Despre (stră)vechimea unor elemente politico-administrative și legislative românești Joi, dec. 30 2021 

Pe lângă lista cu Eroii Armatei Române, am mai găsit pe Internet – aplicând vechiul „principiu” românesc „Unde dai și unde crapă!” – și multe alte lucruri mai mult decât utile. Totul a plecat de la lămurirea chestiunii dacă un anume boier Donici din adunările legislative moldovenești/românești antebelice (Adunarea Obștească Extraordinară – 1831-1832, Adunarea Obștească – 1832-1848, Adunările ad-hoc – 1849-1852, 1857, Adunarea Electivă – 1858-1866, Adunarea Deputaților – 1866-1918, Comisia Centrală de la Focșani – 1859-1862 și/sau Senatul – 1864-1918) ales în două rânduri este una și aceeași persoană sau nu… Asta înseamnă că, de câteva zile am „făcut o pauză” de la inventarierea datelor electorale regionale din Japonia și am revenit la baza crono-spațială de date cu demnitarii din adunările legislative românești (și pre-românești)…

Am dat, astfel, peste lucrări ce evidențiază faptul că organismul ce avea ȘI rol legislativ în primii ani de administrație țaristă a Basarabiei – Consiliul (Sfatul) Suprem (1816-1828) – a funcționat la începutul secolului de ocupație țaristă, în această adunare intrând mulți boieri moldoveni, rămași după 1812 în ținutul pruto-nistrean… L-am lăsat o vreme (vreo câteva ore) pe moldoveanul Donici (cu rubedenii și în Basarabia) și am mai căutat informații și despre legislativele regionale din Bucovina – Dieta Bucovinei (1861-1918) și/sau cea din Ardeal – Dieta Transilvaniei (ce o continua pe cea dominată de Unio trium nationum – maghiari, secui și sași – a Principatului sub suzeranitate otomană, de dinainte de încorporarea în Imperiul habsburgic – 1699/1711, dar care, în anii de deschidere liberală a Curții de la Viena – 1860-1866 – a avut un scurt interval în care românii au deținut majoritatea mandatelor – în Dieta de la Sibiu, 1863-1865).

„Săpăturile” exploratorii făcute în aceste zile (alaltăieri și ieri) au dat rezultate mulțumitoare, găsind informații bogate, atât despre Consiliul Suprem basarabean – în lucrarea Considerații privind competențele Consiliului Suprem al Basarabiei (28 august 1816-29 februarie 1828), scrisă de Valentin Tomuleț și Angela Baxan – cât și despre Dietele din celelalte regiuni – pentru Bucovina: Partidele politice românești din Bucovina 1862-1914 – de Ioan Cocuz și Societate, politică și cultură în periodicele bucovinene din perioada 1848-1868. Contribuții la istoria presei din Bucovina – teza de doctorat a candidatei Ștefănița-Mihaela Ungureanu, iar pentru Transilvania – lucrarea lui Valeriu Moldovan, Dieta Ardealului din 1863-1864. Studiu istoric-juridic. În plus, legat de Bucovina, există o serie de documente legate de activitatea Dietei ce sunt accesibile online pe site-ul Bibliotecii Naționale a Austriei, unde am mai găsit, de circa un deceniu, o mulțime de alte informații ținând de alegerile legislative din Imperiul vienez, înainte de 1918, ce privesc atât Transilvania și Banatul, cât și Bucovina. Pe de altă parte, ținuturile de la Vest de Carpați beneficiază de informații legate de Dieta ardeleană în literatura de limbă maghiară, publicată atât la Budapesta, cât și la Cluj și accesibilă, în bună măsură, tot online.

Toate bune și frumoase, însă, salvând (și citind) lucrările amintite, în afară de îmbogățirea „bagajului” de informații legat de aceste adunări cu specific regional, nu prea cred că pot adăuga informațiile de acolo (și din alte surse) în baza de date cu demnitarii din adunările legislative. Nu pentru că s-ar „da peste cap” ceea ce a fost deja făcut, ci fiindcă, în perioada apartenenței respectivelor regiuni la Imperiile vecine – Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul – de la începutul secolului al XVIII-lea, până în 1918, la Imperiul habsburgic, austro-ungar, din 1867, Bucovina – la fel, de la sfârșitul aceluiași secol, până în 1918, iar Basarabia – Imperiului țarist, în intervalul 1812-1917 – aceste adunări legislative au funcționat în mod similar cu consiliile regionale ale regiunilor din perioada comunistă a României (inclusiv consiliul popular al Regiunii „autonome” maghiare), din anii 1952-1968, sau cu consiliile (populare) județene existente în România în anii 1864-1940 (în anii 1938-1940 – consilii ținutale) și după 1968, până azi, ori chiar cu adunările legislative ale „republicilor” moldovenești – RASS Moldovenească, în Transnistria, 1924-1940 și/sau RSS Moldovenească, 1940-1941, 1945-1990!…

Un alt motiv ce stă împotriva adăugării la baza de date crono-spațială amintită este faptul că nici una dintre adunările de mai sus n-a avut continuitate până la momentul desprinderii ținuturilor respective de fostele imperii: Adunarea Basarabiei s-a numit Sfatul Țării, în Bucovina nu Dieta a hotărât Unirea, ci Congresul General, iar Transilvania, rămasă fără Dieta sa încă din 1865, prin „uniunea” Ardealului cu Ungaria, a avut Marea Adunare Națională, care, după proclamarea Unirii, a ales Marele Sfat Național Român. Până și fosta RSS Moldovenească și-a redenumit defunctul Soviet Suprem Parlament. Și, dacă tot am ajuns aici, ar putea spune cineva că organul legislativ din perioada sovietică ar trebui luat în calcul. Da și (mai mult) nu: exact ca și „Regiunea autonomă” maghiară, RSS Moldovenească a avut la fel de multă „independență” față de „centru”, iar deputații au fost „aleși” la fel de „democratic”! În plus, cu excepția Dietei transilvane, care, în intervalul 1540-1865, a avut o existență (aproape) neîntreruptă, celelalte adunări, din Bucovina și Basarabia, au fost create „de sus „, de către autoritățile imperiale de ocupație.

Dacă, vreodată, finalizând toate celelalte teme din proiectele deja amintite, voi avea timp, resurse, energie, voi trece și la această treabă… Deocamdată, cu tot regretul, după ce m-am ostenit, cam singur, să pun „pe picioare” evidența (încă nefinalizată) a demnitarilor din adunările la nivel național (inclusiv pentru Principatele Române, anterior Unirii lor), realizez că întocmirea unei evidențe a demnitarilor din structurile legislative regionale (provinciale, ținutale, județene, etc.) ar fi o treabă ce ar necesita să am șapte vieți, nu una și nu știu, nici așa dacă aș duce-o la bun sfârșit!… Și-apoi, nu trebuie să fac eu chiar „totul”, că așa, mă vor acuza urmașii că lor nu le-am lăsat nimic de făcut! Asta, dacă se va decide, vreodată, vreunul dintre ei să se apuce de așa ceva!…

Rămân, ca și până acum, doar acele adunări legislative convocate în vremea în care regiunile amintite (Basarabia, Bucovina, Transilvania) s-au separat de Imperiu (fie el cel țarist sau sovietic, pentru Basarabia, fie cel austro-ungar – în cazul celorlalte regiuni), urmând a se uni cu România sau, în cazul actualei R. Moldova, să rămână (deocamdată) independentă.

Între lucrările de interes, legate de aceste adunări regionale se numără și cea a profesorului Sergiu CorneaOrganizarea administrativă a Basarabiei (1812-1917). Pe lângă informația valoroasă legată de evoluția administrativă a spațiului pruto-nistrean în secolul de ocupație țaristă, lucrarea cuprinde precizări importante legate de vechimea rânduielilor legislative, de drept civil, moștenite din Dreptul roman, așa cum a fost el închegat în Codex Justinianus, de către împăratul (traco-)roman Justinian. Acea Lege a țării, cunoscută și ca obiceiul pământului, sau, în documentele maghiare, sârbești, bizantine, polone, etc, prin sintagma jus valachicus, atestă continuitatea acestor legiferări (scrise, în Imperiul roman/romano-bizantin), dar păstrate, secole la rând, de urmașii traco-dacilor romanizați, din Pind, până-n Galiția și din Burgenland și Istria, până-n Podolia, atât la nord, cât și la sud de Dunăre.

Autorul amintit demonstrează, cu argumente incontestabile că Legea strămoșească a funcționat de secole în spațiul românesc, inclusiv la românii basarabeni, contestând „opiniile” tendențioase, de falsă „superioritate civilizatoare” ale autorilor/guvernanților ruși care, spre a motiva înlocuirea legiuirilor locale ale băștinașilor moldoveni cu cele țariste, invocau, după 1812, „inexistența” unor măsuri legislativ-juridice în ținutul pruto-nistrean. Sergiu Cornea reușește să îmbine, astfel, argumentul politico-administrativ – al existenței, din antichitatea traco-dacă și traco-daco-romană, a instituțiilor ce împărțeau dreptatea, de la jude și Sfatul bătrânilor, la județ și domn – cu cel legislativ-juridic, conferit de aplicarea, continuă, a Legii strămoșești, de către reprezentanții acestor instituții, de la nivel local (de către obștea țărănească), până la nivel central (Curtea domnească)!

