SIMPOZION – CENTENARUL MARII UNIRI – PERSPECTIVE GEOGRAFICE (26 mai 2018) Duminică, iun. 3 2018 

În urmă cu o săptămână, la Focșani, s-a desfășurat Simpozionul „Centenarul Marii Uniri – perspective geografice”. Intervențiile pot fi urmărite aici.

Reclame

Despre (câteva) aniversări… Joi, mai 10 2018 

Au trecut câteva zile cu mai multe aniversări, începând de alaltăieri… Să le luăm pe rând, în ordinea cronologică a zilelor din calendar.

* 8 mai

Pe lângă uitata (?) „aniversare” a fondării partidului comunist român – cu minuscule, fiindcă rolul său pozitiv (a existat așa ceva?) e inexistent în societatea românească – petrecută în 1921, Occidentalii au marcat Ziua Victoriei împotriva fascismului. Asta, fiindcă, la momentul semnării, de către conducerea germană (resturile ei) a capitulării naziste, la Berlin era ora 24, ca și la Paris, dar la Londra era ora 23, iar la americani – principalii învingători în ultimul (?) război mondial, era (încă) seara de 8 mai! Doar la Moscova începuse ziua de 9 mai…

* 9 mai

Menționăm aici Ziua Europei, dată la care, în 1950, ministrul de externe al Franței – Robert Schuman, un cetățean francez de naționalitate germană (era alsacian, născut în Luxemburg!) – a propus noii Republici Federale Germania ca aceste țări să își pună în comun producția de cărbune și oțel. Germanii au zis „Ja!” și, alături de ei, olandezii, luxemburghezii, belgienii și italienii, au pus bazele, în 1952, ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), devenită, din 1957, Comunitățile Europene, iar din 1992, Uniunea Europeană.

* 10 mai

Este o dată (încă) extrem de controversată în spațiul românesc. Vinovații principali sunt ăia sărbătoriți (până în 1989) pe 8 mai (comuniștii) și urmașii lor, de „rit” comunis(oid)! Mai întâi, 10 Mai 1866 a fost data la care Carol I de Hohenzollern-Siegmaringen a depus jurământul de credință (în franceză) în fața Parlamentului Principatelor Unite Române, întrunit la București, devenind al doilea Domnitor, după proaspătul „abdicatul” Alexandru Ioan I (Cuza). Înaintea evenimentului, poporul votase, covârșitor, la plebiscit, pentru Domnul Carol. După 11 ani, la 10 Mai 1877, s-a publicat, în Monitorul Oficial, Declarația de Independență a României față de Imperiul otoman, rostită de ministrul de externe român, Mihail Kogălniceanu, în Parlament. ORICE ACT DEVINE OFICIAL, ODATĂ CU PUBLICAREA SA ÎN MONITORUL OFICIAL! Deci, degeaba susțin comuniștii (și urmașii lor), că 9 mai e „ziua independenței”, Declarația lui Kogălniceanu a fost publicată a doua zi, deci Ziua Independenței României este și rămâne 10 Mai 1877! Și, ca să încheiem cu această zi, tot la 10 Mai, dar în 1881, România s-a proclamat Regat, Carol I devenind, astfel, de atunci, și primul Rege al României!

Rog familia tovarășei duda să nu se entuziasmeze! O fi dumneaei fiica Regelui Mihai I, dar, fiind căsătorită cu un (urmaș de) securist, să ne scutească! Persoanele pline de „interese” (mărunte și meschine) și de ipocrizie nu sunt deloc bine-venite!

 

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-8)* Vineri, feb. 9 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016): partea a VIII-a

3.3.2. Subperioada comunistă totalitară (1946-1985)[1].

Sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale nu a readus România în „matca” interbelică, nici în plan administrativ – deoarece doar nordul Transilvaniei a fost reîncorporat teritoriului național, rămânând pierdute nordul Bucovinei, ținutul Herței și Basarabia (la U.R.S.S.) și sudul Dobrogei, numit Cadrilater (la Bulgaria) – și nici politic (după un timid început de tranziție spre o viață politică democratică, puterea a fost confiscată, treptat, de comuniști, pentru aproape o jumătate de veac).

Cele mai mari probleme le ridică veridicitatea informațiilor referitoare la alegerile din 1946. Rezultatele votului popular au fost grosolan falsificate, procentele fiind, practic, inversate[2]. Acest lucru a fost recunoscut chiar de reprezentanții P.C.R., într-o analiză „ultrasecretă”, care demonstrează că Blocul Partidelor Democrate, subordonat comuniștilor a pierdut alegerile[3]. În consecință, am fost nevoiți să elaborăm câte 3 hărți, atât în ceea ce privește distribuția crono-spațială a votului popular, cât și în legătură cu distribuția crono-spațială a mandatelor pe formațiuni politice. Astfel, prima hartă – în ambele situații – reflectă distribuția votului, respectiv a mandatelor, după datele oficiale, a doua – după informațiile din analiza P.C.R., iar a treia reprezintă rezultatul estimărilor întocmite plecând de la informațiile reale, incomplete și de la bibliografia care tratează chestiunea.

Vot p pol 1946of-1985 ok

Figura 27

 

Astfel, harta care reflectă, oficial[4], rezultatul votului din 1946, arată că, în perioada totalitară, au votat contra regimului comunist, până în 1952, alegătorii dintr-o serie de județe din nordul Transilvaniei și al Moldovei (Maramureș, Năsăud, Rădăuți, Botoșani, Roman, Vaslui și Fălciu), ulterior datele comunicate de autorități arătând o „susținere”, ușor peste medie, a comuniștilor.

În schimb, „sprijinul” pentru B.P.D. – și mai ales pentru aliatul său, Uniunea Populară Maghiară – a fost puternic în majoritatea județelor ardelene, transformându-se, însă, după 1960, în voturi peste medie contra regimului[5].

Asemănător s-au comportat și alegătorii maghiari și secui din estul Transilvaniei, care, până în 1952, au fost favorabili B.P.D. (și, în primul rând, U.P.M.), pentru ca, ulterior, și pe fondul alunecării comunismului din România în direcția naționalistă, să se transforme în opoziție față de regim[6]. Unele județe par să fi votat contra regimului (mai exact pentru P.N.L.-Bejan) în 1948, în rest înscriindu-se, în general, în limitele naționale (Tecuci, Constanța, Argeș, Vâlcea), altele susținând candidați independenți (menționați doar în 1946 și 1948), cum a fost cazul județelor Câmpulung, Baia, Neamț, Tutova, Brăila, Olt, Gorj, Mehedinți, Caraș și Făgăraș. Conform datelor oficiale, însă, cea mai mare parte a țării, în special în regiunile extracarpatice, dar și în sudul Transilvaniei și în Banat, a „susținut”, în anii 1946-1948, autoritățile comuniste și pe aliații lor, ulterior înscriindu-se în tendința generală.

În privința repartiției crono-spațiale a mandatelor, lucrurile sunt chiar mai simple, deoarece, din 1952, nu a mai existat decât o formațiune politică ce a obținut locuri de parlamentar: Frontul Democrației Populare (1952-1965), devenit Frontul Unității Socialiste (1969-1975) și apoi Frontul Democrației și Unității Socialiste (1980-1985). Pentru primii ani postbelici (1946 și 1948) se mai remarcă unele particularități. În primul rând, cu toată falsificarea rezultatelor, cea mai mare parte a mandatelor pentru P.N.Ț. a fost distribuită în județele ardelene, unde, în 1948, i s-au atribuit mandate celuilalt partid de aceeași orientare, Partidul Țărănesc Democrat (în 1946 acesta a obținut locuri în Moldova). P.N.L.-Bejan a obținut mandate în Moldova centrală (unde, de fapt, i se atribuiseră și doi ani mai devreme, când, condus de Gheorghe Tătărăscu, partidul a făcut parte din B.P.D.). Izolat, liberalii au mai obținut mandate, în 1948, în unele județe din nordul Moldovei, Oltenia și, foarte rar, în Transilvania și Banat. Dincolo de atribuirea de mandate pentru U.P.M. în Ardeal, și în special în cele 3 județe secuiești, iese în evidență dominanța comuniștilor și a aliaților lor.

Mandate p pol 1946of-1985 ok

Figura 28

 

Dacă facem apel la informațiile furnizate de analiza „secretă” a P.C.R., lucrurile încep să se schimbe. Astfel, voturile pentru P.N.L.-Dinu Brătianu se regăsesc peste media națională, mai cu seamă în județele extracarpatice (dar și în Hunedoara și în Caraș), din 1948 fiind vorba de voturi apropiate de media națională.

