Despre (ne)reprezentativitatea „câștigătorilor” Miercuri, Iun 21 2017 

Azi s-a consumat o premieră: o formațiune (zisă) politică și-a dărâmat, prin moțiune de cenzură, propriul guvern. Acest „guvern” a fost învestit sub părinteasca „grijă” a șefului unui (așa-zis) partid politic din România. Acesta a decis, din motive de nimeni știute, să-și execute propriul executiv după nici jumătate de an de la învestire, printr-o moțiune de centură, pardon de cenzură, intitulată „România nu poate fi confiscată. Apărăm democrația și votul românilor”.

Trecem acum peste faptul că România a fost (cât pe-aci să fie) confiscată în perioada când a fost promulgată și a fost în vigoare OUG 13, adoptată „noaptea, ca hoții”!…  Am vorbit despre asta la momentul oportun și chiar și după… Dar, a doua parte a titlului moțiunii merită ceva atenție. Democrație, după https://dexonline.ro, înseamnă, citez:

DEMOCRAȚÍE, democrații, s. f. Formă de guvernare în care supremația aparține poporului – Din fr. démocratie.

Termenul pornește de la sensul primar: „puterea poporului”. Voi lega această „putere” a poporului de „votul românilor”.

Vot-mandate 1990-2016

Astfel, după datele oficiale legate de alegerile legislative din ultimii 27 de ani, actuala coaliție are cea mai modestă susținere populară, atât ca număr de alegători care i-a votat (coloana 5), cât și ca procent din totalul alegătorilor înscriși pe liste (coloana 12), după cum arată tabelul de mai sus! Deci, tovarăși, supuși ai vechilului și ai unui șef de minuscul grupuscul, despre ce „democrație”, despre ce „vot al românilor” vorbiți dumneavoastră? A, poate vreți să „vorbiți” despre „votul” cetățenilor români de etnie maghiară din UDMR, formațiune cu care ați „negociat” o adevărată „trădare de țară”… Rușine, jigodiilor!

185 de ani de la primele alegeri parlamentare în spațiul românesc Miercuri, Ian 18 2017 

În urma Tratatului de pace de la Adrianopol (1829), ce a pus capăt unui conflict ruso-otoman, în Principatele Române – puse, pe lângă suzeranitatea otomană, sub protectoratul Imperiului țarist, s-au desemnat Adunări Obștești Extraordinare (numite), la București și la Iași (1831). Acestea au lucrat la redactarea unor reglementări cu caracter constituțional, sub coordonarea lui Pavel Kiseleff, guvernator al Principatelor (1829-1834). Aceste reglementări au devenit cunoscute sub numele de Regulamentul Organic. În Țara Românească, Regulamentul Organic a fost adoptat la 1 iulie 1831, iar în Moldova – la 1 ianuarie 1832.

Nu este în intenția noastră să detaliem prevederile Regulamentului Organic, care a slujit ca reglementare constituțională până la Revoluția de la 1848-1849 și, în parte, a fost menținut până la declanșarea Războiului Crimeei (1853-1856). Totuși, ne vom mărgini să consemnăm o premieră, în viața politică parlamentară a Principatelor Dunărene: în iulie 1831 s-au desfășurat primele alegeri legislative în Țara Românească, în urma cărora au fost aleși, prin vot, 41 de deputați ai Adunării Obștești de la București, iar în ianuarie 1832, în același mod, au fost desemnați cei 35 de membri ai Adunării similare de la Iași. Precizăm că, dintre statele din spațiul carpato-balcanic, doar în Grecia mai avuseseră loc alegeri parlamentare (în 1829), scrutinul românesc din 1831-1832 situându-se puțin după primele alegeri legislative desfășurate în noul stat independent vest-european Belgia (unde primele alegeri parlamentare au avut loc în 1830). Mai notăm și faptul că, începând din acești ani, s-au desfășurat și primele scrutinuri locale (doar în mediul urban) pentru desemnarea consiliilor locale, în fiecare oraș, numite Sfat orășenesc.

În consecință, chiar dacă Parlamentul României nu se bucură azi de un nivel prea ridicat de încredere din partea cetățenilor, totuși, să reținem acest moment de debut al vieții politico-electorale moderne din spațiul românesc!

Unul – sau două – momente de aducere-aminte! Joi, Dec 22 2016 

În urmă cu 27 de ani, am scăpat de dictatura comunistă, întruchipată, timp de aproape o jumătate de veac, de „odiosul și sinistra”, mai exact, „cuplul” Nicolae și Elena Ceaușescu! Este un moment de pioasă aducere-aminte și de reculegere în memoria celor care au ieșit în stradă – la Chișinău, Iași, Timișoara, Arad, Lugoj, Oradea, Cluj, Brașov, Sibiu, Făgăraș, București și în multe alte localități ale spațiului românesc, în memorabilul an 1989 și dintre care o parte nu au mai revenit nicicând, trecând în lumea îngerilor… Ei au strigat „Vom muri și vom fi liberi” și au/am fost LIBERI!… Ce-au strigat tinerii de azi, pe 11 decembrie/ „Hai la club!”, „Hai la bere!”. „Stăm acasă că e urât afară!”, etc., șamd, șcl…

Nu judec pe nimeni! Este un proverb (printre multele altele) la români: „Fiecare doarme cum își așterne!” Se pare că ne-am „așternut” deja… Să le fie „de bine”… Ceilalți – căutați de emigrați!…

În altă ordine de idei, anul ce stă să se încheie (mai are mai puțin de 10 zile) este unul important, chiar dacă nu pare. S-au împlinit, în cursul lui, 185 de ani de la primele alegeri legislative în spațiul românesc! Este un prilej de aducere-aminte, cu respectul și considerația față de înaintașii care, în Țara Românească, în iulie 1831 și în Moldova, în ianuarie 1832, au desemnat, întâia dată, prin vot, membrii legislativelor de la București și Iași, PRIN VOT! Avem noi, românii, și antecedente mai vechi, dar nu este locul/momentul să vorbim despre aieste isprăvi, acum! Însă, dacă a fi, cu doar un an în urma primelor alegeri legislative din Belgia și doar în urma primului scrutin legislativ din spațiul carpato-balcanic (cel din Grecia, din 1829) înseamnă ceva în Europa, păi, haideți, doamnelor și domnilor, să ne lăudăm cu asta, că avem cu ce ne lăuda! Suntem, astfel, înaintea Imperiului austriac (austro-ungar, din 1867), a Imperiului otoman, a Imperiului țarist, a Germaniei, Italiei, a Serbiei, Muntenegrului, Bulgariei și a încă altor câteva state europene (și nu numai!), din acest punct de vedere!

Votați Maia Sandu! Vineri, Noi 11 2016 

Cu puțin timp înainte de al doilea tur al alegerilor prezidențiale, adresez cetățenilor cu drept de vot din cel de-al doilea stat românesc, de la est de Prut, îndemnul: VOTAȚI MAIA SANDU!  Dacă doriți să scăpați de umbra nefastă a Moscovei, de ocupantul rus, mergeți la vot și manifestați-vă opțiunea pentru MAIA SANDU!

