Despre ipocrizie și nesimțire Marți, iun. 23 2020 

O temă de „dezbatere” – deși, după cum este prezentată pare, mai mult de „zbatere” – este legată de așa-zisele „pensii speciale”. Nu contează ale căror categorii sunt și dacă sunt, sau nu, „constituționale”… De bun-simț NU SUNT, în nici un caz. Să vină cineva dintre beneficiarii unor asemenea ultra-privilegii și să demonstreze, argumentat, cu dovezi de bun-simț, de bună-credință că, atunci când, în țară, sunt peste două milioane de pensii mai mici de 1000 de lei, lor „li se cuvine” o „pensie” într-un asemenea cuantum! Să dovedească faptul că acea „pensie” mai mult decât nesimțită – prin disprețul sumei ei, alăturată la pensia minimă, de 704 lei! – se bazează pe contributivitatea deținătorului, și ca sumă, și pe baza vechimii sale în „câmpul muncii”!… În locul „misecuvenismului”, devenit, la unii – ipocriți și nesimțiți, în același timp! – sunt necesare buna-cuviință, smerenia, simțul măsurii!… Are cine să le „întroneze” în această țară, sau, iarăși, vorbim degeaba???

Dacă tot am ridicat problema acestor pensii nesimțite, să precizăm că, așa cum e scris aici – ideea nu-mi aparține, dar subscriu integral! – citez:

– pastrat pensiile magistratilor
– taiat pensiile TUTUROR celorlalti speciali (taiat partea “speciala” si lasat doar maxim un salariu minim pe economie ca supliment la partea contributiva sau maxim 704 lei, cat e pensia minima).
– la magistrati, eliminate pensiile speciale ale celor care nu au minim 25 de ani vechime EFECTIVA de magistrat (ca acum au si perioada “asimilate”, cat au fost si altceva decat magistrati: grefieri, avocati, consilieri juridici, etc)
– plafonat partea suplimentara din pensia speciala a magistratilor la maxim 2-3-4 salarii minime pe economie. SAU: facut cuantumul pensiei speciale maxim X% din valoarea salariului mediu pe ultimii CINCI ani (nu pe ultima luna sau pe ultimul an salarial).

Nu „impozitări” de X %, nu tot felul de chestii de „coafare” a nesimțirii, ci măsuri clare, de genul celor de mai sus care, culmea, au avantajul de a fi și legale și constituționale!

Și, dacă am ajuns la chestiunea pensiilor nesimțite, nici cei cu salarii nesimțite nu trebuie uitați! Am vorbit, în van, cu aproximativ un deceniu în urmă, despre cum văd eu așa-zisa lege a salarizării unitare, care, în forma în care a fost definitivată atunci a fost și rămâne o mare porcărie. Eram – și sunt și azi – de acord cu un coeficient de 1,2-1,5 mai mare la venituri pentru anumite categorii profesionale, la același nivel al studiilor, aceeași pregătire și aceeași vechime – recte, militari, medici, magistrați, dar nu mai mult! Pe ce criteriu, de exemplu, un conțopist, ofițer, care n-a fost niciodată într-un teatru de operațiuni, ridică salarii extrem de mari și se pensionează undeva între 40 și 50 de ani, având dreptul ca, pe lângă pensie – tot din alea nesimțite – să se mai și angajeze ca să ia salariu, cumulat cu pensia??? Dacă altcineva ar face asta și respectivul ar fi în locul multora dintre cei cu salarii mici, cum s-ar simți???

Iar, pe lângă salariul de bază, orice alte sporuri – de muncă grea, de periculozitate, de toxicitate sau/și de performanță – să se acorde, cu bună-credință, pe baza unor rapoarte, oneste, corecte, nu pline de minciuni, cum se obișnuiește în prezent! De ani de zile, contează nu OMUL (angajatul), ci HÂRTIA (raportul)! De exemplu, dacă scrii „am făcut cutare activitate”, chiar dacă ea nu e efectiv realizată și vine un control, totul e în regulă. Dacă, în schimb, devotat activității, îți faci treaba, dar uiți/nu mai ai răgaz să scrii „am făcut activitatea cutare” și vine controlul, ești sancționat!… Pe de altă parte, am atras atenția, public, cu mai bine de un an în urmă, că „raportările” din zilele noastre seamănă, tot mai mult, cu cele despre „producțiile-record la hectar” din ultimii ani ai dictaturii comuniste! Am întrebat, direct, dacă celorlalți nu le e rușine, dacă nu s-au săturat să mintă – LINIȘTE MORMÂNTALĂ!…

P.S. O veste pentru „aleșii neamului (prost)”: să vină la Parlament pro-bono, așa cum, timp de un secol, între 1831 și 1931, deputații și senatorii Țării NU primeau salariu de parlamentar. A venit premier Nicolae Iorga – mare istoric, nimic de zis, dar o nulitate ca om politic – și a decis, în 1931, ca parlamentarii să fie plătiți de la buget!… Propun să se revină la situația de dinainte de 1931 și, cei care (se) vor parlamentari, să facă acest lucru fără salariu, din dragoste de Țară!

Distribuția geografică a purtătorilor numelui Pietru Vineri, mai 29 2020 

Ne referim la formele vechi românești – Pietru/Sâmpietru/Sânchetru/Sumchetru și altele – evoluate din cele latinești: Petrus/Sanctus Petrus. Acestea au corespondente și în unele forme din limbile romanice occidentale – Pietro, în italiană, Pierre, în francezăcare arată că modificarea lui e în ie se produsese chiar în partea finală a antichității, în latina populară, toate formele – românești, italiene, franceze – evoluând, probabil dintr-un *Pietrus. Antroponimul se leagă de importanta activitate a Sfântului Apostol Petru, primul Episcop al Romei.

La nivel mondial, din cei peste 10400 de purtători ai unor asemenea patronime, cu cele mai mari ponderi se remarcă România – 20,69%, Italia – 20,04%, Statele Unite – 14,71%, Brazilia – 11,7%, R. Moldova – 9,35%, Argentina – 7,05%, Franța – 2,38%, Israel – 2,36%, Rusia – 1,76%, Portugalia – 1,19%, Polonia – 1,07%, Uruguay – 0,96%. Dacă în Statele Unite, Rusia și, poate, Israel, pare să fie vorba de prezența unor migranți veniți din țări de limbă romanică în care aceste forme sunt frecvente, în Polonia credem că avem de-a face cu un amestec între persistența unor forme vechi românești și influența catolicismului de la Roma… Toate celelalte țări sunt state de limbă romanică, în care pecetea spirituală – confesional-lingvistică – a Romei (creștină și latin-romanică) este prezentă până în zilele noastre: țările de limbă romanică totalizează mai bine de 70% din purtătorii acestor nume, iar spațiul românesc, singur – 30%.

Dacă ne referim la spațiul carpato-balcanic, cele mai mari ponderi din zonă, rezultate din raportarea la cei aproape 3400 de purtători de asemenea nume, se regăsesc în România – 63,69%, R. Moldova – 28,83%, Polonia – 3,31%, Ucraina – 1,33%, Grecia – 1,21%, Austria – 0,92%. Izolat, asemenea antroponime sunt atestate și în Cehia, Slovacia, Ungaria, Albania și Cipru. Din nou, se remarcă faptul că regiunile balcanice au atestări la un nivel mai modest decât cele carpatice. Singura țară sud-dunăreană cu un procent supraunitar de prezență a acestor nume este Grecia, cu o importantă prezență a aromânilor, care au conservat, până azi, forma Sumchetru, foarte apropiată de cele atestate în Moldova istorică și în Ardeal: Sânchetru/Senchetru/Sinchetru/Sinchetriu.

Dacă ne referim strict la entitățile administrative de nivel regional, între cele din spațiul românesc se evidențiază Moldova – 25,35% din totalul spațiului carpato-balcanic, urmată de Basarabia – 24,49%, Muntenia – 16,66%, București-Ilfov – 7,74%, Dobrogea – 6,94%, Chișinău – 4,28%, Ardeal – 3,93%. De fapt, spațiul românesc actual însumează patru cincimi din totalul carpato-balcanic. Dintre celelalte regiuni se remarcă Ismail – 0,59 (Ucraina), Wielkopolskie – 1,12%, Slaskie – 0,62%, Dolnoslaskie – 0,56% și Mazowieckie – 0,32% (Polonia), Steiermark – 0,53% și Burgenland – 0,35% (Austria), Attiki – 0,71% și Dytiki Ellada – 0,5% (Grecia).

De notat ar fi mai multe idei:

-faptul că mai mult de jumătate din aceste antroponime se localizează în Moldova și Basarabia (cu Chișinău): de fapt, dacă adăugăm și Bucovina și regiunile Cernăuți și Ismail, plus Transnistria și Găgăuzia, ponderea Moldovei istorice depășește 56% din totalul spațiului carpato-balcanic;

-continuitate de atestări notabile ale patronimelor de acest fel, prelungită din Moldova istorică, în Dobrogea, Muntenia și Ardeal; dacă antroponimic centrul și vestul țării are o prezență mai modestă, prin raportare la întregul spațiu românesc, atestările toponimice, de forma Sânpetru/Sâmpetru se regăsesc exclusiv în această zonă;

-prezență însemnată a unor astfel de forme, atât la românii balcanici (la aromânii din Grecia, dar și din Albania), cât și la unele grupuri (dispărute) din spațiul carpatic (cei din estul Austriei sau din Silezia poloneză).

Sărbătorirea împreună a zilelor de 21 și 22 Mai – propunere Vineri, mai 22 2020 

După ce am prezentat, din nou, ieri, pe larg, contribuția Sfinților Împărați Elena și Constantin la începuturile creștinării (prin romanizare) a strămoșilor noștri, traco-daci, azi ar trebui să marcăm o altă aniversare cu însemnătate deosebită în istoria neamului nostru. Mai întâi, la 10/22 Mai 1866, Carol I a depus jurământul în fața Corpurilor Legiuitoare ale Principatelor Unite (României), în calitate de domnitor. Apoi, în data de 10/22 Mai 1877, România a devenit Independentă. În fine, după proclamarea țării ca Regat – 14/26 Martie 1881, ziua de 10 Mai (stil vechi)/22 Mai (stil nou) a devenit Ziua Națională a țării, până în anul 1947, când regimul comunist l-a silit pe Regele Mihai să abdice, proclamând, la 30 decembrie, „republica populară”, fără nici o consultare a cetățenilor.

Având în vedere faptul că ar trebui să avem și noi o regulă clară în ceea ce privește aniversarea momentelor importante din istoria modernă a României (din perioada 1859-1918), și această celebrare ar trebui să se fixeze la data de 22 Mai, pe stil nou (pentru „iubitorii” zilei de 10 Mai, pe stil vechi, precizez că, în acest caz, și Ziua Națională actuală a României ar trebui „mutată”, tot pe stil vechi, la 18 Noiembrie, dar, în acest caz, este necesară schimbarea Constituției!). Astfel încât, așa cum am opinat și anul trecut, ținând cont de importanța ambelor zile pentru neamul nostru – 21 Mai, sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena – și 22 Mai – începutul domniei lui Carol I (1866), proclamarea Independenței (1877) și Ziua Regatului (1881-1947), aceste două zile ar putea fi declarate sărbători și să fie libere, spre a mai avea românii un prilej de aniversare și relaxare, într-o perioadă mai călduroasă a anului (că tot s-au plâns unii că Ziua Națională este în sezonul rece)! Nu e prima dată când avansăm o asemenea opinie! în 28 noiembrie 2008, am lansat o propunere: „De aceea, ţinând cont de legătura strânsă între cele două date, prin acest „proiect”, sunt de părere că, alături de 1 Decembrie, şi Ziua Sfântului Andrei ar trebui declarată zi de sărbătoare. Doar am „zis”/”scris”, „n-am dat cu parul”…”

De câțiva ani, alături de Ziua Națională – 1 Decembrie – și sărbătoarea Sfântului Andrei – 30 Noiembrie – este zi liberă!