Vot p pol 1946inv-1985 ok

Figura 29

 

Marele perdant al alegerilor din 1946, P.N.Ț., se regăsește, ușor peste medie, tot în Transilvania – dar și în zona Capitalei și în nordul Moldovei, unde ar fi primit voturi peste medie și P.Ț.D. (acesta – atât în 1946, cât și în 1948). U.P.M. își păstrează fieful din estul Transilvaniei, dar și unele județe din restul provinciei, populate majoritar de români, toate devenind, din anii ’60, areale cu voturi contra regimului. B.P.D. ar fi primit, probabil, voturi peste medie, în unele județe cu o însemnată pondere a populației urbane și, în special, a proletariatului: Iași, Timiș-Torontal, Prahova, Constanța, etc., județe care, treptat, se vor transforma în centre ale opoziției față de regim. O parte importantă a proletariatului ar fi votat, însă, în 1946, cu Partidul Social-Democrat Independent (condus de Constantin-Titel Petrescu), fie în Capitală, fie în județe precum Timiș-Torontal, Severin, Sibiu, Suceava, ș. a.

Mandate p pol 1946inv-1985 ok

Figura 30

 

În ceea ce privește mandatele ce ar fi trebuit să revină fiecărei formațiuni politice, liberalii ar fi obținut locuri peste medie cu precădere în zonele extracarpatice, dar și în Târnava Mare, Hunedoara și Caraș. P.N.Ț. ar fi avut mandate peste medie nu doar în sudul și nordul Transilvaniei, ci și în vestul Moldovei, în aria Capitalei, etc. În partea centrală a Ardealului, li s-ar fi atribuit mandate țărăniștilor lui Anton Alexandrescu, intrați în B.P.D., iar U.P.M. și-ar fi păstrat supremația, și în privința locurilor în Parlament în județele secuiești. În 1948, liberalii conduși de Petre Bejan, ar fi obținut mandate în Moldova centrală și în unele județe din sudul țării.

Vot p pol 1946bun-1985 ok

Figura 31

 

Am reconstituit rezultatele alegerilor într-o formă mai apropiată de ceea ce ar fi trebuit să fie. Conform acestor estimări, voturile pentru P.N.Ț., în 1946, ar fi fost ușor peste medie într-o mare parte a Transilvaniei și a Banatului, dar și în Bucovina, nordul și centrul Moldovei, în Capitală și unele județe apropiate, etc. P.N.L. și-ar fi păstrat supremația avută în anii interbelici în județele extracarpatice și în unele județe din vestul Transilvaniei și Banat (Hunedoara, Timiș-Torontal). B.P.D. ar fi obținut voturi peste medie doar în Bacău și Fălciu, unde, însă, adevărații câștigători ar fi fost țărăniștii democrați ai dr. N. Lupu. Și de această dată, U.P.M. ar fi fost votată clar de către electoratul majoritar maghiarofon în județele est-ardelenești. Se remarcă și faptul că, de prin 1961-1965, cea mai mare parte a Transilvaniei și-ar fi manifestat opoziția față de regim prin prezența peste medie a voturilor contra.

Mandate p pol 1946bun-1985 ok

Figura 32

 

Pe fondul unei victorii țărăniste, în cazul respectării voinței probabile a electoratului, P.N.Ț. ar fi obținut mandate peste medie în unele județe din nordul și sudul Transilvaniei și din Moldova, în vreme ce P.N.L. s-ar fi văzut peste medie în multe din județele unde se pare că a și fost votat peste procentele naționale. Social-democrații ar fi avut mandate în Timiș-Torontal, Arad, Cluj, Târnava Mică, Vâlcea, Putna ș. a. B.P.D. ar fi obținut mandate în unele județe din sudul și nordul Transilvaniei și din Moldova (unde, se pare, ar fi obținut locuri peste media națională și țărăniștii), iar U.P.M. și-ar fi păstrat bine-cunoscuta supremație, și prin mandate, în estul Ardealului.

 

NOTE:

[1] O bună parte din acest fragment al lucrării a apărut în articolul „Alegerile” din România în perioada comunistă, publicat în volumul „Stat și viață privată în regimurile comuniste”, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, Memorialul Rezistenței Anticomuniste „Țara Făgărașului”, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 37-43.

[2] D. C. Giurescu, Falsificatorii. „Alegerile” din 1946, Centrul de Istorie a Românilor „Constantin C. Giurescu”, București, 2006 p. 342.

[3] Idem, p. 340. Chiar și în materialul elaborat de comuniști, unele date au fost „coafate”, firește, în favoarea B.P.D..

[4] Ca o ilustrare a controlului Partidului asupra statului, evidențiem faptul că rezultatele oficiale ale tuturor scrutinurilor, începând chiar cu cel legislativ din 1946, au fost publicate în organul P.C.R., Scânteia, multe nefiind deloc menționate în Monitorul (Buletinul) Oficial, cum se întâmplase anterior, cu regularitate.

[5] Au fost considerate voturi „contra” acele voturi fie „exprimate prin ștergerea numelui tuturor candidaților înscriși pe același buletin”, fie „exprimate prin ștergerea numelui fiecărui candidat în parte” așa cum precizează, de pildă, art. 82, literele e), respectiv g) din Legea nr. 67 din 20 decembrie 1974 (Legea electorală).

[6] Opoziție care trebuie înțeleasă prin procente din voturi „contra”, oricum modeste, dar peste media națională (de pildă, 5% în aceste județe, când media națională era de 1-2% voturi împotrivă).

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-7)* Miercuri, feb. 7 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016)[1]: partea a VII-a

3.3. Perioada interbelică și postbelică/contemporană (1919-2016).

 Are drept trăsătură principală, din punct de vedere politico-electoral, introducerea și aplicarea, în general, a votului universal, pus în practică, în plan geografico-politico-teritorial la un teritoriu al României sensibil mărit față de 1918, chiar dacă, în urma cedărilor teritoriale din anii celui de-al doilea Război Mondial, a suferit unele amputări.

 

3.3.1. Subperioada interbelică (1919-1939).

Sfârșitul anului 1918 a adus cu sine nu doar finalul primului Război Mondial, ci, legat de acesta, și desăvârșirea unității național-statale românești, prin actele de Unire de la Cernăuți (noiembrie 1918) și Alba-Iulia (1 Decembrie 1918). După mai puțin de un an, alegătorii din toate provinciile locuite de români (și chiar din județe care, după 1920, nu vor mai aparține țării – Bichiș și Cenad) au fost chemați la vot, mulți – pentru prima dată, inclusiv în Vechiul Regat, la primele alegeri desfășurate pe baza votului universal.

Această subperioadă ar putea fi subdivizată în 3 componente: un interval de tranziție, în cadrul căruia provinciile unite s-au integrat cu Țara – inclusiv din punct de vedere administrativ, politico-electoral, financiar-monetar etc. (1919-1922), un interval reprezentând apogeul democrației românești interbelice (1926-1937) și ultimul, foarte scurt, care coincide cu sfârșitul democrației și alunecarea spre autoritarism și totalitarism, prin instaurarea dictaturii carliste (1938-1940), continuând, după începutul celui de-al doilea Război Mondial, cu dictatura antronesciano-legionară (1940-1941), cea antonesciană (1941-1944), iar după a doua conflagrație mondială, după câțiva ani tulburi, tot de „tranziție” (1945-1948), cu instaurarea regimului totalitar comunist (1948-1989).

Dacă în primul interval s-au menținut, în mare, vechile legiferări, adaptate (inclusiv în plan electoral), după promulgarea Constituției din 1923 s-a adoptat și un sistem electoral care favoriza partidul câștigător, căruia i se acorda așa-numita „primă electorală”.[2] Acest sistem a funcționat până în 1937, când nici un partid nu a reușit să obțină 40%. După numirea unui guvern minoritar, la începutul anului următor, Carol al II-lea a dizolvat Parlamentul, a organizat un plebiscit, care urma să exprime „acordul” electoratului cu o nouă Constituție, instituind astfel, o dictatură. În premieră, singura formațiune politică, „partid unic”, devenea Frontul Renașterii Naționale. Alegerile organizate la mijlocul anului următor au dat câștig de cauză, cu „unanimitatea voturilor” candidaților F.R.N.. Dreptul de vot a fost acordat și femeilor, dar, pe de altă parte, s-a reintrodus votul censitar. Acest scrutin marchează, pe de altă parte, pătrunderea primei femei în legislativul național român, prin alegerea ca senator a Mariei Pop, la Craiova.

Vot p pol 1919-1939 ok

Figura 25

 

Reforma care trebuia să unifice și în plan administrativ statul român interbelic (1925) avea rolul și de a mai pondera diferențele între unele județe basarabene și comitate bănățene foarte mari și minusculele districte bucovinene. Astfel, România interbelică era compusă din 71 de județe (la care s-a adăugat, din 1937, și Capitala, cu statut aparte). Datele din perioada 1919-1922, care se raportează la vechile diviziuni de dinaintea reformei administrative din 1925, au fost recalculate conform decupajului județean interbelic. La fel s-a procedat și cu datele alegerilor din 1939, unde, fiind vorba de voturi și mandate pentru o singură formațiune politică, recalcularea datelor raportate la ținuturile înființate în 1938 de Carol al II-lea s-a făcut mai ușor.