Și, uite-așa, la argumentele aduse în favoarea romanizării prin creștinare a traco-dacilor – în secolele IV-VI – de natură religioasă, lingvistică, arheologică, folclorică – se adaugă și cel legislativ-juridic!… Atât ierarhia politico-administrativă de origine traco-dacică – atestată de moș și de Sfatul bătrânilor – cât și cea intrată în uz după romanizare (prin creștinare) – dovedită de Jude, județ, domn, cât și aplicarea unor măsuri juridice, de drept civil, au legătură cu acest proces de preluare a limbii latine, de către urmașii lui Spartacus, Burebista și/sau Decebal. Și, dacă ne uităm la prevederile din corpusul de legi editat în timpul lui Justinian, numit Codul lui Justinian, vom vedea că această Lege strămoșească reglementează inclusiv relația vieții civile cu Dumnezeu. Așa se explică și sensul lui lege (preluat din latină, din lex/legis), de credință creștină, de confesiune căruia îi aparține un individ sau o comunitate, dar și măsurile, excesive, exagerate, dar, la acea vreme (secolul al VI-lea), în bună măsură, justificate, atât față de evrei, cât și față de necreștini (păgâni).

Argumentul legislativ-juridic confirmă ceea ce, independent și/sau împreună, ne spun și argumentele arheologic, religios, lingvistic, folcloric: creștinarea, prin romanizare sau romanizarea prin creștinare a strămoșilor noștri traco-daci, în secolele IV-VI! Traco-romanul Constantin cel Mare i-a convins, mai întâi, pe marii preoți ai lui Zamolxe (undeva prin anii 313-318) să devină preoți creștini, iar, prin ei, s-a creștinat (aproape) tot poporul traco-dac, de pe ambele maluri ale Dunării. Două secole mai târziu, un alt traco-roman, Justinian a adunat într-un Codex toată învățătura dreptului greco-roman, preluată, și ea, de strămoșii noștri, sub numele de Legea strămoșească, obiceiul pământului sau, pentru străinii din jurul nostru – jus valachicus = Legea românească! Materialul de față trebuie adăugat la cel legat de fundamentele străvechi ale Educației în spațiul românesc! Morala creștină, bunul-simț, buna-credință și multe altele, își găsesc „izvorul” tocmai în aceste reglementări juridice!

Ca să… rămânem tot sub „zodia” lui „Unde dai și unde crapă!”, tot niște venetici (ocupanți) de la Răsărit, ne-au „pricopsit” (fără voia și acordul poporului român) acum mai bine de șapte decenii cu „republica populară”, după ce „l-au abdicat” (sub șantaj) pe Regele Mihai, fix în ziua în care se aniversau 25 de ani de la proclamarea URSS (30 decembrie 1992)! Și, deși aceeași „măreață Uniune Sovietică”, „decedată” acum 3 decenii (la 25 Decembrie 1991) a dispărut, există, încă, în România, o mulțime de „cozi de topor”, indivizi fără de lege (precum cei care suspendă magistrați doar fiindcă aplică legea!), care se uită, și azi, după „lucoarea de la Răsărit!”… Doamne, ferește!…

Sunt japonezii înrudiți cu polinezienii? Marți, dec. 21 2021 

Activitatea de inventariere a rezultatelor alegerilor legislative din Noua Zeelandă și Japonia a fost un bun prilej și pentru alte… conexiuni geografice decât cele politico-electorale. Ținând cont de asemănarea izbitoare a unor nume de prefecturi japoneze, respectiv de electorate neozeelandeze (cu nume date de localnicii maori), n-am putut să nu-mi pun o asemenea întrebare, așezată ca titlu, mai sus… Stau mărturie, de pildă, numele prefecturii Wakayama, respectiv al electoratelor Wakanui, Wakatipu… De asemenea, numele prefecturii japoneze Aomori seamănă extrem de mult cu al electoratului Aoraki, dar și cu al poporului maori, băștinaș în Noua Zeelandă…

Poate că, după vechea vorbă românească, apropierea dintre aceste nume doar „seamănă, dar nu răsare!”, putând intra la „derute” fonetice, conform cărora și numele americane/canadiene de tipul Athabaska, Nebraska sau Alaska „seamănă” cu cele românești Cogeasca, Popeasca, Odobasca sau Cojasca, forme de feminin de la cele cu sufixul (antroponimic) -escu!… Da, dar, dacă la popoarele polineziene, care nu-l pot pronunța pe l, redându-l ca r (deci, practicând rotacizarea lui l) – în forme ca Polinesia, redată ca Porinetia, sau Gilbert, devenit Kiribati, găsim o asemenea situație și în… japoneză! Numele „afacerii Lockhead”, în urma căreia, pentru că s-a lăsat mituit, și-a dat demisia, în 1976, un premier, căzând, astfel, un guvern liberal-democrat, este rostit, în japoneză, rokkīdo!… Mai mult, la o privire mai atentă, atât numele electoratelor neozeelandeze, păstrate cu numele maori (deci, nu cele anglofone, date de europeni), cât și cele ale prefecturilor japoneze nu au, nici unele, fonemul l!

Iar, dacă mai punem bază și pe cele scrise aici, unde se specifică faptul că japoneza ar putea fi înrudită cu limbile austroneziene, ce cuprind și idiomurile polineziene (inclusiv maori!), s-ar putea ca, după o altă veche vorbă românească, „să nu iasă fum fără foc!”… Dacă unele opinii afirmă posibilitatea ca vechii japonezi să fi venit dinspre sud-estul Chinei (inclusiv Taiwan) și/sau sudul Peninsulei Coreea, ținând cont de faptul că și pentru polinezieni (inclusiv maori) s-a avansat o origine dinspre Insulinda și/sau… Taiwan, lucrurile par „să se lege” și ceva elemente comune, moștenite de ambele ramuri, răspândite prin Insulele Pacificului, să se fi păstrat, până în zilele noastre!… De-altfel, atât tradițiile etnografice (tipul de case tradiționale, făcute din bambus), cât și practicarea culturii orezului, o plantă agricolă tropicală, „trădează” o origine sudică a strămoșilor japonezilor… Sunt suficiente indicii ca o asemenea ipoteză să devină credibilă și să fie luată în seamă, printr-un trunchi comun localizat în Taiwan! De acolo, polinezienii au plecat spre sud-est, iar strămoșii japonezilor – spre nord-est!

Despre proiectele de cercetare științifică Luni, dec. 20 2021 

Fiindcă ne apropiem de sfârșitul încă unui an, dar și pentru că s-au „adunat” zeci de ani de activitate în acest domeniu, extrem de vast, al Geografiei, vom vorbi despre proiectele de cercetare științifică inițiate.de subsemnatul. Mi se pare un moment potrivit, deoarece, anul acesta am aniversat, în toamnă, 30 de ani de la începutul studenției geografice, 25 de ani (în vară) de la terminarea facultății și de la începuturile activității de cadru didactic în învățământul geografic ieșean, au trecut, la începutul anului, 20 de ani de când fac parte din rândurile colectivului didactic al Alma Mater Jassyenssis și, la jumătatea anului, 15 ani de la confirmarea titlului de Doctor în Geografie. Sunt doar câteva repere cronologice, nici ele toate, dar, fie și doar acestea, sunt, cred(em), suficiente pentru un asemenea bilanț (desigur, provizoriu!)…

Fără a considera că ele au apărut recent (titulatura lor are aproape un deceniu), de aceste direcții de cercetare (să le spunem astfel) m-am ocupat de foarte multă vreme… Nu exclusiv, deoarece, prin natura activității lor, geografii relaționează, profesional, științific, cu o mulțime de specialiști din domenii conexe, mai mult sau mai puțin înrudite… Însă, în esență, este vorba de 3 mari direcții, legat de care, pe viitor, se vor axa, dacă nu în întregime, în orice caz, în cea mai mare parte, energia, experiența și competența profesional-științifică acumulată anterior.

Primul proiect, nu neapărat în ordinea importanței, ci pentru că trebuia să fie unul primul 🙂 este legat de Crearea bazei de date antroponimice și toponimice în spațiul românesc/Creation of the Anthroponymic and Toponymic Database in the Romanian Space. L-am amintit primul și pentru că, așa cum vom vedea, pe baza inventarierii și grupării elementelor onomastice, se pot reconstitui, măcar în parte, particularități ale activităților ce sunt evidențiate de celelalte două proiecte. Preocupările în această direcție au peste un sfert de veac vechime, începând cu elaborarea și susținerea lucrării de licență (1996) – Reflectarea realităților geografice în toponimia Țării Făgărașului și de disertație (1997) – Corelații între structura etnică a populației și stratificarea istorică a toponimiei Țării Făgărașului. Acestea, dar și teza de doctorat – Țara Oltului – studiu de geografie istorică cu privire specială asupra relațiilor cu toponimia, elaborată începând cu anul 1999, susținută în 2005 și publicată doi ani mai târziu – au fost elaborate sub coordonarea domnului profesor Alexandru Ungureanu, membru corespondent al Academiei, un OM de la care am avut (și cred că mai am încă!) de învățat, nu doar în plan profesional-științific. Împreună am elaborat și publicat cursul de Toponomastică (2006).

