Despre oină Miercuri, dec. 4 2019 

Oina, considerată „sport național” românesc, a apărut în Evul Mediu, în vremea domniei lui Vlaicu Vodă , în 1364, o altă atestare, după Dicționar enciclopedic (1993-2009), înregistrându-se în 1763. Jocul, apărut, probabil, în lumea păstorească, este reglementat în 1899 – când s-a publicat Regulamentul de joc, în Monitorul Oficial. În perioada în care a fost ministru, Spiru Haret decide introducerea oinei în școli (1897-1899). În anul 1932, ia ființă Federația Română de Oină, care a fost reactivată după 1950, iar jocul mai era practicat în școlile din țară și în partea finală a perioadei comuniste.

După 1989, jocul multisecular este în vizibil declin…. Ciudat mod de a ne manifesta „mândria” și „atașamentul” față de sportul național românesc, considerat de unii, dacă nu ca „strămoș” al baseball-ului american, oricum, foarte apropiat ca reguli de acesta! După unele opinii, niște emigranți români din Ardeal ar fi ajuns prin anii 1850-1860 în Statele Unite și, ar fi pus bazele unui sport, înrudit cu oina, preluat, din 1857 de localnicii americani, sub numele de baseball – aserțiune pe care o privim, totuși, cu circumspecție.

Despre practicarea acestui joc pare a vorbi și oiconimul Oinacul, localizat în sudul țării, în actualul județ Giurgiu. Localitatea este atestată prima dată în 1843, așa cum menționează N. Stoicescu, în Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România. I. Țara Românească, vol. 2, București, 1970, p. 460). Toponimul este un derivat, cu sufixul -ac, întâlnit și în termeni precum malac, mârzac, porumbac, dar și în toponime ca Albac.

SUBCARPAŢI & Surorile Osoianu – Colind / Limba Română Luni, dec. 2 2019 

Români uitați: Moldovenii de la est de Bugul de Sud Joi, oct. 17 2019 

Alte dovezi ale prezenței românești vechi la nord și est de Nistru Marți, oct. 15 2019 

Lucrez, în ultima vreme (și) la o bază de date legată de evoluția activităților turistice în spațiul românesc în ultimele două milenii (pentru cei cărora li se pare ciudat, citez câteva toponime antice – Germisara, Thermidava, Ad Aquas Herculi Sacras, Aquae – toate legate de prezența apelor termale, valorificate în antichitate, iar, pentru Evul Mediu și începutul epocii moderne – numeroase toponime ce atestă hanurile – Hanul lui Manuc, La Hanuri, Hanul Conachi, Hanul Trei Sarmale – numite și rateșe – Rateșul Cuza, Ratuș, etc, sau antroponime ca Drumeț, Călător, Hangiu și altele). Și, după vechea vorbă românească „unde dai și unde crapă!”, căutând asemenea nume în Ucraina de azi, am dat peste patronime derivate de la Călător și Drumar (care, după DEX, are, în Ardeal, și sens de „călător”).

Astfel, apar, în țara vecină, patronime precum Calatur, respectiv Drumarețcaia (le-am redat în formă românizată și cu alfabet latin), prezente, în mare măsură, la nord și est de Nistru. Și mi-am amintit de davele cu care dacii au „presărat” traseul spre/dinspre Marea Baltică, de unde aduceau chihlimbar – din Insula Gotland, numită și Insula Chihlimbarului – pe care-l vindeau romanilor, de judecii care judecau diverse pricini ale românilor din Galiția de azi, atestați de toponimul Jidaciv (Emil Diaconescu, 1942), de „țările” bronnicilor/brodnicilor și bolohovenilor, localizate de A. V. Boldur, în Istoria Basarabiei, la nord și est de Nistru (cu prelungiri și la sud și vest de acest râu), fapt dovedit de existența unor toponime ca Seret, Homor, Cernăuți, Brăilov, Tecucia, Tulcin, cu dublete asemănătoare și dincoace de Nistru…, sau de numeroasele nume – antroponime și toponime – legate de păstorit, întinse atât spre Pripiat, în nord, cât și spre și dincolo de Nipru, în est…