Ținând cont de acest context, se disting următoarele, în privința votului pentru diferitele formațiuni politice: P.N.L. a dominat autoritar viața politică interbelică, în special datorită votului, constant peste media națională, acordat acestei formațiuni politice de electoratul din Vechiul Regat (inclusiv al alegătorilor din Dobrogea întreagă)[3]. Concentrarea voturilor interbelice în Ardeal și Banat peste media națională pentru Partidul Național Român, devenit Partid Național Țărănesc, din 1926, prin fuziunea cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat, explică și de ce această formațiune politică a devenit a doua ca importanță în România interbelică[4], luând locul defunctului Partid Conservator de „concurent” al P.N.L., anterior anului 1918.

O situație aparte au avut-o Basarabia și Bucovina. Dacă în primii ani interbelici alegătorii au votat, cu precădere pentru Partidul Țărănesc Basarabean, respectiv pentru Partidul Democrat al Unirii, după fuziunea unei mari părți a acestora cu P.N.L., nu toți votanții din aceste provincii i-au preferat pe liberali. Electoratul basarabean s-a îndreptat, în parte, spre disidențe țărănești (conduse de C. Stere, N. Lupu sau Gr. Iunian), în vreme ce bucovinenii s-au orientat spre extrema dreaptă, poate și ca replică la votul minoritarilor pentru deputați ai Partidului Evreiesc. Tot unii electori aparținând minorităților au votat aici și pentru social-democrați (situație valabilă, în mai mică măsură, și pentru alegătorii basarabeni) și chiar pentru reprezentanți ai extremei stângi (1931)[5].

Perioada interbelică a adus, pe de altă parte, pentru prima dată, prezența în Parlamentul României, a unor deputați aparținând minorităților naționale. I-am menționat pe deputații evrei, însă, sporadic, au fost aleși în Parlament și deputați ucraineni, slovaci, bulgari. Mai frecvent au intrat în legislativul românesc interbelic deputații sași sau șvabi (adesea încheind carteluri electorale cu partidele românești) și, aproape continuu, cei maghiari. Nu acest fapt este, însă, primul de remarcat, ci consecvența cu care, începând cu perioada interbelică, electoratul majoritar maghiarofon din județele secuiești – Odorhei, Ciuc și Trei Scaune – și-a votat reprezentanții în Parlamentul românesc.

În puținul timp cât și-au trimis, prin vot, reprezentanții în legislativul de la București, alegătorii din județele Bichiș (doar în 1919) și Cenad (și în 1920) au desemnat reprezentanți ai P.N.R. sau/și minoritari slovaci.

Lucrurile se prezintă oarecum asemănător și în privința repartiției crono-spațiale a mandatelor, semn că, în linii mari, „prima electorală” nu a distorsionat votul popular. Astfel, se disting net două clase, care grupează două treimi din județele interbelice. O primă clasă se evidențiază în Vechiul Regat, cu reprezentare continuă peste medie a liberalilor. A doua grupează cea mai mare parte a județelor intracarpatice (dar și județul Tulcea), unde, în general, P.N.R./P.N.Ț. a beneficiat și de mandate, nu doar de voturi peste medie.

Mandate p pol 1919-1939 ok

Figura 26

 

În privința repartiției crono-spațiale a mandatelor în Basarabia și Bucovina, se regăsesc, în general, aceleași trăsături prezentate în cadrul preferințelor votanților. De asemenea, se remarcă județele secuiești cu mandate atribuite, în general, reprezentanților Partidului Maghiar și județele temporar românești Bichiș și Cenad, cu mandate ale P.N.R. sau aparținând minorității slovace.

 

NOTE:

[1] La baza acestei părți, actualizate, a lucrării stă articolul Vote and Parliamentary Representation in Romania: a Geographic-Historical Approach, in the Context of the Regional and Local Development, publicat în Geographica Timisiensis, vol. 17, nr. 1-2, 2008, p. 265-280 (partea I) și vol. 18, nr. 1-2, 2009, p. 93-105 (partea a II-a).

[2] Formațiunea politică ce obținea cel puțin 40% din voturi primea, automat, jumătate din mandatele parlamentare și, apoi, celelalte mandate se împărțeau, proporțional între toate formațiunile ce depășeau pragul electoral (fixat la 2%).

[3] PNL a fost, de fapt, singurul partid interbelic care a reușit să ducă un mandat parlamentar de 4 ani până la final și încă de două ori: în 1922-1926 (prim-ministru: Ion I. C. Brătianu) și în 1933-1937 (prim-ministru: Gheorghe Tătărăscu).

[4] Partidul a luat ființă, în cadrul Imperiului austro-ungar, în 1869, fiind, așadar, chiar mai vechi decât P.N.L.. Situându-se, practic, în fruntea luptei românilor din Ardeal și Banat pentru drepturi naționale și politice, acest partid a continuat să ocupe un loc special în preferințele românilor de peste munți și în perioada interbelică și nu numai.

[5] Mandatele atribuite atunci candidaților Blocului Muncitorilor și Țăranilor (de orientare comunistă) au fost invalidate.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-6)* Marți, feb. 6 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016): partea a VI-a

3.2.5. Opțiunile politice exprimate la alegerile pentru Sfatul Țării (1917), Congresul General al Bucovinei și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1918)

Încheiem această perioadă cu câteva referințe legate de maniera în care, în anul 1918, regiunile aflate sub dominație străină au decis Unirea cu Țara. Fiecare dintre acestea a cunoscut măcar câteva luni (Basarabia) sau doar săptămâni (Bucovina, Transilvania, cu Banatul, Crișana, Sătmarul și Maramureșul) de evoluție politică autonomă sau/și independentă, anterioară deciziei de integrare în Vechiul Regat.

Vot p pol 1917-1918 ok

Figura 23

 

Deși am considerat că adunările legislative rezultate din votul cetățenilor acestor regiuni pot fi incluse, mai degrabă, în cadrul capitolului legat de alegerile locale, statutul lor de entități politice (vremelnic) independente, premergător Unirii, ne îndreptățește să ne referim, și aici, la acestea. În ceea ce privește distribuția spațială a preferințelor electorale, pe fondul preponderenței votului pentru formațiunile care au decis Unirea cu Țara – Partidul Național (Blocul) Moldovenesc – în Basarabia, Consiliul Național Român – în Bucovina și Partidul Național Român – în ținuturile de la vest de Carpați – se remarcă un suport electoral important pentru minorități în Bugeac, ori pentru social-democrați – în sudul și vestul Transilvaniei și în Banat.

Mandate p pol 1917-1918 ok

Figura 24

 

Foarte apropiată este și repartiția spațială a mandatelor. Astfel, în Basarabia, cu excepția județului Ismail, unde se evidențiază deputații bulgari, elementul precumpănitor în Sfatul Țării l-au constituit reprezentanții românilor, grupați în Blocul Moldovenesc (cu prezența activă a Partidului Țărănesc Basarabean, continuatorul, din vara anului 1918, al Partidului Național Moldovenesc), formațiuni urmate, la un nivel mai redus, de reprezentanți ai minorităților (germani, evrei, ucraineni, ruși, armeni). În Bucovina, elementul dominant al Congresului General s-a reunit în Consiliul Național român, dar și aici au intrat reprezentanți ai minorităților (germani, polonezi, ucraineni). În fine, desemnarea Marelui Sfat Național Român de către Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a evidențiat Partidul Național Român, dar, alături de această majoritate se remarcă și prezența deputaților social-democrați și a reprezentanților țărănimii[1]. De asemenea, la alegerile din Basarabia și din ținuturile de la vest de Carpați, au fost alese și primele femei-deputat (în Transilvania și Banat femeile au avut chiar drept de vot)[2].

 

NOTE:

[1] Datele publicate, care fac trimitere și la unitatea administrativă pe care o reprezenta fiecare deputat, ne-au permis să realocăm mandatele la nivelul județelor interbelice și nu la cel al unităților administrative existente în aceste provincii în anii 1917-1919.

[2] În Basarabia, în toamna anului 1917, prima femeie-deputat aleasă într-un legislativ românesc a fost Elena Alistar-Romanescu (din partea Blocului Moldovenesc), pentru județul Cetatea Albă, iar în Transilvania, în Marele Sfat Național a fost desemnată Eleonora Lemenyi-Rozvan, deputat social-democrat de Sibiu.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-5)* Luni, feb. 5 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016)[1]: partea a V-a

3.2.4. Subperioada Regatului României antebelice (1884-1918).

Aceasta se suprapune, în cea mai mare parte, peste domnia aceluiași Carol I, ca rege al României, adăugând la acest lung interval și ultimii 4 ani ai „României mici”, suprapuși peste primul Război Mondial și peste primii ani ai domniei lui Ferdinand, datorită păstrării aceluiași sistem electoral, bazat pe votul censitar în 3 colegii. În țară a continuat procesul de modernizare, în cadrul căruia, nu doar în plan politic, Dobrogea veche a făcut o notă aparte. Astfel, în plan electoral, alegătorii dobrogeni nu au votat decât din 1912[2], iar cei din Cadrilater – deloc, până după primul Război Mondial (deși sudul Dobrogei fusese atribuit României în 1913). De fapt, toate cele patru județe dobrogene nici nu au mai avut cum să voteze în 1918, pentru că, la acea dată, nu mai aparțineau, practic, României, fiind ocupate de Puterile Centrale. Deși votase deja Unirea cu Țara (martie 1918), Basarabia s-a abținut[3], la începutul verii aceluiași an, de la un vot care le-a dat net câștig de cauză conservatorilor, în condițiile în care alegătorii munteni și olteni s-au prezentat la urne printre baionetele austro-germane.

