. Cel al Țării Românești a intrat în vigoare la 1 iulie 1831, iar al Moldovei – la 1 ianuarie 1832.

Pe baza acestei legislații s-au desfășurat atât alegerile parlamentare – pentru Adunările Obștești – alese (până la Revoluția de la 1848), apoi – numite de domnitori (în urma Convenției ruso-otomane de la Balta-Liman, din 1849), cât și primele alegeri locale, pentru Sfaturile orășenești (consiliile locale), doar la nivel urban. Astfel, în Țara Românească, atât primele alegeri legislative, cât și cele locale s-au desfășurat în toamna anului 1831, iar în Moldova – la începutul anului următor. Dacă mandatul Adunărilor Obștești a fost fixat la 5 ani în ambele Principate, desemnarea prin vot a consilierilor locali s-a realizat – până la promulgarea de către Alexandru Ioan Cuza a legislației legate de comune și de consiliile județene (1864) – anual în Țara Românească și din 3 în 3 ani în Moldova. De-altfel, din 1864, alături de alegerile comunale (desfășurate atât în comunele urbane/orașe, cât și în cele rurale), au avut loc și alegeri județene, iar, la nivel legislativ, alături de alegerea Adunării Deputaților, era desemnat prin vot și Senatul (primele alegeri senatoriale fiind indirecte – domnitorul desemna câte un senator de județ dintre primii trei consilieri județeni ca număr de voturi și numea un al doilea, ulterior, din 1866, senatorii fiind aleși la nivelul fiecărui județ, în colegii, pe bază de cens).

Atât acum 10 ani, cât și în urmă cu 5 ani, am scris pe adresa de e-mail a Camerei Deputaților, cu propunerea de a marca aceste aniversări, prin activități specifice (prelegeri conferințe…), oferindu-mă să mă implic în realizarea unor asemenea manifestări. Până acum, „răspunsul” a fost doar… o tăcere mormântală! Faptul e cu atât mai de neînțeles – ca să nu zic altfel! – cu cât, în regiunea noastră, această premieră, în domeniul legislativ cel puțin, ne situează printre primii, chiar la nivel european! Astfel, alegerile legislative din 1831-1832 s-au desfășurat în Principate la puțină vreme după primele asemenea consultări electorale în Belgia (1830), Grecia (1823) sau Serbia (1829-1830), cu excepția grecilor și sârbilor, celelalte state din regiune având primele asemenea scrutine după cele românești: în Imperiul otoman s-au desfășurat în 1847 (pentru un „pre-parlament”, cu rol consultativ), urmate de cele din 1877, în cel habsburgic acestea au avut loc în 1848, în timpul Revoluției europene, apoi – din 1861, în Bulgaria – în 1879, iar în Imperiul țarist – abia în 1906…

Despre miniștrii din guvernele românești… Sâmbătă, feb. 13 2021 

Acum mai bine de un deceniu – prin toamna lui 2008 – fiind în Belgia, ca urmare a unei burse postdoctorale acordate de AUF, am dat, în documentarea mea pentru proiectul cu care câștigasem bursa, de un foarte bun atlas belgian, cu tematică geografică generală, în care, în volumul dedicat devenirii politico-geografice a statului belgian, exista și un capitol dedicat originii miniștrilor din guvernele de la Bruxelles. A apărut atunci o serie de pagini (aflate și acum în partea din stânga sus a paginii de pornire a blogului) legate de originea miniștrilor și prim-miniștrilor din Guvernele României. Seria respectivă, actualizată, a și fost publicată ulterior, în 2013, ca parte integrantă a Geografiei electorale, deoarece am considerat că unul din rezultatele vieții politico-electorale este executivul, care preia puterea și aplică legislația votată de Parlament, în urma scrutinelor legislative.

La următoarea actualizare – survenită prin 2016 – am extins analiza, incluzând, alături de membrii executivelor românești de la 1859 încoace, și pe membrii executivelor, temporare, de la Chișinău, Cernăuți și Sibiu/Cluj, ce au decis, în anii 1917-1920, destinele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, atât înainte, cât și puțin după Unirea de la 1918. De asemenea, am adăugat și pe membrii executivelor (sovietice) moldovenești, de la Balta, Tiraspol (1924-1940) și Chișinău (1940-1941, 1944-1989) și pe cei ai Guvernului moldav începând cu 1990, când ținutul pruto-nistrean a început efortul de distanțare de Kremlin. A rezultat o serie de hărți, extrem de interesantă, nefinalizată, însă, deoarece, spre deosebire de legislativ, prezența într-un executiv – la București și/sau Chișinău – este extrem de „volatilă”, și, urmare a acestor schimbări, frecvente, datele trebuie mereu actualizate și hărțile refăcute… Cel mai bun exemplu al acestei instabilități este dat de faptul că, la București, în ultimii 5 ani s-au succedat 5 guverne, iar la Chișinău… nu există guvern, ultima tentativă de învestire în Parlament a unuia nou, „adunând” 0 – ZERO! – voturi!…

În fine, „am intrat în horă, trebuie să joc!” 🙂 Voi continua actualizarea bazei de date, cu miniștrii nou intrați în executivele românești și, apoi, voi reface (o parte din) hărțile aferente… Altceva este de subliniat acum, și anume, faptul că baza de date trebuie actualizată la ambele „capete”: atât din 2015-2016 încoace, cât și… înainte de 1859! Aceasta, deoarece, căutând informații pentru alte subiecte – legate de viața parlamentară, alegerile locale din perioada 1831-1859 – am găsit multe precizări, legate de închegarea unor mini-executive, la Iași și București, subordonate (după „model american”) șefului statului (domnitorul) și constituite din departamente (ministere): Departamentul Trebilor Dinlăuntru (Ministerul de Interne), Departamentul Dreptății (Ministerul Justiției), Departamentul Oștirii (Ministerul Apărării Naționale) și altele… Exista și un Secretariat de Stat, condus tot de un membru cu rang de ministru. În total, cam 6-7 portofolii, ocupate, adesea, după documentarea realizată deja, chiar de aceiași miniștri care au format executivele de la Iași și București, după Unirea din 1859 (1859-1862), iar după unificarea administrației centrale (1862), au fost membri ai executivului unificat al României.

Vom (mai) reveni cu amănunte!