Importanța Sfinților împărați Elena și Constantin în cadrul creștinării strămoșilor noștri… Joi, mai 21 2020 

Astăzi, în ziua în care sunt prăznuiți Sfinții Împărați Constantin și Elena, venim cu… hai să-i spunem, o poveste, despre influența, hotărâtoare, credem noi, a acestora în procesul de creștinare prin romanizare – sau romanizare prin creștinare – a traco-dacilor

O mică parte a acestora devenise creștină încă din vremea Sfântului Apostol Andrei, Cel Dintâi Chemat… Stă mărturie pentru asta numele vechi, Îndrea, pentru luna decembrie, cea care urmează după Ziua Sfântului Andrei, 30 Noiembrie. Cu un alt prilej, am constatat că, nu doar că această formă a supraviețuit, dar a creat mai multe variante și derivate, semn al utilizării sale onomastice…

Revenind la perioada de început a celui de-al patrulea secol, aceasta îl surprinde pe împăratul Constantin pregătindu-se de bătălia cu concurentul Maxentiu… Înaintea bătăliei, lui Constantin îi apare, pe cer, o cruce și inscripția In hoc signo vinces, iar în noaptea următoare îi apare chiar Iisus Hristos, cu mesajul de a pune pe steagurile oștii sale această cruce… Ceea ce Constantin face, lucru care îi asigură victoria… Era anul 312, toamna: la începutul anului următor, apare vestitul Edict de la Mediolanum (azi, Milano), prin care creștinismul capătă recunoaștere oficială… Ulterior, Constantin merge pe linia consolidării statutului creștinismului în Imperiu, în vremea domniei sale având loc și Primul Conciliu Ecumenic, la Niceea, în anul 325.

Înaintea acestui eveniment, important pentru nou-recunoscutul cult, s-a petrecut, însă, un alt eveniment, care nu este menționat nici în inscripții, nici în documente: discuția (probabilă) a împăratului cu marii preoți traco-daci ai lui Zamolxe. Această posibilă discuție, va fi avut loc cândva, între anii 313 – anul Edictului sus-amintit – și 318 – anul când se produce ultimul atac al carpilor asupra Imperiului roman (și, cu care prilej, a fost consemnată și ultima lor mențiune istorică).

Astfel, într-o zi, împăratul s-a întâlnit cu Marele Preot al lui Zamolxe din Capitala Imperiului, Roma (exista un asemenea Mare Preot deoarece, atât faptul că Imperiul stăpânea ținuturi locuite de strămoșii noștri, cât și prezența lor la Roma, fie ca militari în armata romană, ori ca lucrători, comercianți, etc. erau realități incontestabile). Împăratul i-a solicitat acestuia să încerce să adune cât mai mulți din marii preoți traco-daci, dacă se putea și dintre cei de la nord de Dunăre, dintr-o zonă care nu se mai găsea sub stăpânirea imperială. Marele Preot a acceptat, a trimis veste la ceilalți prelați și, când aceștia s-au adunat, l-a anunțat pe împărat.

Acesta i-a chemat într-o sală și, între altele, le va fi zis ceva în felul următor:

Cinstiți părinți, știți probabil că, zeci de ani, de când eram mic, împreună cu mama mea, împărăteasa Elena, mergeam, frecvent, la Templul Marelui Zamolxe din orașul natal, Naissus (azi, Niș, în Serbia – n.ns.) și țineam toate rânduielile păstrate, de secole, din moși-strămoși. Știți, însă, la fel de bine că, de curând, un semn divin, din partea creștină, m-a convins de faptul că viitorul este al acestui cult. Așa că, cu vorba bună – eu sunt om de stat, nu preot, și n-aș putea să vă impun așa ceva, iar celor care vin de peste Dunăre, și să vreau nu le pot impune ceva! – deci, cu vorba bună, vă zic că viitorul este al creștinismului. Astfel încât, există două posibilități: fie să rămâneți barbari și păgâni, fie să deveniți romani și creștini...

Nu deținem mărturii concrete despre o asemenea discuție, dar faptele de astăzi, care nu puteau avea drept început decât perioada aceea, stau ca mărturie a existenței sale. Iată faptele:

1.Cuvintele din vocabularul creștin de bază sunt de origine latină: Dumnezeu/Dumnidzălu, cruce, creștin, biserică/băsearică, preot/preftu, botez, duminică/dumirecă, cuminecare, Paște, Crăciun/Cârciun, păresimi/păreasimi și altele;

2.Peste 80% din cuvintele din două texte creștine fundamentale – Tatăl Nostru și Crezul – sunt de origine latină, atât în varianta ortodoxă, cât și în cea catolică;

3.Păstrarea a numeroase nume vechi creștine, datând din secolele I-VI (răspândite, cele mai multe, începând cu secolele III-IV, adică exact vremea în care au trăit și au activat Sfinții Împărați Constantin și Elena): Crăciun, Cristu, Ziane/Sânziane, Sâmpietru/Pietru, Îndrea, Giorzu/Sângiorzu/Somdzordz, Văsâi/Sânvăsâi, Nicoară/Sânnicoară, Toader/Sântoader, Medru/Sâmedru/Sumedru, Elie/Sântelie, Înton, Sântămărie, Marin/Sumarin. Aceste nume, ca și cel al împăratului – Constantin – se află, continuu, de la sfârșitul antichității, printre cele mai răspândire patronime în cadrul neamului nostru și cu o extensiune spațială considerabilă, în spațiul carpato-balcanic. Mai mult, datorită importanței sale în calendarul pastoral, întreaga lună octombrie, când, după Sâmedru/Sumedru, turmele încep să coboare spre locurile de iernat, i-a făcut pe aromâni să denumească, în calendarul popular, întreagă această lună Sumedru;

4.Tribul carpilor nu a dispărut, așa cum lasă să se întrevadă absența știrilor despre ei după anul 318, ci s-au dat romani!… Nu și-au uitat rădăcinile, transformând vechiul nume de trib în patronim, pe filiera nume de botez-nume de familie: din Evul Mediu (secolele XIV-XV) până azi, numele Carp are cea mai mare frecvență în Moldova dintre Carpați și Nistru, adică exact acolo unde era atestat tribul carpilor în antichitate. Că este așa o probează, chiar cu trei veacuri mai devreme, prezența în ținuturile balcano-dunărene, a unui episcop Carpus, ucenic al Sfântului Apostol Andrei. Pe lângă aceasta, vechiul Kogaionon, muntele sfânt al lui Zamolxe a devenit Ceahlăul de mai târziu, până azi, munte sfânt al românilor creștini, unde toponimia creștină abundă: Toaca, Panaghia, Pârâul Călugărilor, Schit, Poiana Maicilor și altele;

5.Luând numele romanus, odată cu christianus, traco-dacii, care au învățat latina, au devenit români/ar(u)mâni/rumoni/rumări/rămăni… Numele neamului – și, după Unirea Principatelor – și al țării locuite de acesta, România, trimite, clar, la Roma și la romani (A. Armbruster, 1993).

6.Mențiunile unor episcopi creștini, traco-daco-romani, precum Betranion, la Tomis, în secolul al IV-lea, ale unor descoperiri arheologice de la nord de Dunăre, ca donariul paleocreștin de la Biertan, cu text în limba latină – Ego Zenovius votum posui -, crucea paleocreștină de la Napoca/Cluj, martiriul lui Sava Gotul, înecat în apa Buzăului și altele.

7.Păstrarea culorilor de pe steagul de război al traco-dacilor, balaurul cu cap de lup, pictat, cu vopseluri naturale, în roșu, galben și albastru, în culorile folosite, din Evul Mediu, de toți românii – aromâni, meglenoromâni, români timoceni, moravi, istroromâni, românii din Bacea, ca și de cei din România și R. Moldova…

8.Metamorfoza, în viața creștină, a imaginii cavalerului trac – un cult războinic, militar, al strămoșilor noștri în icoana Sfântului Gheorghe omorând balaurul, unde Sfântul Gheorghe a rămas, din epoca medievală, până azi, protectorul Armatei.

9. Păstrarea, chiar și după romanizare, a mai multor nume de triburi traco-dace: pe lângă numele carpilor, singurul care pare a fi dăinuit, la nord de Dunăre, s-au păstrat mai multe asemenea nume în Balcani: moesi, dardani, serdi, migdoni;

10.Păstrarea a numeroase tradiții cu caracter politico-administrativ, moștenite de la traco-daci – obștea țărănească, având în frunte Sfatul bătrânilor, ales de comunitate – și de la romani: jude, județ, duca/duce, domn, primicer. Dăinuirea organizării comunitare în obști țărănești constituite din mari familii patriarhale, având în frunte un moș întemeietor este confirmată și de numeroasele așezări din spațiul carpato-balcanic cu nume formate cu sufixul -ești, evoluat din traco-dacicul -isc/-isk. De asemenea, importanța și continuitatea acestor instituții străvechi este probată și de distribuția spațială a antroponimelor Moș și Bătrân, nu doar în spațiul românesc actual, ci la nivelul întregului spațiu carpato-balcanic.

Înrâurirea romană asupra strămoșilor noștri – în special în secolele IV-VI – este probată de numeroasele efective de militari traco-daci înrolați în armata romană, dintre care nu puțini au ajuns ofițeri, chiar generali – ca Belisarius sau Priscus – consuli ai Imperiului, senatori (cum a fost chiar Constantin cel Mare) și, mai mult, în această epocă, 17 dintre împărați au fost traco-daci… Cine privește Arcul lui Constantin de lângă Colosseumul din Roma, va vedea că, pe frontispiciul acestuia sunt sculptate chipuri de… daci, ca și cum SPP-ul împăratului era format din militari de un neam cu împăratul (care era trac)! Între 235 și 580, nu doar că traco-dacii au dat Imperiului numeroși împărați, dar, adesea, s-au succedat împărați din aceeași familie, traco-dacă: Maximinus Trax îi lasă tronul fiului său, Basiliscus, după Constantius Chlorus, urmează Constantin, care lasă tronul fiului său Constantius. Justinian este urmat de fiul său, Justin… Toată această enumerare de militari, generali, consuli, senatori, împărați, arată nu doar că romanizarea a avut efect asupra strămoșilor noștri traco-daci, ci că aceștia au considerat Imperiul ca fiind AL LOR, dându-i atâtea cadre, atât armatei, cât și administrației imperiale.