Cum, încă din vremea documentărilor pentru lucrarea de licență (1995-1996) și disertație (1997), bazându-mă, de la început, pe metoda de lucru a geografului Ion Conea (care, mergând pe teren ca să stea de vorbă cu înțelepții satelor românești, recenza nu doar toponimele, ci și antroponimele), am adunat, o bază de date importantă, încă de atunci, îmbogățită serios și cu prilejul documentărilor de teren pentru doctorat (din anii 2001-2005), aceasta a permis declanșarea activităților de realizare a Tezaurului antroponimic al Țării Oltului. Poate că a fost un noroc faptul că, dacă pentru perioada actuală, documentarea personală și accesul, în format electronic la multe date au creat un volum de date însemnat, pentru epocile mai vechi (până în perioada comunistă, inclusiv) există, publicate, o serie de lucrări ce acoperă aproape 4 secole de informație antroponimică, la nivel de localitate. Tezaurul amintit e „în lucru”, în continuare, dar experiența în realizarea lui m-a făcut să extind cercetările, nu doar la nivelul întregului spațiu românesc, ci chiar la cel al spațiului carpato-balcanic și, pe anumite direcții – antroponimele și toponimele legate de păstorit, cele derivate din nume creștine vechi și altele – chiar la nivelul spațiului romanic (european și nu numai). Așa că materialul onomastic adunat, pe care a trebuit, „din mers” să „învăț” și prin ce metode să-l inventariez, să-l prelucrez, să-l cartografiez și să-l interpretez, a servit ca „bază”, ca „temelie” pentru un alt curs, cel de Antroponomastică geografică, apărut, ca și cel de Geografie istorică, în 2019.

Foarte multe din informațiile onomastice au servit și servesc ca „temelie” și pentru evidențierea unor aspecte legate de al doilea proiect – Particularități de geografie electorală din epoca contemporană la nivel mondial, european și românesc/Peculiarities of Electoral Geography in the Contemporary Epoch at the World, European and Romanian level. Primele preocupări, cu rezultate în publicarea unor materiale științifice, datează de vreo două decenii (2002-2003), dar adevărata „piesă de rezistență” a cercetărilor electoral-geografice rămâne cursul de Geografie electorală, apărut în 2013. Acesta chiar a fost structurat pe trei paliere – mondial, european și românesc – ultimul fiind și cel mai consistent fiindcă, preocupat fiind să înțeleg, cât de cât, Lumea în care trăim, am știut, întotdeauna că, înaintea „paltonului” mondial și a „sacoului” european, îmi e mai „aproape” de corp „cămașa” românească!…

Tocmai de aceea, documentarea și inventarierea a (aproape) tot ce este legat de fenomenul politico-electoral românesc din ultimele două secole a fost prioritară și, recent, am definitivat atât documentarea legată de alegerile senatoriale românești (finalizată anul trecut), cât și cea ținând de alegerile locale (cu un articol legat de cele antebelice, publicat acum câteva săptămâni). Anterior, în cinstea Centenarului Școlii Geografice Universitare Clujene Românești (2019), am definitivat baza de date, la nivel de județe și provincii istorice, legată de alegerile parlamentare din ultimele două secole. Urmează completarea bazei de date legate de alegerile locale, cele prezidențiale și referendumurile din al doilea stat român(ofon), Republica Moldova.

În paralel, după cum s-a putut constata, este inventariat materialul electoral, la nivel regional, atât pentru țările europene, cât și pentru mai multe state de pe alte continente cu cel puțin un secol de activitate electorală democratică (aproape) neîntreruptă (Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, India). De asemenea, este „în lucru” o bază mondială de date, la nivel de țări, legată de alegerile legislative din ultimele două secole, ajunsă cam la 35-40% din total… Cam la același nivel eram, deja, cu niște ani în urmă (2015), dar, în timpul unei conferințe la Londra, hardul laptopului pe care aveam datele a „crăpat” și o parte din datele de pe el s-au pierdut (inclusiv cele din baza mondială amintită!), astfel încât, în ultimii doi ani, am reluat munca „de la zero”!… Asta e, se mai întâmplă și din astea!…

N-am uitat nici de alegerile europarlamentare, pentru care documentarea a început de timpuriu, chiar de dinaintea aderării României la UE (2006). După ce, inițial, actualizarea datelor s-a limitat la nivel național (pe țările membre), din 2008-2009 am început activitatea de documentare la nivel NUTS 2 (regional), cu rezultate interesante. Pe de altă parte, documentarea s-a „adâncit” înainte de secolul al XIX-lea, astfel încât, atât pe baze epigrafice și documentare, cât și pe cele… onomastice, dispunem de informații, la nivelul spațiului românesc, dar și al celui european (și chiar mondial!), legate de modul cum erau desemnați membrii elitelor (adunări locale, regionale și sau naționale, juzi, cneji, voievozi, principi…) în Antichitate și în Evul Mediu. Așa a fost nevoie de corelarea informației politico-electorale cu cea onomastică, putând exemplifica cu nume ca Jude, Bătrân, Moș, Județ, Duca, Domn și altele… Asemenea exemple apar, deja, atât în cursul de Geografie istorică, cât și în cel de Geografie electorală. Pe de altă parte, am definitivat o bază de date (aproape) completă, cu demnitarii ce au făcut parte din adunările legislative din spațiul carpato-balcanic, începând de acum trei milenii, iar după 1300, doar din spațiul românesc. Este în lucru (cu circa 35% finalizat) prelucrarea datelor legate de parlamentarii (deputați și senatori) din adunările legislative românești din ultimele două secole, care va întregi această evidență a demnitarilor, până în zilele noastre.

Am ajuns la al treilea proiect – care pare cel mai de pe urmă: Particularități ale activităților turistice la nivel mondial, european și românesc/Peculiarities of  the Touristic Activities at the World, European and Romanian level. Totuși acesta are cea mai veche ilustrare în materiale științifice prezentate (1993-1994) și publicate (1995), dintre toate direcțiile de cercetare menționate. Am „debutat” cu două materiale, unul colectiv (1994), publicat de echipa româno-franceză participantă la activitatea de practică geografică mixtă (în care apar elemente legate de turism în aria Masivului Ceahlău și a Lacului Bicaz) și un altul, publicat individual – Fondul cultural-turistic al municipiului Făgăraș, prezentat la o sesiune de comunicări a cercurilor științifice studențești (1994) și publicat, în anul următor, în Revista Asociației Tinerilor Geografi din România (ATGER), Geea, nr.1.

Legat de inventarierea, cartarea și sprijinirea activităților turistice sunt de amintit Tabăra etnografică de la Lisa (august 1994), la care au participat studenți din centrele universitare București, Oradea și Iași, Campusul Internațional de Patrimoniu – Solca (iulie 1995), o serie de tabere școlare tematice, la Ciric și Muncel (1997-1999), activitatea de colaborare cu Administrația Parcului Forestier Vânători-Neamț (2001-2002), proiectele de promovare turistică a Țării Oltului (2001-2004) sau legate de realizarea Muzeului Rezistenței Anticomuniste din Țara Făgărașului (2003-2009) și altele. Experiența în domeniu s-a consolidat, la începuturile activității didactice (1996-1999), prin chestionare turistice aplicate elevilor din municipiul și județul Iași (cum datele au fost adunate și centralizate pe hârtie, iar foile respective s-au… rătăcit, am mai pierdut un material statistic important)… Pe de altă parte, în timpul practicilor studențești, la Tulnici sau/și în Masivul Rarău, am coordonat echipe de studenți care au aplicat chestionare turiștilor aflați în zonă. De ani buni (începând din 2006) se află „în lucru” o bază de date turistice, la nivel de localități, pentru spațiul românesc. O parte a fost definitivată, fiind prezentate materiale științifice la Vaslui (2006), legate de patrimoniul turistic, natural și antropic, sau Bistrița (2019), ce evidențiază evoluția activităților turistice în spațiul românesc în ultimele două milenii. În acest ultim caz, am făcut apel, din nou, la… onomastică, deoarece toponime ca Germisara/Therme Dodonae, Ad Aquas Herculi Sacras, Aquae, Borsec, Borviz, Nedeia, Fața lu’ Arminden și altele se referă la activități turistice din trecut, iar antroponimul Hagi, atestat, la noi, prima dată, la Târgul Ocna (1772) se referă la pelerinaje religioase, adică – la activități turistice! Anterior, în 2017, a fost prezentat un material despre toponimele de forma Braniște, care evidențiază cele mai vechi arii protejate din spațiul românesc, făcut public, sub forma unui articol, în anul următor.

Dacă anul trecut am reușit finalizarea activității de inventariere a unităților de cazare turistică, la nivel de localități, pentru teritoriul actual al României, după 1989, continuă, pe de-o parte, operațiunea de prelucrare a datelor legate de fluxurile turistice, pentru același teritoriu și aceeași perioadă, dar și, pe de alta, extinderea bazei de date atât pentru perioadele mai vechi (începând de la Unirea Principatelor, până în perioada comunistă – pentru care există date statistice), cât și pentru regiunile din spațiul românesc aflate, azi, în afara hotarelor României (Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herței, Transnistria, Cadrilater, vestul Crișanei).