(Încă o dată) despre alegerile locale românești Joi, feb. 11 2021 

După crearea – pe mai multe foi de lucru – a bazei cronologice de date legate de toate tipurile de confruntări electorale românești, a urmat, ieri, selectarea – din baza generală (un fel de „arhivă”) – doar a datelor legate de alegerile locale. Au rezultat alte 10 foi de lucru Microsoft Excel 2003: 5 cu datele absolute și alte 5 – cu valorile procentuale. Dacă alegerile antebelice, interbelice și din perioada comunistă au avut nevoie, fiecare, de câte două foi (câte una pentru datele absolute, respectiv pentru valorile procentuale), perioada postdecembristă a necesitat 4 asemenea foi: o foaie cu datele absolute doar pentru datele de la alegerile județene și o alta, similară, pentru alegerile comunale (orășenești/municipale) și câte o alta, pentru fiecare – județene, respectiv comunale – cu datele în procente.

Pe undeva, e explicabil acest lucru… Perioada antebelică, deși are cel puțin câte 13 scrutine – comunale, respectiv județene – din 18, câte au fost între 1864 și 1914, a avut, în general, puțini „competitori” electorali: de regulă, liberalii și conservatorii, arareori, câțiva social-democrați, naționaliști, conservator-democrați și/sau independenți.

Perioada interbelică a semănat, cumva, cu cea postdecembristă: o țară (mai) mare, vot universal (inclusiv pentru femei, excepție făcând doar alegerile – comunale și județene – din 1926), mulți „competitori” – cel puțin câte 10! – din (aproape) tot spectrul politic (lipseau doar ecologiștii). Problema e că această perioadă e foarte scurtă și a avut (numai) câte 3 scrutine comunale, respectiv județene, la care s-a mai adăugat desemnarea consilierilor ținutali, în 1938, cu candidați de la un singur partid: FRN, deci fără „istoric”!

Parcă, acest ultim scrutin a „pregătit” calea pentru cele din perioada comunistă: deși la cealaltă extremă (stânga), comuniștii au practicat cam același tip de „consultări” electorale: „frontul” – FDP/FUS/FDUS – plus câteva voturi „contra”, dar niciodată mai „sus” de câteva procente din voturile totale și, în nici un caz, cu vreo posibilitate de a „trimite” ceva reprezentanți în structurile administrației locale. De aceea, deși au fost 31 de asemenea scrutine – regionale, raionale și/sau județene, respectiv comunale – au „încăput”, de asemenea, toate, pe o singură foaie (fie cu date absolute, fie cu valori procentuale).

După 1989, mai exact, din 1992, s-au consemnat câte 8 consultări electorale, atât la nivel județean, cât și la cel comunal. Întotdeauna, la acest tip de scrutin s-au înscris și au reușit să și obțină (măcar câteva) mandate de consilieri, mai mult de 10 formațiuni politice, plus o mulțime de independenți. În condițiile în care majoritatea mandatelor au fost adjudecate de formațiunile „mari”, cu șanse de a accede și în Parlament (sau cu reale posibilități de a câștiga funcția prezidențială), pe lângă acestea s-au prezentat fie formațiuni locale și/sau regionale, sau grupări care au ajuns rar – sau niciodată – să câștige mandate la alegerile legislative și/sau europarlamentare, ori n-au avut, niciodată, candidați la președinție. Exact ca și în perioada interbelică, formațiunile de extremă stânga au avut ceva „priză” la alegători mai rar (în primul deceniu postdececembrist), confirmând lipsa de „afinități” a românilor cu acest tip de formațiuni politice, însă extrema dreaptă s-a prezentat cu cel puțin o grupare, de fiecare dată, obținând, mereu, atât voturi, cât și mandate de consilier. Din nou, situația este similară cu cea din perioada interbelică. În schimb, aproape la fel de frecvent, au apărut măcar una sau mai multe grupări ecologiste (la câte 6 din cele 8 scrutine comunale/județene) și, întotdeauna (din nou, exact ca între cele două războaie mondiale) s-au prezentat la urne formațiuni ale minorităților (mai frecvent, ale maghiarilor, dar și ale germanilor, ori din partea altor minorități).

Așa încât, probabil, la cartografierea datelor, pentru perioada antebelică, vor fi câte două serii de hărți (1864-1874), pentru alegerile județene/comunale din vremea când, între granițele țării s-a aflat și sudul Basarabiei și alte două, pentru intervalul 1880-1914 (pentru scrutinele județene) și 1884-1914 (pentru cele locale), cu Dobrogea în componența României.

În perioada interbelică vor fi cel puțin 6 hărți (câte două – legate de scrutinul județean, respectiv comunal – pentru 1926, 1930 și 1936-37), dar – fără 1938, care pare irelevant (toate mandatele au fost adjudecate de FRN).

Nu știu ce relevanță ar avea consultările electorale locale din perioada comunistă, dar, analizând „alegerile” legislative, am avut surpriza să descopăr că, totuși, ponderile mai notabile (adică 4-5% în anumite zone, față de 1-2% media națională se corelează, foarte bine, cu mișcările de protest din acea vreme!), însă, presupunând că vor fi realizate hărți și pentru acest interval acestea vor fi: una, pentru scrutinele regionale, respectiv raionale, pentru anii 1950-1965 și pentru cele comunale, pentru intervalul 1950-1967, iar, apoi, o altă hartă pentru scrutinele județene din anii 1969-1985 și cele comunale din intervalul 1969-1987.

Mulțimea de formațiuni politice înscrise la alegerile locale după 1989, ne constrânge la a realiza, separat, câte 8 hărți pentru fiecare scrutin județean, respectiv alte 8 – pentru fiecare consultare electorală comunală. Pentru fiecare hartă, la nivelul fiecărei perioade, hărțile se vor realiza la nivelul decupajului județean interbelic (moștenit, în linii mari, în Vechiul Regat, chiar de la începutul secolului al XIX-lea).

Deci, ar rezulta un total de 31 de hărți: 4 – pentru perioada antebelică, 6 – pentru perioada interbelică, 5 – pentru cea comunistă și 16 – pentru cea postdecembristă.

(Alte câteva) particularități ale vieții politico-electorale românești Duminică, feb. 7 2021 

Definitivarea bazei cronologice de date și divizarea sa în cele 21 de foi de lucru în versiunea Microsoft Excel 2003 (.xls) a permis, aseară, realizarea câtorva hărți, legate de prezența la vot, cu ajutorul programului Philcarto. Mai întâi, însă, vom vorbi despre diversificarea spectrului politico-electoral românesc.

