Tradiții și obiceiuri de Dragobete Luni, feb. 24 2020 

Câteva particularități legate de variantele și derivatele patronimului Ziane Duminică, feb. 23 2020 

Antroponimul Ziane, cu mai cunoscuta sa variantă Sânziane este forma românească veche a numelui-tulpină Ioan, moștenită direct din perioada creștinării (prin romanizare) a traco-dacilor, de către strămoșii noștri.

Deși, la prima vedere, patronimul amintit – cu variantele și derivatele sale – pare aproape dispărut, necunoscut, numărul de forme înrudite este surprinzător de mare – peste 80! Totuși, cel puțin la nivel mondial, unele forme identice sau asemănătoare cu cele vechi românești sunt doar omofone (sună/arată la fel), dar au, aproape sigur, altă semnificație: astfel, ne îndoim că, din cei peste 304 mii de purtători ai unor nume legate de aceste forme, cei din China (cu 30,36% din totalul amintit), Myanmar (5,46%), Rusia (4,19%), Burkina Faso (4,16%), sau Cote d`Ivoire (3,34%) au vreo legătură cu semnificația antroponimului românesc. Alta este situația cu formele din Italia (10,99%), sau Brazilia (10,69%), țări unde se vorbesc limbi romanice și asemenea forme pot fi, ca și în cazul celor românești, continuatoare ale unor forme venite din limba latină. Și faptul că totalul purtătorilor formelor românești are o pondere modestă – doar 0,88% din suma mondială în România și 0,05% în R. Moldova este un argument în acest sens…

„Coborând” nivelul analizei la spațiul carpato-balcanic, situația se schimbă. România, cel puțin, deține o pondere semnificativă din cei aproape 23 de mii de purtători ai unor asemenea nume: 11,65%. Totuși, cu ponderi chiar mai mari se remarcă Ucraina (19,53), Bielorusia (19,24%) și Turcia (12,18%), la care se alătură Albania, cu 8,64%. Dacă, în privința Turciei – cu o mare parte din teritoriu în afara spațiului carpato-balcanic și cu trăsături culturale – etno-confesionale – mult diferite de contextul apariției formelor românești, nu credem că există vreo legătură de semnificație cu antroponimele analizate aici, în cazul celorlalte țări ar exista o explicație, fie și parțială. Astfel, multe din aceste forme atestate în Ucraina se găsesc în regiuni situate la nord și est de spațiul românesc actual (inclusiv Cernăuți, care chiar se situează în spațiul românesc, ca parte a României interbelice), cele septentrionale continuându-se cu regiunile bieloruse, unde – după atestări istorice și etnografice (dave dacice atestate și onomastic, frecvență mare a antroponimelor legate de păstorit) – se relevă, tot mai clar, o prezență veche a strămoșilor noștri, care, chiar dacă au dispărut de timpuriu (poate, în jurul anului 1000 sau puțin după), au lăsat numeroase asemenea urme. Pe de altă parte, frecvența unor asemenea forme la albanezi e și mai explicabilă, prin legăturile românilor – pe filieră traco-dacă – cu acest popor balcanic.

Dintre regiunile spațiului carpato-balcanic cu ponderi semnificative ale acestor nume se evidențiază Stredné Slovensko (2,3%) – în Slovacia, Jadranska Hrvatska (1,92%) – în Croația, Volins’ka (2,04%), Donec’ka (1,8%) – în Ucraina, Brèst (6,23%), Miensk (5,92%), Miensk-Horad (3,85%) – în Bielorusia. În toate aceste cazuri este vorba de vechi comunități românești, între timp asimilate complet de slav(ofon)ii conlocuitori, azi majoritari în zonă.