Toate aceste activități au nevoie, însă, pentru comparabilitatea datelor pe perioade diferite, dar și pentru a ști exact, pentru epocile mai vechi, unde încadrăm datele respective, de realizarea bazei de date administrative la nivelul spațiului românesc – o operațiune extrem de complexă, migăloasă, cronofagă, încă „în lucru”! Aceasta ar trebui finalizată prima: am, deja, experiența unei asemenea baze de date administrative a-temporale, pentru localitățile Țării Oltului, realizată în anii 2001-2005 și actualizată ulterior, iar din 2014-2015 am pus la punct o serie de precizări metodologice, deja publicate. Similar, forțat de inventarierea unor elemente onomastice, istorico-geografice, politico-electorale, turistice și/sau cultural-etnografice, am pus la punct atât fișiere Microsoft Excel cu coduri, cât și fonduri de hartă… a-temporale, la nivel județean și regional, pentru spațiul românesc și, la nivel regional, pentru spațiul carpato-balcanic. Se lucrează la crearea unui fond de hartă, la nivel comunal (pe comunele actuale, arondate județelor interbelice) pentru spațiul românesc. Deja fondul comunal există (mai sunt de adăugat comunele din nordul Maramureșului, activitate aflată în desfășurare), însă mai trebuie desenate și codate, unitățile de nivel județean (județele interbelice) și regional (provinciile istorice românești). De asemenea, după ce, inițial, pentru reprezentarea realităților politico-electorale pentru ultimele (mai bine de) două secole, desenasem fonduri de hartă cu statele Lumii pentru fiecare moment analizat, văzând că mari specialiști, de pildă, în istorie economică, precum Angus Maddison, lucrează, din Antichitate spre zilele noastre, tot cu un fond de hartă a-temporal, pe decupajul actual al statelor Lumii, am completat și actualizat și un asemenea fond, utilizat în diferite analize cu caracter geografic.

Pentru înțelegerea acestor particularități geografice, dar și a altora, s-au realizat sute, poate mii, de analize multivariate fie prin clasificare ierarhică ascendentă, fie prin analiză în componente principale. Pentru aceasta a fost nevoie de crearea unor baze de date, standardizate, cu diferiți indicatori sociali, demografici, economici, culturali, turistici și chiar… sportivi (așa cum a fost cartografierea activității echipelor din prima ligă de fotbal românească, pentru anii 1909-2011), pentru diferite epoci (din Antichitate, până în zilele noastre) și la diferite scări geografice (de la nivel mondial, pe țări, la cel regional, pe Europa sau America de Nord Anglo-Saxonă, ori la nivelul spațiului carpato-balcanic, până la nivelul județean sau comunal, pentru spațiul românesc, or la cel comunal și/sau local, pentru anumite părți ale acestuia).

Și această activitate este în curs de completare (probabil, pe lângă adăugarea de noi indicatori/variabile pentru spațiul românesc, la diferite nivele – regional, județean, comunal…, va urma crearea unor asemenea indicatori și pentru Australia și Noua Zeelandă, Japonia sau India, precum și completarea celor existenți, la nivel regional, pentru Europa – pentru perioada de dinainte de 1990, ori pentru Imperiul roman, pe provincii, pentru intervalul 250/300-600 d. Hr.). Încă e „în studiu” pentru ce state și la ce nivel să analizez asemenea indicatori și pentru Evul Mediu (probabil, voi opta, pentru anii 601-1000, pentru state precum Imperiul bizantin și Imperiul franc/carolingian, iar, după anul 1000 – pentru state ca Regatul Angliei, Regatul Franței, Sfântul Imperiu Roman de Neam German, Regatul Poloniei, țările nordice – Suedia, Danemarca…). După inventarierea datelor, va urma, firește, și realizarea fondurilor cartografice…

Între indicatorii demografici, sociali, economici și/sau culturali, menționăm elementele componente ale indicelui de prosperitate mondială, elaborat, de 15 ani, de Legatum Institute, cele ale Compasului Cultural, elaborat de Geert Hofstede et co., indicele calității vieții, realizat de revista International Living, ori date elaborate de World Values Survey și European Values Survey. Astfel, se constată că, dacă (aproape) absența capitalului social (adică a cooperării între locuitorii spațiului românesc actual) este surprinsă, documentar, de la Homer și Herodot (pentru traco-daci), iar proverbele românești confirmă această idee, de secole – prin formulări ca Fă-te frate cu dracul, până treci lacul (puntea); Capul plecat sabia nu-l taie; Zi ca el și fă ca tine! și altele -, fiind amintite și de lucrări recunoscute, precum Psihologia poporului român, atât cea a lui Constantin Rădulescu-Motru, cât și cea, mai recentă, a lui Daniel David, variabile precum ecartul puterii (Geert Hofstede) sau capitalul social (Legatum Institute), confirmă, statistic și spațial, lipsa de coeziune a conaționalilor noștri.

Complexitatea cercetărilor geografice și… dificultatea de a încadra un studiu într-un proiect sau altul sunt evidente, adesea. De exemplu, unde intră tradițiile de Ignat, sărbătoare marcată astăzi, cu caracteristici atât etno-folclorice, cât și istorico-geografice sau cultural-turistice? Este element legat (numai) de onomastică (prin semnificația numelui Ignat) sau are ȘI valențe turistice? Sau, și mai… complicat: unde intră un nume precum Turnul Sfatului (păstrat de o instituție de presă din Sibiu) sau, mai ales, Piața Sfatului (binecunoscut loc central al Brașovului)? În cazul toponimului brașovean avem de-a face atât cu elemente onomastice și de geografie istorică (toponimul marchează locul unde, din Evul Mediu, se țineau ședințele Sfatului orășenesc, „strămoșul” Consiliului Local de azi!), cât și politico-electorale (Sfatul orășenesc era ales de cetățenii brașoveni cu drept de vot!) și… turistice (fosta Casă a Sfatului din Piața Sfatului este, azi, muzeu!)!…

Am menționat mai devreme evidențierea faptului că toponimele de forma Braniște se referă la primele arii protejate din spațiul românesc, datând din epoca medievală… Tot aici, la „bunuri câștigate” aș adăuga și materialele ce evidențiază faptul că vechiul Kogaionon al dacilor a fost Ceahlăul, transformarea numelui de trib al carpilor, în patronimul Carp, purtat, cu o frecvență deosebită, continuu, de secole, de mii de moldoveni, basarabeni și transnistreni, întemeierea Pojorâtei bucovinene de către originari din Pojorta Țării Oltului (material realizat în colaborare), evidențierea migrațiilor intraregionale cu caracter istoric între provinciile românești cu ajutorul onomasticii (reliefată de nume ca Moldovan, Ardelean, Ungurean, Muntean și altele), particularitățile păstoritului românesc relevate cu ajutorul onomasticii, distribuția crono-spațială a vechilor nume creștine românești, care este unul din cele mai importante argumente în favoarea romanizării prin creștinare a traco-dacilor, păstrarea, din traco-dacicul -isc/-isk a sufixului românesc -escu (pentru antroponime)/-ești (pentru toponime), evidențiată, din secolul trecut, de lingviștii Alexandru Graur și Iorgu Iordan, dar întărită, confirmată (crono-)spațial de distribuția, pe hărți, a numelor ce folosesc aceste sufixe, determinarea perioadelor politico-electorale din spațiul românesc pentru ultimele două secole și multe altele… Între noutățile cu caracter profesional-didactic ce au urmat transpunerii în materiale de curs și/sau seminar pentru studenți/masteranzi, menționez introducerea ca disciplină (facultativă) a Geografiei electorale, dar și apariția unui curs, complet nou, de Antroponomastică geografică, subliniind rolul și locul geografilor în acest domeniu.

Trimiterile (auto)bibliografice nu s-au dorit exhaustive, ci, mai degrabă, selective, cu caracter de exemplificare. Pentru mai multe detalii, fie se poate intra pe acest site, cu caracter științific, unde apar și proiectele prezentate, fie se poate accesa acest link. De-altfel, pe de altă parte, multe dintre aceste preocupări profesional-științifice s-au regăsit, ca teme, și între postările aduse pe Poianetu’ lui Iocan.

Nu în ultimul rând, voi continua, așa cum am amintit de la începutul acestui text, să-mi consacru energia, priceperea și eforturile acestor proiecte, indiferent dacă instituțiile ce finanțează proiecte de cercetare (din țară sau ale UE) vor binevoi să susțină asemenea proiecte. În legătură cu instituțiile românești m-am lămurit: e concludent faptul că, deși fie nu s-au organizat competiții (că n-au fost fonduri!), fie s-au organizat, dar am fost discriminat, în ultimii 12 ani am putut participa doar de 3 ori (2008, 2014, 2020), fiind eliminat pe criterii mai mult decât discutabile (proiecte pentru „tineri doctoranzi” până la 30 de ani, iar eu aveam 32, sau pentru cei cu cel mult 10 ani de la susținerea tezei de doctorat, în vreme ce au aveam, la acel moment, vreo 12-13 și altele)! Am și un exemplu concret: anul trecut, deși proiectul depus era încadrat la Științe Umaniste, am fost exclus, deoarece, după criteriile Comisiei de Științele Vieții și Pământului, unde am fost „încadrat”, ca director de proiect, nu corespundeam! Păi ce fel de încadrare e aceasta – a proiectului la o comisie și a directorului la alta??? Iar, în ceea ce privește ERC (European Research Council), sunt niște săptămâni de când, la o informare a lor despre „noi competiții” am răspuns, întrebându-i dacă finanțează proiecte de genul celor de care mă ocup! Urmarea – nici un răspuns, până acum! Spune și această „tăcere” multe! Probabil, ceea ce cercetez eu nu este pe „agenda” lor!… Sau chiar deranjează!…

