Despre sursele de documentare pentru evidența demnitarilor din spațiul românesc Vineri, iul. 30 2021 

În realizarea acestei întreprinderi, extrem de migăloase și anevoioase, a fost necesar să apelăm la o mare diversitate de surse. Pentru antichitate, cele mai utile sunt inscripțiile, deși, cel puțin pentru partea finală a acesteia (cel puțin în ceea ce-i privește pe prelații creștini – episcopi, arhiepiscopi, mitropoliți, patriarhi), extrem de folositoare este și lucrarea lui Michel Le Quien (1740), Oriens christianus… Din Evul Mediu, dispunem de lucrări valoroase, adevărate repertorii atât ale demnitarilor din Dieta Transilvaniei – Trócsányi Zsolt (1980), Erdély központi kormányzata 1540-1690, Akadémiai Kiadó, Budapest , cât și ale celor din Sfatul Domnesc din principatele extracarpatice – N. Stoicescu (1971), Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova (secolele XIV-XVII), Editura Enciclopedică Română, București.

Începând din secolul al XIX-lea, din vremea Regulamentului Organic, listele cu parlamentari apar, de regulă, împreună cu statistica electorală legată de alegerile legislative. Pentru perioada de până la Unirea Principatelor, de un real folos sunt atât volumele din colecția Acte și documente relative la istoria renascerei României, vol. V-VII, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, apărută în anii 1890-1900, cât și cele din corpusul Analele Parlamentare ale României, tom I-XVII, Imprimeria Națională, București, publicat în intervalul 1890-1914. După Unirea din 1859, în Monitorul Oficial s-au publicat atât rezultatele alegerilor, cât și listele cu parlamentarii aleși, până la alegerile din 1939. Perioada comunistă s-a caracterizat, și din acest punct de vedere, prin precumpănirea Partidului (comunist) asupra statului, toate rezultatele electorale, de orice tip (dar și listele cu deputații aleși) fiind publicate nu în jurnalul oficial, ci în oficiosul de partid, Scînteia.

În fine, după 1989, datele se regăsesc pe site-urile Camerei Deputaților și Senatului. La fel stau lucrurile și în R. Moldova, unde informația poate fi accesată, fie pe site-ul Comisiei Electorale Centrale de la Chișinău, fie pe cel al Parlamentului.

Cu toate eforturile noastre, documentarea este (încă) incompletă. Acest lucru nu este valabil doar pentru epocile mai vechi (antichitate, epoca medievală), ci chiar și pentru ultimele două secole: nu am inclus, deocamdată și parlamentarii ce au ocupat locurile rămase libere – fie pentru că, din diferite motive, un parlamentar s-a retras, fie deoarece, în special înainte de 1945, un candidat putea câștiga două sau mai multe mandate, chiar și în județe diferite, și, după ce opta pentru unul, erau completate, de regulă, prin noi alegeri (parțiale), mandatele rămase disponibile. Acest lucru presupune o inventariere detaliată a surselor documentare – mai ales a Monitorului Oficial – lucru pentru care este nevoie de un imens „buget” de timp… Nu avem intenția de a renunța la acest demers, mai ales în condițiile în care, în alte țări – este drept, cu secole de democrație parlamentară (Regatul Unit, Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă, etc.) – există o asemenea evidență, care este deja în format electronic și se actualizează permanent.

Ajungem, însă, din nou, din păcate, la lipsa de interes a autorităților „statului” român, ilustrată, din „belșug”, nu doar prin absența oricărui răspuns la mesajele legate de Educație (transmise Președintelui țării și la ministerul de resort, chiar către doi miniștri!), ci chiar prin ignorarea propunerilor venite din partea subsemnatului, în 2011 și 2016, la aniversarea a 180, respectiv 185 de ani de viață politică parlamentară românească! Poate, demersul din acest an – când se sărbătoresc 190 de ani de la primele alegeri legislative (și locale) românești – să aibă (mai mult) efect!…

Au fost (și) etnici maghiari de 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia? Miercuri, iul. 28 2021 

După ce au anunțat – prin discursul ținut de Alexandru Vaida-Voevod, în Parlamentul de la Budapesta – că se separă de Ungaria, liderii români ardeleni – atât din Partidul Național Român (PNR), cât și din cel social-democrat, reuniți în Consiliul Național Român Central (CNRC), la Arad, au decis convocarea de alegeri, în a doua parte a lunii noiembrie, pentru Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care, la 1 Decembrie 1918, urma să decidă viitorul Ardealului, Banatului, Sătmarului, Maramureșului și părților ungurene (Crișana de mai târziu). Fiecare cerc electoral urma să aleagă, prin vot universal, direct și secret, cu participarea atât a bărbaților, cât și a femeilor cu drept de vot, câte 6 delegați, la aceștia adăugându-se reprezentanți ai învățământului (superior și preuniversitar), ai cultelor și ai diferitelor asociații și organizații. În total, urmau să ajungă la Alba Iulia 1228 de deputați. La 1 Decembrie, întruniți în localul Casinei din oraș (actualul Muzeu al Unirii), cei 1228 de membri ai Marii Adunări Naționale au proclamat, în unanimitate, Unirea cu România, în aplauzele și uralele celor peste 100 de mii de cetățeni veniți pentru acest moment sărbătoresc din toate colțurile ținuturilor de peste munți.

Zilele astea, alternativ, pe lângă multe alte activități, lucrez și la așezarea, în ordine alfabetică și cronologică a tuturor demnitarilor ce au fost membri în diferitele adunări legislative, în cei peste 3000 de ani de istorie a traco-dacilor romanizați, deveniți români. În (mega) fișierul cu aceste date există o foaie de lucru cu sortarea alfabetică a acestora. Am ajuns cu verificările la litera H, unde apare un cetățean numit Andrei Horvath. Acesta este unul dintre cei 1228 de delegați prezenți la Alba Iulia, ca unul dintre reprezentanții comitatului (pe atunci) Bihor, fiind consemnat ca membru al PNR. Toate bune și frumoase, numai că, un an mai târziu, la primele alegeri legislative din România Mare, acesta apare ca ales la Senat, dar ca… ungur!… Ulterior, a mai fost ales în legislativ, tot ca senator, în 1926, dar pe listele Partidului Poporului… De fiecare dată, a reprezentat același județ – Bihor.