Dacă, la început, chiar de dinaintea Unirii Principatelor, dădeau să se structureze reprezentanții orientărilor conservatoare (care se recrutau dintre moșieri, proprietari de terenuri) și liberală (dintre meșteșugari, intelectuali, comercianți, trăitori în centrele urbane), după 1870, odată cu stabilizarea structurii interne a țării (odată cu menținerea, ca domnitor, a principelui Carol I, nu se mai punea problema desfacerii Unirii), au apărut și primele partide propriu-zise: PNL (1875) și PC (1881). Fiecare dintre aceste partide avea mai multe „aripi”: radicali, moderați, etc – la liberali, liberal-conservatori (junimiști), cantacuziniști și altele – la conservatori… A treia formațiune apărută a fost cea social-democrată, coagulată în PSDMR (1893), dar pentru scurt timp. A reapărut abia după 1910, ca PSDR, dar nu a jucat un rol prea important, și pentru că numărul muncitorilor nu era prea mare în România acelor vremuri, dar și fiindcă sistemul censitar nu îi era favorabil.

Cam în aceeași vreme, odată cu formațiunea social-democrată, Constantin Dobrescu-Argeș a încercat, la finalul veacului al XIX-lea, structurarea unei formațiuni țărănești, a „democraților”, care a obținut, cu intermitențe, locuri în Adunarea Deputaților. De asemenea, după 1910, apare și o grupare de extremă dreapta – PND. Să nu uităm și gruparea aparte a minorităților, într-o formațiune care a primit voturi, la Tulcea, în 1894, deși, în perioada antebelică, practica a fost mai degrabă ca partidele importante de atunci – liberal și conservator – să aloce locuri pentru reprezentanții minorităților (mai cu seamă, în sudul Basarabiei, până în 1878 și în Dobrogea, după acest moment, dar nu exclusiv, deoarece asemenea situații s-au întâlnit și în județele de pe dreapta Prutului și în cele de pe stânga Dunării). S-au adăugat, atât la nivelul alegerilor legislative, cât și la cel local, numeroși independenți, care, adesea, au și obținut mandate.

Apariția, cu intermitențe și, oricum, cu valori modeste, a altor formațiuni decât liberalii și conservatorii, se explică, în bună măsură, prin rigorile votului censitar, în colegii, care nu favoriza partidele mici și/sau candidații independenți. Situația s-a schimbat considerabil după 1918, deoarece s-a trecut la votul universal (inițial, doar pentru bărbați, femeile primind acest drept în 1929, pentru alegerile locale, iar la legislative – abia în 1939), ceea ce a făcut ca electoratul să crească, numeric, de peste 20 de ori, de la aproximativ 120 de mii de cetățeni cu drept de vot (1914-1918), pentru alegerea deputaților, la circa 3 milioane (1919-1922).

Desemnarea adunărilor basarabeană, bucovineană și ardeleană (1917-1918), care au proclamat Unirea din 1918, a adus numeroși reprezentanți ai minorităților (în Basarabia și Bucovina) și/sau ai unor formațiuni prezente și până atunci în Vechiul Regat, dar și în România întregită interbelică (social-democrați, foarte numeroși în Ardeal și Banat). Perioada interbelică a debutat cu o paletă largă de reprezentanți, atât la nivelul legislativului, cât și la nivel local (social-democrați, liberali, conservatori, inclusiv țărăniști, naționaliști, reprezentanți ai minorităților și/sau independenți), deși, ulterior, în special după 1926, această paletă s-a mai restrâns: social-democrații și extrema dreaptă au obținut mandate cu intermitență, iar majoritatea minorităților prezente la primele alegeri interbelice (germani, evrei, ucraineni, ruși, slovaci), au încheiat, frecvent, carteluri cu partidele câștigătoare (PNL, PNȚ, PP), lucru valabil și pentru celelalte minorități, de la început (turci, tătari, bulgari…). Singura minoritate care, aproape continuu, a participat la alegeri, obținând și mandate, a fost cea maghiară, care a procedat la fel și după a doua conflagrație mondială (a participat separat la alegerile din 1946 și, continuu, la cele de după 1989). Remarcăm, la mijlocul perioadei interbelice, apariția, atât la nivel local (1930), cât și la cel legislativ (1931) a unei formațiuni controlate de comuniști – Blocul Muncitorilor și Țăranilor.

Perioada comunistă reprezintă un recul în privința reprezentării spectrului politic românesc, încă din 1947-1948, regimul luând măsuri pentru eliminarea „partidelor istorice” – PNL, PNȚ, PSDR – și impunând celor „aliate” intrarea în „frontul” unic, controlat de partidul comunist. Totuși, la nivelul reprezentării politice, minoritățile au beneficiat de locuri, atât în legislativ, cât și la nivel local.

Căderea regimului comunist a însemnat revenirea la un spectru politic divers, reprezentat de o „paletă” chiar completă, de la extrema stângă la cea dreaptă, incluzând, acum, pentru prima dată, și ecologiști. Totuși, așa cum și în perioada interbelică, formațiunile extremiste nu au avut un suport prea mare (exceptând intervalele de tranziție – la începutul perioadelor interbelică, respectiv post-decembristă – și momentele de criză – cea interbelică, din 1929-1933 și criza începută în 2009), la fel s-a întâmplat și după 1989: extrema stângă a apărut în primii ani, înainte de 2000 și, intermitent după (așa cum, în perioada interbelică s-a manifestat doar în anii 1930-1931), iar extrema dreaptă a dispărut după 2004 (cum dispăruse și de la alegerile interbelice din 1926-1928), spre a reapărea la europarlamentarele din 2009 (după declanșarea crizei economice, în același an), însă – tot cu intermitențe. Nici formațiunile ecologiste nu au primit prea mult sprijin: dacă la alegerile locale au fost prezente aproape continuu, la cele legislative au avut și mandate doar în primii ani, înainte de 2000, iar la cele prezidențiale au avut candidați cu intermitențe și cu suport electoral modest.