De ce asemenea preocupări? M-a uimit – și deranjat, chiar, recunosc! – atât… fereala în a aborda astfel de teme, în spațiul românesc, cât, mai ales, reacțiile situate la două extreme… Unii, ori au considerat asemenea abordări ca fiind prea „naționaliste”, „învechite”, „de modă veche”, într-un cuvânt, „perimate”, „depășite”, ceilalți, „la polul opus”, au căutat să scoată în evidență, exaltat, cu exagerări protocroniste, „excepționalismul” românesc! Am detestat ambele abordări, așa cum este străină de mine și de preocupările și concepțiile mele despre Lume și viață, atitudinea extremistă! Întotdeauna am considerat că abordarea echilibrată, cumpănită, argumentată, cât mai obiectivă posibil, în orice domeniu, este cea mai indicată! Românii, ca urmași ai traco-dacilor, romanizați prin creștinare, în primele secole după Chiristos, nu sunt nici mai „proști”, dar nici mai „breji” ca alții, având și calități, dar și defecte! Primele trebuie evidențiate, scoase în „prim-plan”, cu dovezi, celelalte – arătate și în alte studii, de la Homer și Herodot, sau Dio Cassius, până la datele publicate și analizate de Legatum Institute, echipa coordonată de Geert Hofstede, sau, la noi, de specialiști precum Constantin Rădulescu-Motru ori Daniel David – după ce le cunoaștem și le așteptăm, să încercăm, măcar să le diminuăm influența!… „Nu există pădure fără uscături!” – spune un vechi proverb românesc, iar în activitatea de cercetare, de decenii, m-am convins de adevărul acestei zicale, de nenumărate ori!… Căutând să înțelegem Lumea în care trăim și, în primul rând, cea românească, vom ști ce decizii sunt mai potrivite de luat și aplicat sau, în cazul în care nu se poate face nimic, măcar vom ști „de ce să ne ferim”, în deplină cunoștință de cauză!

P.S. În cadrul activităților legate de inventarierea realităților politico-electorale, acum circa un deceniu (2011-2012), când eram, încă, nu doar euro-entuziast, ci chiar mondo-entuziast, imaginasem un sistem de creare, alături de Adunarea Generală a ONU (care reprezintă, printr-un delegat, statele independente ale Lumii, membre ale organizației – practic toate, cu excepția Vaticanului, care are, totuși, statut de observator) a unei Adunări Parlamentare mondiale, un fel de mondo-parlament, care să reprezinte cetățenii și care (după modelul Parlamentului European), după un interval în care ar fi fost desemnat de legislativele naționale (proporțional cu ponderea principalelor forțe politice din Parlamentele naționale), să urmeze a fi ales de cetățenii statelor membre ale organizației mondiale… Materialul, prezentat, inițial, la un Simpozion de Sisteme Informaționale Geografice, a și fost inclus în partea de geografie electorală mondială a cursului de Geografie electorală. Între timp, însă, am renunțat la această idee, deoarece am constatat că nu s-au mondializat onestitatea, caracterul, bunul-simț, buna-credință, verticalitatea, ci fățărnicia, corupția, minciuna, politețea ipocrită, manipularea…

Pe de altă parte, deși, de pe la începuturile Poianetului, stau, între paginile sale din stânga-sus, cele legate de originea miniștrilor și prim-miniștrilor României (în serialul cu titlul „Un fel de geografie electorală”, elaborat cu prilejul a 150 de ani de la Unirea Principatelor), chiar dacă actualizarea acestei baze de date a continuat și s-a extins și la demnitarii care au avut sarcini ministeriale nu doar în R. Moldova, ci chiar în executivele din vremea Regulamentului Organic (1831-1853) sau în cele ale ținuturilor care au hotărât, în 1918, Unirea cu România – Consiliul Directorilor de la Chișinău, Consiliul Secretarilor de Stat de la Cernăuți și Consiliul Dirigent de la Sibiu/Cluj (1917-1919) – și chiar în „guvernele” fostelor RASS Moldovenească și RSS Moldovenească (1924-1990), mă „străduiesc” să mă conving a trece la cartografierea acestor date. De ce? Păi, cum să-ți vină, în zilele noastre, să „evidențiezi” așa-zise „guverne” pline de analfabeți, agramați, corupți și/sau plagiatori??? Nu sunt dintre cei obișnuiți „a întoarce capul în altă parte”, spre a nu vedea ce se întâmplă în realitate!… Și aceasta se întâmplă deoarece, contrar unor „opinii” avansate de anumiți adepți ai limbajului politicos-ipocrit, ai political correctness – noua „limbă de lemn” a societății p(r)ost-moderne, am ferma convingere, cred, că noi, dascălii, nu suntem doar simpli „transmițători” de cunoștințe, ci, în primul rând, FORMATORI DE CARACTERE, DE MODELE PENTRU SOCIETATE, DE OAMENI DE OMENIE!

Până la urmă, după ce-am cumpănit cum e mai bine, am decis să continuu actualizarea amintitelor materiale cartografice (dar și a altora, având un „substrat” similar din punctul de vedere al verticalității preopinenților), însă cu evidențierea lacunelor de moralitate ale acestora. Știința și cercetarea științifică trebuie să servească nu doar cunoașterii și înțelegerii Lumii în care trăim, ci, în primul rând, Adevărului! Nu putem să (ne facem că) nu vedem legătura între sărăcie, subdezvoltare, absența infrastructurii din zone întinse ale României, ori depopularea lor masivă și ipocrizia, manipularea, neseriozitatea și minciunile așa-zisei „elite politice” autohtone! La clivajele avansate, de ani buni, de Lipset și Rokkan, trebuie adăugat și cel, real, dintre onestitate și minciună, sau cel dintre corectitudine și hoție, aceste noi „clivaje”, poate printre cele mai vizibile azi, fiind extrem de trans-partinice! Toate aceste idei confirmă acea afirmație, de acum mai bine de un secol, a lui Titu Maiorescu: „Nu de inteligență duce românul lipsă, ci de caracter!”… Din păcate, astăzi, acest fenomen este extrem de vizibil nu doar la nivel național, ci și pe plan internațional, inclusiv în țările (încă) democratice!… Și nu pot înțelege cum de nu este mai mult decât evident, măcar la nivel academic, că nu poți avea progres, dezvoltare, prosperitate, cu minciună, manipulare, demagogie, corupție și hoție!!! Sau nu pricep de ce să nu meargă, la nivel internațional – în primul rând, în Uniunea Europeană (se împlinesc, peste puține zile, 15 ani de la aderarea României la această entitate supranațională!) – libertățile și drepturile fundamentale ale cetățenilor, împreună (nu în contradictoriu!) cu moștenirea iudeo-creștină, cu bunul-simț, buna-credință, onestitatea, caracterul, verticalitatea???

Tocmai de aceea, deși nu era în intenția mea (fiindcă nu-mi place să creadă lumea „că mi-au murit lăudătorii”), am adus acest material „la vedere”, ca reacție la o Lume, nu doar în curs de tembelizare, de tâmpire, ci pre(a)ocupată doar de false „agende”, de aspecte materiale, de satisfacerea propriilor interese, pentru atingerea cărora nu se dă în lături nici de la „a călca pe cadavre”… Mai mult, este și un răspuns la tentativele, ipocrite, ascunse, lașe, de a „șterge cu buretele” nu doar activitatea profesional-științifică, ci „motorul” care a stat la „baza” ei – dragostea, pasiunea pentru Geografie, veche de decenii, născută din copilărie! Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în curând, se împlinesc 32 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, la care au fost oameni, concetățeni de-ai noștri, care nu s-au mai întors niciodată acasă, plecând să strige „Vom muri și vom fi liberi!” sau „În Decembrie ne-am luat rația de Libertate!” Din aceste motive, rămâne valabil un „principiu”, personal, urmărit toată viața (prima dată s-a conturat în adolescență, în perioada de licean, prin 1984-1985, fiind exprimat în forma de mai jos în timpul studenției, acum circa 30 de ani), ca „definiție” a democrației și libertății: Democrație și libertate înseamnă să-ți urmărești interesul personal, dar având în vedere, întotdeauna, să nu calci în picioare interesele celorlalți!

Kon-Tiki Duminică, dec. 12 2021 

Aseară, în cadrul unul program de cinefilare – ca „variațiune” la activitățile de documentare, cartografiere, realizare de articole științifice, etc – am dat peste acest film – Kon-Tiki. După ce află o mărturie a unui bătrân polinezian (1937), conform căreia primii oameni în insulele Pacificului ar fi venit dinspre Răsărit (din America de Sud) și având, ca argument biogeografic, o specie de ananas polineziană, înrudită cu cea sud-americană, Thor Hayerdahl pornește (1946) în America (în Statele Unite), în căutarea unor finanțatori ai expediției sale. Va reuși, în primăvara lui 1947, să plece din Peru (din portul Callao) și, după mai bine de 3 luni, ajunge în Polinezia…

Acum, dacă e să o spunem drept, după argumentele paleo-demografice și etnografice, mare parte dintre polinezieni au venit dinspre Apus, dinspre Asia de Est (mai exact, dinspre Malaysia și/sau Taiwan), undeva între anii 500 și 1300 (ultimele insule colonizate, de strămoșii maori, fiind cele neozeelandeze), dar nu este exclus ca o parte a locuitorilor arhipelagurilor pacifice să fie originari din America de Sud… Demonstrația lui Thor Hayerdahl e un argument în acest sens, dar nu pentru exclusivitatea populării dinspre America de Sud a Polineziei.

Nume derivate de la termenul „cruce” Marți, sept. 14 2021 

Astăzi, de ziua Înălțării Sfintei Cruci, vom vorbi despre numele derivate de la termenul cruce. Termenul este preluat în română din latină, din crux/crucis, făcând parte din grupul de cuvinte moștenite, prin creștinare, de urmașii traco-dacilor romanizați. Ca patronime întâlnim formele: Cruce, Crucian/Crucean, atestate, în epoca medievală, mai ales în Moldova și în Transilvania.