Modernizarea vieții românești a însemnat și creșterea numerică, modestă, încă, a proletariatului urban, care, și pe fondul acordării dreptului de vot știutorilor de carte, inclusiv din mediul rural, a permis începutul diversificării spectrului politic românesc, timid, spre finele veacului al XIX-lea (unul, doi deputați social-democrați sau democrați din formațiunea condusă de D. Dobrescu), dar tot mai clar, după 1910, când se produce și prima mare scindare a unuia dintre partidele mari: apariția Partidului Conservator-Democrat pare semnalul începutului decăderii Partidului Conservator, produsă după Marea Unire. Tot de acum, vreme de un sfert de veac, social-democrații își vor face, frecvent, apariția în Parlament, deși cu ponderi modeste. Apar, în același timp, și primele manifestări parlamentare naționalist-extremiste, ca un preambul al extremei drepte interbelice.

Pe acest fundal politico-istoric, se disting două clase: una cu o tendință de a vota ușor peste media națională pentru liberali, până în 1905, apoi – pentru conservatori și o a doua – cu un comportament oarecum opus. Din prima clasă fac parte, de această dată, multe județe din vestul Moldovei, dar și tradiționalul sud muntenesc (inclusiv Capitala) și județul Mehedinți, iar din a doua – rama moldovenească pruteană (inclusiv fosta capitală, Iași, prin tradiție conservatoare), nordul Munteniei și unele județe situate de-o parte și de alta a Oltului.

Vot p pol 1884-1918 ok

Figura 21

 

 

Se distinge și o a treia clasă, cu un vot acordat, oarecum în egală măsură, de-a lungul vremii, liberalilor și/sau conservatorilor (cele care, la fiecare scrutin, vor fi înclinat „balanța” votului ce a făcut ca P.N.L. și P.C. să-și împartă, aproape „frățește” anii de guvernare): vestul Munteniei, județul Dolj, județe din „axul” siretean moldovenesc (Botoșani, Roman, Tecuci).

Mandate p pol 1884-1918 ok

Figura 22

 

Aproape constant liberale s-au menținut Gorjul și Râmnicul Sărat, în vreme ce clasa formată de județele nord-dobrogene este dificil de încadrat undeva, datorită prezenței la vot la doar două scrutinuri (1912 și 1914). Prin votul din 1912 și pentru P.C.D., format din disidenți conservatori, favorabili reformelor liberale (împroprietărirea țăranilor și votul universal) și pentru P.N.L. (1914) se poate vorbi de o ușoară preferință spre liberali și aliații lor[4].

Sistemul de vot face, și de această dată, ca mandatele politice să reflecte, practic, aceeași distribuție crono-spațială, specifică și votului alegătorilor.

 

NOTE:

[1] La baza acestei părți, actualizate, a lucrării stă articolul Vote and Parliamentary Representation in Romania: a Geographic-Historical Approach, in the Context of the Regional and Local Development, publicat în Geographica Timisiensis, vol. 17, nr. 1-2, 2008, p. 265-280 (partea I) și vol. 18, nr. 1-2, 2009, p. 93-105 (partea a II-a).

[2] Totuși, prima prezență la urne, pentru alegerile legislative, s-a produs în anul 1876, când Dobrogea făcea parte, încă din Imperiul otoman. Aici au avut loc primele alegeri parlamentare, în urma reformei constituționale din 1876.

[3] Abținerea basarabenilor are mai multe cauze. Mai întâi, aceștia își desemnaseră un legislativ, Sfatul Țării, în toamna anului 1917, care funcționase ca parlament înainte de Unirea din 27 Martie/9 Aprilie și își asumase dreptul de a funcționa ca adunare regională. În al doilea rând, ținând cont de contextul politic intern și extern, basarabenii, care susținuseră votul universal, nu aveau cum să accepte reîntoarcerea (și sub regim românesc) la votul censitar, aplicat și la est de Prut de administrația țaristă înainte de primul Război Mondial. În plus, în mai bine de jumătate din județele Vechiului Regat, alegerile din 1918 s-au desfășurat în condiții de ocupație austro-germană. Probabil și acest context i-a determinat pe membrii Sfatului Țării să formuleze Unirea cu condiții. Dealtfel, revenirea României în tabăra Antantei (octombrie 1918) și, mai ales, declarațiile de Unire necondiționată ale bucovinenilor și ardelenilor i-au determinat pe fruntașii basarabeni să renunțe la condiții, fiind convinși că în noua Românie întregită vor avea dreptul la reprezentare legislativă proporțională, realizată pe baza votului universal (aprobat deja, în 1917, de Parlamentul de la Iași). Iar în ce privește abținerea basarabenilor de la a se implica în alegerile legislative românești de la jumătatea anului 1918, ea nu a fost completă, doi fruntași de la est de Prut candidând și fiind aleși pe listele conservatorilor: Ion Inculeț (fostul președinte al Republicii Democratice Moldovenești) a devenit deputat de Fălciu, iar Daniel Ciugureanu (fost premier al aceleiași republici basarabene) a devenit parlamentar de Iași.

[4] Ținând cont de faptul că în Monitorul Oficial înainte de 1912 nu se precizează apartenența politică a parlamentarilor, a fost necesar să stabilim acest lucru. Din această cauză, este posibil să se fi strecurat și unele erori, care nu afectează, însă, rezultatele pe ansamblu și concluziile derivate din acestea.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-4)* Duminică, feb. 4 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016)[1]: partea a IV-a

3.2.3. Subperioada de tranziție de la principatul autonom la Independență și proclamarea Regatului (noiembrie 1866-1883).

După votarea Constituției din 1866, care a consfințit același vot censitar, în 4 colegii, categoria social-profesională favorizată a rămas moșierimea, cu preferințe politice conservatoare, dar care era concurată, din ce în ce mai mult, de o burghezie în ascensiune, adeptă a ideilor liberale. De fapt, spre finalul subperioadei, apar și primele partide politice parlamentare propriu-zise: Partidul Național-Liberal (1875) și Partidul Conservator (1880), ambele dominând autoritar viața politică românească antebelică. Deși, ca și subperioada următoare, aceasta se suprapune peste o parte a îndelungatei domnii a lui Carol I, am procedat la separarea a două subperioade, circumscrise acestei conduceri din mai multe motive.

Primii ani ai domniei au însemnat începuturile modernizării României, care a trecut de la principatul autonom, tributar, încă, Imperiului otoman, la Independență (1877), recunoscută internațional un an mai târziu, care, în același an, a primit Dobrogea veche (dar a fost nevoită să retrocedeze Rusiei țariste sudul Basarabiei) și s-a proclamat Regat în 1881. Finalul acestei prime părți a domniei lui Carol I este reprezentat de reforma constituțională din 1883, în urma căreia, în plan electoral, din 1884, din 4 colegii se trece la 3, sistemul de vot rămânând, însă, bazat pe votul censitar.

Vot p pol nov 1866-1883 ok

Figura 19

 

Ținând cont de aceste coordonate istorico-politico-electorale, votul a reflectat preferința pentru cele două mari curente politice: liberal și conservator. Ceea ce, timid, începuse să se schițeze în subperioada anterioară, prinde acum contur cu claritate: vestul și sudul Munteniei, vestul Olteniei, dar și sudul Moldovei s-au orientat, cu precădere, spre votul pentru liberali, în vreme ce restul județelor a preferat, la vot, mai mult decât media, pe conservatori. Pe acest fond, se remarcă unele județe – puține la număr, totuși – care trec de la votul pro-conservatori, tinzând, din 1879, să transforme mai ales Oltenia și o mare parte a Munteniei în fief-uri ale liberalilor.[2] Este vorba despre județele Gorj, Vâlcea, Olt, Dâmbovița, Brăila, la care, timid, se alătură și două județe moldave: Neamț și Botoșani.

Mandate p pol nov 1866-1883 ok

Figura 20

 

Distribuția crono-spațială a mandatelor este, practic, identică, explicând și ea, din anii proclamării Independenței de stat a României, dominația de peste un deceniu a liberalilor la nivel parlamentar și guvernamental. Se conturează, de fapt, o Moldovă rămasă preponderent conservatoare și un spațiu munteano-oltean mai favorabil ideilor liberale.