Notăm, pe de altă parte, prezența la scrutine – în special, la cele locale (județene și/sau comunale) – a organizațiilor minorităților, mai ales a reprezentanților maghiarilor și germanilor, mai rar ai altora, atât în perioada interbelică, cât și după 1989. O situație nouă, în ceea ce-i privește pe maghiari, dacă în perioada interbelică, Partidul Maghiar nu a (prea) avut „concurență”, după anul 2000, pe fondul slăbirii încrederii electoratului maghiarofon în UDMR (marcată și prin votul pentru mulți candidați independenți și/sau ecologiști la alegerile locale), au apărut și alte formațiuni: PPMT, PCM, AMT, care, mai ales la alegerile comunale și județene, „rup” o parte din electoratul cândva fidel Uniunii. Totuși, UDMR dă semne de reviriment, manifestate la ultimele alegeri locale, la care „concurența” a obținut rezultate mai modeste.

Câteva cuvinte despre prezența la vot. Se constată, frecvent, anumite „tipare” de comportament electoral, vizibil la alegerile parlamentare, dar prezent și la cele locale. De pildă, adesea, Capitala (cu sau fără județul Ilfov interbelic), a avut o prezență la vot mai modestă, începând chiar din perioada antebelică, până azi, la fel cum s-au manifestat, din perioada interbelică și Maramureșul sau Lăpușna (în ultimul caz, o prezență la vot modestă se remarcă la Chișinău, la multe din scrutinele desfășurate în R. Moldova, după 1990). Cu acest comportament, Lăpușna l-a sfidat chiar și pe Carol al II-lea, la ultimele alegeri interbelice (1938-1939), iar Maramureșul s-a comportat la fel și la primele alegeri postbelice (1946), organizate și câștigate, prin fraudă, de comuniști. În schimb, dacă astăzi, pe fondul unei prezențe naționale modeste la urne, multe județe din sudul țării – în special din Muntenia și Oltenia – au valori peste medie, acest comportament a început să se contureze, timid, dacă nu din perioada antebelică, în mod clar, între cele două războaie mondiale.

Mai notăm că, deși noi suntem obișnuiți cu această prezență la vot modestă – de mai puțin de jumătate din electorat (o „regulă”, nedorită, de mai bine de un deceniu!), astfel de participări reduse la vot au apărut încă din perioada antebelică, e adevărat, foarte rar! Astfel, la alegerile județene din 1905, câștigate de conservatori, s-a consemnat o prezență la vot de 40,7%, iar doi ani mai târziu, la același tip de scrutin – câștigat acum de liberali – 43,2%. Valoarea minimă antebelică – și „recordul” până după 1989! – s-a consemnat tot la un scrutin județean, cel din 1914 – 36,4%. Aceste valori modeste se explică, adesea, prin faptul că, în 1905 și 1907, în multe locuri era înscrisă o singură listă (a formațiunii aflate la guvernare), iar în 1914, urmare a unei legi aprobate în 1912 de majoritatea conservatoare de atunci, acolo unde se depunea o singură listă, aceea era declarată câștigătoare, fără a se mai vota. Legea s-a aplicat și la alegerile comunale – la care prezența la urne a ajuns la 46,1% – marii… beneficiari ai acestei modificări legislative fiind… liberalii, ajunși la putere în acel an!

Tot o prezență de 46% s-a consemnat și la scrutinul senatorial din 1918, dar această mobilizare redusă a electoratului se explică prin condițiile speciale ale acestui scrutin (toată partea sudică a țării era, de aproape doi ani, sub ocupația militară a Puterilor Centrale). Diferența este că, pentru acea vreme, asemenea afluențe reduse la vot erau excepții, pe când acum, din 2007 începând, au devenit o „regulă”: din 32 de scrutine de toate tipurile, desfășurate în anii 2007-2020, doar la 9 s-a mai depășit valoarea de 50%: 6 au fost alegeri prezidențiale (turul 1 și turul 2 al scrutinelor din 2009, 2014 și 2019), referendumul din noiembrie 2009 (pentru reducerea numărului de parlamentari, desfășurat în aceeași zi cu primul tur al prezidențialelor) și alegerile locale (comunale și județene) din iunie 2012. Dintre aceste 9 consultări, o dată s-a trecut chiar de 60% – până la 64,1%! – la al doilea tur al prezidențialelor din noiembrie 2014…

P.S. În acest context, dacă tot se dorește reducerea numărului de parlamentari, se poate realiza următoarea schimbare. La alegeri, dacă într-un județ cu un anumit număr de parlamentari – să zicem, 17 deputați și 5 senatori (cât are, în prezent, județul Iași) – se prezintă doar 33% din alegători la vot la scrutinul legislativ, să fie atribuite doar 7, maxim 8 locuri de deputat+senator (6 din 17 deputați și 1, maxim 2 senatori, din 5), conform prezenței la vot și doar pentru acestea (6 deputați și 2 senatori) să se atribuie mandatele către partidele politice! Iar dacă, din acei 33% alegători prezenți la vot, mai mult de jumătate din voturile valabil exprimate (50% plus un vot) sunt la rubrica „NIMENI” sau „nici un candidat” – să nu se atribuie mandatele! Asta ar responsabiliza nu atât electoratul, cât mai ales „clasa politică”!

Asupra „intensității” vieții electorale românești în ultimele două veacuri Sâmbătă, feb. 6 2021 

Am definitivat baza cronologică de date legată de majoritatea scrutinelor românești de la 1831 încoace… Ținând cont de constrângerile cartografierii datelor – programul Philcarto nu recunoaște versiunile mai noi de Microsoft Excel (2007/2010…), cu extensia .xlsx -, este necesar ca datele de pe foaia de lucru definitivată să fie „tăiate” în mai multe părți, care să nu depășească 256 de coloane, caracteristică a versiunii Microsoft Excel 2003. Așa încât, cele aproape 1900 de coloane ale bazei cronologice, au fost „decupate” ținând cont atât de constrângerea de mai sus, cât și de „încadrarea” într-o anumită perioadă/subperioadă…

Perioada antebelică (1831-1918) va fi împărțită în 3 segmente. Primul va acoperi intervalul 1831-1877. Al doilea segment se încheie la finalul secolului al XIX-lea, cu scrutinele din 1899, pentru ca ultima parte a acestei perioade să acopere restul rămas, până la 1918, inclusiv.

Perioada interbelică (1919-1941), deși este cea mai scurtă, va trebui divizată în două: prima sa parte se încheie cu alegerile din 1928, pentru intervalul secund să înceapă cu alegerile locale din 1930, mergând până la plebiscitele antonesciene din anul 1941.