Identitatea – probată atât prin nume și prenume, cât și prin reprezentarea aceleiași unități administrative (Bihorul) – pare să indice una și aceeași persoană. Ținând cont, apoi, atât de politica agresivă de maghiarizare dusă de Budapesta în Transilvania, până în 1918, este posibil ca, înainte de alegerile convocate de CNRC în noiembrie 1918, acest cetățean să fi avut o „tresărire” de românitate, candidând ca reprezentant al comitatului său, iar ulterior, la primele alegeri parlamentare interbelice să fi revenit la etnia declarată (poate, de nevoie) înainte de Unire… Oscilarea în a se declara „român” sau „ungur” putea fi dată și de incertitudinea legată de deciziile viitoare ale Conferinței de Pace de la Paris, care putea acorda (sau nu!) Bihorul României (l-a acordat, dar nu în întregime!)… Dacă, nu cumva, totuși, este o eroare de înregistrare în Monitorul Oficial din noiembrie 1919?!…

Așa încât, se nasc niște întrebări: 1. Este acest Andrei Horvath una și aceeași persoană, în 1918, 1919 și 1926? 2.Dacă da, putea fi, alternativ, „român” sau „ungur”? 3. Nu cumva, în consemnările oficiale din 1919 s-a strecurat o greșeală?

Să „trecem” în revistă contextul ultimului secol, cel puțin în regiunile de peste Carpați. În lucrarea lui Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru Întregirea României, este relatată bucuria cu care, la Paștele din 1919, cetățenii orădeni, majoritatea etnici maghiari, au primit Armata Română, care îi apăra, astfel, de bandele (parțial bolșevizate și dezorganizate) din „armata” maghiară… În 1940, după anunțarea Diktatului de la Viena, în zonele care urmau să fie ocupate de Ungaria, au avut loc proteste, la care au participat și etnici maghiari – de pildă, la Cluj. În perioada interbelică, mai ales la primele scrutine, mulți etnici maghiari au candidat și au fost aleși în Parlament, pe listele unor partide românești – mai ales în cadrul Partidului Poporului, condus de Alexandru Averescu (așa cum a făcut și Andrei Horvath, în 1926!)… Dacă despre perioada comunistă, după alianța cu PCR/PMR a Uniunii Populare Maghiare (Madosz), din 1946-1948, nu prea putem vorbi, deoarece, ulterior, toți candidații aleși în legislativ erau înscriși pe listele „frontului unic”, „indiferent de naționalitate”, din 1990 încoace, aceste colaborări româno-maghiare au reapărut. Astfel, Csibi Magor, etnic maghiar, a candidat și a fost ales în Parlamentul European, în noiembrie 2007, pe listele PNL, partid românesc și, mai mult, Furo Iuliu a fost ales, continuu, din 1992, până în 2008, pe listele PRM, formațiune extremistă, cu un puternic discurs anti-maghiar!… Așa că, bănuim noi, întocmai cum, înainte de 1918, au existat destui deputați etnici români aleși, în Transilvania, ca independenți, pe listele partidelor ungurești, este posibil ca, după Unire, să fi avut de-a face cu un fenomen invers. Acesta s-ar explica, în bună măsură, și prin îndelungata conviețuire interetnică și interconfesională, care a dus, la nivel local, nu doar la înțelegere, ci și la cooperare între cetățenii comunității, indiferent de apartenența etnică.

Toate aceste elemente, enumerate mai sus (și nu sunt toate!) ar pleda pentru această alternanță de apartenență etnică și politică a lui Andrei Horvath, în anii 1918-1926… Totuși, enigma și întrebările rămân, cel puțin până la o documentare, detaliată, la fața locului!…

Alte dileme politico-electorale… Joi, iul. 15 2021 

Pregătirea articolului pentru #IPSA2021 și prezentarea lui au prilejuit, (re)văzând seria de hărți ce acoperă ultimele mai bine de două secole, unele (noi) întrebări…. Deja, Angus Maddison și echipa sa de la Universitatea Gronningen, lucrează, de ani buni, cu datele legate de PIB pe locuitor (multe, recalculate, acele așa-numite „questimations”), pe decupajul politic al statelor actuale ale lumii. În analiza, comparativă, a Țării Oltului, din vremea doctoratului (1999-2005), am adus toate datele, pe toate perioadele, la nivelul decupajului comunal actual al zonei… La nivelul spațiului românesc, atât informațiile economice, sociale, politico-electorale, culturale, cât și cele onomastice, se vor reprezenta pe trei paliere: al comunelor actuale, agregate pe județele interbelice, acestea suprapunându-se, în mare măsură, pe limitele regiunilor istorico-geografice românești. La fel, de ani buni (mai bine de 10!) lucrez pe spațiul carpato-balcanic cu tot felul de date, preponderent onomastice, dar nu numai, pe nivelul regional actual (NUTS2, pentru statele membre ale UE și/sau echivalent, pentru cele din afara Uniunii). Toate aceste fonduri de hartă sunt pur convenționale și utilizarea lor este numai pentru comparabilitatea datelor/reprezentărilor cartografice la același decupaj administrativ pentru diferitele momente/perioade istorice.