Încă un amănunt: mulți neagă puterea romanizării asupra strămoșilor noștri, deoarece se limitează la cei 165 de ani de stăpânire romană la nord de Dunăre, în Dacia traiană… Uită însă, aceiași, că, la fel de locuite de strămoși de-ai noștri erau și Moesia Inferior, Moesia Superior, Dardania, Thracia, Macedonia… care au stat sub romani, nu 165 de ani ci peste 6 secole!… Între aceste ținuturi se află și Dobrogea, parte a Moesiei Inferior, pentru care este documentată, inclusiv epigrafic, o foarte bogată viață romană și creștină, înainte de anul 602, când frontiera dunăreană a Imperiului s-a prăbușit, sub loviturile avarilor și slavilor… În plus, în aceste regiuni balcanice locuiesc, și azi, ramurile sud-dunărene ale românității: românii timoceni, aromânii, meglenoromânii și istroromânii, mult mai importanți – și numeric și procentual – în secolele anterioare, vitalitatea lor fiind capabilă să dea pe un Niculiță, conducător român al Tesaliei, în veacul al X-lea (viitoarea Vlahie Mare, independentă până în secolul al XIV-lea și, apoi, acceptând, ca și Țările Române nord-dunărene să plătească tribut Înaltei Porți), sau dinastia – probabil meglenoromână -, a Asăneștilor, care a condus, între 1185 și 1280, Țaratul Româno-Bulgar…

Și a mai fost ceva: traco-romanul Justinian, care a reconstituit, pe locul acelei Megali Eklesia (ridicată, după legendă, chiar de Constantin cel Mare), viitoarea catedrală Sfânta Sofia (în veacul al VI-lea), a înființat, pe meleagurile natale Episcopia Justiniana Prima, pe care a subordonat-o nu Patriarhiei din Constantinopol – deja în curs de grecizare – ci Romei, la fel cum s-a întâmplat și cu eparhia de la Salonic, Săruna aromânilor! Abia în secolul al VIII-lea, Patriarhia a preluat controlul asupra acestei eparhii. Nu e greu de bănuit ce limbă liturgică se folosea în cuprinsul episcopiei, în secolele VI-VIII: latina! Așa se explică mai bine de ce, în veacul al VIII-lea, un episcop din ținuturile balcano-dunărene, participant la Conciliul de la Niceea (787) se numea Ursus. Era un traco-roman, sau, poate, chiar un (stră)român!… Tot în acea vreme, unul din conducătorii primului țarat bulgar a fost Sabin (aflat la conducere în anii 765-766)…

Tocmai asemenea fapte ne fac să credem că abia în secolele IX-X, după creștinarea slavilor – a bulgarilor slavofoni, mai ales – și după ce Regatul Ungariei, cu tendințe expansionist-asimilaționiste se creștinează, sub influența papalității, românii au acceptat să rămână sub tutela Constantinopolului grecofon: o spune, primul, Menumorut, ducele de la Biharea (azi, în Crișana), prin secolul al IX-lea, când le specifică trimișilor ducelui maghiar, Arpad, că datorează supunere împăratului de la Constantinopol… Și tot de legăturile cu Bizanțul, cu Cetatea Cezarilor vorbește, sub influență slavă, și binecunoscutul vers al unei corinde maramureșene: În poartă la Țarigrad… Și scrisul românesc a schimbat, probabil, tot pe atunci, alfabetul, din cel latinesc, în cel chirilic

La final, câteva vorbe și despre mama împăratului, Sfânta Împărăteasă Elena: se pare că, în multe situații, probabil și în ce privește oficializarea creștinismului, mama împăratului a avut o înrâurire decisivă asupra lui Constantin… Adăugăm faptul că, pe lângă că era o credincioasă pioasă, aparținea tot neamului traco-dacic, fiind născută în Bithynia, în nord-vestul Asiei Mici…

Distribuția spațială a purtătorilor numelor Moș și Bătrân (I) Vineri, mai 8 2020 

Am optat pentru prezentarea împreună a formelor antroponimelor Moș și Bătrân, cu numeroasele lor variante și derivate, deoarece, în spațiul românesc, ambele au avut, de la început (și) semnificație de membru al Sfatului Bătrânilor. Moș, de origine traco-dacă, pare să fi avut primul acest sens, dar și pe cel legat de conducerea Sfatului. După romanizarea traco-dacilor, din latinescul veteranus, care avea, în latina populară, forma vetranus și începuse să aibă și înțelesul de soldat vârstnic, noul termen, bătrân a preluat semnificația de membru al Sfatului, iar pentru liderul acestuia s-a încetățenit cuvântul jude. Astfel, moș a continuat, cu un sens mai restrâns, să însemne (doar) întemeietorul unei familii patriarhale – de la Bucur, Badea, Botuș, Mircea, Vlad, Radu, Vasiu, Jurj/Giurgi etc, plus sufixul, evoluat din traco-dacul -isc/-isk, -escu, sau cel de origine slavă -(e)anu, rezultând nume (de familie) ca Bucurescu, Bădescu/Bădeanu, Botușescu/Botușanu, Mircescu, Vlădescu/Vlădeanu, Răd(ul)escu/Rădeanu, Vasiescu/Văsianu, Jurjescu/Giurgeanu și altele. De asemenea, tot moș a păstrat sensul de întemeietor al unei așezări, derivată dintr-o mare familie patriarhală, o obște țărănească liberă, cu nume plecând de la moșul întemeietor, dar cu formele de plural ale sufixelor sus-amintite -esci – devenit, ulterior, -ești, respectiv -eni/-ani: București, Bădești/Bădeni, Botoșești/Botoșani, Mircești, Vlădești/Vlădeni, Răd(ul)ești/Rădeni, Văsiești/Văsieni, Jurjești/Giurgeni și altele.

Prin vechimea sa mai mare, moș a dezvoltat și alte sensuri: de la forma feminină moașă (de la care a derivat cea masculină) a rezultat verbul a moși, cu sensul de femeie care ajută la nașterea unui copil. Proprietatea – un teren – păstrată de la un (stră)moș a primit termenul de moșie, iar de aici, pentru proprietarul ei s-a creat cuvântul moșier, iar clasa acestor proprietari a devenit moșierime. Țăranii care stăpâneau, împreună, moșia devălmașă a satului de țărani liberi/a obștii țărănești au devenit, mai ales în Oltenia și Muntenia – dar nu exclusiv! – moșneni/moșteni, iar cei care primeau de la înaintași o asemenea moșie, numită și moștenire au devenit moștenitori, creându-se și verbul a moșteni... De asemenea, moș a rămas, dintotdeauna, de pe vremea când – în epocile preistorice și în antichitate – era practicat cultul strămoșilor – strâns legat de pomenirea înaintașilor răposați. De aici și numele dat acestor zile de pomenire: Sâmbăta Moșilor, Moșii de Iarnă, Moșii de Rusalii, Moșii de Toamnă…

Încă o dovadă a vechimii considerabile a celor doi termeni, dacă ne referim la reflexul antroponimic al acestora, este numărul mare de variante și derivate. Astfel, de la moș au rezultat 180 de forme antroponimice – la care se adaugă alte 10, derivate de la moașă, 4 – de la moșie și 14 – de la moșnean/moștean/moștenire. Asta înseamnă, în total, peste 200 de variante și derivate. Termenul bătrân, fiind ceva mai nou și „concurând” cu traco-dacicul moș, are, totuși, și el, 54 de variante și derivate.

Notăm și faptul că ambii termeni se regăsesc în toate dialectele limbii române, cu o mențiune specială pentru moș: probabil, aproape la fel de vechi ca și termenul sunt și numele de trib al moesilor, de la care romanii au creat numele de provincie Moesia, cu sensurile de moși, respectiv de Moșia/Țara Moșilor (o idee pe care, în stadiul actual al analizei, o amintim cu prudență…). Formele prezente în dialectele limbii române sunt moașă – la aromâni/macedoromâni și moș – la dacoromâni, meglenoromâni și istroromâni. Celălalt termen are forma bătrân în dialectul dacoromân, bitărnu – la aromâni, bitǫra – la meglenoromâni, betăr – la istroromâni. Acestea trebuie puse în legătură și cu varianta oltenească bătârn, care, ca și cele trei forme balcanice, derivă dintr-o formă veche, comună, *betărn, apropiată de cea latinească inițială, veteranus, și, mai ales, de cea populară – vetranus – din care au și evoluat.

Trecând la repartiția spațială a formelor onomastice prezente azi în lume, nu vom insista pe răspândirea geografică la nivelul statelor lumii deoarece în multe țări în care apar forme identice cu cele românești este vorba doar de o coincidență pur formală, sensul termenilor de la care pornesc aceste antroponime fiind diferit. Acest lucru se întâmplă mai ales în cazul antroponimelor derivate de la moș, în cazul lui bătrân asemenea situații apărând mai rar.

Astfel, la nivelul regiunilor carpato-balcanice, se consemnează peste 23 de mii de purtători ai unor asemenea nume. Pe țări, cei mai mulți purtători se consemnează în România – 37,61%, Ucraina – 18,31%, R. Moldova – 11,81%, Turcia – 9,52%, Polonia – 8,65%, Ungaria – 3,19%, Serbia – 2,16%, Bulgaria – 1,92%, Grecia – 1,82%, Cehia – 1,44%, Albania – 0,81%, Bielorusia – 0,67%.

Chiar dacă, în nord-vestul Turciei de azi, inclusiv la sud de Marea Marmara, a existat, în antichitate, un contingent însemnat de traco-frigieni și, după 1920, o parte din meglenoromânii din Nânta (nordul Greciei), fiind musulmani, au optat să emigreze, nu în România, ci în Turcia, ne îndoim că multe din formele consemnate în această țară au aceeași semnificație cu cele din restul spațiului carpato-balcanic. În schimb, faptul că ponderile antroponimelor derivate de la moș sunt însemnate în jumătate din țările spațiului carpato-balcanic confirmă atât vechimea termenului, cât și vechimea prezenței în aceste zone a elementului traco-dacic, romanizat, care a transmis comunităților majoritare azi asemenea forme, păstrate în onomastică.

La nivelul strict al regiunilor din spațiul românesc, ponderile pe ansamblul spațiului carpato-balcanic se distribuie astfel: Basarabia – 8,92%, Moldova – 7,81%, Muntenia – 7,17%, Ardeal – 5,57%, Crișana – 5,11%, București-Ilfov – 3,25%, Banat- 2,12%. Dintre celelalte unități administrative din spațiul carpato-balcanic se evidențiază cu ponderi notabile Istanbul – 1,8% (Turcia), Attiki – 0,94% (Grecia), Shqiperija – 0,81 (Albania), Severna Makedonija – 0,5%, (R. Macedonia de Nord), Yugozapaden – 0,51%, Yuzhen tsentralen – 0,48% (Bulgaria), Vojvodina – 0,78%, Juzna i Istocna Srbija, Sumadija i Zapadna Srbija – 0,5% fiecare (Serbia), Közép-Magyarország – 1,11%, Észak-Alföld – 1,03% (Ungaria), Cernăuți – 1,49%, Odes’ka oblast’ – 1,47%, Donec’ka oblast’ – 1,34%, Kirovhrads’ka oblast’ – 1,27%, Cerkas’ka oblast’ – 1,1%, Dnipropetrovska oblast’ – 1,03%, Ismail – 0,98%, Poltavs’ka oblast’ – 0,97%, Kyiv – 0,96%, Cernihivs’ka oblast’ – 0,94%, Zakarpats’ka oblast’ – 0,79%, Ivano-Frankivs’ka oblast’ – 0,61%, Luhans’ka oblast’ – 0,56%, Krym (Respublika) – 0,54%, Vinnyc’ka oblast’, Zaporizzs’ka oblast’ – 0,52% fiecare, L’vivska oblast’ – 0,48%, Chersons’ka oblast’ – 0,45%, Charkivs’ka oblast’ – 0,43% (Ucraina), Slaskie – 3,31%, Wielkopolskie – 1,4%, Malopolskie – 0,87%, Dolnoslaskie – 0,78%, Opolskie – 0,48% (Polonia), Moravskoslezko – 0,58% (Cehia) și altele.