Perioada comunistă (1946-1987), cu toată „lungimea” sa de peste patru decenii, „încape” într-o singură foaie de lucru Microsoft Excel 2003. Aceasta, cu toate că, în cazul anului 1946, dispunem nu de două, ci chiar de trei variante de rezultate electorale: cele oficiale, cele devoalate de așa-zisele „învățături” ale comuniștilor (cu date doar parțial reale, ce confirmă, fie și în parte, frauda de la primele alegeri postbelice) și, în fine, datele reconstituite cât mai aproape de realitate.

Cea mai „densă” în evenimente electorale este – și va rămâne – perioada post-decembristă (1990-2020). Aceasta a fost împărțită în 4 segmente. Primul acoperă toate confruntările electorale de până la prima tranziție democratică la putere (1996). Al doilea se referă la scrutinele de până la aderarea la Uniunea Europeană (2007), inclusiv primele alegeri europarlamentare. Urmează un interval extrem de agitat (2008-2014) și, în fine, ultima parte (2016-2020), cu competițiile electorale din ultimii 5 ani.

Probabil, pentru datele în format procentual, se vor respecta aceleași intervale, pentru fiecare perioadă, chiar dacă numărul de coloane necesare va fi chiar mai mic, pentru fiecare foaie de lucru. Adăugând și foaia ce va include toate datele procentuale legate de prezența la vot, vor rezulta, în formatul Microsoft Excel 2003, cel puțin 21 de foi de lucru.

Să facem câteva constatări, cu totul generale, referitoare la intervalele amintite mai devreme. Primul pare cel mai „lung”, dar este, de fapt, cel în care se petrec o serie însemnată de evenimente – nu neapărat cu caracter electoral – care determină modernizarea, inclusiv din punct de vedere al vieții electorale, a Țărilor Române. Începând chiar cu alegerile pentru Obșteasca Adunare din Țara Românească și Moldova și cu desemnarea, prin vot a membrilor sfaturilor orășenești, continuate, după Revoluția de la 1848, de alegerile pentru Adunările ad-hoc – incluzând și datele de la scrutinul falsificat de caimacamul Vogoride, în Moldova, în iulie 1857 – precum și scrutinul pentru alegerea adunărilor elective din anul următor, care l-au ales domnitor pe Alexandru Ioan Cuza, punând bazele Unirii Principatelor. Ultima parte a acestui interval este chiar mai densă în evenimente ce se succed în ritm alert: două plebiscite (1864, 1866) și primele alegeri locale (la nivel județean și/sau pentru comunele rurale – 1864), adoptarea primei Constituții moderne a statului român (1866) și Războiul de Independență (1877-1878), care asigură un nou statut internațional României. Primul plebiscit, organizat de Cuza (1864), reprezintă, prin Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, o primă încercare de adaptare internă a normelor constituționale stabilite la Paris (1856), iar al doilea (1866) reprezintă încuviințarea populară pentru domnia lui Carol I, cea mai lungă a unui monarh în spațiul românesc.

În al doilea interval se pun bazele dezvoltării moderne a României. Din 1881, statul devine Regat, apoi, în 1884 este adoptată o reformă electoral-constituțională. Apar și primele formațiuni politice de tip partid: după PNL, fondat în 1875, se constituie Partidul Conservator (1881) și PSDMR (1893), ultimul, cu o existență efemeră, dar reconstituit, după 1910, ca PSDR. Apar și primele date electorale legate de votul pentru minorități (în Dobrogea, la alegerile comunale din 1894).

Ultimul interval antebelic surprinde, pe lângă (re)apariția social-democraților și dezvoltarea unei formațiuni de extremă-dreapta (PND), prima sciziune a unei formațiuni importante: din 1911, apare o disidență conservatoare – PCD. Anul 1914, pe lângă faptul că aduce încheierea glorioasei domnii a lui Carol I, urmat la tron de nepotul său, Ferdinand, este sinonim cu ultimele alegeri locale antebelice. Deși conservatorii au câștigat ultimul scrutin parlamentar al perioadei (1918), finalul primei conflagrații mondiale aduce, pe lângă Unirea Basarabiei, Bucovinei și a ținuturilor intracarpatice cu Țara, și declinul, ireversibil, al vechiului partid al moșierimii…

Primul deceniu al perioadei interbelice aduce, succesiv, mai multe schimbări. Pe lângă marea diversitate a spectrului politic – de la socialiști, la extrema dreaptă, incluzând și reprezentanți ai minorităților, dar și mulți independenți – dublarea demografică și teritorială, precum și introducerea votului universal și reforma agrară, aduc și prezența unor formațiuni cu caracter regional, care, treptat, până în 1926, sunt „absorbite” în unul din partidele importante ale vremii: PNL, respectiv PNȚ. Anul următor este legat de finalul scurtei, dar rodnicei domnii a Regelui Ferdinand, urmat de nepotul său, Mihai I, sub regență. Odată cu stabilizarea vieții politice, ultimul scrutin parlamentar al intervalului (1928) chiar aduce PNȚ, pentru prima dată, la guvernare.

Din păcate, la scurt timp după această schimbare politică, izbucnește criza economică. În anul următor (1930), (re)venirea în țară a lui Carol al II-lea, contribuie, treptat, alături de amintita criză și de deteriorarea climatului politic internațional, la fărâmițarea forțelor politice democratice și, mai grav, la ascensiunea, tot mai puternică, a formațiunilor de extremă dreapta. Totul culminează, în 1938, cu apariția „partidului unic” regal, FRN, care câștigă alegerile – locale (1938) și legislative (1939)… Izbucnirea celei de-a doua conflagrații mondiale (1939) și prăbușirea granițelor țării (1940), aduc abdicarea Regelui Carol al II-lea și venirea la putere a generalului Ion Antonescu, doar „nominal” subordonat Regelui Mihai, revenit pe tronul lăsat liber de tatăl său. Pentru confirmarea politicii sale, acesta a organizat două plebiscite: unul pentru aprobarea populară a înlăturării de la putere a legionarilor (martie 1941), iar al doilea (în noiembrie, același an) – pentru continuarea luptei contra URSS, dincolo de Nistru, alături de Germania nazistă.