 

NOTE:

[1] La baza acestei părți, actualizate, a lucrării stă articolul Vote and Parliamentary Representation in Romania: a Geographic-Historical Approach, in the Context of the Regional and Local Development, publicat în Geographica Timisiensis, vol. 17, nr. 1-2, 2008, p. 265-280 (partea I) și vol. 18, nr. 1-2, 2009, p. 93-105 (partea a II-a).

[2] Între 1876 și 1888 s-a consumat, de fapt, cea mai lungă perioadă de guvernare din istoria vieții parlamentare democratice românești, nu doar a unui singur partid (P.N.L.), ci chiar a aceluiași prim-ministru (I. C. Brătianu).

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-3)* Sâmbătă, feb. 3 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016)[1]: partea a III-a

3.2.2. Subperioada de tranziție de la Adunările ad-hoc la începutul domniei lui Carol I (1857-aprilie 1866).

Aceasta este o „subperioadă de tranziție” și datorită dificultății de a găsi o anumită continuitate a votului electoratului pentru una sau alta dintre orientări. De asemenea, consecință a Conferinței de Pace de la Paris (1856), care a luat în discuție și statutul Principatelor Române, în urma dorințelor celor două Adunări ad-hoc (1857) de Unire a celor două state românești, Adunările Elective, alese pe baza Convenției de la Paris (1858), au votat același domnitor, pe Alexandru Ioan Cuza, înfăptuind Unirea[2] (24 ianuarie/5 februarie 1859[3]).

AAH iul 1857 ok

Figura 16

 

Forțele antiunioniste externe (în principal, Austria, dar și Imperiul otoman) au încercat, folosindu-se de factorii interni (grupați în jurul caimacamului Vogoride) să impună, prin falsificarea alegerilor din iulie 1857, pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei, opinia că românii (sau măcar o parte a lor) nu voiesc Unirea. Neparticiparea la vot a unei mari părți a electoratului moldav, protestele (între care s-a înscris și demisia lui Alexandru Ioan Cuza din funcția de pârcălab de Covurlui) și demascarea falsurilor patronate de Vogoride au avut ca rezultat repetarea alegerilor, care au dus la o Adunare extrem de favorabilă Unirii. Documentele vremii evidențiază atât absenteismul masiv la vot în iulie 1857 și numele deputaților aleși, în bună măsură, prin fals și presiuni – realități prezentate în harta de mai sus –, cât și opțiunile electoratului și compoziția adunărilor alese, în ambele Principate, în septembrie 1857.

Vot p pol 1857-apr 1866 ok

Figura 17

 

Dubla alegere a lui Cuza nu a însemnat deloc o cooperare fără probleme între domnitor și legislativele din cele două țări-surori, ba chiar dimpotrivă. Ambele Adunări Elective au fost dizolvate o dată în 1860, cea munteană – și în anul următor, iar după contopirea lor într-un singur Parlament, în ianuarie 1862, a survenit „lovitura de stat” din mai 1864, când legislativul a fost din nou dizolvat. Dacă opțiunile electoratului țin cont de scrutinurile din 1860-1861 la un loc (s-au manifestat, în linii mari, aceleași opțiuni), reprezentarea crono-spațială a mandatelor evidențiază cei doi ani electorali independent unul de celălalt.

Mandate p pol sept 1857-apr 1866 ok

Figura 18

 

Odată cu unificarea administrativă a Principatelor Unite (ianuarie 1862), primul guvern unic al țării, condus de Barbu Catargiu, a decis desființarea Comisiei Centrale de la Focșani (14 februarie) și a ministerelor din Moldova, în locul acestora, ca măsură tranzitorie, fiind create directoratele. Întreaga domnie a lui Cuza, ca și cele câteva luni dintre actul abdicării sale și promulgarea Constituției din 1866 au stat, în planul legislației constituționale, sub semnul Convenției de la Paris[4] (adaptată, în 1864, de Cuza, prin acel „Statut Dezvoltător”). Tot în urma menționatei Conferințe de Pace, la teritoriul Principatelor (din 1862 – al României) se adaugă 3 județe din sudul Basarabiei, atribuite în 1856[5].

În privința preferințelor votanților se remarcă, totuși, conturarea unui areal preponderent liberal în jurul Bucureștilor și în sudul Moldovei, nordul acesteia, vestul Munteniei și o bună parte a Olteniei înclinând, timid, să-i prefere pe conservatori (această clasă deținând peste jumătate din numărul unităților administrative: 18 din 33). Există și câteva unități administrative – Bacău, Râmnicul Sărat, Muscel, Mehedinți – unde se constată o „alternanță” a votului liberali-conservatori.

În linii mari, reprezentarea parlamentară urmează preferințele alegătorilor, pe fondul oscilațiilor între cele două curente politice menționate, schițându-se, însă, o dominanță a mandatelor conservatoare. Diviziunile administrative cu preponderență peste medie a mandatelor liberale sunt doar Vaslui, Cahul, Covurlui – în vechiul Principat al Moldovei – Ialomița, Dâmbovița și Dolj în sudul nou-apărutului Principat al României unite. Se disting și câteva unități administrative cu alternanță a dominanței politice între liberali și conservatori, în linii mari, aceleași ca și la distribuția voturilor (se adaugă Putna). Mandatele atribuite înaltelor fețe bisericești mai sunt alocate în cele două Adunări până la înființarea Senatului, din 1864, locurile de parlamentar atribuite clerului fiind incluse în componența Corpului Ponderator (numit Senat, din 1866).

 

NOTE:

[1] La baza acestei părți, actualizate, a lucrării stă articolul Vote and Parliamentary Representation in Romania: a Geographic-Historical Approach, in the Context of the Regional and Local Development, publicat în Geographica Timisiensis, vol. 17, nr. 1-2, 2008, p. 265-280 (partea I) și vol. 18, nr. 1-2, 2009, p. 93-105 (partea a II-a).

[2] Datele se regăsesc în colecția Acte și documente relative la istoria renascerei României, în vol. V, București, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1890, p. 204-205, 326-327, 370-371, 612, 655, 674-687, 968-969 și în vol VI (1896), partea I, p. 1-30 și partea a II-a, p. 182-184 – pentru scrutinurile din anul 1857, respectiv, în vol VIII (1900), p. 49-85, 102-104 și 502-505 – pentru alegerile din decembrie 1858-ianuarie 1859.

[3] Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza la 5/17 ianuarie, iar cea a Țării Românești – la 24 ianuarie/5 februarie. Până la sfârșitul Primului Război Mondial, în Vechiul Regat a rămas în uz calendarul „pe stil vechi” (ca și în Basarabia, aflată sub ocupație rusă), în vreme ce în Bucovina și Transilvania se utiliza calendarul „pe stil nou”. Trecerea la calendarul „pe nou” s-a produs în primăvara anului 1919, când ziua de 1 aprilie a devenit 14 aprilie. Utilizarea a două calendare a dus și la o adevărată inconsecvență în privința sărbătoririi unor zile deosebite din viața românilor. Astfel, dacă Ziua Unirii Principatelor se serbează după calendarul „pe stil vechi” (la 24 ianuarie), Ziua Națională a țării – fixată la 1 Decembrie, după 1989 – amintește de proclamarea Unirii cu Țara a regiunilor de la vest de Carpați, consemnată după calendarul „pe stil nou”. Involuntar, se aplică „regula” de „a nu avea nici o regulă”. În aceste condiții, spre a avea, în cele din urmă, o regulă, fie se fixează ca zi de serbat Unirea Principatelor, cea de 5 februarie („pe stil nou”), fie se mută Ziua Națională pe 18 noiembrie (după calendarul din 1918, „pe stil vechi”). O altă „tradiție”, cel puțin curioasă, este cea a „serbării Zilei Unirii Principatelor” la Iași pe 24 ianuarie, în condițiile în care, în acea zi a anului 1859, cei care l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza au fost membrii Adunării Elective de la București.

[4] Rezultatele alegerilor pentru anii 1860 (ambele principate) și 1861 (doar Țara Românească) au fost publicate în Monitorul Oficialu a Moldovei, respectiv în Monitorulu Diaru Oficiale alu Țerei Romănesci. Din 1864, rezultatele scrutinurilor legislative antebelice și interbelice au fost publicate în Monitorul Oficial al noului stat unificat (numit Principatele Unite și, după proclamarea Independenței, România).

[5] Ținând cont de faptul că, ulterior (în perioada 1918-1940), teritoriul acestuia a fost alipit județului Ismail, am cumulat datele pentru județul Bolgrad cu cele pentru unitatea administrativă antemenționată.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-2)*. Joi, feb. 1 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016)[1]: partea a II-a

3.2. Perioada antebelică/modernă (1831-1918).

Acest interval s-a caracterizat prin dreptul la vot acordat unei mici părți a electoratului, preponderent pe bază de cens[2], scopul principal fiind, inițial, de control exercitat de boierime asupra vieții parlamentare, apoi, după 1880, de împărțire a puterii doar între conservatori și liberali, aceștia din urmă – exponenți ai burgheziei românești în ascensiune. Tocmai de aceea, majoritatea parlamentară, clar definită, s-a recrutat din partea acestor orientări politice[3].