După cum se observă, în afara faptului că toate regiunile spațiului românesc – inclusiv Secuimea (România) și Găgăuzia și Transnistria (R. Moldova) au mai mult de 100 de purtători ai unor asemenea nume (adică, peste 0,43%), asemenea ponderi se regăsesc în zeci de alte unități administrative carpato-balcanice, atât la sud, cât și la nord de Dunăre. Prezența, între acestea a unor regiuni din vestul Bulgariei și din partea balcanică a Serbiei par să confirme bănuiala noastră că moesi și Moesia ar putea avea legătură, ca semnificație, cu românescul moș…

(va urma)

1 Mai – Armindenul Vineri, mai 1 2020 

Voi continua să scriu despre asta până când așa-zișii „jurnaliști” din „spațiul carpatodanubianopontic” vor pricepe: așa zisa „zi a muncii” (celebrată prin stat degeaba!) NU este prima și nici singura formă de sărbătorire a acestei zile! Plecând de la o sărbătoare romană, precreștină, dedicată Zeilor Mani, ocrotitori ai familiei – când se ieșea la serbări câmpenești, la iarbă verde, normal, în familie (acest lucru întâmplându-se acum aproape două milenii), după adoptarea creștinismului, s-a marcat Armindenul. Numele zilei este slav, semnificând Ziua Sfântului Prooroc Ieremia. Explicația acestei evoluții se leagă de faptul că, în perioada conviețuirii româno-slave, unele nume de sărbători au fost traduse în limba slavă veche, integral, cum s-a întâmplat cu Armindenul, sau parțial – de pildă, Boboteaza (=Botezul Domnului), un hibrid româno-slav, trecut printr-o formă, mai veche, *Bog-Botează (unde Bog=Dumnezeu, la slavi).

Semnificația de serbare câmpenească, în care se ieșea la iarbă verde s-a menținut și după creștinarea strămoșilor noștri. Mai mult, tocmai spre a întări vechimea și importanța sărbătorii, la români, aceasta a intrat și în toponimie. Un oiconim – Ormindea (în județul Hunedoara) și numele unei porțiuni de deal cu expoziție sudică – Fața lu’ Arminden (în Țara Oltului) trimit la această sărbătoare câmpenească! Destinația de loc unde se ieșea la iarbă verde este mai mult decât explicită în cazul toponimului făgărășean (localizat la nord de Olt, în aria fostului sat Galați, azi – cartier al municipiului de pe râul amintit), deoarece apelativul față se referă la o porțiune de deal (sau munte) aflată mereu în bătaia soarelui (deci, cu expoziție sudică), prin contrast cu dos (porțiune umbrită a unui deal/munte, orientată spre nord).

Insistența cu care se menționa „ziua muncii” își are rădăcinile în perioada comunistă, când se și ieșea „la defilare” (am prins și eu așa ceva, în copilărie!), deși, în fățărnicia și ipocrizia lor, comuniștii au omis, mereu, să amintească faptul că, pentru prima dată, ziua de 1 Mai s-a sărbătorit, ca zi liberă („a muncii”) în anul 1939, când România nu numai că nu era țară „comunistă”, dar mai era condusă și de un rege!…

Așa că le recomandăm, călduros, gurnaliștilor ce proslăvesc „ziua muncii” și tuturor celor care-i „urmează”, să mai pună mâna să se mai documenteze!…

Despre fundamentele străvechi ale Educației în spațiul românesc Joi, apr. 23 2020 

Trăim „vremuri istorice”, devenite, și cu contribuția agenților dezinformării, manipulării, minciunii, ipocriziei, „post-adevărului”/„adevărului alternativ” – și nu e doar așa-zisa „mass-media” de vină! – și „isterice”… Toate au la bază o „evoluție” pe care, după ce vom „trece în revistă” cauzele, o putem numi, mai degrabă, INVOLUȚIE a speciei umane…

După al Doilea Război Mondial, statele occidentale, rămase democratice, s-au confruntat, pe lângă efortul de refacere economică, și cu o resurgență a unor revendicări sociale, politice, care risca să aducă la putere, chiar pe cale democratică, pe comuniști, adevărați agenți ai stalinismului bolșevic sovietic, ce pusese deja mâna, cu largul concurs al Vestului, pe partea orientală a Europei… A apărut, în primul rând, Planul Marshall, lansat de americani, care i-au invitat, mai discret sau mai direct, pe vest-europeni să se unească…

Astfel a apărut, în 1952, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, transformată, în 1957, în Comunitățile Europene, nucleul viitoarei Uniuni Europene (născută în 1992). Vestul a avut parte, decenii în șir, de o prosperitate, neegalată niciodată în istorie… Această prosperitate a fost asigurată, o vreme, de forța de muncă autohtonă, dar, după un deceniu și ceva, a fost necesară suplimentarea acesteia prin imigrări. Cum, între timp, fostele imperii coloniale – britanic, francez, olandez, belgian… – aproape au dispărut, iar noile state independente, foste colonii, nu dispuneau de suficiente locuri de muncă, iar cele existente erau mai modest retribuite, fluxurile de noi salariați au fost generate de fostele dependențe politice ale metropolelor (foste) europene…

Așa se face că, pentru venituri mai mari, mulți migranți au venit în Vest – atât în Europa Occidentală, cât și în America de Nord… Aceștia erau mai prost plătiți decât autohtonii, pentru aceeași muncă, dar primeau mai mult decât ar fi primit la ei acasă, rămânându-le și un surplus de trimis celor rămași în țările de origine. La un moment dat, migranții fie și-au întemeiat familii în țările „de adopție”, fie și-au adus cu ei pe ceilalți membri ai familiilor. Între timp, ca urmare a prosperității occidentale, chiar dacă, după 1973, criza petrolului a făcut să (re)apară șomajul, statele vestice dispuneau de suficiente resurse financiare spre a le asigura celor ce nu aveau, temporar, un loc de muncă, un ajutor bănesc suficient pentru un trai mulțumitor… Printre șomeri se numărau, deja, destul de des, imigranți, sau, deja, chiar urmașii lor, deveniți între timp cetățeni ai statelor occidentale.

Poluarea, dar și riscul epuizării „combustibililor fosili” (de care am tot fost avertizați, de vreo 40-50 de ani, dar, încă, nu s-a produs, ba s-a ajuns ca petrolul să fie vândut cu prețuri negative: adică, ceva de genul „am un vas plin cu petrol: cât să te plătesc să-l iei?”) au făcut să apară mișcările ecologiste… Există voci care susțin că acestea au apărut fie ca urmare a „reorientărilor” extremei stângi vest-europene (de pildă, în Regatul Unit, așa numita New Way), fie cu suportul KGB… Rezultatul a fost apariția unor formațiuni, destul de active, vocale mai ales în Europa Occidentală, mai modeste peste Ocean(e) – în Canada sau Australia… – cu un suport legat de „salvarea Planetei, a Naturii”, chiar și cu riscul dispariției nu doar al Omenirii, al Umanității, ci, mai ales al Omeniei

Între timp, o clasă politică tot mai îmbuibată, interesată în prosperitatea (sa) cu orice preț, fără scrupule, ipocrită, fariseică, a început – și cu sprijinul mediului academic occidental (din ce în ce mai „de stânga”) – să susțină „diluarea” conținuturilor și a programelor educaționale, sub pretextul „descongestionării” atât a timpului, cât și a creierului școlarilor. Așa încât, dacă, odată, cândva, odinioară, școlarilor li se dădea foarte mult, li se cerea mult și rămânea ceva, s-a ajuns, treptat, să li se dea puțin, să li se ceară foarte puțin și să rămână, în mintea lor, după anii de școlaritate, (aproape) nimic!… Scopul: mase de „cetățeni” cărora să le spună politicienii de ce și de cât(e) au nevoie, iar în schimbul acestei „prosperități”(=„îmbuibări”), „masele” să-i voteze (tot) pe ei!… Prosperitatea, în exces, devenită îmbuibare a dus la atrofierea spiritului critic… Problema este că – ținând cont de selecția, piramidală, ierarhică a „elitelor” politice – dintre membrii comunității locale, câte o parte a acesteia a devenit/era simpatizantă/membră a formațiunilor politice: dintre acești membri/simpatizanți, formațiunile și-au selectat „elitele” locale. Acestea au trimis, dintre ei, reprezentanți ai elitelor regionale (departamentale, provinciale, de land, etc) , iar dintre aceste „elite” regionale s-a „cernut „elita” centrală, națională, care, mai ales după 1990, a adus, „la vârf”, din ce în ce mai frecvent, tâmpiți!…

În aceeași vreme – odată cu ascensiunea eco-marxismului, a „salvării planetei”, a „diluării” calității Educației – s-a continuat procesul de îndepărtare a omului de Dumnezeu (început din prima parte a secolului trecut), Divinitatea fiind „alungată” din viața de zi cu zi a comunităților, mai ales dacă era vorba de creștinism… Nu la fel s-a procedat cu imigranții și cu urmașii lor, mai ales dacă aceștia erau adepții „religiei Păcii”… Cum printre ei se regăseau și mulți șomeri, bine remunerați, cu mult timp liber la dispoziție, acces la Internet și/sau la predicile radicale ale militanților extremiști, de aici și până la atentate a mai fost doar un (mic) pas, atacurile militanților islamiști – radicalizați, brusc, abia în ultimul moment! – au devenit obișnuință (regretabilă, tragică!) în ultimii ani, în Occident!

Căderea regimurilor comuniste est-europene după 1989 a dus la revenirea țărilor estice în lumea democratică, majoritatea lumii foste comuniste devenind, în anii noului mileniu, membri atât ai NATO, cât și ai Uniunii Europene… Din păcate, dacă Occidentul a condamnat, fără echivoc, mișcările extremiste de dreapta (nazism., fascism, legionarism, etc.), nu la fel a procedat când țările est-europene au cerut condamnarea și a extremismului de stânga (comunismul)… La fel, spre a nu-i supăra pe adepții „religiei Păcii”, sosiți, în majoritate covârșitoare ca migranți în Europa (sau fiind urmași ai unor asemenea imigranți!), în preambulului Constituției Europene (Tratatul de la Lisabona) se vorbește doar de „moștenirea greco-romană” a Europei, dar nu și de cea „iudeo-creștină”!