Despre votul universal la români Luni, Oct 31 2016 

Această postare este prilejuită, pe de-o parte, de faptul că, în urmă cu câteva zile, am urmărit un film legat de mișcarea sufragetelor din Regatul Unit, pentru recunoașterea dreptului la vot pentru femei, intitulat Sufragette (la finalul filmului este trecută în revistă o listă cu mai multe țări unde a fost acordat acest drept, începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, unde România nu apare). Pe de altă parte, acest material are o oarecare legătură și cu situația actuală: ieri s-a desfășurat primul tur al primului scrutin prezidențial din mileniul al treilea, în care președintele Republicii Moldova este ales prin vot direct, de către cetățeni și nu indirect (de către legislativul de la Chișinău). Unul dintre candidații rămași în turul al II-lea, Maia Sandu, ea însăși femeie, a remarcat că mai mult de jumătate dintre alegătorii prezenți la vot sunt femei. De asemenea, dintre cei 9 candidați înscriși la primul tur, 5 aparțin „sexului frumos”. Mai facem precizarea că textul de mai jos a fost publicat, în anul 2013, în cuprinsul cursului de Geografie electorală, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Anii 1917-1918 au fost caracterizaţi de o puternică efervescenţă revoluţionară, manifestată mai ales în Europa, fapt ce a dus la prăbuşirea imperiilor multinaţionale (Imperiul ţarist – 1917), Imperiul austro-ungar, Imperiul german – 1918, Imperiul otoman – 1920). Astfel, ţinuturile româneşti aflate sub stăpânire străină s-au putut desprinde de imperiile sub dominaţia cărora se aflau şi să decidă Unirea cu Ţara, în anul 1918. Atât în Basarabia, cât şi în Bucovina şi la vest de Carpaţi, adunările care au decis Unirea au fost desemnate pe cale electivă, în Basarabia şi Bucovina fiind aleşi şi reprezentanţi ai minorităţilor, în Transilvania şi Banat – delegaţi ai mai multor formaţiuni politice (ca şi în Basarabia), Ardealul având în comun cu regiunea pruto-nistreană şi desemnarea în legislativul regional a unor femei deputat. Mai mult, electoratul ardelean şi bănăţean a inclus şi femeile printre alegători. Astfel, primele femei intrate în legislativ au fost Elena Alistar-Romanescu, deputat ales în Sfatul Țării de la Chișinău, în toamna anului 1917, din partea Blocului Moldovenesc, pentru județul Cetatea Albă. Un an mai târziu, pe 1 Decembrie, a fost ales, la Sibiu, Marele Sfat Național Român din Transilvania (un legislativ regional care a funcționat până în aprilie 1920). În acest organ legislativ transilvan, a fost aleasă și dr. Elena Lemenyi-Rozvan, din partea social-democraților ardeleni, ca deputat de Sibiu.

Deși a fost cerut cu insistență în Parlamentul României Mari, dreptul de vot pentru femei nu a fost legiferat, pentru Adunarea Deputaților și Senat, femeile primind drept de vot abia în 1938 (folosit, însă, doar de o parte dintre ele, la ultimele alegeri legislative interbelice, din vara anului 1939, însă într-un context politic dominat de dictatura regală), dar, din 1929, femeile cu știință de carte au avut drept de vot la alegerile locale (drept exercitat începând cu scrutinul din 1930).  Generalizarea dreptului la vot pentru toate femeile din România s-a realizat tot într-un context totalitar – de această dată – de extremă-stânga, s-a realizat după a doua conflagrație mondială, începând cu scrutinul legislativ din noiembrie 1946. Unul dintre puţinele câştiguri ale acestor alegeri a fost reprezentat de generalizarea votului universal pentru toţi alegătorii de peste 21 de ani (inclusiv pentru femei). În cursul perioadei totalitare, vârsta de la care s-a acordat dreptul la vot a coborât la 20 de ani (1948) şi apoi la 18 ani (1952), acest prag fiind menţinut şi după prăbuşirea regimului comunist.

Reforma administrativă și reprezentarea cetățenilor*. Joi, Noi 12 2015 

Realitățile societății românești de după 1989 arată, fără putință de tăgadă, faptul că România are nevoie de o reformă administrativă, care să răspundă atât tradițiilor istorico-geografice românești privind autoguvernarea și descentralizarea[1], cât și cerințelor Uniunii Europene, legate, în primul rând, de dezvoltarea regională[2]. În acest sens, propunerea noastră se referă la înființarea a 6 macroregiuni, împărțite în 18 regiuni, care, la rândul lor, ar avea în componență 77 de județe. Aceste unități țin seama, în general, atât de diviziunile administrative tradiționale, cât și de parametrii recomandați, pentru fiecare nivel administrativ, de Uniunea Europeană[3]. Propunerea, cuprinzând posibilele unități de nivel NUTS 1 (macroregiuni), NUTS 2 (regiuni) și NUTS 3 (județe) este ilustrată în reprezentarea cartografică de mai jos.

În ceea ce privește corelarea fiecărui nivel administrativ cu reprezentarea cetățenilor, avem în vedere următoarele aspecte:

– crearea a 6 constituenți (reprezentați de macroregiuni), la nivelul cărora vor fi aleși europarlamentarii;

– alegerea la nivel regional a senatorilor, de către consilierii regionali, județeni, ținutali și locali;

– crearea de circumscripții la nivel județean (câte una sau mai multe, în funcție de numărul de locuitori), în care vor fi aleși deputații;

– desemnarea prin vot a consilierilor regionali, județeni, ținutali și locali, aplicând principiul proporționalității degresive; la nivel județean și local se va opera o reducere drastică a numărului de consilieri, prin creșterea normei de reprezentare;

– alegerea, de către cetățeni, a președinților consiliilor regionale, județene, ținutale;

– desemnarea, prin votul consilierilor regionali a guvernatorilor, de către cei județeni a prefecților și de către cei ținutali a pretorilor[4];

Romania judete 2012 ok.ai

Astfel, prin aplicarea normei de reprezentare după care au fost aleși cei 33 de europarlamentari ce constituie delegația României în Parlamentul European, ar rezulta că numărul  de eurodeputați pentru fiecare macroregiune ar fi cuprins între 3 (pentru macroregiunile Dunărea de Jos și Oltenia) și 9 (în cazul macroregiunii Muntenia).

Desemnarea legislativului, ar urma căi diferite de alegere a senatorilor, respectiv a deputaților. În prezent, camerele beneficiază de maniere asemănătoare de desemnare a membrilor lor, diferind doar norma de reprezentare. În plus, în Camera Deputaților, se adaugă 18 deputați reprezentând minoritățile naționale, altele decât cea maghiară, acestea nereușind, prin vot direct, să aleagă un deputat.

Europarl-macroreg ok

Sen-reg ok

Elect tot-sen ok

Astfel, cei 72 de senatori rezultați la o normă de reprezentare de 300000 locuitori[5] pentru un membru al camerei superioare a legislativului ar urma să fie desemnați de către electori regionali, reprezentați de consilierii regionali, județeni, ținutali și locali[6].

În acest fel, numărul de senatori ales de fiecare regiune ar varia între 3 (în cazul regiunilor Dobrogea, Bărăgan, Jiul Inferior, Jiul Superior, Cluj, Mureș-Olt și Crișana) și 8 (pentru București-Ilfov).

Pe de altă parte, numărul de electori, la nivelul fiecărei regiuni, ar fi cuprins între 1522 consilieri în cazul regiunii Bărăgan și 4022 – pentru regiunea Buzău-Prahova. Numărul mediu de electori pentru fiecare regiune ar fi de 2256, revenind 588 de locuitori la un consilier elector (în acest caz, numărul de locuitori pentru un elector ar fi cuprins între 207 – în cazul regiunii București-Ilfov și 810 – pentru regiunea Jiul Superior). Alegerea de către consilierii regionali, județeni, ținutali și locali a senatorilor ar lega această cameră a legislativului de aceste unități administrative și ar întări prerogativele de legiferare ale Senatului, mai cu seamă în domeniul dezvoltării regionale și al racordării legislației românești în materie cu cea a Uniunii Europene.

În schimb, deputații ar urma să fie aleși tot la nivel județean. La nivelul fiecărei regiuni se pot fixa una sau mai multe circumscripții electorale, la nivelul cărora se va stabili numărul de membri ai Camerei Deputaților[7], în funcție de populație. Județele ar urma să fie împărțite în unul sau mai multe colegii electorale, în fiecare colegiu fiind ales câte un deputat. Numărul de deputați pentru un județ ar varia de la unul la 6 (Bucureștii ar avea 19 deputați). Norma de reprezentare ar urma să fie stabilită la 100000 locuitori pentru un deputat. Ar fi vorba, în consecință, de un total de 213 membri ai Camerei Deputaților, la care s-ar adăuga 18 membri ai minorităților naționale (altele decât cea maghiară). În total, ar rezulta un număr de 303 parlamentari[8].