Numele Cruceru și Cruceriu se referă la meșteșugari care confecționau cruci. Prima formă, cu peste 5000 de ocurențe, apare, în sudul și centrul țării, în Dolj, Gorj, Vâlcea, București, Dâmbovița, Prahova, Constanța, Olt, Mehedinți, Argeș, Brașov, Timiș, Sibiu, Buzău, Teleorman, Hunedoara, Călărași, Caraș-Severin, Ilfov, Ialomița, Bihor, Alba, Cluj, Giurgiu, Iași, etc. în vreme ce a doua – cu peste 150 de purtători – este consemnată mai ales în jumătatea sudică a țării, în Dolj, București, Buzău, Constanța, Covasna, Olt și altele. Am notat și forma Crucer, întâlnită mai ales în nordul Bucovinei, în Bugeac și în Transnistria (cu câteva zeci de purtători), la care se adaugă Crucerescu. Această ultimă formă – cu peste 200 de consemnări – apare mai ales în Basarabia (inclusiv în Bugeac), dar și în Transnistria, sudul Bucovinei, Crișana și în Capitală. Atestarea acestei ultime forme – cu sufixul românesc -escu – mai ales în Basarabia este încă o dovadă a caracterului românesc al regiunii dintre Prut și Nistru.

În ceea ce privește toponimia, am notat sate cu numele Crucea, în Moldova, Dobrogea, Crucea de Piatră – în Muntenia, Crucea de Jos, Crucea de Sus și Cruceanu – în Moldova, Cruceni – în Banat.

LA MULȚI ANI! sărbătoriților de Sângeorz Vineri, apr. 23 2021 

Cu ocazia zilei onomastice – a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință – adresăm tuturor celor ce-și serbează ziua un călduros LA MULȚI ANI! cu sănătate și bucurii!

În tradiția strămoșească, sărbătoarea de azi este și o transfigurare a unui cult precreștin, tracic – Cultul Cavalerului Trac (Danubian). Imaginea legată de acest cult se referă la un călăreț, având în mâna dreaptă sabia de război traco-dacică, iar în mâna stângă – steagul de război al strămoșilor noștri, balaurul cu cap de lup. După creștinarea prin romanizare a traco-dacilor, imaginea cavalerului s-a metamorfozat: Sfântul Gheorghe apare tot călare, sabia devine suliță, iar balaurul – simbolul păcatului care trebuie ucis. Ca dovadă a faptului că acest Cult al Cavalerului Trac era unul războinic, Sfântul Gheorghe a rămas, până azi, protectorul Armatei românești.

Tot ca urmare a importanței vechiului Cult precreștin, încreștinat, în plan onomastic, Gheorghe este printre cele mai răspândite patronime la români, atât pentru epocile mai vechi (începând cu Evul Mediu), cât și în zilele noastre. În plan toponimic, frecvența numelor de locuri derivate de la Gheorghe (câteva zeci) îl plasează pe primul loc, înaintea derivatelor de la numele Ioan. Vechimea numelui, din perioada romanizării traco-dacilor, este dovedită de forme ca Giorz(u), Geordzu, Sângeorz, Somdzordz și altele, prezente atât la românii nord-dunăreni, cât și la cei balcanici (aromâni, meglenoromâni).

Tradiții de Bunavestire Joi, mart. 25 2021 

Despre tradițiile și obiceiurile de Bunavestire/Blagoveștenie se poate citi aici: https://www.traditii-superstitii.ro/buna-vestire-sau-ziua-cucului-traditii-si-obiceiuri/

Colindul cetelor de feciori din Țara Oltului Duminică, dec. 27 2020 

Distribuția crono-spațială a purtătorilor numelui Ler Joi, dec. 10 2020 

Antroponimul Ler – cu numeroase variante și derivate – derivă de la expresia populară lerui-ler, frecventă în colindele românești. O prezentare a semnificației acestuia s-a realizat aici, noi urmând să ne ocupăm de repartiția geografică a purtătorilor numelui Ler. Dintre multiplele opinii legate de înțelesul expresiei, subscriem și noi la cea a derivării din aleluia, cu rotacizarea lui l dinspre final.

Se pare că prima mențiune documentară datează din secolul al XV-lea, făcând trimitere la existența vechii biserici din satul muscelean Lerești. Dacă satul exista atunci, înseamnă că moșul întemeietor, probabil, un Ler, va fi fondat așezarea cam tot atunci, dacă nu mai devreme. Nu departe de această localitate, în aria comunei Dragoslavele, pe versantul sudic al Munților Făgărașului, este atestat și un munte, numit Lerescu. În aceeași vreme, la gurile Bugului, în zona Oceacovului, era atestată cetatea Lerici, aflată în stăpânirea moldovenilor.

Mențiunile documentare medievale se înmulțesc în secolele următoare, amintind, în sudul țării – Muntenia și Oltenia – mai mulți Leru(l), Lera, Lerescu, Leroae… De asemenea, purtători ai numelui apar, frecvent, în aria actualei comune băcăuane Poduri, precum și în Banat, la Mănăștiur.

În prezent, în spațiul românesc, se evidențiază două concentrări ale purtătorilor numelui. Prima se suprapune unei arii sud-vestice, incluzând fostele județe Arad, Severin, Hunedoara, Gorj și Vâlcea, iar a doua – la Curbura externă a Carpaților, în județele Bacău, Putna și Râmnicul Sărat. Ambele arii au prelugiri, cu atestări izolate, prima – în Bihor, Timiș-Torontal, Severin și Sibiu, iar a doua – spre Covurlui, Buzău, Ialomița, Ilfov (cu București), Prahova, Brașov, Dâmbovița și Teleorman. Atestări izolate se întâlnesc și în Iași, Lăpușna, Râbnița, Movilău, Maramureș.

La nivelul spațiului carpato-balcanic, cele mai mari concentrări, pe lângă cele din Banat, Ardeal, Oltenia, Muntenia, București-Ilfov și Moldova, se consemnează în estul Poloniei, Bielorusiei și al Cehiei, vestul Ucrainei, nordul Serbiei, centrul Croației, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Albania și nordul Greciei.

Din nou, despre dalmată și română, cu privire specială asupra dialectelor românești Joi, nov. 26 2020 

În continuarea – și, poate, completarea – ideilor expuse ieri, vom vorbi azi despre aria în care se vor fi produs contactele dintre reprezentanții dialectelor limbii române actuale: dacoromâni (în care s-au „topit” și o parte a românilor ziși „rotacizanți” sau „vestici” – cei din Apuseni sau Maramureș), istroromâni (ultimul „rest” al „rotacizanților”), meglenoromâni (situați, odinioară, mai la nord, în zona Sofiei și spre Valea Timocului) și aromâni – sau macedoromâni (locuitori, dintotdeauna, de la începutul erei creștine, ai zonelor din sudul Peninsulei Balcanice, între Rodopi la nord, Marea Egee la sud și Marea Adriatică și Ionică la vest). Precizăm că limitele între aceste dialecte și caracterul specific acestora nu sunt tranșante, că există „tranziții”, situații intermediare, care pot fi fie rezultatul contactelor între vorbitorii unor dialecte, fie urmarea unor migrații, care au dus la amestecul unor asemenea particularități. Exemple numeroase, cu detalii, legate de asemenea migrații și/sau contacte între diferitele părți ale neamului românesc se regăsesc în excelenta lucrare a lingvistului Gheorghe Ivănescu, Istoria limbii române.

Un rezultat al unui asemenea amestec pare a fi comunitatea românească din satul Žejân (Jeiăn, Žejane), cu vorbitori ai dialectului istroromân. Deși nu suntem siguri de o asemenea semnificație, presupunem că numele așezării este o variată, locală, a unui (posibil) Jieni, trecut prin forme ca Jăieni, Jâieni, Jeieni/Jeiăni… Dacă este așa, înseamnă că, măcar în parte, istroromânii – măcar cei din satul amintit – au emigrat de undeva din Țară. Arealul de origine cel mai nimerit al acestei emigrări ar putea fi Hunedoara. La nord, acest județ se suprapune peste Apuseni (arie rotacizantă), iar în extremitatea sa sudică se află izvoarele Jiului, de unde, originarii de acolo sunt numiți jian – la singular și jieni – la plural. Se pare că, în timp, fie prin emigrări definitive, fie, ca urmare a transhumanței păstorești, acești jieni au lăsat urme la mari distanțe și spre Răsărit, dovadă fiind cunoscutele cântece populare numite jiene, des întâlnite și în Mărginimea Sibiului sau în Țara Oltului…

Dar Hunedoara e și la limita estică a arealului cu trăsături ale graiului bănățean al dialectului dacoromân, unde, alături de particularități de acest tip – n intervocalic (Iscroni, Zăroni), pronunție cu ge/gi, pentru de/di (Gelmar), se regăsesc cele caracteristice Ardealului, cum este oiconimul Ghelari, în loc de Delari (care-i opune pe locuitori celor din Vălari, primii fiind de pe deal, iar ceilalți – de pe vale!). Asemenea trăsături se întâlnesc, însă, atât la istroromâni, cât și în tot arealul ce făcea, odinioară, legătura, spre est, între ei și românii din Țară – Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, nordul și centrul Serbiei (inclusiv vestul Banatului și Timocul), fiind prezente (și) în onomastică: Moscenițe – atestat în Peninsula Istria, Erđeljanović – frecvent în Croația și Serbia, Munčan, Olčan – consemnate în vestul Banatului și Timoc… Asemenea forme apar și în onomastica din sudul Crișanei (Arad), Banat și Oltenia: Rădoane, Imbroane, Băsărăboanea, Gruni, Muroni, Bogăton, sau sunt atestate în folclor și (încă) în vorbirea curentă a locuitorilor: Cimișoara, Argeal… Toponimul Moscenițe trimite la moșteni – țărani liberi dintr-o obște țărănească – termen prezent și azi (în toponimie) în sudul țării, dar care va fi fost întrebuințat, probabil, și în sud-vestul Ardealului, înaintea încorporării acestuia, ca voievodat autonom, în Regatul maghiar. În plus, patronimul Erđeljanović atestă chiar o migrație… ardelenească, după fonetism influențată și de intervenția autorităților maghiare (de la Erdely, nu de la Ardeal, forma românească), într-o zonă în care, probabil, se mai vorbea românește, dar în care românofonii practicau, deja, bilingvismul (româno-slav).

