Ce oraș a fost/este cel mai lung interval de timp capitală în spațiul românesc? Vineri, mai 7 2021 

Din 1862, urmare a deciziei lui Alexandru Ioan Cuza de unificare a administrației vechilor principate Țara Românească și Moldova, Bucureștii au devenit capitala unică a statului român. Totuși, cât timp a fost acest oraș capitală? Este orașul cu cea mai lungă perioadă în care a avut/are această calitate dintre capitalele (foste) din spațiul românesc. Având baza de date cu informații legate de statele medievale românești – Transilvania, Țara Românească și Moldova – după câteva calcule, a ieșit povestea ce urmează mai la vale…

Transilvania a devenit principat autonom, sub suzeranitate otomană, în 1541, anterior, în vremea voievodatului (autonom și el, dar față de Coroana maghiară, voievodul fiind numit de rege). A avut acest statut până în 1699, când a devenit mare principat, subordonat Curții habsburgice vieneze (care numea guvernatorul)… Acest statut a fost contestat de o mare parte a nobilimii ardelene, aceasta ducând la desfășurarea Războiului curuților (1703-1711). Abia după înfrângerea, de către austrieci a acestei opoziții, a fost pus în aplicare noul statut, de simplă unitate administrativă a Imperiului habsburgic. Astfel, capitala principatului autonom a fost, mai tot timpul, la Alba Iulia (1541-1699), inclusiv în vremea revoltei curuților (1704-1711), adică 165 de ani. Habsburgii au preferat Sibiul, care, în contextul dat, au avut statut de reședință princiară (a guvernatorului numit de Viena) doar 5 ani (1699-1704).

Țara Românească a devenit voievodat pe la 1300, câștigându-și independența în 1330 față de Regatul maghiar. A continuat să existe, ca stat independent, sau cu statut de autonomie (preponderent față de Poarta otomană), până la 1859, când, în urma dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, s-a unit cu Moldova. În acest interval s-au succedat 4 capitale: prima a fost Câmpulungul (1300-1369), urmat de Curtea de Argeș, care a împărțit acest statut cu Târgoviștea (1396-1431), care, de asemenea, a fost, preponderent, capitală, până în 1714, partajând această funcție, alternativ, cu Bucureștii, după 1462. Domnitorii care doreau independență față de otomani au rezidat la Târgoviște, în vreme ce principii obedienți față de Poartă se stabileau la București. Luând în calcul stabilirea, definitivă, a capitalei la București în 1714 și împărțind, la jumătate intervalul în care Curtea de Argeș și Târgoviștea au fost reședințe, concomitent, rezultă următoarea situație: Câmpulung – 69 de ani, Curtea de Argeș – 45 (1369-1414), Târgoviște – 300 (1414-1714) și București – 307 (1714-1859 – capitală a Țării Românești, 1859-1862 – una dintre capitalele Principatelor Române Unite, alături de Iași, 1862-1916 și 1918-prezent – capitala României). Precizăm că, dacă adăugăm și cei 18 ani scăzuți prin împărțirea la doi a intervalului în care a funcționat, concomitent cu Curtea de Argeș, cu statut de capitală, Târgoviștea ar avea 318 ani (1396-1714), deși, nici aceștia nu au fost toți „acoperiți” de acest oraș, trebuind adăugați, o parte, la București.

Țara Moldovei apare, ca marcă de graniță, înființată de Regatul ungar, cu scopul stăvilirii atacurilor tătare înainte de 1350, pe la 1343, când Baia este menționată cu statut de capitală a acesteia. Din 1354, reședința voievodală se mută la Siret, apoi, în 1388 – la Suceava. Între timp, după 1359, voievodatul moldovean devenise independent, respingând presiunile regalității maghiare. Din 1562, Alexandru Lăpușneanu mută capitala la Iași, care-și menține acest statut fix trei secole, până la unificarea administrativă a lui Cuza, dar redevine capitală – a României – în anii primei conflagrații mondiale, după ce Bucureștii au fost ocupați de armatele Puterilor Centrale (1916-1918). În aceste condiții, avem următoarea configurație statistică: Baia – 11 ani (1343-1354), Siret – 34 (1354-1388), Suceava – 174 (1388-1562), Iași – 302 (1562-1862, dintre care, în 1859-1862, concomitent cu București, după Unirea Principatelor și 1916-1918 – drept capitala României).

În aceste condiții, deși Bucureștii sunt, de peste un secol și jumătate, Capitala țării, abia în ultimul deceniu au trecut pe primul loc și din punctul de vedere al intervalului în care au deținut cel mai mare număr de ani această funcție. Mai exact, în 2014 au depășit Târgoviștea, iar în 2016 – Iașii!