La fel, lumea a fost de-a dreptul „înțesată” de pseudo-agende politice, celebră fiind pre(a)ocuparea europarlamentarilor pentru reglementarea „curburii bananelor” sau interdicția, stupidă, de adresare cu apelativele „Doamnă” sau „Domnișoară”!… Dacă asemenea „chestiuni” par, mai degrabă, inofensive, minore, grave sunt insistența cu care sunt „promovate” pseudo-minorități: „rrromi” în loc de țigani, „comunitatea” lgbtq…, care sfidează atât bunul-simț, cât și morala creștină!… În fiecare din aceste cazuri – și în altele, chiar dacă nu ne putem referi la toate, din motive obiective (ținând și de cât „spațiu” poate avea un articol, dar și de pierderea în prea multe detalii, exemple, etc…) – putem lansa câteva întrebări, pentru susținătorii unor asemenea idei:

1) Ați auzit de expresia „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”?

2) Este corect, de bun-simț, să încerci să elimini discriminarea unei comunități (cea țigănească), ajungând să o jignești/insulți pe o alta (cea românească), prin confuzia (nu cred că inofensivă!), mai ales în afara României, dintre „Romanian people”/„Romanian language” și „Roma people”/„Romani language”?

3) De „sodomie” ați auzit?

4) Înainte de a face ceva care vă asigură „binele” personal, egoist, făcând, însă, rău altuia, ați încercat să vă puneți, fie și doar câteva secunde, în locul celor cărora le faceți rău?

5) Există un organism – CNCD – care se ocupă de sancționarea celor care discriminează, mai cu seamă minoritățile, unele reale, alte… închipuiteDar pe cetățenii din această țară care sunt corecți, respectă legile și regulile, muncesc, își plătesc taxele și impozitele, vor să-și trăiască liniștiți viața, să-și crească urmașii (copii, nepoți), cine îi protejează, cine-i apără???

Și ar mai fi și altele, dar cred că ajung acestea…

Așa cum mi se pare indecent, necuviincios, ca doi heterosexuali – un el și o ea să se „lingă”-n public sau să mai facă… mai știu eu ce (mi-e jenă), la fel consider și despre homosexuali: ce fac ei și cu cine, e treaba lor, dar în intimitate, nu în public! Insistența cu care își „promovează” „ideile” în spațiul public și cu care se „victimizează”, considerându-se „discriminați”, mi se pare cel puțin suspectă și mai e și deranjantă! Viața personală privește doar pe cetățeanul în cauză și NU ESTE PUBLICĂ!… Și, în plus, este necesară această subliniere – fără căsătorii între persoane de același gen! Aici Biblia este foarte clară și fără echivoc! Să fim bine înțeleși: respect orice OM și orice comunitate, cu orice specific ar avea, dar exact atâta respect cât le acord eu celorlalți – OAMENI, comunități – atât cer să primesc și eu: nici mai mult, dar nici mai puțin!

Acestea și multe altele, deoarece, în paralel cu această falsă „agendă”, plină de pseudo-preocupări, de idei complet greșite despre viață, despre comunitățile umane și relația lor cu Natura, cu planeta, adepții acestei „noi agende”, promotori ai unei noi „limbi de lemn” a societății p(r)ost-moderne, pe numele său political correctness (pe cea veche o cunoaștem, era promovată de comuniști, înainte de 1989), urmăresc, pervers, discret, dar perseverent, să dezrădăcineze comunitățile de legăturile lor tradiționale, cu credința, obiceiurile, datinile, moștenite, sute de ani, din moși-strămoși. Motivul? Dacă nu mai știi, nu doar cine ești (creștin ortodox/catolic/protestant, cetățean român…), ci nici de ce ești ceea ce ești, pentru o sumă oarecare – 1000 de euro sau 1000 de lei, nu contează – te „fac” ei să te urci în copac și să faci ca maimuța!… Regretabil, grav, este că se vor găsi destui – cu o coloană vertebrală extrem de flexibilă, de cauciuc – care să accepte acea mie de lei/euro, deoarece onoarea, principiile, caracterul, verticalitatea nu „valorează”, în ochii lor, nici doi bani… Și nici nu e la modă, nu e „trendy(-hendy)”, nu e „cool”!… Manipularea, minciuna, „prind” mai ușor la „mase” de oameni dezrădăcinați, fără legătură, nu doar cu Credința, datinile, neamul, limba, dar, nici măcar cu înaintașii lor (bunici, părinți), ale căror idei trebuie disprețuite… De aici și până la aberații – izolate, în trecut (a se vedea nesimțitul, tânăr, care, acum câțiva ani, a omorât în bătaie un bătrân fiindcă traversa strada prea încet), dar din ce în ce mai grave, azi (mai ieri, a fost avansată ideea „Vacanța Mare” pentru „izolarea” celor în vârstă), sau, Ferească Sfântul!, mâine, uciderea, din senin, de către tineri (azi, nenăscuți) a celor în vârstă, pe motiv că pensia bătrânilor „ciuntește” veniturile celor tineri!…

S-a inoculat, de către aceeași societate p(r)ost-modernă, ideea că individul e un fel de mic „Dumnezeu”, că le poate face pe toate, mai ales cu ajutorul banului. După știința mea, OMUL FACE BANUL, NU BANUL PE OM! Poate că nu e o întâmplare că, spre deosebire de romanicii occidentali, românii conjugă atât binele, cât mai ales lipsurile, răul, cu a fi. La romanicii occidentali aceste lipsuri se conjugă cu habere – Io ho fame!, zice italianul, J’ai soif! – spune francezul. În română, ambele se conjugă cu a fi : Mie mi-e foame! Mie mi-e sete!… Asta pentru că, Viața pe care NU NOI O AVEM – că dacă AM AVEA VIAȚĂ, (AUTO-)DATĂ DE NOI, am veni pe lume când vrem, am mai „lua o pauză”, după câțiva ani, pentru câteva decenii, am reveni ÎN VIAȚĂ din nou, alți câțiva ani, iar „am lua o pauză” alte câteva sute de ani și tot așa!… Iar cei care se „plictisesc” cu „viața lor”, ar putea să „o oprească”, că doar e „a lor”!… Dar, NU, NOI SUNTEM ÎN VIAȚĂ, FIINDCĂ NE-A LĂSAT DUMNEZEU ÎN VIAȚĂ! EL ne dă viața și, de aceea, nici nu venim când vrem, nici nu o părăsim când vrem și, în general, NU ȘTIM nici când ne naștem, nici când murim!… Poate, nu întâmplător, marele poet basarabean a subliniat această FIRE, acest A FI ÎN VIAȚĂ, prin extraordinara exprimare Nu suntem săraci de-avere/Ci săraci de mângâiere!… Și, tot în această idee, un exemplu cu două situații: a) Un om câștigă la loto 1 milion de euro și, după câteva zile, moare… b) O familie trece printr-o calamitate (incendiu/inundație/cutremur), dar, deși casa le-a fost distrusă, scapă toți și, cu ajutorul vecinilor rudelor, prietenilor, autorităților… își refac casa, avuția și devin chiar mai prosperi ca înainte de calamitate. Ce situație e „de preferat”: a) sau b)??? Și, în fine, în loc de „încheiere” a acestei idei, când se va întâmpla să aflu că o monedă/bancnotă cu nu știu ce valoare – un euro, un dolar, un leu… – a „născut” un copil (un om) îmi voi schimba ideile în această privință!

Asemenea „valori” – ale societății p(r)ost-moderne – se „implementează”, în ultimele decenii și în fostele țări comuniste est-europene, inclusiv în România. Foarte perfid, de fapt, se pun în practică, multe din ideile susținute, acum un secol, de regimul comunist bolșevic sovietic și „exportate”, cu ajutorul tancurilor Armatei Roșii, după 1944-1945, în multe alte țări, inclusiv la noi! Din păcate – prin faptul că cel mai mare dușman al său este poporul român (constatare făcută acum mai bine de 25 de ani, în timpul studenției) „statul” român, prin „forțele politice” aflate la guvernare după 1989, este continuatorul PCR/PCdR/PMR/PCR, de dinainte de 1989 și al „doctrinei politice” a Kremlinului, adusă la noi, după 1944, de „Divizia Tudor Vladimirescu”! Ce altceva se poate spune despre PSD, în condițiile în care, președintele său de onoare este nimeni altcineva decât vechiul aparatchik comunist Ion Iliescu, student la Moscova în vremea „tătucului” Stalin? Ce interese naționale românești susține un stat ce privește, în continuare, către Răsărit, fie spre Moscova, fie spre Beijing? Sau ce diferență este între PNL condus, în anii 1946-48, de Guță Tătărăscu, prietenul comuniștilor (dar, mai înainte al regelui-dictator Carol al II-lea) și PNL de după 1989, asociat, frecvent, cu urmașul PCR, PSD??? Voi crede altceva despre „forțele politice” care au condus/conduc România după 1989, când voi vedea pusă în practică o „agendă politică” a „statului” în favoarea cetățeanului, nu împotriva sa!

Împotriva pseudo-agendei neo-marxiștilor, menționată mai sus, trebuie să se ridice toți oamenii cu frică de Dumnezeu, cu bun-simț, cu bună-credință, cu simțul măsurii, cu cei șapte ani de acasă”, cu respect și față de sine și activitatea proprie, dar, mai ales față de semeni și de munca lor, cu caracter, moralitate și coloană vertebrală! De ce? Pentru că aceste valori, reguli, principii, norme, sunt înrădăcinate pe aceste plaiuri, de sute și chiar de mii de ani!

Astfel, credința creștină este în ființa acestui neam din vremea romanizării prin creștinare sau a creștinării prin romanizare a traco-dacilor, mai întâi, în secolele I-III, doar a unor mici comunități – fapt ce explică pe Îndrea, derivat din greco-latinul Andreas (forma veche a numelui Sfântului Apostol Andrei, care a propovăduit Evanghelia printre traco-dacii din Balcani, până la Dunăre) -, apoi, în secolele IV-VI, la inițiativa împăratului traco-roman Constantin cel Mare (care i-a convins, cu vorba bună, pe marii preoți traco-daci ai lui Zamolxe, să devină preoți creștini), fapt ce explică atât terminologia creștină fundamentală de origine latină (Dumnezeu, cruce, creștin, preot, biserică, busuioc, botez, cuminecare, păresimi, etc), prezența a peste 80% cuvinte de origine latină în variantele (ortodoxă și catolică) ale textelor creștine Tatăl Nostru și Crezul, cât și numărul mare de forme vechi creștine ale unor nume românești, frecvente în toate timpurile de la creștinarea strămoșilor noștri până azi (Crăciun, Cristu, Ziane/Sânziane, Pietru/Sâmpietru, Îndrea, Giorzu/Sângiorzu, Văsâi/Sânvăsâi, Nicoară/Sânnicoară, Toader/Sântoader, Medru/Sâmedru, Elie/Sântelie, Înton, Sântămărie, Marin/Sumarin). Din aceste motive, trebuie spus, răspicat, atât credincioșilor, cât mai ales slujitorilor în sutană ai Domnului (de la simplii preoți de parohie, până la întâi-stătătorii Bisericii), că Creștinismul românesc nu are legătură cu kgb-iștii în sutană de la Răsărit ai Kremlinului, ci cu rădăcinile traco-daco-romane, sădite de strămoșii noștri, în primele secole ale erei creștine!