 

3.2.1. Subperioada Regulamentului Organic.

Reformele realizate sub controlul generalului țarist Pavel Kiseleff, finalizate, în plan politico-legislativ prin promulgarea Regulamentului Organic (la 1 iulie 1831 – în Țara Românească și la 1 ianuarie 1832 – în Moldova), au prevăzut și înzestrarea Principatelor Dunărene cu instituții legislative alese.[4] Primele adunări legislative, care au purtat numele de Adunarea Obștească Extraordinară, desemnate în 1831, prin numire, au dezbătut și aprobat Regulamentul Organic. Odată încheiată activitatea acestor adunări, prin adoptarea Regulamentului Organic, până la Revoluția de la 1848, legislativele din Țara Românească și Moldova au fost desemnate numai pe cale electivă[5].

Mandate p pol 1831 ok

Figura 10

 

Din harta de mai sus, se observă faptul că unele diviziuni administrative nu au avut reprezentanți în aceste adunări[6]. La nivel județean, se remarcă o prezență peste medie a reprezentanților cu vederi liberale în nord-estul și sudul Moldovei, în partea centrală a Munteniei și în Dolj (aici intrând și cele două capitale, Iași și București), a boierilor cu vederi conservatoare în nordul, centrul și vestul Moldovei și în unele județe din vestul Munteniei, în vreme ce reprezentanții clerului (pe care nu i-am inclus în nici o orientare politică) se evidențiază peste media Principatelor Dunărene în câteva unități administrative din nord-vestul și estul Moldovei, precum și în unele județe dinspre Carpați din Oltenia și Muntenia. Per ansamblu, se remarcă o preponderență a orientării conservatoare, mai pronunțată în Moldova decât în Țara Românească. Facem precizarea, totuși, că, ținând cont de faptul că ne aflăm abia la începutul cristalizării orientărilor politice în spațiul românesc, această încadrare politică trebuie privită cu circumspecție.

Potrivit acestei legislații de tip constituțional, asemenea adunări extraordinare mai urmau să fie convocate doar în cazul desemnării domnitorului, dar această prevedere a fost aplicată o singură dată, în Țara Românească, la sfârșitul anului 1842, când această adunare, desemnată pe cale electivă, l-a ales pe Gheorghe Bibescu în calitate de domnitor al acestui principat.

AOE 1842 ok

Figura 11

 

Cele două Adunări Obștești, desemnate prin vot, începând cu 1831 în Țara Românească și cu 1832 – în Moldova, erau, în realitate, niște „parlamente boierești” (I. C. Filitti, 1915), alese, practic, de un mic număr de cetățeni care aveau drept de vot (câteva mii de alegători).[7] Datele statistice, publicate în Analele Parlamentare ale României, se raportează la ținuturi (în Moldova) și la județe (în Țara Românească).[8]

Vot p pol 1831-1847 ok

Figura 12

 

Distribuția spațială a voturilor pentru intervalul 1831-1847 arată, la nivelul celor mai multe unități administrative, o preferință, ușor peste medie, a electoratului pentru candidații de orientare liberală, în vreme ce, în cele două capitale, București și Iași, se remarcă o preponderență a votului pentru conservatori.[9]

Mandate p pol 1831-1852 ok

Figura 13

 

Din aceste adunări legislative au făcut parte și cei doi mitropoliți – care erau desemnați în funcția de președinte – și episcopii.[10] Neștiind cărei grupări îi aparțineau, i-am inclus pe acești reprezentanți ai clerului la rubrica „alții și independenți”.

Mandatele parlamentare din același interval au o distribuție crono-spațială practic identică.

În Țara Românească, după declanșarea, în iunie 1848, a Revoluției, noile autorități au adoptat și o legislație electorală progresistă, pe baza căreia urma să fie aleasă o Adunare Constituantă. Legislativul, numit Generala Adunanță, urma să cuprindă 250 de membri, cu o normă de reprezentare de un deputat la 10000 de locuitori[11].

AG 1848 ok

Figura 14

 

Electoratul era împărțit în alegători primari, care votau delegați cu drept de a alege un deputat și alegători direcți care își puteau desemna reprezentanții fără alți intermediari. Campania electorală a început în luna august, fiind aleși, de către alegătorii primari o parte a delegaților cu drept de desemnare a deputaților (de exemplu, la Giurgiu, în județul Vlașca[12]). Scrutinul trebuia să se desfășoare între 9 august (când ar fi avut loc alegerile primare) și 18 august (când se finaliza desemnarea deputaților), Constituanta urmând să se deschidă în 25 august[13]. Din cauza contextului extern (mai ales a intervenției Imperiului otoman și a celui țarist) alegerile nu s-au finalizat.

În Moldova, mișcarea revoluționară a fost reprimată încă de la început, domnitorul Mihail Sturdza arestându-i pe revoluționari a doua zi (martie 1848). Totuși, nici aici nu au lipsit preocupările vizând liberalizarea condițiilor de desemnare a Adunării, notând, în acest sens, un proiect elaborat în august 1848 de Mihail Kogălniceanu, care prevedea un legislativ cu 80 de deputați[14].

AAH 1849-1852 ok

Figura 15

 

Intervenția străină a dus, în cele din urmă, nu doar la suspendarea activității celor două Adunări, ci și la înlocuirea domnitorilor (Gheorghe Bibescu plecase încă din iunie 1848 din țară, Mihail Sturdza rămânând domn până în anul următor), precum și la modificarea regulilor prin care erau desemnate legislativele de la București și Iași. În aprilie 1849 a fost semnată Convenția de la Balta-Liman, între Imperiul țarist și cel otoman, în urma căreia domnul era cel care numea pe reprezentații în Adunările (Divanurile) ad-hoc. Regulamentele Organice rămâneau în vigoare, cu unele modificări. Divanurile ad-hoc au fost convocate în anii 1850-1852, fiind constituite din 22 de membri – cel de la București – respectiv 19 (cel de la Iași), la care, în cazul în care se dezbăteau probleme legate de viața religioasă, participau și mitropoliții și episcopii[15]. Din câte se observă, din nou, precumpănea orientarea conservatoare.

Declanșarea Războiului Crimeei (1853), urmată de ocupația țaristă, apoi austriacă (1854-1856) și deschiderea Conferinței de pace de la Paris (1856) au dus la suspendarea Convenției de la Balta-Liman și, implicit, a activității legislative a Divanurilor ad-hoc.

 

NOTE:

[1] La baza acestei părți, actualizate, a lucrării stă articolul Vote and Parliamentary Representation in Romania: a Geographic-Historical Approach, in the Context of the Regional and Local Development, publicat în Geographica Timisiensis, vol. 17, nr. 1-2, 2008, p. 265-280 (partea I) și vol. 18, nr. 1-2, 2009, p. 93-105 (partea a II-a).

[2] Reforma constituțional-electorală din 1884 permitea să voteze și cetățenilor știutori de carte (acest lucru fiind echivalent cu censul), ceea ce a dus la extinderea corpului electoral al colegiului al treilea, atât în mediul rural, cât și în cel urban.