Acest lucru arată, atât continuitatea activităților comerciale ale dacilor romanizați – numiți wlohy/volohi – de către strămoșii polonezilor și ucrainenilor, cât și existența unor instituții – județi/judecii/judecători, pentru mai multe sate – sau chiar voievozi, conducători ai țărilor amintite, precum Ploscânea sau Onut, ori desfășurarea unor activități agro-pastorale, bazate pe jus valachicum, dovedite și mai târziu, așa cum o demonstrează savantul polonez Gr. Jawor, în lucrarea Așezările de drept valah din Rutenia Roșie.

P.S. http://www.wordpress.com mă anunță că acesta este articolul cu numărul 1000, apărut pe Poianetu’ lui Iocan! 🙂

Tradiții meglenoromâne Vineri, oct. 11 2019 

Fotis Trasias – Picurăritsiu (Păcurăriciu) Miercuri, sept. 25 2019 

Fotis Trasias – Stau nă dzâuă tu livadi Marți, sept. 24 2019 

Vlahos – O, lai munte! Luni, sept. 23 2019 

Geografie istorică+Antroponomastică geografică Miercuri, aug. 28 2019 

Au apărut, zilele acestea, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, lucrările Geografie istorică și Antroponomastică geografică.

Geografie istorică este rodul a aproape 20 de ani de muncă, începând din toamna anului 1999, când, după intrarea la doctorat, s-a născut prima parte a cursului, legată de boierii din Țara Oltului. Mă rog, preocupările în domeniu erau mai vechi (începând chiar din anii 1993-1996, cu prilejul diferitelor documentări în zonă, legate de unele articole științifice sau de lucrarea de licență), dar trecerea la o viziune structurată, care să treacă la un nivel supra-regional (național și chiar internațional) s-a conturat în ultimele două decenii.

Cealaltă lucrare, Antroponomastică geografică a apărut ca urmare a preocupărilor din ultimii ani, legate de realizarea Tezaurului Antroponimic al Țării Oltului. Am extins, în timp, documentarea legată de semnificația geografică a numelor de persoană, la nivel național și chiar internațional. Lucrarea e doar un „semnal”, deocamdată, urmând a fi extinsă, amplificată și adaptată, cum, dealtfel, va fi și celălalt curs, antemenționat.

Ambele cărți sunt un modest omagiu adus eforturilor făcute de cei care, de-a lungul multor ani, au făcut posibilă Unirea din 1859, Independența din 1877 și Unirea din 1918. Lucrările sunt dedicate Centenarului și nu e nici o greșeală că n-au apărut anul trecut: Centenarul, din punctul meu de vedere, a început în 27 August 2016 (atunci s-a împlinit un secol de la intrarea României în Războiul pentru Întregire, când primele trupe ale Armatei Române au intrat în Ardeal și Bucovina) și se va încheia la 28 Octombrie 2020 (când se va împlini un veac de la semnarea de către Regatul Unit, Franța, Italia, Japonia și România a Tratatului care a recunoscut Unirea Basarabiei cu Țara).

De asemenea, ambele – dar, mai ales Geografie istorică – se constituie într-un răspuns dat domnului Filip (localnic din Vidin), care, cu prilejul aplicației geografice a Congresului SGR din iunie 2015 a remarcat, cu obidă: „Să vă fie rușine, românilor din România, că în cărțile voastre nu scrie nimic despre noi, românii din dreapta Dunării!” Acum, am conștiința împăcată: este cineva care a scris (și) despre ei și nu într-o carte, ci în două! Mulțumesc lui Dumnezeu și tuturor acelora care au făcut posibilă apariția lor și sper ca aceste cărți să ajungă și la românii de la sud de Dunăre!

Ansamblul etnofolcloric Plăieșii – Haide, lume Duminică, iul. 28 2019 

Pagina următoare »