Apar întrebări legate de dublete ca Bihor – un toponim în Muntenegru și altul, în vestul României de azi. De asemenea, ridică serioase motive de mirare faptul că, pentru vlahii dinspre Adriatica, vecini cu dalmații, numiți în textele latinești nigri valachi, iar în cele bizantine – mavrovlachos, care a evoluat spre maurovlachi, morovlachi, morlac(h)i – a circulat în paralel și s-a încetățenit termenul de morlaci, dar, un dublet asemănător există și în nordul României de azi, între oșeni și (mor)oșeni (al doilea – un alt termen folosit pentru maramureșeni). Ca să nu mai spunem de numele satului Morlaca, azi în componența comunei Poieni, județul Cluj, prezent în… Apuseni, arie „rotacizantă” tradițională… Ultimul oiconim ne îndreptățește să credem că am putea avea o migrație morlacă în vestul Ardealului… Forma maghiară a numelui – Marotlaka sau Marothlaka – ar trimite la un strămoș al ducelui Menumorut, numit Moruth, Maroth sau Morut, iar semnificația (maghiară a) toponimului ar fi cea de locul (casa) lui Morut(h)/Maroth. Ducatul lui Menumorut a stăpânit și satul Morlaca, așa cum, în componența ducatului său, cu reședința la Biharia, intra și întregul Bihor… În Muntenegru, în plină zonă locuită de morlaci, apare un toponim Bihor… Satul a fost donat, în 1399, de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, împreună cu toate veniturile cetății Bologa (în domeniul căreia intra și localitatea menționată) lui Mircea cel Bătrân, domnitorul Țării Românești (devenit vasal al regelui), în 1493 este amintit aici, un nobil român, Nicolae Vaida (vajda în maghiară = voievod), iar în 1666 – voievodul Petru Pui de Morlaca.

Adăugăm la acestea, seria de oronime din Munții Dinarici – din Muntenegru, până în sud-vestul Bosniei – legați de sălașele de vară ale stânarilor români: Durmitor, Cipitor, Visitor… Unul dintre ele – Dimitor – este o deformare de la Domnitor, care „trădează” faptul că, pe lângă numeroșii katunari (cnezi sau, mai degrabă, juzi) ai morlacilor, românii de acolo au avut și un domn(itor), așa cum confirmă, de fapt, și documentele medievale muntenegrene… Nu mai vorbim despre faptul că, tradițional, atunci când omul se odihnește, în Maramureș, tot arie tradițional „rotacizantă” se vorbește de faptul că o durmit… Sau despre faptul că și azi, locuitorii, gorali, adică munteni ai Carpaților polono-slovaci, slavizați între timp, rostesc putyra, pentru putină, fiind, cândva, în legătură, atât cu maramureșenii, cât și, peste Panonia, cu alți rotacizanți…

Facem o paranteză spre a (ne) întreba dacă între toponimul Morlaca din Apuseni, dubletele Bihor din vestul Țării și din Balcani) și oronimul Dimitor, fost Domnitor este vreo legătură? Și, dacă este, care să fi fost direcția de migrare: dinspre vestul României de azi spre Balcani, sau invers? Deocamdată, ce știm destul de sigur este că Muntele Dimitor se află la izvoarele râului Una (nume care sună românește!), de pe cursul Unei au migrat spre Burgenland un grup de vlahi care, în secolul al XVI-lea, apar conduși de un voievod – ungurește vajda – numit Kunić. Reședința acestui voievod s-a numit, de atunci Vajda, iar după 1920, când Burgenlandul a devenit, în urma unui plebiscit, al nouălea land austriac – se cheamă Weiden. În localitate, școala se numește Vlahia și are numele scris, de copii, în culorile tricolorului românesc…

Conchidem, deocamdată, doar că, în vestul Bosniei de azi, exista un voievodat românesc (vlah), care stăpânea în bazinul râului Una, inclusiv în zona izvoarelor acestuia, unde, în amintirea sa, s-a păstrat oronimul Domnitor, astăzi Dimitor. Silviu Dragomir, în lucrarea amintită, la p. 50-51, precizează că vlahii din vestul Bosniei erau menționați în documentele Ragusei, de la începutul secolului al XIV-lea, ca element demult integrat în relațiile ei comerciale. Deci, cel puțin de la sfârșitul secolului al XIII-lea și până la debutul veacului al XVI-lea, în bazinul Unei a existat un voievodat vlah (românesc), condus de un voievod, care era și domnitor. Vlahii de aici au migrat spre nord, către Burgenland, după 1500, dar și-au păstrat organizarea, dovadă fiind atestarea, ca voievod, în izvoarele maghiare, a voievodului Kunić. Atât numele voievodului, cât și mărturiile istorice și înregistrările statistice – habsburgice și/sau maghiare – arată că populația vlahă era în curs de slavizare, proces început de când aceasta se afla, încă, în bazinul râului Una. Deja, în Burgenland, vlahii vorbeau o limbă cunoscută ca o varietate de (sârbo-)croată, fiind, în prezent, în plin proces de germanizare…

Existența unei elite românești în Balcani nu este atestată doar onomastic și documentar, ci și de creațiile folclorice. Astfel, un dans, numit și azi kokonjeste/kokonjesče, dăinuiește în sudul și vestul Serbiei (în zona orașului Niš și în Šumadija), spre granițele cu Muntenegru și Bosnia-Herțegovina. Numele arată că acesta era un dans de coconi (= de domni), termenul cocon fiind atestat și la nord de Dunăre, până în Moldova, nordul Ardealului și Maramureș (unde i se spune cocon pruncului nou-născut, care devine astfel, ca semnificație, domnul casei, fiind cea mai importantă făptură a familiei).

Oronimul dinaric Cipitor – cu sensul de loc de ațipit, deci, de odihnă – trimite la legătura, vecinătatea balcanică a românilor „vestici” (morlacilor) cu alt grup românesc balcanic – cu aromânii. Probabil, o asemenea vecinătate, cu vorbitorii unui dialect care folosește, adesea pe a protetic – inclusiv în felul cum se (auto)denumesc: aromâni, arumâni, sau, mai des, armâni – i-a determinat pe amintiții morlaci să elideze pe a, din Ațipitor, considerând că acest fonem este „în plus”!… Exact cum procedează, și azi, meglenoromânii, în expresii ca eu runc, în loc de eu arunc, sau cum s-ar putea explica păstrarea, în Carpații timoceni a oronimului, azi sârbesc Rtanj, pentru mai vechea formă românească Artanul (păstrată, la nord de Dunăre, în numele unui sat gorjean, care nu a avut „problema” elidării lui a, nefiind în vecinătatea aromânilor). Și, tot în Timoc, dar în sectorul său bulgăresc, aproape de Vidin, poate, o infiltrație aromânească spre nord ar putea explica fenomenul invers, al adăugării unui a protetic, în toponimul traco-roman Ratiaria, devenit, până azi, Arcear.

O prezență armânească lângă Dunăre nu este chiar așa surprinzătoare, dacă adăugăm că niște migrații de români sud-dunăreni sunt atestate onomastic chiar la nord de fluviu, în Oltenia, fie de numele satului doljean Țărțăl, pronunție influențată de fonetismul grecesc (caracteristică, frecvent, azi, atât aromânilor și meglenoromânilor, cât și slavilor din Macedonia de Nord sau muntenegrenilor), în loc de Cercel (din contră, la sud de Dunăre, în regiunea Plevna, există oiconimul Cercelani, cu fonetism dacoromân!), ori de oiconimul Samarinești, din Mehedinți, cu trimitere la așezarea aromână pindeană Samarina. Migrația samarinenilor pindeni la nord de Dunăre este „jalonată” de alte două oiconime în Serbia de azi – Samarinovac (una în comuna Žitorađa, din sudul Serbiei și alta – în Timoc, în componența orașului Negotin). Și, dacă am vorbit de Negotin (pronunțat local Negocin, Nigocin cu fonetism bănățean), un nume aproape identic există în R. Macedonia de Nord – Negotino – într-o arie locuită de aromâni, la fel cum vechiul centru românesc balcanic, numit, probabil, Vrani, azi, în sârbește, Vranje, este omonim cu cel al satului bănățean din Caraș… Greu de spus din ce direcție s-a produs migrația, atât fiindcă, în Timoc apare un loc numit Almažan, atestând o migrație din Țara Almăjului (Banat), cât și, deoarece, în sudul Banatului, numele satului Naidăș arată așezarea aici a unor români balcanici (meglenoromâni), care pronunță astfel. Corect, fără acel i epentetic, oiconimul ar fi trebuit să apară Nadăș, așa cum sunt numite mai multe alte așezări în vestul, centrul și chiar estul României (Nadeș, Nadăș, Nadișa etc).