[3] În acest fragment am utilizat, în cadrul reprezentărilor cartografice legate de alegerile parlamentare, europarlamentare, prezidențiale și locale, următoarele prescurtări: soc-dem = social-democrați, lib = liberali, cons = conservatori, dem = democrați, săt = săteni, țăr = țărani, alții-indep = alții și independenți, alte part  = alte partide, BMȚ = Blocul Muncitorilor și Țăranilor, BPD = Blocul Partidelor Democrate, FDP = Frontul Democrației Populare, FUS = Frontul Unității Socialiste, FDUS = Frontul Democrației și Unității Socialiste, PCR = Partidul Comunist Român, PMR = Partidul Muncitoresc Român, FP = Frontul Plugarilor, PNP = Partidul Național Popular, PSM = Partidul Socialist al Muncii, PAS = Partidul Alianța Socialistă, PSDMR = Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, PSDR = Partidul Social Democrat Român, PM = Partidul Muncii, PS = Partidul Socialist, PȚM = Partidul Țăranilor și Muncitorilor, PDM = Partidul Democrat al Muncii, PSD = Partidul Social-Democrat, PSU = Partidul Socialist Unitar, PSDI = Partidul Social-Democrat Independent, FSN = Frontul Salvării Naționale, FDSN = Frontul Democrat al Salvării Naționale, PDSR = Partidul Democrației Sociale din România, USD = Uniunea Social-Democrată, PD = Partidul Democrat, PLS = Partidul Liber-Schimbist, PTLDR = Partidul Tineretului Liber Democrat din România, PRNR = Partidul Renașterii Naționale Române, PSocDR = Partidul Socialist Democrat din România, USL = Uniunea Social-Liberală, ACS = Alianța de Centru Stânga, UNPR = Uniunea Națională pentru Progresul României, PDAR = Partidul Democrat Agrar din România, PUR-SL = Partidul Umanist Român (Social-Liberal), PER = Partidul Ecologist Român, MER = Mișcarea Ecologistă din România, FER = Federația Ecologistă din România, E = Ecologiștii, PV = Partidul Verde, PVE  = Partidul Verde-Ecologist, PRODEMO = Partidul PRODEMO, PNL = Partidul Național Liberal, PNLdizid = Partidul Național Liberal-disidenți, BM = Blocul Moldovenesc, PȚB = Partidul Țărănesc Basarabean, CNR = Consiliul Național Român, PDU = Partidul Democrat al Unirii, PNL (B) = Partidul Național Liberal (Gh. Brătianu), PNL (T) = Partidul Național Liberal (Gh. Tătărăscu), UN = Uniunea Națională, UA = Uniunea Agrară, UL (B) = Uniunea Liberală (Brătianu), PNL (C) = Partidul Național Liberal (R. Câmpeanu), PLAT = Partidul Liberal-Aripa Tânără, PAC = Partidul Alianța Civică, PL ‘93 = Partidul Liberal ’93, PNL-CD = Partidul Național Liberal-Convenția Democrată, PAR = Partidul Alternativa României, ANL = Alianța Națională Liberală, ANLE = Alianța Națională Liberală Ecologistă, APR = Alianța pentru România, PLDR = Partidul Liberal Democrat Român, FD = Forța Democrată, PAP = Partidul Alianța Populară, URR = Uniunea pentru Reconstrucția României, AP = Acțiunea Populară, ADA PNL-PD = Alianța D.A. P.N.L.-P.D., PLD = Partidul Liberal-Democrat, PLR = Partidul Liberal Reformator, MD = Mircea Diaconu, ACD = Alianța de Centru-Dreapta, USR = Uniunea Salvați România, PC = Partidul Conservator, PC (Carp) = Partidul Conservator (P. P. Carp), PCD = Partidul Conservator-Democrat, PCP = Partidul Conservator Progresist, PCU = Partidul Conservator Unionist, PCN = Partidul Conservator Național, PNR = Partidul Național Român, PȚ (D) = Partida Țărănească (Dobrescu), PȚ = Partidul Țărănesc, PNȚ/BNȚ = Partidul Național Țărănesc/Blocul Național Țărănesc, PȚ (L) = Partidul Țărănesc (dr. N. Lupu), PȚD-LCC = Partidul Țărănesc Democrat-Liga contra cametei, PȚR = Partidul Țărănesc Radical, PȚD (L) = Partidul Țărănesc Democrat (dr. N. Lupu), PNȚ (Al) = Partidul Național Țărănesc (Anton Alexandrescu), PNȚCD = Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat, CDR = Convenția Democrată Română, CDR2000 = Convenția Democrată Română 2000, GDC = Grupul Democrat Creștin, PNDC = Partidul Național Democrat Creștin, UFD = Uniunea Forțelor de Dreapta, APCD = Alianța Populară Creștin-Democrată, LP = Liga Poporului, PP = Partidul Poporului, PPN = Partidul Poporului și Național, PDL = Partidul Democrat-Liberal, ARD = Alianța România Dreaptă, FC = Forța Civică, EB = Elena Băsescu, ACL = Alianța Creștin-Liberală, PMP = Partidul Mișcarea Populară, PND = Partidul Național Democrat, PN = Partidul Național, UDN = Uniunea Democrației Naționale, FDNS = Federația Democrației Național Sociale, LANC = Liga Apărării Național-Creștine, PNA = Partidul Național Agrar, PNC = Partidul Național-Creștin, GCZC = Gruparea Corneliu Zelea-Codreanu, PTPȚ = Partidul Totul pentru Țară, FRN = Frontul Renașterii Naționale, AUR = Alianța pentru Unitatea Românilor, PR = Partidul Republican, PUNR = Partidul Unității Naționale Române, PRM = Partidul România Mare, PNGCD = Partidul Noua Generație-Creștin Democrat, PP-DD = Partidul Poporului-Dan Diaconescu, L bas ord = Liga basarabeană a ordinii, Bl cet = Blocul cetățenesc, cet = cetățeni, alții (contra) = alții (voturi contra), contra = voturi contra, PMdR = Partidul Moldovenilor din România, ARJC = Alianța Românilor din județul Covasna, UNC = Uniunea Națională de Centru, PPR = Partidul Pensionarilor din România, PNA = Partidul Național al Automobiliștilor, PRN = Partidul Reconcilierii Naționale, PIN = Partidul Inițiativa Națională, PA = Pavel Abraham, PM = Partidul Maghiar (interbelic), UPM = Uniunea Populară Maghiară, UDMR = Uniunea Democrată Maghiară din România, ACPO = Alianța Civică pentru Odorhei, TL = Tökes László, PCM = Partidul Civic Maghiar, PPMT = Partidul Popular Maghiar din Transilvania, magh = maghiari, PG = Partidul German, FDGR = Forumul Democrat al Germanilor din România, germ = germani, sas+svab = sași și șvabi, Gr nat evr = Grupul național evreiesc, PE = Partidul Evreiesc, UER = Uniunea Evreilor din România, evr = evrei, PRR = Partida Romilor din România, PR-PE = Partida Romilor-Pro Europa, slovc = slovaci, ucr = ucraineni, rus = ruși, pol = polonezi, bulg = bulgari, gr  = greci, arm = armeni, minorit = minorități, 1946 of = date oficiale pentru 1946, 1946 inv = date din Învățăminte (informarea secretă a P.C.R.) pentru 1946, 1946 bun = date estimate, recalculate, pentru 1946. Toate datele cartografiate sunt în format procentual. Abrevierile formațiunilor politice se succed dinspre extrema stângă spre extrema dreaptă a spectrului politic și, în cadrul aceleiași familii politice, pe cât posibil, în ordine cronologică.

[4] Anterior, Sfatul (Divanul) Domnesc se baza pe numirea de către domnitor a membrilor acestuia, sau pe moștenirea locului de către respectivii boieri, pe cale ereditară.

[5] În Imperiul otoman este menționată o Adunare Consultativă, din care au făcut parte, timp de câteva luni, câte un deputat creștin, respectiv musulman pentru fiecare provincie a imperiului. Cum Principatele Dunărene se găseau sub suzeranitate otomană, dar și sub protectorat rusesc și nu există nici o mențiune documentară legată de participarea unor reprezentanți munteni sau/și moldoveni în această adunare legislativă, nu credem că spațiul românesc nord-dunărean a fost prezent în cadrul acestui pre-parlament.

[6] În cazul Țării Românești, nu au fost desemnați reprezentanți pentru județele Râmnicul Sărat, Brăila, Ialomița, Vlașca, Teleorman, Romanați și Mehedinți. În Moldova, deputații pentru ținuturi au fost desemnați ca reprezentând două asemenea diviziuni, motiv pentru care, în această reprezentare, am consemnat procentele rezultate pentru fiecare unitate administrativă.

[7] Pentru această perioadă ne-am bazat, în mare măsură, pe informațiile cuprinzătoare publicate în Analele Parlamentare. Menționăm și lucrarea publicată de I. C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul Organic. 1834-1848, Librăriile Socec & Comp. și C. Sfetea, București, 1915.

[8] Până în 1834 au existat în Moldova și ținuturile Herța (contopit cu Dorohoi), Hârlău (împărțit între Botoșani și Iași) și Cârligătura (partajat între Iași și Roman), în vreme ce, în Țara Românească, județul Secuieni (cu teritoriul atribuit vecinilor Prahova și Buzău) a dispărut în 1841. Datele referitoare la aceste unități administrative au fost realocate ținuturilor/județelor cu care au fost contopite. În ambele principate s-au păstrat mandatele alocate unităților administrative desființate, cel puțin până la Revoluția din 1848, fapt specificat în Regulamentul Organic, chiar de la elaborarea acestuia.

[9] Până după Unirea Principatelor este dificil să vorbim de conturarea unor orientări politice în sensul viitoarelor partide parlamentare, care se vor cristaliza în primii ani ai domniei lui Carol I. Țelul principal al majorității covârșitoare a decidenților politici din Țara Românească și Moldova a fost Unirea (aceștia fiind grupați în așa-numita „partidă națională”), crez îmbrățișat și de o însemnată parte a marii boierimi, dintre care se vor recruta reprezentanții viitorului curent conservator. Totuși, ținând cont de faptul că marea boierime își avea reședințele în cele două capitale și, considerând că aceasta avea viziuni mai conservatoare, am inclus pe reprezentanții ei la orientarea conservatoare. Atribuirea uneia sau alteia dintre orientările politice (liberală sau conservatoare) trebuie privită, însă, cu rezerve.

[10] Precizări referitoare la desemnarea înaltelor fețe bisericești se regăsesc la I. C. Filitti, op. cit., p. 42.

[11] Cristian Preda, op. cit., p. 60

[12] Idem, p. 61-62.

[13] Ibidem, p. 61.