În aceste condiții, dacă și unde va fi posibil, nu s-ar putea recalcula datele, pentru perioadele mai vechi, pe actualul decupaj administrativ regional european și nu după decupajul existent înainte de 1918 sau/și în perioada interbelică, ori în anii 1945-1990? Aceeași chestiune se poate realiza și în cazul diviziunilor subnaționale ale Indiei (plus Pakistan, Bangladesh, eventual și Myanmar), după 1918… La Japonia, Noua Zeelandă și Australia e și mai simplu: Primele două sunt state insulare și am decis, de la început, să folosesc, în primul caz, limitele regiunilor istorice japoneze (agregând, astfel, prefecturile, diferite de la o perioadă la alta, de la finalul secolului al XIX-lea, până azi, pe aproximativ aceleași diviziuni regionale), iar în al doilea – nivelul administrativ al celor două insule mari neozeelandeze și, separat, marile așezări urbane: capitala (Wellington), plus cele mai mari orașe de pe fiecare insulă (Auckland – în cea de nord, respectiv Christchurch – în cea de sud). Pe de altă parte, Australia are date, separate, pentru fiecare (viitor) stat al Uniunii și de dinainte de 1901 (anul fondării federației australiene), iar după aceea, limitele statelor federale au rămas aceleași (situația fiind similară, în mare, cu nivelul statelor federale pentru Statele Unite și/sau al provinciilor și teritoriilor Canadei).

În mare parte, chiar și în Europa s-ar putea rezolva această chestiune… Rusia țaristă n-a avut o viață electorală antebelică prea îndelungată, la fel și Imperiul otoman, iar, după 1917, în cazul Uniunii Sovietice, cum a existat un sigur câștigător până în 1989 – bolșevicii – chiar nu contează pe ce decupaj se agregă datele. Aceeași situație o întâlnim în cazul statelor central- și est-europene care, după 1945, au trecut (de nevoie, cu „ajutor” sovietic) la același regim comunist (aici, în plus, limitele naționale au rămas neschimbate, ca și în cazul fostelor republici sovietice postbelice). Singurele probleme mai mari le ridică unele state central- și sud-est-europene pentru perioadele antebelică (Imperiul habsburgic/austro-ungar, statele germane/Imperiul german, Serbia, Bulgaria, România, etc.) și interbelică (Germania, Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia și altele).

Mai este de cugetat la această chestiune… Totuși, chiar dacă recalcularea acestor date, pe cât posibil, după actualul decupaj subnațional/regional al statelor europene, va necesita un „buget” de timp destul de mare, efortul are, la final, cel puțin două avantaje: datele pot fi comparate la același nivel administrativ pentru toate intervalele de timp analizate și, mai mult, scap de alt efort, încă mai mare decât cel al recalculărilor: nu mai este necesară desenarea a câte unui fond de hartă a Europei pentru fiecare interval, de exemplu – cel antebelic – sigur, cu mai multe variante de fond cartografic, deoarece au tot fost modificări de frontiere, de pildă, după războaiele napoleoniene – 1815, după Pacea de la Adrianopol – 1829 și Revoluția belgiană – 1830, după Războiul Crimeei – 1853-56, Războiul franco-prusac din 1870, Războiul ruso-româno-turc din 1877-78 și altele…, La fel – și pentru cel interbelic (chiar dacă e scurt, circa două decenii), cu destule situații neclare, la cele două „capete” ale sale… Astfel, imediat după Primul Război Mondial, fie au apărut câteva state temporar independente – Ucraina, Armenia, Georgia, Azerbaidjan, reînglobate de Moscova în imperiul sovietic, fie nu erau delimitate unele frontiere: cele dintre Polonia, Germania și ex-Cehoslovacia, chiar și granițele românești spre vest, frontierele dintre Grecia și noul stat turc apărut pe ruinele Imperiului otoman, etc. La fel, ultimii ani interbelici au adus alte modificări de granițe: realipirea Saarului la Germania, apoi – ocuparea de către naziști a Austriei, anexarea regiunii sudete cehoslovace (1938) și apoi chiar a întregii Cehii (transformată în protectorat german la începutul anului 1939), cu apariția statului independent slovac, dar și el cu frontiere amputate de Ungaria, care a anexat și Transcarpatia, etc. Chiar și după 1945 au mai fost niște situații puțin diferite de cea actuală: situația landului Saar, în primii ani postbelici, cea a Berlinului, divizat până în 1990, sau cea a Triestului, împărțită, după câțiva ani, între Italia și fosta Iugoslavie…

Despre noile realități electorale est-prutene … și nu numai Marți, iul. 13 2021 

S-au publicat, încă de ieri, rezultatele preliminare, după numărarea tuturor voturilor de la secțiile de votare unde electoratul de la est de Prut și-a exprimat opțiunea, la alegerile parlamentare anticipate din 11 iulie. La aproape 30 de ani de la Proclamarea Independenței R. Moldova (27 August 1991), basarabenii și-au votat independența, atât față de Rusia, cât și față de conducerea idiot-mioapă de la București. Tenacitatea unei femei – cel mai de succes politician român al momentului – Maia Sandu, a făcut ca, după ce, în 2016, a fost, efectiv, furată, de oligarhii pro-ruși la prezidențialele de acum, să revină, în toamna anului trecut și să câștige, de o manieră debordantă! Apoi, în lunile care au urmat, atacând „la baionetă” a folosit un sistem electoral ce părea la fel de lipsit de șansa declanșării anticipatelor ca și la vest de Prut (unde, mutul de la Cotroceni s-a făcut că vrea anticipate, până a venit Covidul!), pentru a declanșa anticipatele. Le-a obținut și formațiunea care a susținut-o la prezidențiale – Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) – le-a câștigat, cu peste 50% din voturile valabil exprimate!

Un așa președinte i-ar trebui și României, unde, același mut, „pas cu pas”, îngroapă atât democrația românească, cât și ce a mai rămas bun, în general, în societatea de la noi!