Dacă ne referim strict la spațiul românesc actual – în sens restrâns, doar la România și Republica Moldova – cele mai frecvente atestări ale acestor patronime se localizează în Moldova (3,1%), București-Ilfov (2,11%), Muntenia (1,9%) și Ardeal (1,67%). De fapt, este același areal cu frecvențe mari ale numelor legate de patronimul Cristu/Cristofor, analizat anterior, doar ordinea acestor prime regiuni fiind diferită. Ponderile mai modeste pentru Basarabia (sau, pentru Republica Moldova, în ansamblu – doar 0,68%) nu trebuie să surprindă: pe de-o parte, este vorba de urmarea perioadelor de ocupație străină (țaristă, respectiv sovietică), dar și de unele diferențieri regionale care apar și în alte spații, aproape la fel de omogene din punct de vedere etno-lingvistic: dacă Albania are 8,64% asemenea nume, Kosovo – cu o majoritate de circa 90% albanezi adună numai 0,44%. În plus, regiuni aparținând și azi României – Bucovina (0,46%), Banat (0,42%), Maramureș (0,18%), Oltenia (0,1%) – au valori chiar mai mici decât cele ale regiunii pruto-nistrene… Față de Bucovina, regiunea Cernăuți (azi, la Ucraina) are valori mult mai mari – 0,97%, la fel Transcarpatia (1,4%), față de Maramureș, ori regiunea sârbă Juzna i Istocna Srbija (0,15%), regiunile bulgare Severozapaden (0,73%) și Severen tsentralen (0,35%), în raport cu Oltenia, sau regiunea maghiară Dél-Alföld (1,36%) prin comparație cu Banatul…

La final, câteva cuvinte despre variantele/derivatele formei Sânziane. Acestea – în număr de 19 – totalizează doar 587 purtători (2,56% din total), cele mai multe atestări fiind în Moldova (218), Crișana (140) și Ardeal (133), după care urmează Basarabia (31). Se conturează, astfel, o arie moldo-transilvană în care această formă – păstrată, până azi, și prin sărbătoarea Sânzienelor (numită, în sud, Drăgaica) – s-a conservat mai bine, inclusiv prin onomastică. Nu întâmplător, prelungirile peste graniță ale acestor forme au atestări spre vest (Ungaria), nord-vest (Polonia) și nord (Ucraina).

Sofia Vicoveanca – Capra mea din Bucovina Miercuri, feb. 12 2020 

Despre diversitatea formelor numelor creștine vechi românești Marți, feb. 11 2020 

După un inventar – sumar – al acestor forme, în număr de peste 100, atunci când a trebuit să încep introducerea lor în baza de date, cu tot cu totalul pe localități și pe fiecare variantă și derivată, m-a surprins, plăcut, diversitatea acestora. Doar un exemplu, pentru o variantă și cu date introduse pentru mai puțin de jumătate din județe: varianta Cristu/Cristea a numelui Cristofor, are, deja, vreo 60 de variante și derivate, cu un total de câteva mii de purtători ai acestora. Mai precizez, încă o dată, că este vorba, deocamdată, doar de actualul teritoriu al României, pentru că, dacă iau în calcul și Republica Moldova, se mai adaugă alte câteva mii de purtători ai acestui patronim.

Despre temele traco-dace cu sens de „așezare” (cvasi-)urbană Duminică, ian. 12 2020 

Mergând pe urmele lui Sorin Olteanu (2010), care a delimitat mai multe arii dialectale ale limbii traco-dace, pornind de la formanții toponimici preponderenți în diferitele regiuni locuite de neamul tracic, opinăm că se poate realiza o hartă cu distribuția spațială a acestor arii dialectale. Harta ar urma să fie realizată la nivelul NUTS2/regional, ale spațiului carpato-balcanic (mergând, strict convențional, după decupajul regional actual), prin metoda clasificării ierarhice ascendente.

Cum datele onomastice (oiconimele) există, ar urma introducerea lor într-o bază de date, pe regiuni, însumarea numărului de toponime conținând fiecare formanți toponimici – dava, -para, -bria, -dina, -diza – eventual și alte oiconime, specific traco-dace. Apoi, se vor calcula valorile procentuale ale fiecărui formant, la nivel regional și per total, la nivelul întregului spațiu carpato-balcanic. Cu aceste valori procentuale se va realiza harta.