Din 1943 a devenit din ce în ce mai evident că Germania va pierde războiul, astfel încât, cu acceptul tacit al lui Antonescu, forțele politice interne au început tatonările cu Națiunile Unite, pentru schimbarea taberei… În cele din urmă, la 23 august 1944, Regele Mihai decide întoarcerea armelor contra Germaniei… Din păcate, aceasta a coincis și cu pătrunderea nestingherită a unităților sovietice în țară și a dus, treptat, la acapararea controlului României de către sovietici… Cu sprijinul lor, la începutul anului 1945, a venit la putere un guvern controlat de comuniști. Acesta a organizat primele „alegeri” postbelice, pe care, cu fals, minciună, șantaj, amenințări, le-a „câștigat” (1946), obținând, după încă un an și „abdicarea” Regelui Mihai. După 1948, nici o altă forță politică în afara „frontului” controlat de comuniști, nu a mai obținut mandate, iar din 1953, orice alte formațiuni politice au fost pur și simplu desființate. Ținând cont de aceste elemente, perioada amintită, deși acoperă peste 4 decenii, este una fără istoric, complet irelevantă. Nu există date electorale reale – exceptând, parțial, scrutinul legislativ din 1946 -, dar, din informațiile vremii – în general, relatări orale ale cetățenilor – rezultă că, oricum, rezultatele „alegerilor” au fost falsificate în mod grosolan.

Căderea regimului comunist, în Decembrie 1989, a deschis calea revenirii la democrație. Odată cu alegerile din 1990 începe ultima perioadă, cea post-decembristă. Primul interval, cu o diversitate de consultări electorale – legislative, prezidențiale, locale, chiar și cu un referendum – se încheie cu prima alternanță democratică la putere, din toamna anului 1996.

Al doilea segment se află la „cumpăna” dintre milenii și „acoperă” intervalul în care România a aderat la NATO (2004) și la UE (2007)… Din punct de vedere electoral, pe lângă simplificarea spectrului politic extrem de divers al intervalului anterior (asemănător cu primii ani interbelici), se constată diminuarea însemnătății unor formațiuni democratice de tradiție – PNȚCD, PSDR (ultimul, absorbit, în 2001, de viitorul PSD), dar și a unora extremiste (PSM, PUNR, PRM). Se produc și reconfigurări: pe lângă apariția PSD (rezultat al absorbției, de către aripa retrogradă a FSN, PDSR, a vechiului PSDR), cealaltă aripă, mai „reformistă” (PD) devine PDL (din 2007) și trece la dreapta spectrului politic, pe locul lăsat liber de muribundul PNȚCD. Tot în 2007, înaintea primelor alegeri europarlamentare, asistăm și la prima tentativă, nereușită, de suspendare a președintelui țării.

Urmează un interval extrem de agitat, care începe cu recrudescența unor mișcări de extremă dreaptă (PRM), odată cu declanșarea crizei economice (2009), dar care este caracterizat și de asaltul asupra democrației (operă a USL, în anii 2012-2014, incluzând și o a doua tentativă de suspendare a șefului statului, în 2012, din nou, fără succes) și de reconfigurări politice interne (fuziunea între formațiunile de dreapta PDL, continuatoarea aripii reformiste a FSN, și PNL și trecerea celui din urmă în familia popular-conservatoare). Deși are doar câteva decenii, democrația românească post-comunistă supraviețuiește (încă).

Aceasta este ideea sub care se desfășoară și ultimul interval, începând cu 2016, care a început cu reluarea asaltului asupra instituțiilor democratice, înfăptuit de PSD și aliații săi, în 2017-2018. Din nou, democrația românească a rezistat, însă are de făcut față unei alte provocări, extinse la nivel mondial, pandemia de covid-19. Seria de scrutine din 2019 (europarlamentare, prezidențiale) și din 2020 (locale, legislative), cu izbânda unor forțe (considerate) democratice, pare dătătoare de speranțe… Rămânem, însă, extrem de circumspecți, având în vedere și contextul internațional, extrem de degradat!…

Vom (mai) reveni!

Crearea bazei cronologice de date electorale pentru spațiul românesc (1831-2020) Joi, feb. 4 2021 

Am început, ieri, ordonarea datelor electorale – de la scrutinele legislative (pentru deputați și/sau senatori), locale (județene/regionale și/sau comunale/orășenești/municipale), europarlamentare, pentru desemnarea șefilor statului (începând cu alegerea ca domn al Țării Românești a lui Gheorghe Bibescu, în decembrie 1842) și a celor legate de plebiscitele și referendumurile din mai bine de 150 de ani – în ordinea lor cronologică.

Pentru primul interval – din vremea Regulamentelor Organice, până la deplina unificare administrativ electorală din vremea lui Cuza (1831-1863) – dispunem de date doar pentru scrutinele parlamentare. Din 1864, până la finalul primei conflagrații mondiale (1918), datele sunt mai complexe, deși nu complete – la nivelul alegerilor locale, lipsesc datele pentru câte 5 scrutine județene și locale, înainte de 1884, însă, după acest an, informațiile sunt legate inclusiv de alegerile locale (chiar dacă, la nivelul localităților, se referă doar la comunele urbane – orașe). Această perioadă antebelică se încheie cu informații legate de desemnarea adunărilor care au votat Unirea, în 1918, la Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia.

Perioada interbelică este acoperită integral, mergând cu informațiile până în noiembrie 1941, când, la al doilea plebiscit organizat de regimul antonescian, au votat și alegătorii transnistreni. Perioada comunistă cuprinde informații legate de alegerea deputaților, a membrilor sfaturilor/consiliilor populare (alegeri locale, cu date la nivel regional, raional și/sau comunal, în anii 1950-1967, respectiv la nivel județean și comunal/orășenesc/municipal, în intervalul 1969-1987), incluzând și referendumul organizat de Ceaușescu în noiembrie 1986. În fine, după 1989, paleta informațiilor, detaliate, frecvent, până la nivel comunal, se diversifică: pe lângă alegerile legislative (pentru deputați și senatori) și cele locale (județene și/sau comunale/orășenești/municipale), apar cele prezidențiale, europarlamentare și mai multe referendumuri.