Și, fiindcă este legat de evenimentele electorale, tocmai am ieșit din secțiunea „RC47.02 Nation States Challenging Globalization: Social Roots of Present Nationalism” a #IPSA2021, unde am prezentat comunicarea „The Chrono-Spatial Distribution of the Nationalist Parties at the World Level”. Această a 26-a ediție a Congresului Mondial de Științe Politice, care trebuia să aibă loc la Lisabona, anul trecut, s-a amânat pentru acest an și, până la urmă, se desfășoară online, în perioada 10-15 iulie.

Despre nașterea celor două democrații nord-americane: Statele Unite și Canada Duminică, iul. 4 2021 

Acest material se „suprapune” peste sărbătorile naționale ale celor două țări: azi se celebrează Ziua Independenței Statelor Unite, prin cei 245 de ani de la Declarația de Independență, adoptată la 4 Iulie 1776, în vreme ce, alaltăieri, Canada a sărbătorit actul de fondare a acestui stat, proclamat la 2 Iulie 1867.

În cazul Statelor Unite, părinții fondatori au imaginat un sistem politic bazat pe principiul checks and balances. Astfel, puterea legislativă este reprezentată de Congres, alcătuit din două camere: Camera Reprezentanților este a poporului, fiind aleasă de cetățenii cu drept de vot și având un număr de deputați proporțional cu populația fiecărui stat. Camera superioară, Senatul, reprezintă statele Uniunii americane, în mod egal (câte doi pentru fiecare stat). Președintele Senatului este și vice-președintele țării, asigurând, astfel, atât cunoașterea de către șeful statului a agendei legislativului, cât și continuitatea puterii în caz de imposibilitate, pentru președinte, de a-și îndeplini îndatoririle constituționale (vice-președintele preia puterea în asemenea situații). În plus, pentru ca președintele să nu „monopolizeze” puterea (beneficiind și de un legislativ dominat de propriul partid), alegerile pentru camera inferioară (Camera Reprezentanților) se desfășoară din doi în doi ani, astfel încât, la jumătatea mandatului prezidențial (care este de 4 ani), șeful executivului se poate trezi cu un legislativ mai degrabă potrivnic. Nu e un sistem perfect, dar a asigurat, de dinainte de 1790, o succesiune de guverne și legislaturi fără lovituri de stat, dictaturi (civile sau militare) și chiar… fără alegeri anticipate, cum se întâmplă, frecvent, chiar în democrații cu veche funcționalitate (cea britanică, de pildă).

Și Canada are părinți fondatori ai Confederației, apărute atât ca urmare a inițiativei puterii britanice, cât și a opiniilor exprimate de diverși lideri locali din British America de a reuni într-o singură entitate – numită Canada – numeroasele provincii nord-americane supuse Imperiului britanic. Ca urmare, trei colonii dintre acestea – Canada (împărțită în două Ontario și Quebec), Nova Scotia și New Brunswick – au semnat actul de naștere a noului dominion, devenit, ulterior, Canada independentă (care, ca și Statele Unite) s-a extins teritorial, mai ales spre Vest. Chiar dacă democrația canadiană a mai cunoscut „căderi” ale guvernelor, chiar crize politice – și două referendumuri asupra independenței Quebecului (eșuate) – sistemul politic canadian, departe de a fi, și el, perfect, s-a dovedit viabil, reușind să mențină în cadrele democrației parlamentare federale și tendințele (uneori centrifuge) ale francofonilor canadieni.

Să sperăm că, în fața unor extremisme tot mai evidente azi, ambele sisteme politice – care au asigurat atât stabilitate, cât și o dezvoltare economică deosebită – se vor dovedi capabile să asigure ambelor țări – și, în primul rând, cetățenilor onești, muncitori – liniște, stabilitate, democrație și prosperitate.

Atlas de geografie electorală românească (AGER) Luni, iun. 28 2021 

După aproape două decenii de activitate – pe două planuri – a sosit, poate, momentul ca, măcar la nivelul spațiului românesc, acestea să fie re-unite. De prin 2003 am început să fiu preocupat de distribuția (crono-)spațială a realităților electorale românești. Am extins, din 2006, aceste preocupări și la nivel internațional – în primul rând, la nivel european (din 2007, alegătorii români, inclusiv subsemnatul, au început să voteze ȘI pentru alegerile europarlamentare! – dar și la nivel mondial, atât în general, cât și, pentru anumite țări cu o democrație electorală avansată, atât ca nivel, cât și ca tradiție (Statele Unite, Canada, Australia, Japonia, etc.). Din alăturarea acestor planuri, a ieșit, în 2013, Geografia electorală.

Pe de altă parte, rămânând „ancorat” mai bine în spațiul românesc, de prin 2007-2008, „a prins contur” un Atlas electoral al spațiului românesc. Multe din hărțile de acolo au ajuns (și) în Geografia electorală, dar nu toate… În plus, succesiv, acest Atlas a tot fost „reconfigurat”, completat, revizuit, nefiind, însă, definitivat niciodată. Nici acum nu este!… De fapt, din păcate, până și Geografia electorală, publicată în 2013, se bazează pe versiunea dată cu aproape un an de zile mai devreme la editură și are cele mai „recente” date de prin 2009-2010… Și nu e vorba, în acest caz, de „lentoarea” procedurilor birocratice, ci, în primul rând, de caracterul „fluid”, în continuă schimbare, al realităților electorale, indiferent dacă ele sunt analizate la nivel național (românesc), continental (european) sau mondial…