P.S. O ultimă observație, legată de diferențierea, în ceea ce privește reședințele (arhi)episcopale, de la jumătatea veacului al XVI-lea. Astfel, în Transilvania, după 1540-1550, odată cu trecerea unei mari părți a maghiarilor și sașilor la culte protestante, deși sediul episcopiei romano-catolice a rămas la Alba Iulia, scaunul a fost mult timp vacant. În același timp, noile confesiuni și-au ales alte centre: maghiarii calvini (reformați) și unitarieni au preferat Clujul, iar sașii evanghelici (luterani) – Sibiul. Imperiu germanofon, cel habsburgic va prefera tot Sibiul pentru reședința guvernatorului, după 1699/1711, care va deveni și reședința episcopului/mitropolitului român ortodox, după 1863 (sediul inițial al mitropoliei ortodoxe fusese Alba Iulia, dar episcopia se desființase după trecerea mitropolitului la Unirea cu Roma, noua confesiune greco-catolică alegând ca reședință, după 1700, întâi Făgărașul, apoi, din 1723 – Blajul). Dincoace de munți, cele două principate extracarpatice au avut o evoluție distinctă: sediul mitropoliei Țării Românești a trecut la București înaintea stabilirii reședinței domnești, încă din 1668, sub conducerea ierarhului Teodosie de Veștem, în vreme ce, în Moldova, situația a fost inversă: deși reședința principelui era la Iași din 1562, mitropolitul a plecat de la Suceava spre reședința domnească abia în 1677, în vremea arhipăstoriei lui Dosoftei.

Vinerea Mare Vineri, apr. 30 2021 

Azi, în Vinerea Mare, din Săptămâna Patimilor, este un moment de meditație, reculegere și speranță, pentru oameni, deoarece, chiar dacă Iisus Hristos a fost răstignit pe cruce, luând cu Sine păcatele omenirii, El a coborât spre a Se Înălța, din nou, prin Înviere, tot pentru noi, cei mulți și păcătoși! Despre semnificația acestei zile, se pot afla mai multe aici: https://www.crestinortodox.ro/paste/vinerea-mare-148526.html

În această seară, la Clubul Lunaticilor, la Ateneu Marți, apr. 27 2021 

Vă invităm la o discuție legată de numele creștine vechi românești (și nu numai), la Ateneu, de la orele 19.30.

Evenimentul poate fi urmărit aici: https://fb.me/e/1E20QeGz8

LA MULȚI ANI! sărbătoriților de Sângeorz Vineri, apr. 23 2021 

Cu ocazia zilei onomastice – a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință – adresăm tuturor celor ce-și serbează ziua un călduros LA MULȚI ANI! cu sănătate și bucurii!

În tradiția strămoșească, sărbătoarea de azi este și o transfigurare a unui cult precreștin, tracic – Cultul Cavalerului Trac (Danubian). Imaginea legată de acest cult se referă la un călăreț, având în mâna dreaptă sabia de război traco-dacică, iar în mâna stângă – steagul de război al strămoșilor noștri, balaurul cu cap de lup. După creștinarea prin romanizare a traco-dacilor, imaginea cavalerului s-a metamorfozat: Sfântul Gheorghe apare tot călare, sabia devine suliță, iar balaurul – simbolul păcatului care trebuie ucis. Ca dovadă a faptului că acest Cult al Cavalerului Trac era unul războinic, Sfântul Gheorghe a rămas, până azi, protectorul Armatei românești.

Tot ca urmare a importanței vechiului Cult precreștin, încreștinat, în plan onomastic, Gheorghe este printre cele mai răspândite patronime la români, atât pentru epocile mai vechi (începând cu Evul Mediu), cât și în zilele noastre. În plan toponimic, frecvența numelor de locuri derivate de la Gheorghe (câteva zeci) îl plasează pe primul loc, înaintea derivatelor de la numele Ioan. Vechimea numelui, din perioada romanizării traco-dacilor, este dovedită de forme ca Giorz(u), Geordzu, Sângeorz, Somdzordz și altele, prezente atât la românii nord-dunăreni, cât și la cei balcanici (aromâni, meglenoromâni).