Înființarea nivelului regional, inclusiv din punctul de vedere al reprezentării cetățenilor, ar duce la desemnarea unui total de 360 de consilieri regionali pentru cele 18 regiuni. Acești consilieri regionali ar urma să fie aleși de către cetățenii cu drept de vot, care ar desemna și președinții consiliilor regionale. Consilierii regionali, odată validați, ar urma să desemneze, prin vot, guvernatorii regiunilor, ca reprezentanți ai executivului la acest nivel. Dacă, până la acest nivel, norma de reprezentare pentru desemnarea europarlamentarilor, senatorilor și deputaților, era egală pentru toate unitățile administrative (macroregiuni, regiuni, județe), pentru alegerea consilierilor regionali, norma de reprezentare ar varia între 55000 – pentru regiunile cu populație mai redusă și 70000 locuitori (în cazul regiunii București-Ilfov), aplicându-se, astfel, principiul proporționalității degresive. Ar rezulta un număr de consilieri regionali cuprins între 18 – în cazul unităților cu un număr mai mic de locuitori – și 36.

Dep-jud ok

Cons-reg ok

Același principiu al proporționalității degresive s-ar aplica și în cazul alegerii consilierilor județeni. Astfel, județele cu un număr mic de locuitori ar beneficia de o normă de reprezentare de 7000 locuitori pentru un consilier județean, aceasta mergând până la 19000 locuitori pentru un ales județean în cazul județului Prahova și la 40000 – pentru alegerea Consiliului General al municipiului București.

Aplicarea acestor măsuri ar duce la alegerea unor consilii județene cuprinse între 10 membri – pentru județul Țara Moților și 33 reprezentanți – în cazul Prahovei, Consiliul General al Capitalei (echivalent consiliilor județene) urmând să numere 48 consilieri.

Cons-jud ok

Electoratul ar urma să aleagă, direct, și pe cei 76 președinți ai consiliilor județene, iar la București, pe președintele Consiliului General al Capitalei. Prefecții, care rămân reprezentanții Guvernului în teritoriu, ar urma să fie desemnați de către consilierii generali, în prima ședință ce urmează validării mandatelor lor.

Și președinții consiliilor ținutale ar urma să fie aleși prin votul direct al cetățenilor. Fiecare județ va fi împărțit în două până la 7 ținuturi, fiecare urmând să aibă câte un consiliu ținutal, ale căror prerogative s-ar axa, în principal, pe cooperarea intercomunală și pe domenii în care județele actuale sunt prea mari și prea departe spre a putea rezolva problemele apărute, iar comunitățile locale, luate individual, prea mici și prea neputincioase. La o normă de reprezentare de 5000 de locuitori pentru un consilier ținutal, ar rezulta, pe județe, un total de 15 până la 119 consilieri ținutali. Cele 274 de ținuturi ar totaliza 3954 consilieri ținutali.

În fruntea fiecărui consiliu ținutal se va afla un președinte al acestui consiliu, desemnat tot de cetățeni. În schimb, pretorul, care va fi reprezentantul executivului în teritoriu, va fi ales de către membrii consiliului ținutal, în prima ședință de după validarea acestuia.

Pres cons tin ok

La nivelul comunităților locale, numărul de unități administrative elementare (102 municipii, 214 orașe și 2864 comune) ar rămâne neschimbat, deoarece o modificare de o asemenea anvergură presupune o analiză serioasă, din prisma mai multor indicatori, făcută de către un colectiv de specialiști, nu prin decizii luate în pripă. Astfel, electoratul va continua să aleagă 3179 de primari de municipii, orașe și comune, un primar general și 6 primari de sector – ultimii 7, la nivelul Capitalei. Numărul de primari, pe județe, ar urma să fie cuprins între 7 (în județul Jiul Ardelean și în Capitală) și 75 – în județul Teleorman.

În schimb, chiar dacă și numărul consiliilor locale va rămâne același, numărul consilierilor locali ar urma să fie redus. Astfel, pentru comune și orașe, precum și pentru municipiile cu populație mai mică de 200000 locuitori, numărul de consilieri locali va fi redus cu 2 (ajungând să fie cuprins între 7 – pentru comunele cu mai puțin de 1000 locuitori – și 21 – pentru municipiile de peste 100000 locuitori). Orașele ce depășesc această populație, precum și sectoarele Capitalei, vor avea cu 4 consilieri locali mai puțin, în vreme ce numărul membrilor Consiliului General al Bucureștilor va fi cu 7 consilieri mai mic. Astfel, ar rezulta un număr de 34619 la nivelul întregii țări. Pe județe, valorile se înscriu între 105 consilieri (pentru județul Jiul Ardelean) și 845 (în cazul județului Dâmbovița).

Cons-tin ok

Prim-loc ok.

Situația actuală (2012) permite alegerea, la nivel național, într-o circumscripție națională unică, a 33 europarlamentari, precum și a 137 senatori și 334 deputați (aleși prin vot uninominal, în colegii delimitate în cadrul județelor și/sau al Capitalei), a președinților de consilii județene, a consilierilor județeni, a primarilor și a consilierilor locali. Prefecții sunt desemnați (numiți) de către Guvern. În aceste condiții, este vorba de un total de 46148 aleși în diverse funcții.

În schimb, propunerea noastră modifică, pe de-o parte, maniera de alegere de către cetățeni a europarlamentarilor (care, deocamdată, rămân tot 33, dar ar fi desemnați la nivelul celor 6 macroregiuni, în număr proporțional cu populația acestora), iar pe de alta – adaugă nivele noi (cel regional, cel ținutal – la care se aleg consilii regionale, respectiv ținutale) și desemnarea pe cale electivă, prin participarea directă la scrutin a cetățenilor cu drept de vot a președinților consiliilor regionale, a președinților consiliilor ținutale și, prin votul consilierilor de la nivelul respectiv, a reprezentanților Guvernului în teritoriu (guvernatorii regiunilor, prefecții de județe și pretorii de ținuturi). Cu toate acestea, toți acești reprezentanți ai cetățenilor, desemnați prin vot direct sau indirect, însumează 44852 aleși, cu 1296 mai puțini decât în situația actuală.

Cons-loc ok

*Acest material este un fragment din lucrarea intitulată Geografie electorală, publicată în 2013 la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. 

[1] Aceste tradiții se referă, în primul rând, la conservarea nivelelor județean și comunal al administrației românești. Termenul județ derivă din latinescul judicium, fiind conservat și de organizarea administrativă medievală a Sardiniei (organizată, în secolele XI-XV, în mai multe giudicati), în vreme ce comuna modernă (generalizată de reforma administrativă a lui Alexandru Ioan Cuza din 1864) are la bază obștea țărănească tradițională, existentă atât în societatea traco-geto-dacă, în cea traco-daco-romană, cât și în evoluția statelor românești medievale. Pe de altă parte, este necesară acordarea de prerogative nivelului regional, care are, în prezent, pentru regiunile de dezvoltare, mai mult elemente de „decor” și înființarea nivelului LAU 1, deoarece s-a dovedit că județele sunt prea mari și unitățile de nivel LAU 2 (municipiile, orașele și comunele) sunt prea mici pentru a rezolva, singure, multiplele probleme ale comunităților locale. Acest nivel, reprezentat în România, până în 1950, de plăși, ca subdiviziuni ale județelor, iar în perioada 1950-1968 – de raioane, ca unități componente ale regiunilor (de inspirație sovietică), poate fi suplinit de noi unități administrative, numite ținuturi.

[2] Acestea se află pe site-ul Oficiului de Statistică al Uniunii Europene (Eurostat) la adresa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/nuts_nomenclature/principles_characteristics.

[3] Reforma administrativă este cu atât mai necesară în perspectiva preconizatei transformări a Uniunii Europene în „Statele Unite ale Europei”, cărora statele îi vor ceda o parte din suveranitate, urmând a se dezvolta și prerogativele regiunilor și, prin descentralizare și aplicarea principiului subsidiarității, se urmărește consolidarea nivelului regional și a comunităților locale. Descentralizarea are vechi tradiții, datând în spațiul românesc din Evul Mediu. Astfel, entități politice cu autonomie regională/locală erau Bănia Craiovei față de domnia Țării Românești (în secolele XIV-XVIII) sau Țara de Jos față de domnia Moldovei (în aceeași perioadă). Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, vorbește, de asemenea, la începutul veacului al XVIII-lea, de autoguvernarea Țării Vrancei, a ocolului Câmpulungului Moldovenesc și a Tigheciului. La fel, dincolo de Carpați, voievodatul Transilvaniei a avut, din secolul al XIII-lea, un statut autonom față de Coroana maghiară, până la dispariția Regatului Ungariei, la mijlocul veacului al XVI-lea.