Zilele trecute am purces la o altă reconfigurare, pe capitole, a Atlasului, care, de această dată, a fost, și el, redenumit: Atlas de geografie electorală românească (AGER), cu intenția de re-unire, măcar la nivelul spațiului românesc a preocupărilor evidențiate în Geografie electorală cu cele care au stat la baza acestui Atlas. Pe de altă parte, spre a nu mai munci de două ori (sau chiar de mai multe!), am trecut, într-un document word, o listă (de fapt, un început de listă!) cu hărțile făcute sau de făcut (ori, chiar – de re-făcut!), pe (noile) capitole… Cum și Geografia electorală urmează să fie actualizată (se lucrează la acest aspect!), cursul și Atlasul nu se suprapun, nu se „dublează”, ci vor fi cel mult complementare, în „completare”. Astfel, de pildă, Atlasul va putea prezenta, detaliat, prezența la vot a alegătorilor la fiecare tip de scrutin, dar și repartiția crono-spațială a acestei variabile (inclusă și în Geografia electorală), dar cursul va aborda și realități electorale extra-naționale – din Uniunea Europeană, din Europa, de pe alte continente și, în primul rând, la nivel mondial, pe țări (aspecte ce nu fac, deloc, obiectul Atlasului). În plus, Geografia electorală se adresează, în primul rând, unui segment interesat de domeniu – studenți, masteranzi, doctoranzi, cadre didactice, cercetători – în vreme ce Atlasul are un „public-țintă” eterogen, extrem de larg.

După Introducere, vor urma 16 capitole, în versiunea actuală. Doar „inventarierea” hărților din primele 4 capitole a „acoperit” 10 pagini și circa 200 din cele aproape 700 de slide-uri cu materiale electorale (cele mai multe – hărți, dar sunt și câteva grafice), în condițiile în care o parte din materialul cartografic abia urmează să fie realizat.

O simplă enumerare a capitolelor poate fi edificatoare: Repartiția crono-spațială a unor variabile electorale în spațiul carpato-balcanic în Antichitate și Evul Mediu; Repere geopolitice europene (1830-2020); Construcția teritoriului statal românesc și evoluția vieții politice; Repartiția crono-spațială a prezenței la vot a alegătorilor (1831-2020); Repartiția crono-spațială a opțiunilor politice ale alegătorilor la alegerile parlamentare din Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1990-2021); Repartiția crono-spațială a mandatelor legislative în spațiul carpato-balcanic (1200 î. Hr.-1500 d. Hr.), Țările Române (1500-1830), Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1990-2021); Alegerea Senatului în România (1859/1864-2020); Alegerile europarlamentare în România (2007-2019); Alegerea conducătorilor statului în spațiul carpato-balcanic (înainte de 1830) și în spațiul românesc (1842-2020); Vot și reprezentare politică la nivel regional și local în spațiul carpato-balcanic (înainte de 1830). Alegerile locale în Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1995-2021); Plebiscite și referendumuri (1864-2020); Reforma administrativă și reprezentarea cetățenilor; Distribuția crono-spațială a variabilelor electorale în spațiul românesc (1831-2020); Reprezentarea parlamentară a românilor în regiuni din apropierea statelor românești; Originea prim-miniștrilor și miniștrilor din statele românești (1831-2020); Particularități ale comportamentului electoral al alegătorilor în spațiul românesc (1831-2021).

Introducerea va include o scurtă prezentare a structurii Atlasului, urmată de metodologia de cercetare și de problemele întâmpinate (și soluționate) în efortul metodologic, precum și de definirea spațiului românesc. Nu vom lucra doar cu acesta, dar o mare parte din realitățile geografico-electorale analizate se vor referi la acest spațiu.

Primele capitole – Repartiția crono-spațială a unor variabile electorale în spațiul carpato-balcanic în Antichitate și Evul Mediu; Repere geopolitice europene (1830-2020); Construcția teritoriului statal românesc și evoluția vieții politice; – au în vedere, pe de-o parte „preistoria” electorală de dinaintea epocii moderne (deoarece specificul electoral românesc are „rădăcini” străvechi și multe dintre elementele sale moderne/actuale au la bază astfel de elemente vechi!), iar pe de alta – ideea că, mai ales pentru ultimele două veacuri, modernitatea românească și dezvoltarea edificiului politico-administrativ și electoral românesc s-a bazat pe intervenția, susținerea și acordul Europei.

Urmează cea mai consistentă parte a lucrării – Repartiția crono-spațială a prezenței la vot a alegătorilor (1831-2020); Repartiția crono-spațială a opțiunilor politice ale alegătorilor la alegerile parlamentare din Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1990-2021); Repartiția crono-spațială a mandatelor legislative în spațiul carpato-balcanic (1200 î. Hr.-1500 d. Hr.), Țările Române (1500-1830), Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1990-2021); Alegerea Senatului în România (1859/1864-2020); Alegerile europarlamentare în România (2007-2019); Alegerea conducătorilor statului în spațiul carpato-balcanic (înainte de 1830) și în spațiul românesc (1842-2020); Vot și reprezentare politică la nivel regional și local în spațiul carpato-balcanic (înainte de 1830). Alegerile locale în Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1995-2021); Plebiscite și referendumuri (1864-2020); Reforma administrativă și reprezentarea cetățenilor; Aceasta tratează diferitele variabile electorale – prezența la vot a alegătorilor, opțiunile politice ale acestora, dar și ale mandatelor (pe familii și/sau partide politice), atât la nivel legislativ (Adunarea/Camera Deputaților și precursorii acesteia, plus Senatul), cât și la nivel europarlamentar, al desemnării, prin vot, al conducătorilor statului, dar și al aleșilor locali, precum și al diferitelor inițiative cu caracter plebiscitar și referendar. Această parte se încheie cu un capitol care privește spre… viitor, legat de „corelarea” unei (viitoare) reforme administrative cu reprezentarea cetățenilor, la diferite nivele: de la alegerea europarlamentarilor, a deputaților și senatorilor, până la desemnarea, prin vot, a aleșilor regionali, județeni și locali.