Creștinarea este dovedită atât de donariul paleocreștin de la Biertan, crucea paleocreștină de la Napoca (Cluj), martiriul în râul Buseus/Buzău al lui Sava „gotul” (probabil, un localnic traco-daco-roman), cât și de metamorfozarea Kogaiononului – muntele sfânt al dacilor, dedicat lui Zamolxe, în Ceahlău – muntele sfânt creștin al românilor (cu multe toponime ce trimit la viața creștină: Toaca, Panaghia, Schit, Poiana Maicilor, Pârâul Călugărilor). De-altfel, așa cum există, nu prea multe, nume de așezări traco-daco-romane, la nord de Dunăre, ce au supraviețuit, în Ardeal – Cluj (nume creat de români, cel târziu în secolele VII-IX, în perioada conviețuirii cu slavii), Turnul (evoluat din romano-goticul Turris), la vărsarea Oltului în Dunăre, așa au supraviețuit și în Moldova, vechea Petrodava, atestată, din Evul Mediu, în forma Piatra (lui Crăciun), sau Paloda, devenită, după traducerea numelui de către slavi, din berlo (= loc cu exces de umezeală), Bârlad… De-altfel, dacă la sud de Dunăre, asemenea nume de așezări apar mai frecvent – Salona, Scupi, Ulpiana, Naissus, Pulpudeva, Durostorum, Charsium, Tomis Constantiana, Callatis și altele, devenite Sărună, Skopje, Lipljan, Niș, Plovdiv, Dârstor/Silistra, Hârșova, Constanța, Mangalia etc. – și, de asemenea, mai multe nume de triburi traco-dace sud-dunărene, se regăsesc în onomastică și mai târziu (este vorba de migdoni, dardani, serdi, moesi), la nord de vechiul Donaris a supraviețuit doar numele carpilor, strămoșii moldovenilor, dintre care, mulți, de ordinul miilor, poartă, de la poalele Carpaților Orientali, până dincolo de Nistru, din Evul Mediu, numele Carp, atât ca nume de botez, cât și ca nume de familie. De-altfel, numele se leagă, de la începuturile vieții creștine, de spațiul carpato-balcanic, unul din discipolii Sfântului Andrei, ajuns episcop, în primul secol creștin, în Balcani, purtând numele Carpus.

Acest creștinism românesc este, în bună măsură, de sorginte populară. Așa a putut încorpora și tradiții pre-creștine, fie grecești, precum ortul popii (preotul l-a înlocuit, după creștinare, pe Charon, căruia i se plătea spre a-l trece pe răposat Styxul, în tărâmul morților, stăpânit de Hades), romane (Plugușorul, la origine un ritual agrar al primilor romani, care erau țărani, colindele, în forma veche – corindele, termen derivat din latinescul calendae), sau chiar trace (cultul războinic al cavalerului trac, metamorfozat în imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul; așa cum cultul cavalerului trac avea semnificație militară, războinică, din Evul Mediu, până azi, Sfântul Gheorghe este ocrotitorul oștirii).

Bunul-simț, simțul măsurii, buna-credință le-au moștenit strămoșii noștri, chiar mai de dinainte, deoarece, despre simțul măsurii au vorbit primii vechii greci, care erau vecini cu strămoșii noștri, atât cu tracii balcanici (grecii din sudul Peninsulei), cât și geto-dacii (care făceau comerț cu cetățile grecești de pe țărmul apusean al Pontului Euxin). Tot de atunci, de la Gerusia – consiliile locale ale polisurilor grecești, s-a născut instituția Sfatului Bătrânilor, care guverna obștile țărănești și care, din perioada romanizării, din judex, a primit în fruntea celor 12 oameni buni și bătrâni, pe judele satului. Astfel, „strămoșii” primarului și ai consiliului local de azi (apăruți prin Legea comunală a lui Cuza, în 1864), sunt judele, respectiv Sfatul Bătrânilor. Așa se explică și păstrarea, și ca apelativ, dar și ca nume, a unor forme ca Moș(u), Bătrân(u), Jude(le) etc… Pentru un grup de mai multe sate, pricinile de judecată erau lămurite de un județ, numit, anterior, judiciu, din latinescul judicium, care a dat, și în sardă, pentru formațiunile politice locale din secolele XI-XIV, termenul giudicati. În română, de la nord de Nistru, până în fundul Peninsulei Balcanice, această justiție de sorginte locală a funcționat până în Epoca Medievală, când sensul termenului județ a translat spre cel actual, de unitate administrativă ce cuprinde mai multe localități (sate și orașe). Acest mod unic de organizare administrativă – prezent doar la români (inclusiv, cu intermitențe, în cel de-al doilea stat românesc, R. Moldova) – a fost împrumutat, de românii ardeleni și coloniștilor sași și secui, care și-au denumit entitățile administrative scaune de judecată!…

De asemenea, din perioada de final a Imperiului roman (secolele IV-VI), când comandanții militari din provinciile de margine, numiți dux/ducis, au primit autonomie deplină în ceea ce privește modul cum utilizau unitățile în apărarea provinciei, s-a născut, la români, apelativul duca, frecvent și în onomastică și utilizat, în paralel cu echivalentul preluat de la slavi – voievod sau/și vodă, inclusiv după ce România unită s-a proclamat Regat. De asemenea, dacă, la nivel local, cei care împărțeau dreptatea erau judele și județul, autoritatea juridică supremă era Domnul, derivat din latinescul dominus, prezent, frecvent, în secolele III-VI, în provinciile traco-dace romanizate, în forma populară Domnus. Nu întâmplător, mai marii statelor medievale românești și-au spus, nu o dată mare voievod și domn, cu alte cuvinte, comandant suprem al oștirii (căruia i se subordonau ceilalți voievozi/duci) și instanță supremă juridico-administrativă, adică exact ce reprezintă nivelul superior de organizare a statului român modern, fie din vremea când era condus de Rege, fie, azi, de Președinte!

Tot vechea înțelepciune populară a strămoșilor noștri traci, atestați prima dată de Homer, în Iliada, acum mai bine de 3200 de ani, a făcut să se păstreze, și după creștinare, legătura oamenilor cu pământul. Astfel, plecând de la cultul străvechi, din epocile preistorice al zeiței Geea, a fertilității, strămoșii noștri au continuat, și după creștinare, să considere că noi suntem ai pământului, nu pământul al nostru. Acest lucru se explică prin faptul că în pământ sunt îngropați moșii și strămoșii de la care am moștenit credința, sângele, neamul, limba și tradițiile și, din același pământ, dacă dă Dumnezeu ploaie și soare la vreme, va ieși recolta cu care ne creștem copiii, cărora le vom transmite, la rândul nostru, credința, sângele, neamul, limba și tradițiile.

Din epoca romană, de la latinescul terra = pământ, s-a născut cuvântul țară, în spațiul carpato-balcanic fiind atestate, anterior creării statelor medievale românești (secolele IX-XIII), dar chiar și după, zeci de asemenea țări, nu doar la nord de Dunăre – Țara Ungului, Țara Beregului, Țara Maramureșului, Țara Oașului, Țara Lăpușului, Țara Moților, Țara Oltului/Făgărașului, Țara Bârsei, Țara Bronnicilor, Țara Bolohovenilor, Țara Moldovei, Țara Berladnicilor, Țara Vrăncii. Țara Loviștei, Țara Severinului, Țara Almăjului și altele – ci și în Balcani: Țara Cărvunei, Țara Moșilor (vechiul nume al moesilor și cel al provinciilor romane Moesia Inferior și Moesia Superior, la niște moși s-ar putea să se refere!), Țara Șopilor, etc și este posibil ca țărenii (unul din grupurile de români timoceni, așezați în estul zonei, lângă Dunăre, alături de pădureni, ce locuiesc în zonele montane și depresionare, împădurite și de ungureni, situați în nord-vestul regiunii, originari din Banatul aflat sub stăpânire maghiară) să se refere, ca și termenul nord-dunărean țărani, la oamenii pământului. Ion Conea, în documentarea sa prin Țara Vrăncii, în anii ’50 ai veacului trecut a mai găsit localnici care știau că țară înseamnă locul unde se fac bucate, adică unde se practică agricultura. Deci, țăranii = oamenii pământului. Acest lucru se observă prin expresii, populare, sau nemurite în opere literare, în tot spațiul românesc actual. Astfel, pentru basarabeni, băștinașii sunt numiți pământeni. În Oltenia, localnicii, când vor să afle de unde este cineva, îl întreabă de unde e de pământ? În romanul Ion, scris de ardeleanul Liviu Rebreanu, eroul principal stă de vorbă, la capătul ariei, cu pământul, exact cum ar vorbi cu o ființă vie. Moldoveanul Mihail Sadoveanu, născut în satul Vatra (azi – cartier al Pașcanilor), are, în romanul Frații Jderi, un capitol intitulat Oamenii Pământului. Ion Creangă, în Amintiri din copilărie, încheie cu formula ia, am fost și eu, acolo, un boț de humă – trimiterea, cu caracter biblic, fiind clară: Pământ ești și-n pământ te vei întoarce!…

Tocmai de aceea, tot din vechime, apare legătura cu spațiul mioritic, „râul, ramul” (menționată încă din antichitate, prin însemnările romane care menționau că daci de montibus inhaerent= dacii trăiesc lipiți de munți) și când vine vorba de apărarea plaiurilor natale. Astfel, această legătură apare de la Dromichete, Burebista și Decebal, trecând prin voievozii medievali – Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Ion Vodă cel Viteaz, Mihai Viteazul – până la jertfele soldaților-țărani ai Armatei Române, care, la Plevna, Opanez, Smârdan, Rahova, Vidin – au consfințit Independența, iar la Predeal, Mărăști, Cireșoaia, Mărășești, Oituz, pe Nistru și pe Tisa, și-au dat viața pentru România Mare, făurită acum un veac, la sfârșitul lui 1918.

La fel, așa cum am văzut, cultul strămoșilor, se află în relație strânsă cu legătura comunităților cu pământul: sunt mai multe momente în an în care se face pomenirea morțilorMoșii – de primăvară, de toamnă, etc, Paștile Blajinilor, Înălțarea (Ziua Eroilor), sâmbăta morților, sau, la catolici, Ziua Morților (la început de noiembrie).