[4] Chiar dacă guvernatorii, prefecții și pretorii sunt reprezentanții Guvernului în teritoriu, ei răspund față de cetățeni, prin aleșii lor direcți, astfel încât considerăm mai potrivită desemnarea lor prin vot, decât numirea de către executiv. Se poate opta pentru o soluție de compromis: Guvernul desemnează prefectul din trei propuneri avansate de Consiliul Județean (ideea a mai fost aplicată, în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, care avea rolul de a desemna primarii comunelor urbane, la dintre propunerile avansate de acestea). Scrutinul este utilizat și la desemnarea conducătorilor comunităților autonome din Spania și a fost folosit, în bună măsură, la desemnarea conducătorilor provinciilor romane (care erau, în parte, numiți de către împărat, în parte – aleși de Senat). În plus, chiar experiența românească în domeniu vine în sprijinul acestei idei, în perioada interbelică primarul fiind ales de către consiliul local, dar având rol și de delegat al executivului în respectiva unitate administrativă.

[5] Toate calculele au fost făcute ținând cont, deocamdată, de rezultatele recensământului din 2002, având în vedere că, până la data elaborării acestui material nu au fost date publicității rezultatele definitive ale recensământului din 2011 (de fapt, și alocarea numărului de parlamentari pentru alegerile din 2012 s-a făcut tot pe baza recensământului de acum 10 ani).

[6] Această prevedere, care lega Senatul de unitățile administrative, a mai fost aplicată, în parte, atât în primii ani ai statului român (în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza), cât și în perioada interbelică. Astfel, Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, adoptat în iulie 1864, prevedea ca din cei 64 de membri ai Corpului Ponderator (Senatul), o parte să fie numiți de domn dintre consilierii județeni: „jumătate dintre membrii Consiliilor generale ale districtelor și anume câte unul de fiecare județ” (art. 7). În schimb, Legea electorală din 27 martie 1926 specifica, la art. 4, punctul b, că o parte dintre senatori urmau să fie desemnați „de un colegiu compus de membrii aleși ai consiliilor comunale urbane și rurale și ai consiliilor județene, câte unul de fiecare județ.”

[7] Acest sistem este aplicat la alegerile legislative din Italia, începând cu scrutinul din anul 2006.

[8] Păstrând aceste norme de reprezentare pentru Camera Deputaților și Senat, ar rezulta o scădere și mai mare, dacă s-ar lua în considerare, pentru calcule, datele recensământului din 2011.

Un text de citit și, mai ales, DE PUS ÎN PRACTICĂ! Duminică, Noi 8 2015 

În așteptarea momentului când aș fi găsit răgazul de a scrie/tehnoredacta despre schimbarea în mai bine a societății românești, am găsit materialul de mai jos: http://www.contributors.ro/administratie/de%C8%99teapta-te-romane-pe-tine/

Adaug, doar, că România se va schimba, cu adevărat, în mai bine, atunci când va exista coeziune între românii simpli (cei „fără funcții” diverse), care vor lucra, cu adevărat, în echipă (azi, nici măcar doi români nu fac echipă, deoarece unul se teme că celălalt „îi va trage țeapă”!) și când, dacă nu toți, măcar o mare parte a celor ce formăm „societatea românească”, ne vom face cât mai bine treaba, acolo, când și unde avem ceva de făcut!

LA MULȚI ANI! tuturor celor ce-și serbează ziua de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril!

O variantă (liberală) a proverbului „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!” Miercuri, Feb 11 2015 

Zilele trecute, PNL a dat în judecată guvernul pentru că nu a organizat alegeri parțiale (parlamentare și locale) pentru acele unități administrative în care au rămas vacante mai multe mandate de deputat/senator sau de consilier local/județean ori primar. Dar, cum și istoria „ține minte” proverbele românești (măcar pe unele), în acest caz, ar trebui să le reamintească cineva că la fel au procedat și niște „iluștri” înaintași ai lor.
Astfel, în urma alegerilor parlamentare din decembrie 1933, PNL a câștigat scrutinul, asigurându-și o guvernare de 4 ani, cabinetul fiind condus de Gheorghe Tătărăscu, ajuns șef al partidului în urma asasinării lui I. Gh. Duca. Să vedem ce fel de om era acesta.
Despre Tătărăscu se știe, din epocă, că era prototipul „yes-manului” în fața regelui Carol al II-lea. Un exemplu elocvent al obedienței lui Tătărăscu față de monarh este dat de felul, slugarnic, în care îi aducea la îndeplinire cerințele. Astfel, dacă regele cerea un lucru care se putea face, Tătărăscu răspundea „S-a făcut, Majestate!”. Doar pentru cele foarte greu de adus la îndeplinire avea expresia „Se face, Majestate!”. Pe lângă această obediență față de rege, Tătărăscu mai are și reputația de a fi fost printre marii „contorsioniști” politici ai epocii. Liberal, până la instaurarea dictaturii regale, a intrat apoi în „partidul unic” (Frontul Renașterii Naționale – creat și patronat de Carol al II-lea), având nefericita ocazie de a fi fost prim-ministru (din nou) în trista vară a anului 1940, când, în urma ultimatumurilor sovietice din 26-27 iunie, România a evacuat Basarabia și nordul Bucovinei, răpindu-i-se, cu forța armelor, și ținutul Herței. Regele l-a înlocuit, pe 3 iulie, în speranța (inutilă) că se va face plăcut Germaniei, România pierzând, în lunile următoare, nordul Transilvaniei (ocupat de Ungaria) și sudul Dobrogei (cedat Bulgariei).
După terminarea celei de-a doua conflagrații mondiale, Tătărăscu s-a aliat cu… comuniștii, fiind partener în coaliția numită Blocul Partidelor Democrate, în calitate de lider al fracțiunii PNL care era dispusă să coopereze cu sovieticii și cu „uneltele” lor. După câștigarea de către BPD a alegerilor (falsificate) din noiembrie 1946, Tătărăscu a ajuns în Guvernul Petru Groza, ca ministru de externe, semnând, în această calitate, Tratatul de Pace de la Paris cu Națiunile Unite (1947), tratat căruia își datorează România actualele sale granițe. Ulterior, comuniștii l-au exclus din guvern, împreună cu toți ceilalți vremelnici aliați liberali.
Dar… să ne întoarcem la guvernarea Tătărăscu din anii 1933-1937. În anul 1936, după câteva amânări, s-a luat decizia de a se desfășura alegerile locale (deja amânate doi ani, deoarece, în cazurile precedente, scrutinurile locale se desfășuraseră o dată la 4 ani, în 1926 și 1930)… Dar, pentru ca opoziția să nu se poată organiza, acestea au fost fragmentate, pe parcursul a circa un an și jumătate, din mai 1936, când, în câteva județe din sudul țării, s-au desfășurat alegerile pentru consiliile județene și până în octombrie 1937, când a avut loc același scrutin local, în diverse localități din Transilvania (între care și Clujul). Deci… un fel de „amânare a amânării”! Al cui partid era lider, domnul Guță Tătărăscu? Al PNL?… Păi, uite de ce nu e bine să faci așa ceva, că poți păți la fel!

P.S. Nu sunt „fan” al guvernării mitomano-plagiatoristice din ultimii aproape 3 ani! Dimpotrivă!

Un nou record românesc Vineri, Dec 26 2014 

Odată cu începutul mandatului lui Klaus Iohannis, România a stabilit un nou record: este pentru prima dată când țara noastră are 5 conducători ai statului (actuali și foști) în viață. În acest moment, în România, se află ultimul monarh al țării, Regele Mihai (conducător al țării în perioada 1927-1930 – sub regență și în intervalul 1940-1947) și toți șefii de stat ai țării din perioada postdecembristă: Ion Iliescu (conducător al țării în anii 1989-1996 și 2000-2004), Emil Constantinescu (1996-2000), Traian Băsescu (2004-2014) și Klaus Iohannis (care și-a început mandatul acum câteva zile).

Formațiuni și familii politice în România Marți, Dec 2 2014 

Prezentăm, pe scurt, în rândurile ce urmează, grupările politice, aparținând diverselor familii politice, care s-au succedat din momentul apariției partidelor politice în România până în zilele noastre.