Următoarea parte e puțin mai „scurtă”: Distribuția crono-spațială a variabilelor electorale în spațiul românesc (1831-2020); Reprezentarea parlamentară a românilor în regiuni din apropierea statelor românești; Originea prim-miniștrilor și miniștrilor din statele românești (1831-2020); Urmărim, aici, mai întâi, distribuția crono-spațială, pe cincinale electorale a unor variabile electorale – prezența la vot și/sau opțiunile pe familii politice ale alegătorilor – pentru întregul spațiu românesc la alegerile legislative, nu doar din statele românești, ci și din părțile de teritorii românești aflate în componența unor state vecine. Apoi, avem în vedere, reprezentarea parlamentară a românilor (considerați, acolo, minoritari) în țările din jurul spațiului românesc. Ca reflex al alegerilor (legislative), executivele românești (atât din Principatele Române/România, cât și din entitățile românești independente, efemer – în 1917-1918: Basarabia, Bucovina, Transilvania-Banat, ori după 1990 – R. Moldova, continuatoare, de fapt, a RASS Moldovenești, fondată peste Nistru, în 1924, și a RSS Moldovenești, apărute în 1940 în Basarabia) au avut o componență – ca origine geografică a demnitarilor prezenți acolo – care poate explica, măcar în parte, dezvoltarea – sau nu! – a diferitelor regiuni românești…

În încheiere – Particularități ale comportamentului electoral al alegătorilor în spațiul românesc (1831-2021) – urmărim să „devoalăm”, cu ajutorul analizei în componente principale – „profilul” alegătorilor pe regiuni și perioade istorice, prin corelațiile dintre variabilele electorale – prezența la vot a alegătorilor, opțiunile politice ale acestora (la toate tipurile de scrutin: legislative, europarlamentare, prezidențiale, locale) – și diferiți indicatori social-demografici, economici și culturali.

Atlasul va avea și câteva anexe (probabil, de format A0/A1, pliate): Scara timpului geografico-istoric, Scara timpului politico-electoral, Distribuția voturilor la toate tipurile de scrutine în intervalul 1831-2020 (%). Dacă Geografia electorală a beneficiat și de Rezumat în engleză, franceză și rusă, intenționez ca textul Atlasului să fie cvadrilingv: în română, engleză, franceză și rusă.

Deocamdată, însă, până la scris textul (în română!), e necesar să termin de făcut/re-făcut hărțile! 🙂 Pe urmă – mai vedem! 🙂

Poate că nu e o coincidență că prezentarea succintă a acestui Atlas de geografie electorală românească vine exact în ziua în care a început prăbușirea frontierelor României interbelice, la 28 iunie 1940…

Câteva cuvinte despre democrația electorală neo-zeelandeză Marți, iun. 8 2021 

Continuând introducerea în calculator a datelor electorale la nivel de țări și alte entități politice, am ajuns și la Noua Zeelandă. Țara de la Antipozi are vechime în acest domeniu: deși (încă) sub dominație britanică, neo-zeelandezii și-au ales reprezentanții în legislativ de aproape 170 de ani (din 1853). La puțin timp după, de prin anii 1860, au permis și autohtonilor maori să voteze, iar, din 1893, au devenit primii din lume care au acordat drept de vot femeilor. Culmea e că, și în Europa, prima națiune care a permis femeilor să voteze (în 1907) se afla (atunci) tot sub stăpânire străină: este vorba de Finlanda, la acea vreme, Mare Ducat în componența retrogradului Imperiu țarist… Pentru comparație, britanicii, canadienii și americanii au acordat drept de vot femeilor abia după Primul Război Mondial, Franța – abia după al doilea, iar Elveția – la multe decenii după același moment!…

Noua Zeelandă prezintă unele similitudini și cu peisajul electoral românesc… Astfel, după ce, în primele decenii, s-a desfășurat o competiție liberali-conservatori, de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea apar laburiștii (social-democrați)… În perioada interbelică (1935) apar primele voturi pentru comuniști (la noi au fost votați prima dată în 1931), care, deși în deceniile postbelice au avut mereu candidați, n-au reușit niciodată să obțină vreun mandat, dispărând după 1975, spre a mai (re)apărea, o singură dată, după 1990… Diferența este că, la noi, au avut mandate în 1931 (5 locuri), invalidate însă, la prima ședință a Adunării Deputaților, iar, după 1945, s-au impus, prin furt, șantaj și cu „sprijinul” Armatei Roșii, până în 1989… Mă rog, ulterior (mai exact, după 1996), n-au mai avut nici o însemnătate în peisajul electoral românesc…

Revenind la Noua Zeelandă, dacă în prima jumătate de veac (și chiar mai mult de atât) a fost evidentă competiția liberali-conservatori, ulterior liberalii au pierdut teren și a doua forță, în confruntarea cu formațiunea conservatoare au devenit, până azi, laburiștii. Astfel, peisajul electoral neo-zeelandez seamănă, foarte mult, cel puțin din acest punct de vedere, cu cel britanic. De fapt, prin specificul său, acesta are afinități și cu peisajul politico-electoral canadian, australian și, oarecum, cu cel american (există două partide mari, puternice, dar, spre deosebire de Statele Unite, și alte grupări reușesc să obțină voturi și mandate, oarecum similar cu ce se întâmplă în Australia și/sau Canada sau chiar în Regatul Unit). Probabil că, în fiecare din aceste cazuri – Canada, Australia, Noua Zeelandă – se „simte” foarte bine „amprenta” stăpânirii britanice.