[14] Ibidem, p. 65.

[15] Analele Parlamentare ale României, tom XVI, Imprimeria Națională, București, 1909, partea I, p. XXV, partea a doua, p. XXVII-XXX și tom XVII, 1914, partea I, p. XVII, partea a doua, p. XXV.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-1)*. Miercuri, ian. 31 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016)[1]: partea I

3.1. Introducere. Adunări legislative în spațiul românesc în antichitate și Evul Mediu

Conturarea unor structuri de tip legislativ s-a realizat încă din perioada premergătoare formării statului dac și din timpul consolidării Regatului dac. În perioada romană, spațiul inițial traco-dacic, în curs de romanizare, a depins de Senatul roman. După retragerea aureliană, vechile structuri specifice localnicilor au fost continuate de cele existente în vremea uniunilor de obști, a cnezatelor, ducatelor și/sau voievodatelor ce au premers întemeierea statelor feudale românești (secolele IX-XIII).

Primele structuri legislative par să fi apărut încă din vremea cristalizării uniunilor de triburi traco-geto-dace (secolele VI-I î. Hr.) – conduse de regișori (Ion Conea, 1947), care a precedat formarea Regatului dac condus de Burebista. Astfel, organizarea uniunilor de triburi ca democrații militare permitea războinicilor să se întrunească în Adunarea Poporului, care avea, între prerogative, și pe aceea a alegerii conducătorului uniunii de triburi. Treptat, și ca urmare a apariției diferențierilor sociale, rolul Adunării a slăbit, acesta fiind concurată de Sfatul Bătrânilor, organ aristocratic care, începând cu veacul al II-lea î. Hr. are rolul de a-l alege pe rege (ulterior, funcția regală devenind ereditară). Adunarea s-a menținut în timpul Regatului dac (devenind un Sfat regal[2]), regele având în subordinea sa consilieri regali, care erau dregători însărcinați de monarh cu diverse atribuții: supravegherea activităților agricole, comandanți de cetăți, trimiși diplomatici (C. Dariescu, 2008).

Sp traco-dacic sec V-II i Hr+ad legisl

Figura 1

 

Intrarea treptată a spațiului carpato-balcanic sub influența Imperiului roman a dus la dependența, din punct de vedere legislativ, a acestor ținuturi de Senatul imperial. Perioada mai îndelungată de apartenență a regiunilor balcano-dunărene la Imperiu explică pătrunderea unor originari din această zonă în legislativul roman: un Maximinus[3] (atestat în secolul al III-lea), originar din Tracia sau Moesia și Demetrius[4] (sfârșitul aceluiași secol-începutul celui de-al IV-lea), senator roman devenit martir creștin, sub numele de Sfântul Dimitrie[5].

Senatores provinciae ok

Figura 2

 

Senatores provinciae procentum ok

Figura 3

 

Menționăm, pentru perioada de după întemeierea statelor românești medievale extracarpatice, Sfatul domnesc, respectiv Dieta Transilvaniei (ca adunări de stări, specifice peste tot în Evul Mediu european), reprezentând, la început, toate categoriile social-profesionale, dar restrângându-se, treptat, la a fi apanajul doar al boierimii și al clerului ortodox (în statele românești extracarpatice), respectiv al nobilimii maghiare, al clerului catolic și protestant și al scaunelor săsești și secuiești (în Ardeal).

Aceste adunări nu erau desemnate, însă, pe cale electivă (exceptând „Sfatul bătrânilor”), existând, totuși, și unele situații când membrii stărilor au fost desemnați prin vot în secolul al XVIII-lea. Sfatul Domnesc a avut, între secolele XIV-XV, un număr de circa 10-15 membri în Țara Românească și 20-30 în Moldova[6], evoluând spre 18-20 în Țara Românească[7], respectiv 15 – în Moldova[8], în secolele XVI-XVII.

Parl Tarile Romane sec XIV ok

Figura 4

 

În același timp, în Transilvania, Dieta a avut un număr de aproximativ 45-50 de membri, cuprinzându-i, în general (din veacul al XIV-lea, exclusiv), pe reprezentanții păturilor superioare ale maghiarilor, sașilor și secuilor. Românii au fost excluși complet, după 1366 (deși, reprezentanții clerului ortodox român din Ardeal erau anunțați despre convocarea Adunării țării, nu există mențiuni documentare ale participării efective a acestora[9]). Și în Dietă, o parte a membrilor erau desemnați prin vot[10].

Parl Tarile Romane sec XV ok

Figura 5

 

Parl Tarile Romane sec XVI ok

Figura 6

 

Parl Tarile Romane sec XVII ok

Figura 7

 

Parl Tarile Romane sec XVIII ok

Figura 8

 

Parl Tarile Romane sec XIX ok

Figura 9

 

În timpul domniilor fanariote (cea mai mare parte a veacului al XVIII-lea și primii ani din secolul următor), numărul membrilor Divanului domnesc a ajuns, în anii 1806-1812, la 29 în Țara Românească și la 19 – în Moldova (Alexei Agachi, 2008). În Transilvania, devenită, din 1699, Mare Principat, în componența Imperiului habsburgic, Dieta și-a păstrat componența practic neschimbată, doar din punct de vedere numeric intervenind unele modificări (situații în care numărul de membri în Dietă a ajuns la 130-150)[11]. De asemenea, de această dată, printre membrii Dietei apar episcopii cultelor românești: ortodox și greco-catolic. Dintre dregătorii, unele au și reverberații onomastice, pătrunzând, ca nume de persoană, în repertoriul antroponimic românesc: Ban, Vornic, Logofăt, Vistier(nic), Spătar, Postelnic, Paharnic, Stolnic, Armaș, Portar, Pitar, Șetrar/Șătrar și altele. Asemenea antroponime au creat și rangurile Dietei ardelene, așa cum este, de pildă, Nemeș. O parte dintre aceste ranguri – ban, vornic, logofăt, spătar, paharnic, etc. – s-au menținut și în perioada Regulamentului Organic până în vremea Unirii Principatelor.

 

 

NOTE:

[1] La baza acestei părți, actualizate, a lucrării stă articolul Vote and Parliamentary Representation in Romania: a Geographic-Historical Approach, in the Context of the Regional and Local Development, publicat în Geographica Timisiensis, vol. 17, nr. 1-2, 2008, p. 265-280 (partea I) și vol. 18, nr. 1-2, 2009, p. 93-105 (partea a II-a).

[2] Istoria României. Transilvania, Editura „George Barițiu”, Cluj-Napoca, 1997, vol. I, p. 108.

[3] Dacă este Maximinus Thrax, originar din Tracia sau Moesia, perioada de participare la activitățile Senatului ar fi din prima parte a secolului al III-lea, iar dacă este Maximinus Daia, născut în Moesia Superior, va fi fost senator în ultima parte a aceluiași veac. Ambii au ajuns, ulterior demnității senatoriale, împărați romani.

[4] Născut la Salonic/Thessaloniki (Salona – în latină, Sărună – în dialectul aromân), Demetrius a fost martirizat pe când era încadrat în armata romană, în anul 306, în așezarea natală. Difuzia martiriului său explică importanța acordată, în lumea ortodoxă românească, greacă și slavă. Astfel, la români, Sancti Dies Demetrii (26 octombrie) a devenit Sâ(n)medru (la românii nord-dunăreni) și Sumedru (la aromâni, care numesc la fel întreaga lună octombrie, în calendarul popular). Pe de altă parte, la toți românii, sărbătoarea Sfântului Dumitru, ca și cea a Sfântului Gheorghe, au căpătat o deosebită însemnătate în calendarul păstoresc.

[5] După o documentare proprie, din cei 130 de senatori prezenți în legislativul roman, între secolul I î. Hr. și VI d. Hr. (circa 1,24% din totalul, estimat, al senatorilor pentru aceeași perioadă), 103, adică aproximativ 4 cincimi erau originari din Peninsula Italică, 14 (un pic peste o zecime) – din regiunile europene occidentale, doar 2 (1,5%) – din provincii africane, 8 (6,2%) – din ținuturi asiatice și 3 (circa 2%) – din regiunile balcanice.

[6] N Stoicescu, Sfatul domnesc și marii dregători din Țara Românească și Moldova – secolele XIV-XVII, Editura Academiei, București, 1968, p. 55.

[7] Op. cit., p. 57-58.

[8] Idem, p. 60.

[9] Trócsányi Zsolt, Az erdélyi fejedelemség korának országgyűlései (adalék az erdélyi rendiség történetéhez), p. 27, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1976, p. 27, ISBN 963-05-0843-5.

[10] Op. cit., p. 24.

[11] Anton E. Dörner, Power Structure, in Pop, Ioan-Aurel; Nägler, Thomas; Magyari, András. The History of Transylvania, Vol. II. (from 1541 to 1711), Romanian Academy, Center for Transylvanian Studies, Cluj, 2009, p. 154,. ISBN 978-973-7784-43-8.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Pagina următoare »