Partidele de extremă stângă cuprind, în primul rând, Partidul Comunist (P.C.R., numit, de asemenea, P.M.R., în anii 1948-1965), Blocul Muncitorilor și Țăranilor (B.M.Ț.), activ în perioada interbelică, grupare controlată de P.C.R., dar și alte formațiuni, active câțiva ani după căderea regimului totalitar, dintre acestea Partidul Democrat al Muncii (P.D.M.) – 1990-1992 – și Partidul Socialist al Muncii (P.S.M.) – 1992-1996 – având și deputați aleși în Parlament[1]. Alte grupări, apărute în perioada dintre cele două războaie mondiale – precum Frontul Plugarilor (F.P.), condus de dr. Petru Groza – sau după 1945, ca Partidul Național Popular (P.N.P.) – în cadrul căruia, un membru important a fost scriitorul George Călinescu – au câștigat locuri în legislativ, ca aliate ale P.C.R., în cadrul B.P.D. (1946) sau al F.D.P. (1948). În timpul scrutinurilor din anii regimului totalitar, P.M.R./P.C.R. s-a înscris în alegeri în marele „front”, cuprinzând, alături de comuniști, organizații zise „de masă” ale cetățenilor: organizații ale femeilor, ale sindicatelor, ale țăranilor cooperatori sau chiar ale minorităților naționale (în special, ale maghiarilor și germanilor). Frontul și-a schimbat numele de mai multe ori: din 1948 până în 1965 s-a numit Frontul Democrației Populare (F.D.P.), apoi, până la alegerile din 1975 – Frontul Unității Socialiste (F.U.S.[2]), ulterior – Frontul Democrației și Unității Socialiste (F.D.U.S.).

Familia socialistă și social-democrată a apărut în 1893, prin fondarea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România (P.S.D.M.R.), dar mișcarea social-democrată este mult mai veche, primii deputați aleși fiind consemnați în 1888. După anul 1900, partidul s-a reorganizat, luându-și numele de Partidul Social-Democrat Român (P.S.D.R.). După primul Război Mondial și Marea Unire, mișcarea socialistă s-a reorganizat din nou: pe de-o parte, aripa sa radicală, mai mică, a aderat la mișcarea comunistă (1921), iar pe de alta – noul Partid Socialist s-a scindat în mai multe grupări având aceeași orientare politică. Cel mai important dintre acestea a fost Partidul Social-Democrat, care a reușit să pătrundă în Parlament, în urma alegerilor din anii 1931 și 1932. P.S.D. s-a aliat cu P.C.R. în timpul celui de-al doilea Război Mondial și a contribuit, alături de acesta, de Partidul Național Liberal și de Partidul Național Țărănesc la insurecția antifascistă din august 1944.

După război, P.S.D. a rămas de partea P.C.R., dar o importantă aripă, condusă de Constantin-Titel Petrescu, a fondat Partidul Social-Democrat Independent (P.S.D.I.). La alegerile din 1946, P.S.D. s-a înscris, la fel ca P.C.R., în cadrul Blocului Partidelor Democrate, care a câștigat scrutinul. P.S.D.I. nu a obținut mandate și a fost eliminat din viața politică, întocmai ca partidele zise „istorice”, P.N.L. și P.N.Ț.. În anul 1948, P.S.D. a fuzionat cu P.C.R., rezultând Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.), devenit, din 1965, P.C.R., până la căderea regimului comunist.

După 1989, Partidul Social-Democrat Român (P.S.D.R.) a reapărut. Dar, de această dată, cele mai importante forțe de centru-stânga din România postdecembristă au devenit cele două aripi ale Frontului Salvării Naționale (F.S.N.). Acest front a apărut în decembrie 1989, ca o coaliție populară, născută după prăbușirea regimului comunist. Dar, la începutul anului 1990, F.S.N. a devenit formațiune politică. Gruparea a candidat la alegerile din acest an, câștigând atât majoritatea mandatelor parlamentare, cât și președinția țării. În anul 1992, F.S.N. s-a scindat: aripa mai retrogradă a fondat Frontul Democrat al Salvării Naționale, devenită, în 1996, Partidul Democrației Sociale din România și, după anul 2000, prin fuziunea cu vechiul P.S.D.R., Partidul Social-Democrat. P.S.D. a rămas, pentru întreaga perioadă de după 1989, printre cele mai importante forțe politice românești.

Restul F.S.N. și-a schimbat numele în 1996 în Partidul Democrat (P.D.), când s-a înscris la alegeri sub numele de Uniunea Social-Democrată, înființată împreună cu P.S.D.R.. După 2004, când P.D. a câștigat atât alegerile legislative (în cadrul Alianței D.A., alături de P.N.L.), cât și funcția de șef al statului, prin conducătorul său, Traian Băsescu, formațiunea s-a deplasat spre centru-dreapta, intrând în cadrul mișcării politice a popularilor europeni (P.P.E.).

La rândul său, după 1989, P.S.D.R. a oscilat între o alianță cu forțele de centru-dreapta – făcând parte din Convenția Democrată, în anii 1992-1996 – și coaliții cu diverse aripi social-democrate: în anii 1996-1999 a format U.S.D., împreună cu P.D. și în 2000 – cu P.D.S.R., înființând (alături de Partidul Umanist Român) Polul Social-Democrat din România, sfârșind prin a fuziona cu P.D.S.R..

Celelalte formațiuni de orientare social-democrată fie sunt de prea mică importanță – de pildă, Partidul Socialist Unitar – care a obținut rezultate la alegerile locale din 1936, sau Partidul Socialismului Democratic Român, care a câștigat mandate parlamentare doar în 1990, fuzionând ulterior cu F.D.S.N. –, fie nu știu care le este apartenența politică. Putem cita aici cazul Partidului Umanist Român (Social-Liberal), care s-a aliat, înainte de anul 2000, cu P.U.N.R., partid naționalist, iar în 2000 și 2004 – cu P.D.S.R./P.S.D., și-a abandonat aliatul între scrutinuri, pentru a colabora, la guvernare, cu P.N.L., P.D. și U.D.M.R., dar a revenit, în 2008, alături de P.S.D., când, deși susținea că este un partid de orientare liberală, și-a schimbat numele în Partidul Conservator, prin această modificare manifestându-și intenția de a fi primit în Partidul Popular European. Această curiozitate a vieții politice românești – condusă până în 2007 de Dan Voiculescu, un vechi colaborator al poliției secrete comuniste (Securitatea) și patron al unui influent trust media[3] – a câștigat mandate întodeauna când a participat la alegeri în alianță cu P.D.S.R./P.S.D. (2000, 2004, 2008 și 2012). Când s-a înscris la scrutin singur – pentru alegerile europene (2007) – nu a reușit să obțină nici un mandat. La alegerile europene din 2009 și 2014, formațiunea a rămas în alianță cu P.S.D.. La începutul anului 2011 a fost creată Alianța de Centru-Dreapta (A.C.D.), o formațiune compusă din Partidul Național Liberal și Partidul Conservator. Această alianță a constituit, împreună cu P.S.D., Uniunea Social-Liberală, cu scopul participării împreună la scrutinurile viitoare. Atât A.C.D., cât și U.S.L. au fost dezavuate public de conducerea P.N.L. în ianuarie 2014.

Tot în cadrul acestei familii politice putem include și Uniunea Națională pentru Progresul României, apărută după alegerile prezidențiale din 2009, și formată din parlamentari social-democrați care au părăsit P.S.D., spre a forma, alături de P.D.L., U.D.M.R. și celelalte minorități o majoritate pro-președinte, care a dăinuit până la sfârșitul lui aprilie 2012. Deși nu a intrat la guvernare, alături de U.S.L., U.N.P.R. a anunțat că sprijină guvernul din Parlament, trădându-și, astfel, foștii aliați democrat-liberali. Ulterior, U.N.P.R. a format, alături de P.S.D., Alianța de Centru-Stânga (A.C.S.), în cadrul căreia a participat la alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012. După scrutin, conducătorii social-democrați au anunțat viitoarea fuziune a U.N.P.R. cu P.S.D., dar formațiunea și-a păstrat structurile intacte. Atât U.N.P.R., cât și P.C. au intrat într-un bloc electoral, numit Alianța P.S.D.-U.N.P.R.-P.C., constituit în vederea scrutinului prezidențial din noiembrie 2014.