Despre perseverență și tenacitate (și nu numai!) Joi, iun. 3 2021 

Am revenit, de câteva zile, la completarea bazei de date legate de alegerile legislative la nivel mondial, pe țări… Asta, nu doar pentru realizarea unui articol ce trebuie definitivat în scurtă vreme, spre a fi (și) prezentat (online) la o conferință internațională, ci și pentru că, în primul rând, crearea și completarea acestei baze de date se înscrie între preocupările personale… E și un „pariu” cu… ghinionul, deoarece, cu câțiva ani în urmă (vreo 6, cred), când a „crăpat” un laptop mai vechi (la Londra, tot la o conferință!), după ce l-am „recuperat”, am pierdut, totuși, unele fișiere, inclusiv o mai veche bază de date similară, pentru care inventariasem (aproape) jumătate din statele lumii (din câte îmi mai amintesc, terminasem de introdus datele pentru Irlanda, sau eram pe punctul de a o face…)… Atunci, din ce rețin, luasem statele lumii și diferitele alte entități politice (teritorii autonome, cu statut special, nerecunoscute unanim, etc.) în ordine alfabetică, în vreme ce, de data aceasta, am pornit pe continente, începând cu Asia și Australia-Oceania… „Începând” e un fel de-a spune, deoarece, pe de altă parte, în cazul mai multor state europene, nord-americane (Canada, Statele Unite), din Asia și/sau Oceania (India, Japonia, Australia), se lucrează, în paralel, la o altă bază de date, la nivel regional, subnațional… Mă rog, comparând cu ce-am pierdut acum câțiva ani, dacă atunci eram, poate pe la un 30 și ceva-40% din totalul entităților politice actuale (state și/sau teritorii), acum am ajuns pe la un 14-15%…

În fine, să lăsăm deoparte aceste informații de „bucătărie internă” și să trecem la chestiunea pe care voiam să o abordăm. Ieri am terminat de introdus în calculator datele pentru Malaysia. Acolo se desfășoară alegeri legislative de vreo șapte decenii, alegeri la care participă mai multe formațiuni, alianțe și candidați independenți, cu șanse de a accede în legislativ. Țara a fost condusă, neîntrerupt, până acum câțiva ani, de o coaliție, numită inițial The Alliance, apoi – The National Front, sau în malaeză, Barisan Nasional… De vreo două decenii, opoziția, formată, în principal, din formațiuni naționaliste și social-democrate, s-a coalizat și, deși coaliția și-a mai schimbat denumirea, au mai apărut și fricțiuni între membrii ei, aceasta a rezistat, a perseverat și, la ultimul scrutin, desfășurat în 2018, a reușit să detroneze „eterna” alianță câștigătoare!…

De aici reiese câteva constatări… Mai întâi, că, aparent necunoscută, există democrație electorală și „la antipozi” (aproape), într-o regiune cu o preponderență musulmană. La fel de surprinzător, poate, fostul lider, Barisan Nasional, cuprinde, pe lângă malaezi conservator-islamiști, formațiuni politice ale minorităților indiană și chineză, care colaborează atât cu reprezentanții etniei majoritare, cât și între ele!… De asemenea, la actualii câștigători, ajunși la guvernare, se remarcă eterogeneitatea coaliției: social-democrați și naționaliști, plus niște aliați mai mici, de factură liberală sau conservatoare!… În fine, se demonstrează că, într-un sistem politico-electoral democratic, până la urmă, formațiunea aflată la conducere poate fi „detronată”, în urma votului!

Mai știu o situație asemănătoare, undeva în sudul Africii: Botswana! Acolo, de la proclamarea independenței, undeva prin anii 1960 și ceva, există o formațiune conservatoare, care câștiga mereu, în condițiile existenței unei concurențe electorale reale. De-altfel, inclusiv înainte de 1990, când, condusă de un regim de apartheid, Republica Sud-Africană avea, frecvent, conflicte cu vecinii, influențați de doctrina comunistă sovietică (Angola, Mozambic, Zimbabwe), menținând (și din acest motiv) un regim de ocupație și în actuala Namibie, sud-africanii nu au atacat NICIODATĂ Botswana!… Aceasta, în condițiile în care, având trupe de ocupație și în Namibia, armata sud-africană înconjura Botswana din trei părți!… Aș putea verifica (și acum) dacă vechiul câștigător botswanez mai e la guvernare și azi, dar aștept să ajung la această țară, când voi începe cu statele africane! 🙂

Alte considerații legate de distribuția (crono-)spațială a demnitarilor din adunările legislative… Plus dileme istorico-electorale… Miercuri, mai 26 2021 

Am însumat datele referitoare la demnitarii din diferitele adunări legislative din antichitate și epoca medievală, atât la nivel de regiuni, pentru spațiul carpato-balcanic, cât și la nivel județean, pentru spațiul românesc. La o privire repede, în spațiul carpato-balcanic, până la formarea statelor medievale românești extracarpatice (secolul al XIV-lea), „centrul de greutate” al prezenței acestor demnitari a fost, mai degrabă, la sud de Dunăre, după 1400 dispărând, practic, orice fel de reprezentare de acest nivel a elementului românesc sud-dunărean. Principala cauză a acestei dispariții este legată de pătrunderea în Balcani și avansarea spre centrul Europei și spre Dunăre a otomanilor. Aceasta a avut ca urmare, în general, dispariția a însăși elitelor politice ale popoarelor balcanice: bulgari, sârbi, albanezi, greco-bizantini, astfel încât situația românității balcanice nu (mai) este o excepție…

În spațiul românesc, se confirmă cele spuse cu o altă ocazie… O analiză statistică, ale cărei date nu dorim să fie absolutizate, arată că, dacă Transilvania (în sens larg) a avut cel puțin un demnitar din aproape toate județele (interbelice) de peste munți – 22 din 23, adică 95,65% (doar Carașul nu a avut deloc) iar Moldova carpato-nistreană – 14 din 26, reprezentând 53,55%, în Țara Românească județele care au avut cel puțin un demnitar sunt în minoritate: 10, mai exact 43,47%. Spațiul românesc, în general, are o pondere de 63,89% din județe cu reprezentare în adunările legislative antice și/sau medievale…