În lucrarea Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice, Silviu Dragomir a determinat, cu mare precizie, care a fost aria de locuire a strămoșilor „rotacizanți” ai istroromânilor. Savantul menționat i-a plasat în partea de nord a Peninsulei Balcanice, la sud-vest de românii timoceni și la vest sau chiar nord-vest de meglenoromâni și aromâni. Probabil, chiar dinainte de anul 1000, prin migrații (unele, chiar de la nord de Dunăre, din Bihor, sau de pe Valea Jiului ardelean, poate și din Oaș și Maramureș?), românii „vestici” și-au extins aria de locuire spre sud-vest și vest, atingând coasta dalmată, din Muntenegru, până în Peninsula Istria. Aceștia acopereau și toată Câmpia Panonică, până în Carpații polono-slovaci, spre nord și până în Burgenlandul austriac în vest.

La sud și sud-vest de ei, începând, probabil, chiar din sudul Serbiei și din Kosovo de azi, spre Marea Egee și Munții Rodopi, se găseau aromânii, care au rămas, în mare majoritate, în aceeași regiune, dar au migrat, unii dintre ei, și spre Dunăre (în Timoc), sau chiar la nord de fluviu (în Oltenia). În urmă cu un mileniu, după lingvistul Gheorghe Ivănescu, la sud de Dunăre, spre Marea Egee, exista un singur dialect – macedo-meglenoromân, care, probabil, după 1300-1400, s-a separat în cele două dialecte actuale – aromân (macedoromân) și meglenoromân.

La sud de timoceni, din zona Sofiei spre est, în lungul lanțului Munților Balcani și la poalele lor, se situau meglenoromânii. După ce s-au afirmat prin ridicarea Asăneștilor ca lideri ai Imperiului vlaho-bulgar, după înlăturarea dinastiei acestora de la conducerea țaratului (1280), meglenoromânii au migrat, cel puțin în două „valuri” (pe la 1280-1300, dar și după 1400, ca urmare a ocupării fostului țarat de către otomani), atât spre Timoc, cât, mai ales la nord de Dunăre, regăsindu-se, și azi, printre cei care pronunță, adăugând un epentetic, oichi, streichie, roichie, uinșpe, uinchi, etc, prezenți, mai ales în Oltenia și Muntenia, dar atestați, de secole și în Banat, sudul Ardealului sau al Moldovei. O migrație de mai mică intensitate a unor meglenoromâni s-a produs și spre sud și vest, spre ținuturile locuite de aromâni, cu care, în mare măsură, aceștia s-au și amestecat, așa explicându-se atestările, în folclorul armânesc, a unor forme ca mâină (în loc de mână) sau azbuirător (în loc de azburător = vorbitor). Poate, toponimul Cipitor, dacă nu e creația unor morlaci vecini cu niște aromâni, să fi fost creat de migranți meglenoromâni în teritoriul românilor „rotacizanți”… Adăugarea acestui i epentetic, pare a fi o moștenire din antichitatea traco-moesică, după Sorin Olteanu – de pildă, din Khamon/Khamos s-a ajuns, prin adăugarea lui i epentetic, la forma Khaimos, consemnată în izvoarele grecești, preluată, apoi, de romani, în varianta Haemus, vechiul nume al Munților Balcani.

În fine, la nord de Dunăre și la est de o linie ce ar porni din vestul Olteniei, peste Apuseni, până în Maramureș, se situau vorbitorii dialectului dacoromân. La început, în urmă cu aproximativ un mileniu, după spusele lui Gheorghe Ivănescu, la vest de linia respectivă se găseau vorbitorii dialectului „vestic” sau „rotacizant”, care acopereau, ca o „pânză”, o mare întindere, prin Panonia, spre Peninsula Istria și Burgenland. Fragmentarea, prin asimilarea românilor panonici și nord-carpatici de către maghiari, germani (austrieci) și/sau slavi (poloni, slovaci, cehi, sloveni, croați, bosnieci, sârbi…) a întinsei arii „rotacizante” a izolat ultima fărâmă a acestora, istroromânii, în Peninsula Istria, în vreme ce rotacizanții din vestul României (din Bihor, Apuseni, Maramureș…) s-au contopit cu dacoromânii, dialect rezultat, și el, din „unirea” vechilor dialecte (după Ivănescu) moldo-muntean și ardeleano-maramureșeano-crișano-bănățean. Pe lângă amintita migrație (posibilă) a unor jieni și sau bihoreni spre vestul Peninsulei Balcanice, dacoromânii au lăsat urme și în sudul acesteia: pe lângă acel Negotino nord-macedonean (probabil, creație timoceană), o prezență moldovenească se constată în nordul Greciei, printre aromâni, prin oronimul Galatsanos Tumba (Tâmpa Gălățeană), iar dinspre Banat, în zona orașului Sofia, prin antroponimul Moldovanov, avem de-a face cu un curent dinspre localitățile cărășene Moldova Veche sau Moldova Nouă, mai apropiate geografic de capitala bulgară decât regiunea Moldovei istorice.

Dacă acum un mileniu, sau chiar pe la 1500, exista un oarecare echilibru demografic între vorbitorii diferitelor dialecte ale românei, astăzi, ca urmare a evoluțiilor etno-lingvistice dar și a celor politico-administrative (mai ales), majoritatea covârșitoare a vorbitorilor limbii române aparține dialectului dacoromân, vorbit atât în cele două state român(ofon)e – România și R. Moldova – cât și în vecinătatea acestora, din Transnistria ucraineană, până în Timocul bulgaro-sârbesc.Prin imigrări, mai ales în perioada interbelică, o parte a românilor balcanici – mai ales aromâni, dar și meglenoromâni – s-a repatriat în România. Totuși, ca urmare a evoluțiilor lingvistice, demografice și istorice, româna – având ca bază dialectul dacoromân – are, „încorporate” și particularități specifice (și) celorlalte dialecte: numeroase cuvinte dacoromâne cu a protetic – de pildă, este corect mestec sau amestec, zvârl sau azvârl, lunec sau alunec? – dintre care cităm prezența, în folclorul bănățean, a formei astrâng, în loc de strâng…, toate fiind comune cu prezența aceluiași a protetic în dialectul aromân. Apoi, ca urmare a migrației la nord de Dunăre a unor vorbitori de dialect de tip meglenoromân – cum i-a numit lingvistul Gheorghe Ivănescu – de la jumătatea secolului al XIX-lea au pătruns în limba literară mai mulți termeni utilizați de munteni și olteni, cu strămoși meglenoromâni: pâine, câine, mâine, mâini, în loc de pâne, câne, mâne, mâni/mânuri… În fine, „năravul” de a elimina finalul articulului hotărât postpus în dacoromână – -l – se regăsește și la istroromâni… Fie acest obicei este preluat de la aceștia, fie avem de-a face cu o evoluție comună, în ambele dialecte. Oricum ar fi, prin elementele amintite în acest paragraf, deși la baza limbii române literare actuale stă dialectul dacoromân, prin „încorporarea” unor elemente specifice (și) dialectelor balcanice, limba română este A TUTUROR ROMÂNILOR, INCLUSIV A CELOR SUD-DUNĂRENI (BALCANICI)!

Să spunem câteva cuvinte și despre ce a (mai) rămas de la dalmați în Balcani… Pornim de la un oiconim – Supetar – prezent pe litoralul (azi) croat al Mării Adriatice. Probabil, ca și în cazul hagionimelor românești Sângiorz, Sânpietru, Sânmedru, Sânmarin, de la o formă (neo)latină San Petru, s-a ajuns la forma actuală, cu trecerea lui a din San în u, prezentă și în formele românești (frecvent aromâne, dar nu exclusiv) Sumchietru, Sumedru și Sumarin, în vreme ce, la meglenoromâni apare o evoluție intermediară, de la a la o, în Somdžordz. Am amintit ieri de frecvența modificărilor a>u în dalmată (chiar mai mare decât în română), și această evoluție San Petru>Supetar confirmă acest lucru. De fapt, având în vedere tratamentul aplicat de aromâni – și ei balcanici, ca și dalmații – putem bănui că această evoluție este destul de veche, putându-se produce, poate (și), din vremea transformării latinei populare balcanice în limbile romanice de mai târziu. Prin comparație, albaneza – limbă evoluată din incompleta romanizare a ilirilor din sudul Peninsulei Balcanice – are forma Shën Pjetrit în care nu se regăsește modificarea lui a în u, prezentă la dalmați și aromâni. În schimb, forma Pjetrit, asemănătoare cu cea italiană – Pietro -, cea franceză – Pierre – și cele românești – Pietru, Chietru, arată că transformarea formei latinești Petru(s) în Pietru este foarte veche – din vremea latinei populare – dar nu are atestări (și) în dalmată… De asemenea, forma latinească târzie san(ctu) a devenit, atât la traco-daco-romani, cât și la ilirii parțial romanizați (deveniți, ulterior albanezi), săn(ctu), anterior venirii slavilor în Balcani (deci, până în 600 d. Hr.), deoarece, în albaneză s-a păstrat forma Shën, unde ë=ă.

Pagina următoare »