O altă formațiune politică dificil de încadrat este Partidul Democrat Agrar din România (P.D.A.R.). Deși, prin denumire și doctrină, formațiunea ar intra în grupul partidelor țărăniste și agrariene, colaborarea cu F.D.S.N. ridică mari semne de întrebare și dificultăți în privința încadrării. Deși a fost foarte activ înainte de 1996, având grupuri parlamentare importante, a dispărut ulterior din viața politică românească.

Ecologiștii sunt reprezentați, din 1990, de mai multe forțe politice: Partidul Ecologist Român (P.E.R.), Mișcarea Ecologistă din România (M.E.R.), Federația Ecologistă din România (F.E.R.), Partidul Verde (P.V.), Partidul Verde Ecologist (P.V.E.) – ultima fiind o alianță electorală între P.E.R. și P.V., înscrisă la ultimele alegeri europene – etc. Primele trei grupări menționate au obținut mandate parlamentare doar în primii 10 ani de după 1989.

Liberalii sunt reprezentați, în primul rând, de Partidul Național Liberal (P.N.L.), care este cel mai vechi, în cadrul acestei familii politice. Rădăcinile partidului urcă până în prima parte a secolului al XIX-lea. Primele intenții de organizare ca partid datează in anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, dar înființarea partidului este mai târzie: anul 1875. Partidul a dominat viața politică românească de dinaintea primului Război Mondial și din perioada interbelică. Din această formațiune s-au separat, temporar și cu influență modestă, disidențe, atât înainte de prima conflagrație mondială, cât și în perioada interbelică, pentru care menționăm: liberalii disidenți (1919-1920), P.N.L. (condus de Gheorghe Brătianu), până în 1938[4], Uniunea Agrară. După 1945, o disidență condusă de fostul prim-ministru Gheorghe Tătărăscu s-a aliat cu B.P.D. (1946). Aceasta a participat, dar separat, și la alegerile parlamentare din 1948 (sub conducerea lui Petre Bejan), câștigând câteva mandate.

După Marea Unire din 1918, în primii ani postbelici, a fost marcat de unele disidențe[5]. Ulterior, P.N.L. a reușit să atragă unele partide regionale din  Bucovina – P.D.U., și, parțial, din Basarabia – P.Ț.B., (gruparea din jurul lui Ion Inculeț), o altă grupare, coordonată de Pantelimon Halippa contopindu-se cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat (P.Ț.), apoi cu P.N.R. din Transilvania, care a fuzionat, în 1926, cu P.Ț., formând P.N.Ț.. În general, P.N.L. a participat singur în alegeri, până în 1937, cu excepția scrutinului din 1931, când a intrat într-o coaliție, Uniunea Națională (U.N.), formată de liberali cu Partidul Naționalist, condus de Nicolae Iorga. Renașterea partidului s-a produs în 1989, dar acesta a cunoscut, din nou, în primii 10 ani postdecembriști, atât sciziuni și disidențe, cât și apariția unor forțe liberale concurente – P.N.L. (Câmpeanu), U.L. (Brătianu), P.L.A.T., P.N.L.-C.D., P.L. ’93, P.A.C.. De asemenea, în intervalul 1992-1996, partidul nu a intrat în Parlament. După anul 2000, formațiunea a primit o disidență desprinsă din P.D.S.R., Alianța pentru România (A.P.R.), dar, în 2006, o aripă, condusă de un fost președinte al partidului, Theodor Stolojan, a părăsit formațiunea, formând Partidul Liberal-Democrat (2007), pentru a fuziona, după alegerile europarlamentare, cu P.D., constituind P.D.L.. Totuși, chiar dacă a dispărut după 1948 și în ciuda convulsiilor prin care a trecut după 1989, P.N.L. rămâne, încă, una dintre forțele politice importante din România. După alegerile europarlamentare din mai 2014, partidul a anunțat, pe de-o parte, o viitoare fuziune cu P.D.L. (realizată, temporar, până la alegerile prezidențiale din noiembrie 2014, sub sigla Alianței Creștin-Liberale), iar pe de altă parte – schimbarea încadrării politice europene a formațiunii, care a trecut de la Alianța Liberalilor și Democraților Europeni la Partidul Popular European. Pe de altă parte, unii liberali disidenți, sub conducerea fostului prim-ministru Călin Popescu-Tăriceanu, nemulțumiți de direcția nouă a P.N.L., au anunțat înființarea unui Partid Liberal Reformator, rămas apropiat de P.S.D. În formațiunea europarlamentară liberală a decis să rămână, după alegerile europarlamentare din mai 2014 și deputatul independent Mircea Diaconu.

Partidele conservatoare, creștin-democrate și populare cuprind, în primul rând, cea mai veche formațiune de acest fel, Partidul Conservator (P.C.), ale cărui rădăcini sunt date de prezența boierilor din Țara Românească și Moldova în Adunările Obștești, în anii perioadei regulamentare, partid care s-a fondat la 1880. Dar, fiind o formațiune politică a marilor proprietari de moșii, partidului îi era sortit să dispară. O disidență, apărută în 1908, când s-a constituit Partidul Conservator-Democrat (P.C.D.) anunța începutul declinului. Anterior, până în 1907, o parte a conservatorilor se grupase (din 1891), într-o formațiune a junimiștilor (conduși de Titu Maiorescu) numită Partidul Constituțional.

Aplicarea reformei agrare și trecerea de la votul censitar la cel universal, după 1918, a slăbit baza sa economică și electorală, în același timp, conservatorii fiind și divizați în mai multe formațiuni (1919-1922). Astfel, după primul Război Mondial, Partidul Conservator s-a redenumit Partidul Conservator Progresist (P.C.P.), dispărut, în 1925, prin fuziunea cu Partidul Poporului. Nemulțumit de conducerea acestei formațiuni, Petre P. Carp a creat în 1918 o altă formațiune conservatoare, cu o existență efemeră.  Amintim, de asemenea, P.C.D., numit, din 1916 – în urma fuziunii cu formațiunea conservatoare a lui Nicolae Filipescu, Partidul Conservator Naționalist (P.C.N.), apoi, din 1918, Partidul Conservator Unionist (P.C.U.), iar, din 1919, Partidul Democrat (P.D.), mai apropiat, în primii ani, de P.N.L., dar care, în final, a fuzionat, în 1922, după decesul conducătorului său, Take Ionescu, cu Partidul Național Român.

Apariția câtorva deputați săteni în Parlament (1918), anunța, de asemenea, înființarea Partidului Țărănesc (P.Ț.), în 1918[6], condus de Ion Mihalache. P.Ț. s-a apropiat de Partidul Național Român[7] (P.N.R.), care îl avea ca lider pe Iuliu Maniu, fuziunea între cele două formațiuni producându-se în 1926, aceasta ducând la nașterea Partidului Național Țărănesc, devenit a doua forță politică în perioada interbelică. Dar, din cauza nemulțumirilor populației, acumulate în perioada când P.N.Ț. s-a aflat la guvernare (care s-a suprapus și peste criza economică interbelică), din partid s-au desprins mai multe grupări, începând din 1928, cu Partidul Țărănesc (condus de dr. N. Lupu), urmată de Partidul Țărănesc Democrat (P.Ț.D., condus de C. Stere) și de Partidul Țărănesc Radical (înființat de Gr. Iunian).

Disidenții au revenit în P.N.Ț. în preajma celui de-al doilea Război Mondial. Însă, după război, dr. N. Lupu a înființat, din nou, un Partid Țărănesc Democrat, fiind susținut de comuniști, interesați de slăbirea P.N.Ț., perceput drept cel mai puternic adversar al B.P.D.. De asemenea, o aripă a P.N.Ț., condusă de Anton Alexandrescu, a intrat în BPD, ca și disidența liberală, condusă de Gheorghe Tătărăscu. După alegerile, falsificate, din 1946, P.N.Ț. a fost eliminat din viața politică. După datele existente, accesibile după 1989, partidul a câștigat alegerile în realitate, dar statistica oficială a inversat, pur și simplu, rezultatele. P.N.Ț., aripa Anton Alexandrescu a fuzionat, înaintea alegerilor din 1948, cu Frontul Plugarilor, condus de prim-ministrul procomunist, dr. Petru Groza.