Nivelul administrativ de bază al datelor este cel al județelor interbelice (plus cele aflate, temporar, în componența României – Bichiș și Cenad, în 1919-1920 și cele transnistrene, în 1941-1944 – deoarece, primele două județe menționate au trimis deputați în Parlament, la primele scrutine interbelice, iar electoratul din Transnistria a votat la al doilea plebiscit antonescian, în 1941). Datele pot fi agregate pe provinciile istorice (sau părți ale acestora, funcție de ce unități județene se găsesc, în fiecare perioadă, în cuprinsul limitelor românești). Motivul recalculării datelor – a multora dintre cele postbelice (din 1950 până azi) – se leagă de posibilitatea comparabilității crono-spațiale a datelor, la nivelul aceluiași decupaj administrativ județean și/sau provincial.

Deocamdată, datele pentru diferitele tipuri de scrutin, au fost aduse într-o singură foaie de lucru Microsoft Excel, din mai multe, cuprinzând, defalcat, datele – antebelice, interbelice, postbelice – pentru fiecare tip de scrutin introdus, în timp, în calculator și, pentru început, am terminat aranjarea, în ordine cronologică (pe cât posibil) a informațiilor legate de prezența la vot. Sunt peste 200 de scrutine, în cei aproape 190 de ani de viață electorală românească. Dacă datele pentru alegerile locale (comunale) lipsesc complet, înainte de 1864 și parțial (pentru câte 5 scrutine din 18, atât la nivel comunal, cât și la nivel județean), pentru anii 1864-1884, ulterior dispunem de date – fie și parțiale (adică doar pentru comunele urbane, la alegerile locale din intervalul 1884-1914) – încât să putem compara fiecare tip de scrutin cu celelalte și fiecare perioadă cu altele…

Spre a putea aranja, cât de cât, în ordine, datele electorale amintite, a fost necesar să creăm, într-o altă foaie de lucru, o „oglindă” cu tipologia și cronologia fiecărui tip de scrutin. Se observă astfel că, în perioada antebelică, una dintre trăsăturile alegerilor de atunci, este desfășurarea lor în mai multe zile (inclusiv a celor legislative), pentru scrutinele locale fiind vorba, în mai multe cazuri, de săptămâni și chiar luni de derulare a acestora…

Timid, în perioada interbelică, apare desfășurarea concomitentă a alegerilor locale (în 1926, când atât consilierii județeni, cât și cei locali au fost votați în aceleași zile), dar și o „reverberație” a antebelicului – „întinderea” scrutinului local din 1936, pe mai mult de un an, până în a doua parte a anului 1937…

Regimul comunist a generalizat desfășurarea concomitentă a alegerilor locale (regionale/raionale sau județene, odată cu cele comunale) – cu puține excepții (1963, 1967, 1977, 1982 și 1987 – când nu au fost aleși decât reprezentanții la nivel comunal) și chiar desfășurarea în aceeași zi cu localele a alegerilor parlamentare (în 1961, 1965, 1969, 1975, 1980 și 1985).

După 1989, s-a menținut desfășurarea concomitentă a alegerilor locale la ambele nivele (județean și comunal) și, deși a fost o tentativă – în 2012 – de comasare și a legislativelor cu scrutinul local, s-a opus Curtea Constituțională. Totuși, până în 2004, concomitent cu legislativele, s-a desfășurat și scrutinul prezidențial (primul tur), ulterior, prin modificarea la 5 ani a mandatului prezidențial, cele două tipuri de consultări electorale având loc separat. Totuși, unele referendumuri au putut să se desfășoare, fie în aceeași zi cu alegerile prezidențiale (referendumul pentru reducerea numărului de parlamentari – 2009) sau cel pe teme ale justiției (2019), desfășurat la aceeași dată cu scrutinul europarlamentar. Mai mult, tema a două referendumuri – din mai 2007 și iulie 2012 – a fost legată de destituirea șefului statului, însă ambele consultări au fost invalidate, deoarece nu a fost atins cvorumul de alegători prezenți la urne (prima dată, oricum, suspendarea președintelui ar fi fost anulată, inclusiv de ponderea ridicată a alegătorilor care au votat împotriva suspendării).

Acolo unde un scrutin s-a desfășurat pe o perioadă mai lungă de timp – mai ales în perioada antebelică – am decis care tip de alegeri să fie așezat înaintea altuia luând în considerare data de debut a respectivei consultări electorale. De exemplu, în 1874, am pus alegerile comunale înaintea celor parțiale pentru Senat, deoarece scrutinul comunal a început la 13/25 iunie, iar alegerile senatoriale – la 23 iunie/5 iulie. De asemenea, în 1888, alegerile comunale și cele județene – începute în 30 aprilie/12 mai, respectiv 7/19 mai – au fost dispuse înaintea alegerilor parlamentare din toamnă – atât pentru Adunare, cât și pentru Senat (chiar dacă ambele tipuri de scrutin local s-au încheiat la debutul anului 1889), dar după primul scrutin pentru alegerea deputaților din acel an, care s-a desfășurat în ianuarie-februarie 1888. De fapt, situații de acest fel au fost mai multe, în fiecare caz procedând așa cum a fost exemplificat mai sus.

Pe de altă parte, acolo unde două sau mai multe (sub)tipuri de scrutin s-au desfășurat concomitent, am optat, fie pentru ordinea alfabetică – scrutinul comunal, înaintea celui județean (în 1926 și după 1989), cel pentru alegerea deputaților, înaintea consultărilor senatoriale (a primat și faptul că atât alegerile comunale, cât și cele pentru deputați sunt mult mai vechi, începând din 1831, în vreme ce consilierii județeni și senatorii au început a fi aleși abia din 1864) -, fie ținând cont de importanța/rangul celor aleși: legislative, apoi regionale, raionale sau județene, înaintea celor locale, în perioada comunistă, parlamentare – Cameră, apoi Senat, înaintea scrutinului prezidențial, după 1989 (și în ultimul caz a primat faptul că deputații și senatorii au fost aleși în scrutine legislative cu mult timp înainte de desemnarea, prin vot popular, a șefului statului). De asemenea, cele două referendumuri, desfășurate concomitent cu prezidențialele (2009) sau europarlamentarele (2019), au fost plasate după acestea (în primul rând, pentru motivul că respectivele consultări electorale au avut caracter ocazional, față de scrutine – prezidențiale și/sau europene – care se desfășoară, de obicei, cu regularitate și continuitate).