De notat, ca „tradiție” multi-milenară, prezența reprezentanților clerului în adunările legislative, din antichitate până în… perioada comunistă și, izolat, chiar până în 1990! Astfel, în adunările regale ale Daciei, de la Burebista la Decebal, au avut loc și marii preoți, Deceneus și Avesina,… în Evul Mediu sunt consemnați, în Dieta Transilvaniei și/sau în Sfatul Domnesc din Țara Românească și Moldova, reprezentanții de rang înalt ai cultelor creștine (catolici și/sau protestanți – peste munți, ortodocși – în principatele extracarpatice), iar, din 1831, mitropoliții și episcopii au avut loc în Adunările Obștești de la București și Iași, deveniți, după 1864, senatori de drept, până în 1939, alături și de reprezentanții altor culte, după 1918 (mitropolitul și episcopii greco-catolici, precum și prelați ai romano-catolicilor, luteranilor, reformaților calvinilor, mozaicilor, musulmanilor). Până și regimul comunist a alocat mandate cel puțin unora dintre aceste culte, în Marea Adunare Națională. Astfel, din 1948, în legislativul comunist apar atât patriarhii României, cât și reprezentanți ai cultului mozaic și ai celui musulman, pentru ca, în 1990, să se regăsească, în primul Parlament post-decembrist, un prelat ortodox…

Pe de altă parte, apar niște dileme… Cum să fie consemnați demnitarii din 1831 până azi (parlamentari -deputați și/sau senatori, mulți desemnați prin vot), la nivelul fiecărei unități administrative: notând „mecanic” numărul de reprezentanți ai fiecărui județ, pentru fiecare perioadă, sau ținând cont de demnitarul care a reprezentat (cel mai frecvent) acea unitate administrativă (adesea, mai multe legislaturi), chiar și câteva decenii? Înclin spre ultima variantă, oarecum „echivalentă” cu consemnările de dinainte de 1831, care au ținut cont de demnitari, ca persoane, nu de funcția pe care au fost înregistrați. Mai rămâne să cumpănim, dar, firește, orice sugestie este bine-venită!… 🙂

„Greauă” mai iaste și știința aiasta! 🙂

Tendințe în evoluția votului pe orientări politice la nivel regional la alegerile senatoriale din România (1864-2020) Luni, mai 3 2021 

În cei (peste) 150 de alegeri senatoriale românești s-au conturat anumite tendințe, diferite de la o regiune la alta, și de la un interval la altul. Acestea se observă foarte bine, dacă analizăm repartiția rezultatelor electorale pe baza coeficienților de distribuție spațială. Aceștia s-au calculat prin împărțirea valorilor regionale la media națională, pentru fiecare orientare politică (toate datele sunt în procente). Media națională rezultată este întotdeauna 1, iar dacă o orientare, la nivel regional, are un coeficient mai mare, aceasta înseamnă că acea orientare este mai bine reprezentată în raport cu media. Făcând aceste calcule, pe cele 4 intervale – două antebelice: 1864-1877, 1879-1918 (impuse de apartenența, sau nu, a sudului Basarabiei), unul interbelic: 1919-1937 (am omis „alegerile” din 1939, la care a candidat un singur partid) și unul postcomunist: 1990-2020. În total, au fost, până acum, 42 de asemenea scrutine: 9 în primul interval, 14 în al doilea, 10 în al treilea și 9 în ultimul.

Dacă vom centraliza datele pe fiecare regiune și pe totalul perioadei 1864-2020, rezultă câteva idei interesante. Astfel, cu ritmuri diferite, toate regiunile extracarpatice, cu excepția Capitalei (cu Ilfovul), au tendința de „glisare” spre stânga, de la conservatorism, spre liberalism și, după 1989, spre social-democrație. Dobrogea (care a votat, în intervalul antebelic, doar în 1912-1914) și Bucovina (intrată în ansamblul național în 1918 și rămasă, după 1940/1944, doar cu partea sa sudică între granițele țării) au pornit de la o preponderență liberală (interbelică), având, după 1989, pe fondul unei prezențe clare a social-democraților și prezențe, notabile, ale celorlalte orientări (liberali și/sau conservatori). În schimb, București-Ilfov a cunoscut o evoluție oscilantă: de la o ușoară preponderență conservatoare în intervalul antebelic spre predominanță liberală în anii interbelici și cu atestări apropiate, după 1989, ale ambelor orientări, dar cu un ușor avans al conservatorilor.

Chiar și Basarabia (prezentă, prin partea sa sudică, în primul interval antebelic și, în întregul său, în cel interbelic) manifestă o asemenea direcție, spre stânga, plecând de la o ușoară prezență a conservatorilor în primul interval, spre un mic avantaj liberal în anii interbelici (și „glisând”, ulterior, în afara granițelor României, spre extrema stângă, unde, din păcate, se menține, și după 1990).

În regiunile intracarpatice, intrate in corpore în ansamblul național în 1918, se manifestă tendințe diferite față de cele deja menționate. Astfel, Ardealul și Banatul s-au manifestat printr-o preponderență continuu conservatoare (dar, cu tendință, după 1989, de „glisare” spre o prezență mai importantă a liberalilor, mai vizibilă în Banat), iar Secuimea – prin precumpănirea minorităților (a maghiarilor). Crișana și Maramureșul au o situație ceva mai complexă. Pe fondul predominanței conservatoare și a unei prezențe, mai modeste, a liberalilor, apar, în perioada interbelică, și minoritățile – tot pe un plan secundar, iar în Maramureș, izolat, chiar social-democrații. Această (singulară) prezență a social-democraților în Maramureș indică un început de apropiere a acestei regiuni de specificul extracarpatic.

De altfel, și la nivel național, tendința este similară. Până în 1918 s-a manifestat un oarecare echilibru între conservatori și liberali (cu un avantaj al acestora spre finalul perioadei), în anii interbelici liberalii s-au situat pe prima poziție, ocupată, după 1989, de social-democrați. Aceeași situație se observă atât la celelalte alegeri legislative (pentru deputați), cât și la cele locale (județene și/sau comunale).

Pagina următoare »