Între cele două războaie mondiale, o altă forță politică de orientare conservatoare a activat în România, în special în primul deceniu al perioadei: fondată în 1918, Liga Poporului, devenită, în 1920, Partidul Poporului[8], condusă de unul dintre eroii „Marelui Război”, mareșalul Alexandru Averescu, a câștigat alegerile din 1920 și 1926. În al doilea deceniu interbelic, această formațiune a dispărut din viața parlamentară, continuând să aibă unele rezultate la alegerile locale din 1930 și 1936 fiind desființată în anul 1938.

Renașterea P.N.Ț. s-a produs în ilegalitate, în anul 1987, când conducătorul partidului, Corneliu Coposu, a afiliat formațiunea la Internaționala creștin-democrată. Gruparea a luat numele de Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat. Reluarea activității legale s-a produs în decembrie 1989, după căderea regimului comunist, partidul participând și obținând mandate la primele alegeri din 1990. În fruntea unei alianțe de centru-dreapta, Convenția Democrată, înființată în 1992 – cuprinzând forțe politice foarte eterogene (social-democrați, ecologiști, liberali) – P.N.Ț.C.D. a câștigat alegerile din 1996. Însă, guvernarea slabă – în pofida unui început de creștere economică – și ridicarea pragului electoral la 5 % (în ciuda informațiilor furnizate de sondaje care anunțau scăderea puternică a ponderii Convenției) au făcut ca alianța C.D.R. 2000 (în care, alături de P.N.Ț.C.D., au intrat formațiuni politice cu o importanță redusă) să nu obțină nici un mandat parlamentar. P.N.Ț.C.D. a mai obținut, abia după 8 ani, un singur loc de deputat în Parlament, pe listele P.N.L.. În vederea alegerilor parlamentare din 2012, s-a constituit Alianța România Dreaptă (A.R.D.), formată din P.D.L., P.N.Ț.C.D. și Forța Civică (F.C.) – ultima formațiune de orientare creștin-democrată, fondată în 2004 sub numele de Partidul Creștin și redenumită Partidul Forța Civică în 2008. Alianța a obținut mai puțin de o cincime din voturi și madate parlamentare, câteva locuri fiind câștigate de formațiunile aliate ale P.D.L. De asemenea, o altă aripă a P.N.Ț.C.D. a intrat în U.S.L., obținând, din nou, mandate pe listele P.N.L. (de această dată, câte unul în Camera Deputaților, respectiv, în Senat).

Locul lăsat liber în această arie a orientărilor politice a fost ocupat, după 2004, de P.D., devenit P.D.L. (din 2007), fostă formațiune politică de orientare social-democrată. După alegerile europarlamentare din mai 2014, prin fuziunea P.D.L. cu P.N.L. s-a înființat Alianța Creștin-Liberală, în vederea alegerilor prezidențiale din noiembrie 2014. A doua zi după încheierea scrutinului, A.C.L. și-a încetat existența, locul său fiind preluat de noul P.N.L.. rezultat din fuziunea fostelor partide ale alianței, formațiune de orientare populară.

O altă formațiune politică de orientare creștin-democrată a fost Grupul Democrat-Creștin (G.D.C.), care a obținut câteva locuri în Parlament, în 1990. De asemenea, în această zonă a vieții politice românești de după 1989 se înscrie Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (U.D.M.R.), care a rămas, în anii 2000-2004, singura formațiune politică din România de orientare popular-conservatoare care a obținut locuri în Parlamentul român.

Extrema dreaptă a apărut la începutul secolului al XX-lea, prin Partidul Național Democrat (P.N.D.), care a intrat în Parlament înaintea primului Război Mondial, în 1911, obținând, continuu, mandate până după marea confruntare mondială (1922). Partidul a fost prezent în viața politică românească de după 1918 cu numele de Partidul Național (sau Partidul Naționalist). Locul său a fost luat, după anul 1922, de Liga Apărării Național Creștine (L.A.N.C.), foarte activă în Moldova, Bucovina și Basarabia (de fapt, cel mai cunoscut lider al partidului, A. C. Cuza, era profesor universitar la Iași). După fuziunea cu Partidul Național Agrar, formațiunea și-a schimbat numele în Partidul Național Creștin (1937).

O disidență a tinerilor s-a separat de L.A.N.C., constituind Gruparea Corneliu Zelea-Codreanu (G.C.Z.C.), nume sub care a obținut primele sale mandate parlamentare, în 1932. Însă, cel mai mare succes electoral l-a obținut în 1937, când formațiunea, purtând numele de Partidul Totul pentru Țară (P.T.P.Ț.), s-a situat pe poziția a treia după numărul de voturi și de mandate atribuite[9]. Gruparea, mai bine cunoscută sub numele de Garda de Fier sau de Mișcarea Legionară, a format guvernul, alături de generalul Ion Antonescu, din septembrie 1940 până în ianuarie 1941, când, după o rebeliune vizând înlăturarea lui Antonescu, a fost eliminată din viața politică.

La începutul anului 1935, fostul lider țărănist, Alexandru Vaida-Voevod a creat o nouă formațiune, Frontul Românesc, al cărei caracter extremist era dat de aplicarea așa-numitului „numerus valachicus” (respectarea proporției românilor la nivel național în toate instituțiile). Partidul nu a obținut mandate parlamentare, câștigând, însă, locuri în consiliile locale și județene la alegerile din 1936-1937 (în cartel cu P.N.L., aflat la guvernare). Formațiunea a servit ca bază pentru Frontul Renașterii Naționale, partidul unic creat de Carol al II-lea în 1938.

Înaintea ascensiunii Gărzii de Fier, singura formațiune de extremă dreaptă, între 1938 și 1940 a fost Frontul Renașterii Naționale, înființat de Regele Carol al II-lea, primul „partid unic” în România (pentru câteva luni, în 1940, a fost rebotezat în Partidul Națiunii). După al doilea Război Mondial, extrema dreaptă a dispărut din România (mulți foști membri ai Mișcării Legionare s-au înscris, după 1945, în P.C.R.).

După 1989, cele mai importante forțe politice de extremă dreapta sunt Partidul Unității Naționale Române (P.U.N.R.), foarte activ, în special în Transilvania, între 1990 și 2000, Partidul România Mare (P.R.M.), după 1992, rămas, pentru prima dată de la înființare, fără mandate parlamentare din 2008 și Partidul Noua Generație-Creștin Democrat (P.N.G.-C.D., condus de George Becali), un concurent, după anul 2000, al P.R.M., care a luat mulți alegători grupării conduse de Corneliu Vadim Tudor, dar fără a accede în Parlament. Totuși, intrarea țării în criza economică a favorizat revenirea extremei drepte, cu prilejul alegerilor europene din 2009, conducătorii ambelor formațiuni, candidați pe listele P.R.M., obținând două locuri în Parlamentul European. În cursul anului 2012, P.N.G.-C.D. a fuzionat cu P.N.L.. Alături de aceste formațiuni s-a dezvoltat Partidul Poporului-Dan Diaconescu (P.P.-D.D.), promotor al unui mesaj populist, demagogic, care a reușit, la alegerile locale din iunie 2012, să atragă o bună parte din electoratul P.R.M și al P.N.G.-C.D. și a obținut, de asemenea, mandate parlamentare la scrutinul legislativ din decembrie 2012.

În grupul altor formațiuni sunt cuprinși reprezentanții clerului ortodox (1832-1864), minoritățile (pentru anii 1919-1939 și după 1989), opțiunile contra regimului, în timpul perioadei totalitare (1952-1985), alte formațiuni politice mai mici, nereprezentate în legislativ și independenții. Minoritățile au fost reprezentate, în perioada interbelică, de către deputați de etnie maghiară, germană, evreiască, ucraineană, slovacă sau de formațiunile politice ale acestora – Partidul Maghiar, Partidul German și Partidul Evreiesc[10]. Pe listele electorale ale alegerilor legislative interbelice s-au regăsit, adesea, reprezentanți ai turcilor, tătarilor, bulgarilor, găgăuzilor, polonezilor, etc. Maghiarii și evreii au beneficiat de formațiuni politice și în anii 1946-1948, Uniunea Populară Maghiară și Uniunea Evreilor din România, aliate, însă cu B.P.D.. De asemenea, din 1948, apar și deputați de etnie germană. Listele de deputați în Marea Adunare Națională includ, pe lângă membri maghiari, germani, evrei și deputați ucraineni, ruși, sârbi, etc. După 1989, reprezentanții minorităților (altele decât cea maghiară) au obținut câte un loc de deputat în legislativ, chiar dacă numărul de voturi nu le asigura această prezență (mandatul le este asigurat, prin prevederile Constituției și cele ale Legii electorale). În ultimii ani și-au făcut apariția și alte formațiuni politice ale maghiarilor, Partidul Civic Maghiar (P.C.M.), fondat în 2008, care nu a participat decât la alegerile locale, obținând numeroase mandate de primar și de consilier local, mai cu seamă în estul Transilvaniei. Partidul a participat, de asemenea, la alegerile prezidențiale din noiembrie 2014, cu rezultate modeste. Alături de aceasta s-a înființat și Partidul Popular al Maghiarilor din Transilvania (P.P.M.T.), fondat în 2011.