Eventual, pe o altă hartă, se pot evidenția și influențele alogene – deja, destul de diversificate, chiar și la nivelul, destul de modest, al informațiilor documentare/epigrafice și chiar dacă vorbim despre epoca antică. Ar fi vorba de influențe celtice, venite dinspre partea central-vestică a Europei, pe cel puțin trei direcții – cea a Nistrului (Carrodunum, aproape de Hotin), cea dunăreană (Singidunum/Belgrad, Noviodunum/Isaccea) și cea balcano-asiatică (Serdica/Sofia, provincia Galatia din Asia Mică). Apoi, este vorba de influențe grecești (atestate prin puzderia de polisuri de pe litoralul pontic, dar și de așezările din sudul Peninsulei Balcanice) și, mai rar, chiar macedonene (tot în această zonă a Balcanilor). Aceste elemente ar întări ideea că, pe fondul preponderenței etnice traco-dace, în spațiul carpato-balcanic, asistăm, înspre partea finală a antichității, chiar înainte de pătrunderea romanilor, la o diversitate etno-lingvistică, cu influențe celtice, grecești, macedonene, ilire, scitice, etc.

Colindatul la istroromâni Sâmbătă, dec. 28 2019 

Despre tradițiile de iarnă ale istroromânilor – ca și despre alte aspecte – am găsit o consistentă relatare, în revista Sinteza.

Colindele la meglenoromâni Joi, dec. 26 2019 

Căutând colinde în dialectul meglenoromân, am dat peste o revistă de specialitate, care are referințe, într-un articol, și la acest aspect. Este vorba despre revista Memoria Ethnologica, nr. 52-53 (an XIV).

Cleopatra Stratan – Leru-i Doamne Miercuri, dec. 18 2019 

Semnificația geografică a baladei „Toma Alimoș” Marți, dec. 10 2019 

Pentru început, redăm textul acestei creații populare, preluat de aici, cu corijări, legate, în principal, de ortografia actuală și de adăugarea semnelor diacritice:

Foicica fagului,
La poalele muntelui,
Muntelui Pleșuvului,
În mijlocul
Câmpului
La puțul
Porumbului,
Pe câmpia verde, -ntinsă,
Și de cetine coprinsă,
Șade Toma Alimoș,
Haiduc din Țara-de-Jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat
Și viteaz cum n-a mai stat.
Șade Toma tolănit
Și cu murgul priponit
În pripoane de argint,
Și mănâncă frumușel,
Și bea vin din burdușel,
Și grăiește în ast fel:
– Închinar-aș, și n-am cui!
Închinar-aș murgului,
Murgului sirepului,
Dar mi-e murgul vită mută,
Mă privește și m-ascultă,
N-are gură să-mi raspundă!
Închinar-aș armelor,
Armelor drăguțelor,
Armelor surorilor,
Dar și ele-s fiare reci,
Puse-n teci
De lemne seci!
Închinar-oi codrilor,
Ulmilor
Și fagilor,
Brazilor,
Paltinilor,
Că-mi sunt mie frățiori,
De poteri ascunzători;
De-oi muri,
M-or tot umbri,
Cu frunza m-or inveli,
Cu freamătul m-or jeli!
Și cum sta
De închina
Codrul se cutremura,
Ulmi și brazi
Se clătina
Fagi și paltini
Se pleca
Fruntea
De i-o răcorea,
Mâna
De i-o săruta;
Armele din teci ieșea,
Murgulețu-i râncheza.
Până vorba-și isprăvea,
Burdușelul
Ridica,
Vinișorul
Că gusta
Și-n picioare se scula.
Ochii-și negri d-arunca,
Peste câmpuri se uita
Și departe ce-mi zărea?
Că-mi venea, măre, venea
Stăpânul
Moșiilor
Și domnul câmpiilor,
Manea, slutul
Și urâtul;
Manea, grosul
Și-arțăgosul;
Venea, măre, ca vântul,
Ca vântul și ca gândul,
Cu părul lăsat în vânt,
Cu măciuca de pământ.
Pân’ la Toma când sosea,
Din guriță mi-i grăia:
– Bună ziua, verișcane!
– Mulțumescu-ți, frate Mane!
– D-alei, Tomo Alimoș,
Haiduc din Țara-de-Jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat,
Pe la mine ce-ai cătat?
Copile
Mi-ai înșelat,
Florile
Mi le-ai călcat,
Apele mi-ai turburat,
Livezi
Verzi
Mi-ai încurcat,
Păduri
Mari
Mi-ai dărâmat.
Ia să-mi dai tu mie seamă,
Ia să-mi dai pe murgul vamă!
Toma, măre, de-auzea,
Din guriță-i cuvânta:
– Ce-ai văzut
Om mai vedea,
Ce-am făcut
Om judeca;
Pân-atuncea, măi fârtate,
Dă-ți mânia la o parte
Și bea ici pe jumătate,
Ca să ne facem dreptate!
Toma, pân’ să isprăvească,
Îi dă plosca haiducească
Pe jumate s-o golească,
Mânia s-o potolească,
Ca c-un frate să vorbească.
Manea stânga
Și-ntindea
Să ia plosca
Și să bea,
Iar cu dreapta
Ce-mi făcea?
Paloș mic că răsucea,
Pântecele
I-atingea,
Mațele
I le vărsa
Și pe cal incălica,
Și fugea, nene, fugea,
Vitejia
Cu fuga!
Foicică de rogoz,
Savai, Toma Alimoș,
Haiduc din Țara-de-Jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat
Și viteaz cum n-a mai stat,
Cumpătul că nu-și pierdea.
Mâna
La rană
Punea
Și din gură cuvânta:
– D-alelei, fecior de lele
Și viteaz ca o muiere,
Nu fugi, că n-am dat vamă,
Nu fugi, c-o să-mi dai seamă!
Vreme multă nu pierdea,
Mațele că-și aduna,
Cu brâu lat se încingea,
Mijlocelul că-și strângea
Și la murgul se ducea,
Și pe murg încălica,
Iar din gură mi-i grăia:
– Murgule, murguțul meu,
Datu-mi-te-a taică-tău
Ca să-mi fii de ajutor
La nevoie și la zor,
Să te-ntreci cu șoimii-n zbor
Pân-o fi ca să nu mor.
Tinerel că m-ai slujit,
Dar s-acuma, îmbătrânit,
Să te-ntreci la bătrânețe
Cât puteai la tinerețe.
Azi te jur pe Dumnezeu
Să mă porți ca gândul meu
Și s-ajungi p-ăl câine rău,
Că mi-a răpus zilele,
Zilele, ca câinele,
Pentru tine, murgule!
Pâna Toma se gătește,
Murgul coama-și netezește
Și din gură mi-i grăiește:
– Lasă șeaua, sai pe mine,
Și de coamă țin-te bine,
Ca s-arăt la bătrânețe
Ce-am plătit la tinerețe!
Până Toma se ținea,
Murgul, măre, și zbura;
Și zbura, tocmai ca vântul,
Fără s-atingă pământul.
Cât o clipă de zbura,
Mult pe Manea-l întrecea,
Iara Toma, de-l vedea,
Îndărăt se întorcea
Și din fugă-i cuvânta:
– Maneo, Maneo, fiară rea,
Vitejia ți-e fuga,
Că, de m-ai junghiat hoțește,
Mi-ai fugit și mișelește.
Ia mai stai ca să-ți vorbesc
Pagubele să-ți plătesc,
Pagubele
Cu tăișul,
Faptele
Cu ascuțișul!
Bine vorba nu sfârșea,
Murgulețu-și repezea
Și cu sete mi-l lovea;
Capu-n pulbere-i cădea,
Iar cu trupul sus, pe șea,
Calu-n lume se ducea.
Foicică micșunea,
Vreme multă nu trecea
Și pe Toma-l ajungea
Moarte neagră, moarte grea.
De pe cal descălica,
Ochiul
Se-mpăienjenea,
Capul
I se învârtea
Și-n des codru se pleca,
Iar din gură ce-mi grăia?
– D-alelei, murguțule,
D-alelei, drăguțule,
Ce-am gândit
Am izbândit,
Dar și ceasul mi-a sosit.
Sapă-mi groapa din picior
Și-mi așterne fânișor,
Iar la cap și la picioare
Pune-mi, pune-mi câte-o floare:
La cap, floare
De bujor,
Să mi-o ia mândra cu dor,
La picioare,
Busuioc,
Să mă plângă mai cu foc.
Apoi, măre, să te duci,
Drumu-n codri să apuci
Pân’ la paltinii trăzniți,
Unde-s frații poposiți.
Nimeni frâul să nu-ți puie,
Nici pe tine sa se suie,
Făr’ d-un tânăr sprâncenat
Și cu semne de vărsat,
Cu păr lung și gălbior,
Care-mi este frățior,
Frățior de vitejie,
Tovarăs de haiducie.
Numai el frâul să-ți puie
Și pe tine să se suie;
Tu să-l porți și pe el bine,
Cum m-ai purtat și pe mine!
Bine vorba nu sfârșea,
Suflețelul că-și dedea:
Codrul se cutremura,
Ulmi și brazi
Se clătina
Fagi și paltini
Se pleca
Fruntea
De i-o răcorea,
Mâna
De i-o săruta,
Și cu freamăt il plângea.
Murgul jalnic râncheza,
Cu copita că-mi săpa,
Groapă mică că-i făcea,
Fânișor îi așternea,
Floricele că-i sădea,
Cu trei lacrimi le stropea,
Drumu-n codri c-apuca
Și mergea, măre, mergea
Pân’ la paltinii trăzniți,
La voinicii poposiți.