În smerenia și simplitatea sa, după Liturghie, țăranii noștri au creat un termen nou – omenia. Ce înseamnă să omenești pe cineva = pilda Bunului Samaritean: îți bate cineva la ușă, e obosit, plin de răni, murdar, flămând, însetat… Nu-l cunoști, dar îl primești în casă și-l omenești: îl speli, îi oblojești rănile, îl hrănești și-i astâmperi setea… Îi pregătești așternut curat, spre odihnă… Îl lași să se întremeze și, când se hotărăște să-și continue drumul, îi pui în desagă merinde, haine groase, de schimb, îi dai și niscaiva galbeni de cheltuială, că, cine știe, un nepot de-al lui ți-a întoarce binele, însutit, înmiit, unui nepot de-al tău! Deci, din latinescul homo = om, a rezultat o întreagă familie de cuvinte: om, a omeni, omenesc, omenie, Omenire…

Respectul față de Natură al strămoșilor noștri, care doreau să ocrotească nu doar Natura, de care depindeau, prin mii de fire nevăzute, ci și viitorul comunităților din care făceau parte și care depindeau de același pământ se manifesta în fațete multiple. Astfel, când un localnic se ducea la pădure să taie lemne pentru iarnă, după ce tăia un copac, îl făcea bucăți și-l încărca în căruță, planta mai mulți puieți, ca să aibă și urmașii de unde să ia lemne peste ani. De asemenea, spre a nu fi complet secătuit solul de substanțele nutritive, se lăsa o parcelă din cele trei să se „odihnească” un număr de ani, iar pentru fertilizare se „îngrășa” solul cu bălegar… Au în vedere eco-salvaționiștii măsuri de acest gen? Mă îndoiesc!…

Un alt element străvechi, de peste un mileniu, se leagă de ocrotirea ariilor naturale, astea pentru care se isterizează atâta, azi, eco-marxiștii salvaționiști, care luptă să salveze Planeta, chiar dacă Umanitatea/Omenirea și Omenia vor pieri. Astfel, un termen românesc de origine slavă, braniște, se referă la interdicția – stabilită de domnie, mănăstiri sau/și boieri -, de a se tăia pădurea într-un loc, spre a fi conservat biotopul natural al speciilor de animale din aceste arii forestiere. Asemenea braniști au creat peste 100 de asemenea nume și peste 90% din numele de acest fel se în spațiul românesc, din Timoc până în Basarabia, și din Muntenia până-n nordul Ardealului; doar un singur toponim – în Slovacia, altul – la sârbii din Kosovo, câteva în Bulgaria și restul – românești (dacă ar fi fost moștenite de maghiari, direct de la slavi, ar fi trebuit ca ungurii să aibă atât apelativul/termenul, cât și astfel de toponime: nu au nici unul, nici în Ungaria, nici în Secuime!). Cum unul dintre ele este un hidronim ce desemnează un pârâu, care curge prin apropierea vechii cetăți Dăbâca, a voievodului ardelean Gelu Românul, este posibil ca o asemenea legislație, incipientă de protecție a naturii să fi apărut încă din secolul al IX-lea, când a domnit voievodul menționat!

Și, dacă veșnicia s-a născut la sat, tot de acolo, prin filosoful Lucian Blaga s-a născut și expresia spațiu mioritic, în care, pentru cel puțin două treimi din spațiul românesc (în Balcani, chiar pentru aproape tot spațiul!) – munți, depresiuni, culoare de vale, dealuri și podișuri, s-a întrupat, în primele versuri din Miorița, cea mai condensată caracterizare geografică a spațiului românesc: Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai… Din culmea principală, între doi afluenți ai râului principal (fie el Putna, fie Bistrița, fie Oltul…) se desprinde o culme laterală, cu versanți abrupți – piciorul de plai, numit, popular și picior de munte, crac de munte, etc… Acesta are partea superioară cu o pantă mică, motiv pentru care s-a pretat, după defrișarea pădurii, la folosință fie ca pășune, fie ca fâneață…, așa cum este, de pildă, locul numit Poiana Ciungi, de sub Vârful Giumalăului… Versanții abrupți, care încep chiar din „spatele” satului din vale, au fost lăsați împăduriți, atât ca să aibă omul de unde-și lua lemne pentru iarnă, cât și ca potențial loc de adăpost, în caz de vreo năvală de-a unor nepoftiți… Codrul – frate cu românul – oferă și răcoare vara, adăpost de vânturi, când e mai frig, dar și resurse; animale ce erau vânate, fructe de pădure… Iar gura de rai, situată la confluența afluentului cu râul principal – de pildă a Ruscăi cu Bistrița, ori a Cozei cu Putna – este, în fapt, un con de dejecție, bombat, situat, frecvent, deasupra zonei inundabile, chiar și la ape mari, cu un substrat bogat în ape freatice, curate, filtrate natural, bun pentru așezări, culturi legumicole, iar terasele laterale – pentru agricultură… Apa râurilor, limpede, curată, era bogată în pești, raci, etc… În plus, microclimatul de adăpost, ce nu cunoștea nici Crivățul iernii și nici arșița caniculară a verii, oferea condiții bune de locuit, comunităților situate în aceste locuri. Iar în Țara Vrăncii, între gura de rai, de la confluența Cozei cu Putna și raiul din Ceruri se află dealul numit Răiuțul – adică, un rai mai mic, loc numai bun de serbare câmpenească, vara, așa cum mai erau numeroasele culmi muntoase și/sau deluroase din spațiul românesc, cu nume mai mult decât sugestive: Fața lui Arminden, Fața Sfântului Ilie, Piatra Nedeii și altele… Și, așa cum, și azi, conform mărturiei de mai anțărț a unui cioban cu stâna mai sus de Cheile Țăsnei, versurile Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai nu exprimă doar suișul și coborâșul turmelor de oi, în transhumanță, ci și valurile vieții, în timpul căreia omul se află, succesiv, fie în culmea fericirii, fie în valea plângerii… Fiindcă succesiunea evenimentelor din viața unui om este, în fapt, un deal, o vale, un deal, o vale… Nu ni s-a dat, de către Cel Atotputernic, Răul ca să suferim, ci ca să putem, prin comparație, a prețui Binele!… Nu întâmplător, în popor se zice, de secole: Rău cu rău, dar mai rău fără rău! sau Prea-binele este dușmanul binelui! ori Tot ce-i prea mult, strică!…

Românul a avut, dintotdeauna, un respect deosebit față de proprietatea privată. Acest lucru este dovedit de sutele și miile de toponime de genul Lacul lui Băban, Valea lui Darie, Dealul Lămășoi, Fața Cristesei, Dealul Obejdeanului, Valea Danului, Pârâul Boghii, Pârâul Pantei, Valea Enei, Valea Fetei, Valea lui Stan, Valea lui Pătru, Padina Matei, Valea Popii și multe, multe altele. Semnificația acestor nume este că, în comunitatea respectivă, oamenii știau că Băban, Darie, Lămășoi, Cristeasa, Obejdeanu, Dan, Boghea, Pantea, Enea, Fata, Stan, Pătru, Matei, Popa dețin un teren undeva și respectau acest drept de proprietate, la fel cum așteptau ca și restul comunității să le respecte și lor proprietatea. Și, peste secole, după decenii de regim comunist, în care ni s-a predicat despre „bunul întregului popor”, „proprietatea colectivă”, azi, România este țara din Uniunea Europeană cu cea mai mare pondere de proprietari de locuințe – 96%.

Un alt lucru important pentru strămoșii noștri este respectul față de cuvântul dat. Și acesta a rămas în toponimie, așa cum o arată numele pasului Tabla Buții, din Carpații de Curbură, situată între Valea Buzăului (ardelean) și Valea Teleajenului. Pe acolo, în fiecare toamnă, ciobanii treceau cu oile spre locurile de iernat din Balta Dunării… Localnicii, știind acest lucru, se tocmeau cu bacii, pentru mai multe buți/putini de brânză. Dădeau și o arvună (un avans), se bea și aldămașul, se înțelegeau ca restul de bani să-l dea localnicii primăvara următoare, după Sângeorz, când reveneau turmele spre munte… Apoi, fiecare se ducea în treaba lui… Buțile se însemnau pe o tablă, numită, de aceea, Tabla Buții. Primăvara, localnicii reveneau în pas, pe la sfârșitul lui aprilie-începutul lui mai, când păstorii urcau cu oile: aceștia dădeau buțile cu brânză, primeau restul de bani și fiecare își vedea apoi de treabă… La fel stăteau lucrurile și la Târgul de Fete de pe Muntele Găina, care se desfășura, în fiecare an, ca multe alte nedei din Carpații Românești, de Sântilie (20 Iulie). Acolo se întâlneau locuitori din multe sate din Apuseni, situate, de regulă, la distanțe mari unul de celălalt. Dacă o fată de pe versantul vestic îi era dragă unui băiat de pe clina răsăriteană și voiau a face casă împreună, familiile lor se înțelegeau, asupra datei căsătoriei, vorbeau cu preotul, cu nașii și stabileau data, mai în toamnă, după ce se vor fi cules toate bucatele. După ziua de târg se despărțeau și se mai vedeau, după câteva luni, la nuntă: fiecare își ținea cuvântul dat! De aici, din aceste exemple – și din altele, că sunt mai multe! – a rămas în popor zicerea ce-am vorbit, vorbă să fie! Oamenii știau – și cei crescuți în acest cult știu și azi! – că promisiunea e mai rea ca datoria! Lucru care îi este complet străin unei doamne ministre a Educației, de astăzi, care a lăsat fără răspuns, întrebări adresate cu luni de zile în urmă!… Halal „respect” față de cetățeni, venit, cică, din partea unui „dascăl”!…

Tocmai de aceea, înțelepciunea populară milenară, strânsă în nenumărate proverbe, cimilituri și zicători – adunate de învățații noștri, de mai bine de un secol, în mai mult de zece volume, din toate ținuturile locuite de neamul românesc, ar fi bine să fie traduse în toate limbile de circulație internaționale și să ajungă pe birourile marilor decidenți ai puterilor mondiale, spre consultare și chiar aplicare. Poate, asemenea proverbe, aplicate de acești diriguitori, ar feri Lumea de rău!…

O altă expresie veche, fără legătură cu… comunismul, așa cum niște neștiutori în ale istoriei, m-au acuzat mai demult, este „cei șapte ani de acasă”. După Unirea Principatelor, la Palatul Domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza s-a prezentat o delegație de țărani. Domnitorul i-a primit, iar țăranii l-au rugat să dea o măsură prin care, dacă ei n-au avut ocazia să învețe carte, măcar copiii și nepoții lor să aibă așa o șansă. Ca urmare, a apărut Decretul Domnesc al lui Cuza, care a generalizat învățământul obligatoriu de 4 clase (1864), iar expresia cei șapte ani de acasă se referă, de atunci, la educația primită în familie până la 7 ani, când copilul pleca la școală.

Ținând cont de toate aceste exemple, strămoșii noștri nu s-au sumețit niciodată, nu s-au crezut, nicicând, buricul Pământului sau, cu atât mai puțin, buricul Universului, așa cum au pretenția, azi, diferite personUlități, nu doar de pe la noi, ci și de aiurea. Instinctiv, empiric, cu modestie și smerenie, oamenii de la noi, strămoșii noștri, au respectat pământul, fie că era vorba de țarina lor, ca părticică a țării, fie de această țară, ca parte a Planetei. Pentru acei neica-nimeni, avem un mesaj, care are și o componentă statistico-matematică. Astfel, Istoria planetei Terra are cel puțin 4,5 miliarde de ani. Din această vârstă venerabilă, Istoria speciei umane totalizează cam 2 milioane de ani. Dacă se împarte ultima valoare la prima – deci Istoria umanității la cea a Pământului, obținem, cu îngăduință, 0,444444‰, rotunjit, 0,5‰. Dacă ținem cont de faptul că, cu tot cu cei trăitori acum pe planetă – peste 8 miliarde, Omenirea totalizează peste 108 miliarde pământeni, un singur individ „reprezintă”, din Istoria Pământului, 0,000000000000048644926691901. Deci, o picătură dintr-un (mare) Nimic! Ca să închei(em) aceste considerații, mai adăugăm că, Pământul fără Omenire a mai existat, dar Omenire fără Pământ – ba! În plus, ca o dovadă că pe Pământ nu-l „doare” nicăieri de existența noastră de viermi ce mișună la suprafața sa, deși, în fiecare moment, milioane de oameni, mergând pe stradă, bat Pământul în cap (la propriu), de sute de mii de ani, mișcarea sa pe orbită nu a fost schimbată cu nici măcar o fărâmă de secundă. Și, să ne ferească Dumnezeu ca, într-o zi, „sătul” de nerecunoștința noastră față de acesta, Pământul să „sară în aer”: nici „în aer” nu vom mai fi, ca specie, deoarece până și aerul pe care-l respirăm stă în jurul planetei ca urmare a atracției sale gravitaționale!