O categorie aparte ar cuprinde formațiunile regionaliste, prezente în Parlamentul României mai ales în perioadele de tranziție ce au urmat, pe de-o parte, Unirii de la 1918 (1919-1926) și, pe de alta – căderii regimului totalitar (1990-2000). Aceste formațiuni s-au organizat, de fiecare dată, în Transilvania și în Moldova (în sens larg). Astfel, în perioada interbelică, în această categorie se includ formațiunile care au organizat actele de Unire ale respectivelor provincii cu țara: Partidul Țărănesc Basarabean (P.Ț.B., continuatorul, din august 1918, al Partidulului Național Moldovenesc, formațiunea fiind cunoscută și sub numele de „Blocul Moldovenesc”, în anii 1917-1918), Partidul Național Român din Transilvania (P.N.R.) și Partidul Democrat al Unirii din Bucovina (P.D.U.). O parte din prima formațiune menționată (P.Ț.B.) a fuzionat în 1923 cu P.N.L. (gruparea din jurul lui Ion Inculeț), iar restul (coordonat de Pantelimon Halippa) s-a unit (în 1921) cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat, care a fuzionat, în 1926, cu Partidul Național Român (P.N.R.), rezultând P.N.Ț[11]., în vreme ce organizațiile P.D.U. au fuzionat cu P.N.L., în 1923.

După anul 1989 s-au evidențiat în special P.U.N.R., foarte activ în Transilvania, mai ales în partea sa centrală, înainte de anul 2000. Din acest an partidul nu a mai obținut mandate parlamentare, fiind puternic concurat de P.R.M., dispărând, practic, din viața politică românească. Fără a fi obținut mandate parlamentare, menționăm, pentru estul țării, Partidul Moldovenilor, care a obținut, prin conducătorul său, Constantin Simirad, funcția de primar al Iașilor și o poziție dominantă în Consiliul Județean și în Consiliul Local (2000). Ulterior, și această formațiune a dispărut, prin fuziunea cu P.S.D. (2003). Tot în această familie politică (a regionaliștilor europeni) trebuie aminitit candidatul independent maghiar Tökes László, care a aderat, după ce a fost ales în Parlamentul European (2007-2009), la Gruparea Verzilor/Alianța Liberă Europeană[12].

Notă: Acest material reprezintă versiunea, actualizată, a textului apărut în cadrul lucrării Geografie electorală, publicată de Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2012

[1] În ultimii ani, acestă orientare politică a fost reprezentată de Partidul Alianța Socialistă. În iulie 2010, conducătorul acestuia, Constantin Rotaru, a decis schimbarea denumirii în Partidul Comunist Român, fapt aprobat de ultimul congres al formațiunii, dar decizia a fost respinsă de Tribunalul Municipiului București. Gruparea a obținut, de fiecare dată, rezultate extrem de modeste, atât la alegerile legislative, cât și la prezidențiale și europarlamentare, nereușind să câștige nici un mandat.

[2] Schimbarea numelui F.U.S. a fost impusă, de asemenea, deoarece abrevierea denumirii formațiunii a fost asociată de artiști – de exemplu, de Toma Caragiu – cu tradiționalul fus, în cadrul scenetelor umoristice ale vremii. Apariția unor asemenea scenete a fost posibilă datorită unei relative liberalizări a vieții culturale în anii ’70-’80. Această liberalizare ar putea fi reflectată și de ponderea extrem de modestă a voturilor contra regimului – câteva mii – la alegerile din anii 1961-1975.

[3] Acesta a fost, între timp, condamnat pentru corupție și încarcerat, în august 2014.

[4] Din Partidul Național Liberal s-a mai desprins o disidență, în 1931, pe fondul crizei economice interbelice. Este vorba despre Partidul Liberal-Democrat, condus de Ioan Th. Florescu. Acesta a avut un rol modest pe scena politică interbelică, fiind desființat la 30 martie 1938. Anterior, a mai existat un partid cu același nume, condus de Dumitru Brătianu, frate al lui Ion C. Brătianu. Prima formațiune politică având numele de Partidul Liberal-Democrat a ființat între 8 noiembrie 1885 și 24 martie 1890, ulterior fuzionând cu P.N.L..

[5] Asemenea disidențe au mai marcat partidul, tot pentru intervale scurte de timp, atât înainte de primul Război Mondial, cât și după 1944 sau după 1990. Dintre disidențele antebelice menționăm Partidul Liberalilor Sinceri (1880-1884), coordonat de Gheorghe Vernescu, Partidul Liberal Conservator (1884-1891) Partidul Democrat Radical, fondat în 1888 de Gheorghe Panu, ori disidența drapelistă, apărută în 1896 și condusă de Petre Sebeșanu Aurelian (grupată în jurul publicației Drapelul).

[6] O încercare de înființare a unui partid țărănesc s-a produs la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar fără succes. Astfel, între anii 1895 și 1899 s-a constituit „Partida Țărănească”, formațiune condusă de învățătorul Constantin Dobrescu-Argeș, care a obținut, sporadic, izolat, mandate în Adunarea Deputaților, în perioada 1884-1901 (în general sub numele de „democrați”, doar în județele Argeș și/sau Muscel). Formațiunea a dispărut și datorită lipsei de suport electoral în cadrul sistemului de vot censitar ale vremii. O altă inițiativă i-a aparținut lui Vasile M. Kogălniceanu, fiul lui Mihail Kogălniceanu, care a fondat un Partid Țărănesc în 1906, interzis în anul răscoalei țărănești (1907). Ulterior, stăruințele în acest sens ale lui Ion Mihalache, afirmate încă din 1913, când susținea constituirea unei Ligi Țărănești, s-au finalizat cu fondarea Partidului Țărănesc, în decembrie 1918.

[7] Formațiunea a fost înființată în 1869, fiind cea mai veche grupare politică din spațiul românesc.

[8] După alte opinii, Partidul Poporului ar fi fost, mai degrabă, un partid „de centru”, mai aproape de liberalism. L-am inclus, totuși, aici, deoarece acesta a primit unele „infuzii” conservatoare, așa cum este cea a Partidului Conservator Progresist, condusă, după primul Război Mondial, de Alexandru Marghiloman (până la dispariția sa, în 10 mai 1925). Câteva zile mai târziu (28 mai), această formațiune conservatoare a fuzionat cu Partidul Poporului.

[9] Formațiunea a reapărut, participând la alegerile locale din 2012, cu rezultate extrem de modeste.

[10] În Sfatul Țării de la Chișinău au fost aleși, în toamna anului 1917, și deputați reprezentându-i pe ruși, bulgari, armeni, polonezi și greci, iar în Congresul General al Bucovinei, ales în noiembrie 1918, au fost desemnați și reprezentanți ai polonezilor.

[11] *** (1994) – Istoria Partidului Național Țărănesc. Documente (1926-1947), Editura ARC 2000, București, 1994, p. 13-20, inclusiv notele infrapaginale.

[12] Înscrierea europarlamentarului maghiar în Alianța Liberă Europeană s-a datorat refuzului U.D.M.R. de a accepta intrarea acestuia, ca independent, în Partidul Popular European. Pentru a evita scindarea electoratului maghiar și posibila neîndeplinire a pragului electoral, U.D.M.R. a acceptat, la alegerile europene din 2009, ca Tökes László să reprezinte Uniunea, ca independent, acesta fiind trecut primul pe listă.

Pagina următoare »