Primul lucru (aproape) sigur al baladei este faptul că Toma Alimoș, numit „haiduc din Țara de Jos”, era originar din partea de sud a Moldovei (cunoscută, de la începuturile voievodatului carpato-nistrean, ca Țara de Jos a Moldovei), probabil dintr-o arie situată între Bârlad (unde se afla sediul vornicului de Țara de Jos) și Galați (unde, din antichitate, a fost o importantă așezare, port la Dunăre). Faptul, pare a fi întărit atât de toponimul Muntele Pleșuvului, care apare, și azi, în Munții Vrancei, spre limita cu partea sud-estică a Transilvaniei, un altul – Câmpul (care poate trimite cu gândul la satul Câmpuri, de unde era originar Moș Ion Roată, primul țăran, răzeș, care a fost ales deputat în Adunarea legislativă a Moldovei), precum și sintagma paltinii trăzniți, care se apropie de numele satelor vrăncene Paltin și Spulber

Presupunerea noastră este întărită și de asocierea mediului natural – în special a codrului, dar și a animalelor (oița năzdrăvană Miorița, murgul) – cu eroul principal (baciul moldovean, haiducul Toma Alimoș), idee care apare și în balada păstorească Miorița. Deci, putem bănui că, fiind originar din Țara de Jos a Moldovei (dintre Galați și Bârlad, sau chiar din Codrii Tigheciului basarabean), Toma Alimoș, dintr-o familie de țărani răzeși, avea moșii în partea aceasta a Moldovei, fiind rudă cu boierul Manea (apelativul verișcane îi arată a fi, probabil, veri). Mă rog, erau rude, dar nu în relații tocmai bune, motiv pentru care Toma își alcătuise o ceată de haiduci care stăteau, adesea, la adăpostul codrilor vrănceni, din răzășeasca Țară a Vrăncii… Despre aceasta – ca și despre Tigheci (dar și despre vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc) – chiar principele-cărturar Dimitrie Cantemir afirmă, în Descriptio Moldaviae, că se autoguvernează singure, ca niște adevărate republici.