Asupra originii și vechimii oiconimului Giurgiu Marți, ian. 19 2021 

Vom vorbi astăzi despre oiconimul Giurgiu, numele așezării dunărene binecunoscute. Se pare că, exact ca în cazul altui oiconim dunărean – Hârșova (analizat cu alte ocazii) – slavii au găsit o formă toponimică, la apariția lor în zona Dunării de Jos. Probabil, forma stră-românească era tot Giurgiu, sau Georgiu, apropiată atât de cea latinească din care a evoluat – Georgius – cât și de cea păstrată și în hagionime: Giordz/Sângiordz/Somdzordz…, dar și de forma italiană – Giorgio. În spațiul românesc mai există asemenea forme, fie toponimice, fie antroponimice, atât la nord de Dunăre, inclusiv în Ardeal și Moldova – Giurgeni, Giurgița, Giurgeu, Giurgiulești, Giurgi, Giurgiu, Giurgești – cât și la sud de fluviu, la aromânii din Pind – Giurgia. Răspândirea acestor ocurențe reprezintă (încă) un argument, atât în favoarea vechimii lor (anterioare secolului al X-lea, după care aromânii n-au mai avut contact direct cu dacoromânii), cât și a originii lor vechi românești, fixate, undeva, prin secolele VI-VII.

Slavii au adăugat la forma amintită un sufix, -evo, rezultând o ocurență nouă – Giurgevo. De la aceasta s-a răspândit, până azi, derivatul cu sens de origine geografică din/de la Giurgiugiurgiuvean/giurgiuveancă, inclusiv patronimul Giurgiuvean(u), trecut prin forma intermediară, probabilă, giurgevean/giurgeveancă. Doar așa se explică păstrarea lui v intervocalic în acest derivat. Fixarea acestor ultime forme s-a produs în perioada de conviețuire româno-slavă (secolele VI-IX, sau, mai exact – VIII-IX, după creștinarea slavilor) și ca urmare a existenței unei elite politice slave în regiune.

În acest caz, există posibilitatea ca orașul-port dunărean Giurgiu să aibă o existență de cel puțin 1500 de ani, dacă nu ca așezare urbană – existentă, conform documentelor, doar din secolul al XIV-lea – măcar ca mic punct locuit, cu activități comercial-meșteșugărești.

Colinde din Basarabia (înregistrare din 1928) Miercuri, ian. 6 2021 

Colindul cetelor de feciori din Țara Oltului Duminică, dec. 27 2020 

Colind din Garvăn Vineri, dec. 25 2020 

Teodora Calagiu & Dani Peanci – Colinda di Cârciun Joi, dec. 24 2020 

Comuniști și… neo-marxiști… Miercuri, dec. 16 2020 

În perioada comunistă, în Europa Centrală și de Est, deci, inclusiv în România, sărbătorirea Crăciunului era interzisă… Se vorbea, la noi, cel puțin de „serbarea pomului de iarnă”, la care venea „activistul de partid și de stat” Moș Gerilă, manifestare „plantată” undeva între Crăciun și Anul Nou, pe 28, 29 sau 30 decembrie… Prin sindicate, copiii salariaților din unitățile productive primeau și pachete, cu dulciuri, jucării, cărți…

În Decembrie 1989 am scăpat (?) de comunism… Ca să dăm de… neo-marxismul practicat prin political correctness, care, de câțiva ani, urmărește… eliminarea Crăciunului. Primul pas a fost „recomandarea” venită de la UE de a se înlocui urările – tradiționale! – de Crăciun cu formularea (în engleză) „Season Greetings!” = „Felicitări de Sezon!”… Cică, pentru a nu-i supăra pe musulmani!…

Nesimțiților! Eu respect alte sărbători – Hanuka, Ramazan… – și, dacă se întâmplă să mă aflu într-o țară musulmană sau în Israel, mă voi încadra în reglementările în vigoare în statul respectiv! Din câte știu eu, de peste două milenii, Europa este CREȘTINĂ, nu CRETINĂ, cum vreți să o faceți voi! Iar cine vine aici, SĂ NE RESPECTE, PE NOI ȘI TRADIȚIILE NOASTRE, ÎNTRE CARE INTRĂ ȘI CRĂCIUNUL! În România există, de sute de ani, o comunitate musulmană – reprezentată de turci și tătari dobrogeni -, excelent integrați în spațiul cultural-religios românesc! Îi respect(ăm), așa cum și ei respectă specificul creștin românesc!

P.S. Cu niște ani în urmă, de Crăciun, am trimis, pe e-mail, zeci de mesaje creștine de Sărbători, fie în română – pentru colegii din țară și din R. Moldova – fie în engleză, sau franceză (colegilor din alte țări europene). Am primit răspuns (de la cei din afară) doar de la vreo 10-15%… Semn că „spălarea pe creier” funcționează „din plin”!…

Pagina următoare »