Pe măsură ce datele din fișierul respectiv vor fi așezate în ordine cronologică vom (re)veni cu alte detalii, fie cu caracter metodologic, fie chiar cu informații de natură științifică…

Formațiunile de tip „front” în România Duminică, ian. 31 2021 

Începuturile acestor formațiuni datează din perioada interbelică. La intervale scurte între ele, au apărut, în 1933, unul la stânga spectrului politic românesc – Frontul Plugarilor, condus de dr. Petru Groza – și altul, la dreapta – Frontul Românesc, având ca lider pe Alexandru Vaida-Voevod. Oarecum ca o ironie a sorții, ambii erau ardeleni – Groza, hunedorean, Vaida-Voevod, din județul Someș – participaseră la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, dar, după Unire, urmaseră căi diferite: Groza a părăsit repede Partidul Național Român, spre a fi ministru într-un guvern al generalului Alexandru Averescu (Partidul Poporului), iar Vaida-Voevod, după ce a fost de câteva ori premier, fie din partea PNR, fie a PNȚ (după fuziunea cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat), a părăsit gruparea, nemulțumit de orientarea prea de „stânga” a acesteia…

Frontul Românesc avea să fie, din 1938, una din formațiunile pe „temelia” cărora s-a „clădit”, de către Carol al II-lea, „partidul unic regal” – Frontul Renașterii Naționale, al cărui lider a devenit, la începutul anului 1940, chiar Alexandru Vaida-Voevod… După abdicarea lui Carol al II-lea, Vaida-Voevod s-a retras, la Sibiu, unde a și murit, după război, în arest la domiciliu…

Petru Groza și Frontul Plugarilor s-au ridicat exact după a doua conflagrație mondială, când liderul formațiunii menționate a devenit premier, în martie 1945, al unui executiv dominat de comuniști și „teleghidat” de sovietici… Frontul Plugarilor s-a „integrat” într-o grupare mai mare, dominată tot de comuniști, numită… Frontul Național Democrat, care a câștigat „alegerile” falsificate din noiembrie 1946… Din 1948, formațiunea s-a redenumit, succesiv, Frontul Democrației Populare (deh, România devenise „republică populară”), Frontul Unității Socialiste și, în final, Frontul Democrației și Unității Socialiste, câștigând toate „alegerile” din perioada totalitară comunistă…

În Decembrie 1989, comunistul Nicolae Ceaușescu, care controla FDUS, a fost dat jos de la putere, fiind înlocuit de un alt „front”, condus tot de un comunist, Ion Iliescu: Frontul Salvării Naționale, așa-zisa „emanație” a „revoluției” (ce să-i faci, „gura păcătosului, adevăr grăiește!…). Vechii „tovarăși” de drum s-au certat și, în 1992, aripa mai retrogradă a format Frontul Democrat al Salvării Naționale… Din 1996, ambele „aripi” au devenit „partide”: FSN s-a redenumit Partidul Democrat, devenit, ulterior (2007), Partidul Democrat-Liberal, din care, o facțiune a fuzionat, în 2014 cu Partidul Național Liberal, iar cealaltă a devenit Partidul Mișcarea Populară… FDSN a devenit, în 1996, Partidul Democrației Sociale din România, iar din 2001, după fuziunea cu Partidul Social-Democrat Român, s-a „rebotezat” Partidul Social-Democrat, avându-l, ca „președinte de onoare”, pe „cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ion Iliescu”!…

O ultimă remarcă: atât FRN condus de Carol al II-lea, cât și FDP/FUS/FDUS, ca „umbrele” ale comuniștilor postbelici, au câștigat TOATE alegerile (parlamentare și locale), luând 100% din mandate! FRN a obținut „victoria” la alegerile locale din 1938 și la cele parlamentare din 1938, iar FDP/FUS/FDUS a câștigat, tot unanimitatea mandatelor din 1950 până în 1987… Să mai spună cineva că vorba aceea „extremele se atrag” nu e adevărată… Mai ales că, după cum scrie aici, unul dintre membrii FRN, Mircea Lepădătescu, a devenit, în perioada comunistă, „cadru de nădejde” al Securității comuniste, iar altul – Eduard Mirto – a fost ales, în 1946, în Parlament, de partea comuniștilor…

Asupra alegerilor locale interbelice Sâmbătă, ian. 30 2021 

Am trecut, de câteva zile, la completarea datelor referitoare la alegerile locale interbelice. Dacă primele două scrutine – din 1926 și 1930 – s-au desfășurat în același timp, în toată țara, primul având atât consultarea județeană, cât și cea comunală, în același interval de timp, iar desemnarea consilierilor de ținuturi s-a desfășurat, de asemenea, simultan, în toată țara, în august 1938, alegerile din 1936 s-au caracterizat prin faptul că s-au „întins” pe mai bine de un an, atât la nivel comunal, cât și la nivel județean, până în a doua parte a anului 1937. Pe lângă desfășurarea ambelor tipuri de scrutine în zile diferite, chiar același tip de consultare electorală nu s-a desfășurat în același timp în același județ! De pildă, la o dată erau aleși o parte dintre consilierii județeni, după care, ulterior, într-o altă zi, erau programate „alegeri județene complimentare” (=„complementare”) în care același electorat alegea și ceilalți consilieri județeni. La fel s-au derulat lucrurile și la nivel comunal: în același județ, într-o zi erau aleși consilierii în 5, 10, 20 de comune, în altă zi – consilierii locali din alte câteva (zeci) de alte comune și la o altă dată – consilierii din restul de comune!… Cred că acest „sistem” de desfășurare a unor alegeri este unic, cel puțin la nivel românesc, dacă nu cumva – chiar la nivel internațional…

De notat că, în intervalul în care s-a desfășurat acest pre(a)lungit scrutin, la guvernare se afla PNL, condus de șeful de partid și premierul Guță Tătărăscu, un adevărat „contorsionist” cu o „coloană (ne)vertebrală” de „cauciuc”, o adevărată „giruetă” din punctul de vedere al simpatiilor politice. După experiența de șef/premier al/la PNL, a trecut în „partidul unic” regal, FRN, fiind, din nou, premier, fidel lui Carol al II-lea, în nefastul an 1940… După a doua conflagrație mondială, încheierea Tratatului de Pace de la Paris (1947), îl găsește, ca ministru de externe, în guvernul Petru Groza, controlat de comuniști, calitate în care a semnat acest act, pentru România… Orice comparație cu situația actuală este (ne)întâmplătoare…

Pagina următoare »