Faptul că era neam de răzeși, deci, de țărani liberi și nu de orice fel de răzeși, ci dintre cei din fruntea satului de unde era de baștină, reiese din al doilea nume al lui Toma – Alimoș. Acesta pare o poreclă, evoluată dintr-o formă, inițială, A(l)-lui-Moș. Or, dacă, zilele trecute am adus vorba despre o parte a semnificațiilor termenilor moș și bătrân, afirmând că și unul și celălalt fac trimitere la elita conducătoare a satelor de țărani liberi (a obștilor țărănești) – vorbind de judele satului și/sau de Sfatul Bătrânilor, Toma Alimoș era, dacă nu membru al acestei elite (foarte posibil, din moment ce apare ca lider al unei cete de haiduci), măcar urmaș al unui asemenea membru, al unui lider local, numit Moș(u).

Această particularitate fonetică din expresia inițială – A(l)-lui-Moș – ca și prezența altor termeni și forme specifice graiului moldovenesc (dar și a unora din cel muntean), întăresc localizarea spațială a acțiunii și originea geografică a lui Toma Alimoș și a boierului Manea, în partea sudică a vechiului voievodat al Moldovei (=Țara de Jos), într-un ținut cuprins între Bârlad (la nord), Câmpuri-Țara Vrăncii (la vest), Siretul-Inferior-Dunăre/Galați (la sud) și Codrii Tigheciului (la est). Dacă despre Manea știm că era parte a clasei boierești, pentru Toma, informațiile din baladă indică faptul că era cel puțin urmașul unui lider al Sfatului Bătrânilor dintr-un sat răzășesc, dacă nu chiar membru al acestuia. Ca ultimă idee, cu trimitere la geografia istorică a zonei, balada a apărut, cel mai timpuriu, în veacul al XV-lea, undeva după 1480, deoarece fosta Țară a Berladnicilor a devenit parte a Țării Moldovei în a doua parte a secolului al XIV-lea, în vreme ce extremitatea sudică a Moldovei de azi – inclusiv Țara Vrăncii – în vremea domniei lui Ștefan cel Mare, probabil după ce marele voievod a fost ajutat să-i alunge pe otomani de fii Vrăncioaiei (în urma bătăliei de la Războieni, din 1476).

Despre oină Miercuri, dec. 4 2019 

Oina, considerată „sport național” românesc, a apărut în Evul Mediu, în vremea domniei lui Vlaicu Vodă , în 1364, o altă atestare, după Dicționar enciclopedic (1993-2009), înregistrându-se în 1763. Jocul, apărut, probabil, în lumea păstorească, este reglementat în 1899 – când s-a publicat Regulamentul de joc, în Monitorul Oficial. În perioada în care a fost ministru, Spiru Haret decide introducerea oinei în școli (1897-1899). În anul 1932, ia ființă Federația Română de Oină, care a fost reactivată după 1950, iar jocul mai era practicat în școlile din țară și în partea finală a perioadei comuniste.

După 1989, jocul multisecular este în vizibil declin…. Ciudat mod de a ne manifesta „mândria” și „atașamentul” față de sportul național românesc, considerat de unii, dacă nu ca „strămoș” al baseball-ului american, oricum, foarte apropiat ca reguli de acesta! După unele opinii, niște emigranți români din Ardeal ar fi ajuns prin anii 1850-1860 în Statele Unite și, ar fi pus bazele unui sport, înrudit cu oina, preluat, din 1857 de localnicii americani, sub numele de baseball – aserțiune pe care o privim, totuși, cu circumspecție.

Despre practicarea acestui joc pare a vorbi și oiconimul Oinacul, localizat în sudul țării, în actualul județ Giurgiu. Localitatea este atestată prima dată în 1843, așa cum menționează N. Stoicescu, în Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România. I. Țara Românească, vol. 2, București, 1970, p. 460). Toponimul este un derivat, cu sufixul -ac, întâlnit și în termeni precum malac, mârzac, porumbac, dar și în toponime ca Albac.

Pagina următoare »