Am crescut, de mic, cu convingerea că, într-o discuție în contradictoriu, purtată civilizat, se poate ajunge să ne înțelegem că nu ne-am înțeles! Nu trebuie „combătut” Omul, ci ideea, iar apărarea punctului de vedere personal trebuie susținută cu argumente, pe un ton civilizat: prefer Cuvântul rostit și nu răstit! De asemenea, într-o societate marcată de dictaturi – și de dreapta, și de stânga – după decenii de la momentul revenirii la democrație, există, încă, numeroși concetățeni care merg pe „principiul” cine nu e cu noi, e împotriva noastră. În urma mai multor experiențe personale, țin să le demonstrez acestor concetățeni că, în societatea noastră există o multitudine de posibilități, pe care am exprimat-o, cu mai bine de un deceniu în urmă, printr-un exemplu… geografic:

Astfel, cetățeanul A coboară pe Copou, dinspre Universitate, spre Fundație (Piața Mihai Eminescu). Cetățeanul B urcă spre Universitate, deci merge în sens contrar lui A. Cetățeanul C, în acest timp, așteaptă la semafor, în fața Corpului B al Universității, să traverseze pe cealaltă parte a străzii, spre Corpul A. Acest cetățean – C – merge contra lui A, sau a lui B? NU, are doar altă direcție!… La fel, am putea continua cu un cetățean D, care închiriază balonul Universității și se desprinde de sol, spre văzduh. Nici el nu merge nici contra lui A, nici contra lui B sau C, ci se deplasează, în altă direcție!… Și, pentru că oamenii sunt diferiți – până și gemenii au cel puțin câteva elemente care-i fac unici (ora nașterii e diferită, la fel – amprenta digitală) – cum să-i faci pe toți să gândească la fel, să le placă aceleași lucruri, să meargă toți în aceeași direcție??? Și, ca să vedem cum, deși parte a aceleiași specii, suntem, totuși, diferiți unul de celălalt, am ales un alt exemplu… geografic:

Toți suntem oameni, aparținând aceleiași specii – Homo sapiens sapiens – suntem, deci, cum spun țăranii noștri, pământeni, aici cu sensul de locuitori ai planetei Pământ. Doar că, între acești pământeni, unii sunt americani, alții – asiatici, alții – africani, dar noi suntem europeni. În Europa, toți locuitorii continentului sunt europeni, dar unii sunt portughezi, alții – irlandezi, suedezi, ruși, unguri, italieni, însă noi suntem români. În România, unde toți cetățenii săi sunt români, unii sunt bănățeni, alții – olteni, maramureșeni, ardeleni sau dobrogeni, însă noi suntem moldoveni… La nivelul Moldovei (istorice, cu limitele între Carpați și Nistru), acești moldoveni sunt, fie suceveni, fie cernăuțeni, chișinăuieni, gălățeni, băcăuani, dar noi suntem ieșeni… La fel, la nivelul Iașilor, unii stau în cartierul Galata, alții în Copou, în Galata, în Păcurari sau în Dacia, noi locuim în Tătărași… Și, ajungând, la nivelul familiei, sunt mulți cei care poartă numele meu de familie – cel puțin câteva sute – dar, cu prenumele, locul și data nașterii mele nu mai există altcineva!… Deci, unitate în diversitate și unicitate în diversitate!…

Ținând cont de aceste lucruri, dar și de multe altele, având, la bază, atât numeroase lecturi, cât și zeci de discuții, în zile, săptămâni, luni și ani de documentare, cu numeroși înțelepți ai satelor românești, din Basarabia, până-n Timoc, și din Sătmar, până-n Dobrogea, am înțeles atât toate lucrurile la care m-am referit mai sus, cât și cine/ce sunt eu! Mă aflu, acum pe cea mai înaltă crenguță a arborelui neamului, care are rădăcinile înfipte, adânc, de secole, în acest pământ. Iar dacă eu am ajuns sus, la Soare și mă bucur de toate realizările, recunoașterea și aprecierile comunității, asta se întâmplă prin aceste rădăcini, prin strămoși, nu prin forțe proprii, iar, din acest motiv, tot ceea ce fac bun, pe acest pământ, e răsplata mea pentru ce mi-au oferit înaintașii și/sau contemporanii mei, prin strămoși, moși, părinți, personal medical, educatoare, învățătoare, profesori, prieteni, rude, cunoscuți, colegi… Răsplata pentru toate cele primite este de a îndeplini, cât mai bine, cu credință, conștiinciozitate și responsabilitate, tot ceea ce am de făcut în această lume, după voia Celui de Sus, atât în plan personal, familial, cât și în cel profesional, social, etc!

În fine, ca să închei, Educația trebuie să se bazeze pe morala creștină, începând cu Cele 10 Porunci, bun-simț, bună-credință, simțul măsurii, „cei șapte ani de acasă”, omenie, conștiință, responsabilitate, caracter, onestitate, competență, coloană vertebrală, respect față de sine și activitatea proprie, dar și față de semeni și munca lor. Având transmise asemenea valori, din om în om, din generație în generație, vom fi siguri atât că nimeni nu ne va mai încălca drepturile și libertățile, fiindcă așa vrea mușchiul său, dar și că nici lor nu le vor fi încălcate!

Cine se va „înhăma” la o asemenea treabă va avea suportul meu! Cine nu – NU!

DOAMNE-AJUTĂ!

Când s-a produs diftongarea lui „o” în „oa”? Joi, apr. 23 2020 

O chestiune legată de evoluția limbii române, din dialectul traco-daco-roman al latinei (secolele II/III-VI) este evoluția fonemului o în oa. Aceasta apare în toate dialectele limbii române – de pildă, grecescul chori = sat, a trecut, la aromâni, în hoari. De asemenea, latineștile solem, corona, Nicola, hora, domna, au dat, în română, soare, coroană, Nicoară, oară, doamnă… Se pare că această evoluție nu a avut loc înainte de anul 600, deoarece, în celelalte limbi romanice – care erau, atunci, tot dialecte ale latinei populare – nu apare o asemenea diftongare (cum nu apare nici mai târziu). Astfel, de pildă, solem a dat forme ca sol – în spaniolă, soleil – în franceză, sole – în italiană.

Ținând cont de faptul că fenomenul este universal în dialectele românești, înseamnă că modificarea s-a produs, independent, doar în vremea transformării – și sub înrâurire slavă – a dialectului traco-daco-roman al latinei în limba română, în secolele VIII-X. Această modificare apare și în termeni de origine slavă sau greacă, moșteniți, probabil, în aceeași epocă și cărora li s-a aplicat aceeași modificare ca și cuvintelor de origine traco-dacă sau latină. Astfel, neogrecul kokkona a dat, în română, cucoană, exact ca și domna, din latină, devenit doamnă. La fel s-a întâmplat și cu varianta masculină, (cu)conul, care, ca și domnul, a devenit, la genitiv, „Coane!”, ca și „Doamne!”… Dintre elementele slave, aducem o serie de toponime, care au pe o nazalizat: din slavul glimbokii = adânc au rezultat toponimele Glimbocata – în Muntenia, Glimboca – în Banat, dar Glâmboaca – în sudul Transilvaniei. Prin contrast, ucraineanul glybokii a dat, fără nazalizarea lui o, toponimul Holboca, în Moldova, sau Hliboka, în nordul Bucovinei… După cum se vede, româna a moștenit cuvinte slave vechi cu vocale nazalizate (păstrate, dintre limbile slave, doar de poloneză) – în forme ca Dumbrava/Dâmbovița/Dâmbovnic, Crâng, Sâmbăta/Sâmbotin, spre deosebire de formele slave denazalizate, dintre care unele au intrat și în română – Dubrava/Dubăsari, Cruglic, Subota/Sobota/Subotica…

Unele variante ale românei s-au dovedit mai rezistente la această schimbare: astfel, ardelenii pronunță sore, moră, Nicoră, în loc de soare, moară, Nicoară, iar la istroromâni apare forma oșore, în loc de oușoare. Prezența toponimului Jeiăni, numele satului cu cea mai importantă prezență istroromână azi (derivat, poate, dintr-un Jieni), dar și a unor particularități specifice atât bănățenilor, cât și rotacizanților din Apuseni, duce la ideea că acești istroromâni au migrat sau erau, acum un mileniu, în contact cu un element românesc din vestul Ardealului (mai exact din actualul județ Hunedoara). Această arie se află în Ardeal (deci are, măcar în parte, particularități de vorbire ardelenești), include o arie cu rotacizanți (moții din Apuseni se găsesc, în parte, în nordul județului), are și elemente specifice graiului bănățean (prezente și în toponimie – de pildă, Gelmar, dintr-un Gealul Mare, în loc de Dealul Mare, dar și Ghelari, pronunție ardelenească pentru Delari; Hunedoara, în loc de Huedin, cu n din Huniade păstrat, exact ca în formele bănățene Greoni, Muroni, Gruni, Băsărăboanea, călcâne, cuni…), dar este și județul în care se află cursul superior al Jiului, de unde vor fi plecat jienii/jăienii spre Istria…

Viața lui Iisus Marți, apr. 21 2020 

Răspândirea formelor legate de antroponimul Paște Luni, apr. 20 2020 

Numele Paște este strâns legat de Sărbătoarea Învierii Domnului Nostru Iisus Hristos, evoluând din forma latină Paschae, care, la rândul ei, vine din ebraicul Pesah. Forma traco-daco-romană/veche românească se pare că a fost Pasce, exact ca și în cazul lui pește, care, din latinescul pisce a avut forma mai veche pesce, dovedită și de singularul aromân pescu și de forma pescar – cel care prindea pesce, nu pește (deoarece, în acest caz, cel care-i prindea pe pești s-ar fi chemat peștar). În sprijinul ideii vine și derivatul, la plural al sufixului traco-dacic -isc/-isk, forma -esci, devenită, ulterior, -ești, dar păstrată, în Munții Apuseni, de oiconimul Bucuresci.

Patronimul este atestat ca atare – Paște – în Moldova, Muntenia, Oltenia, în forma Paști – în Ardeal, unde apare și forma Paștiu.

Contaminarea acestei forme – Paște – cu Pascu a dat forme precum Pașcu, Pașca – atestate din Evul Mediu în Moldova, Maramureș, Oltenia, Ardeal, apoi, derivate ca Pașcan, Pașcanu – prezente în Moldova, inclusiv cu derivate toponimice, de forma Pașcani, localizate atât în Moldova, cât și în Basarabia. Din forma Pășca, au derivat nume ca Pășcan, Pășcanul, dar și forme toponimice ca Pășcănei. Mai amintim și formele patronimice Pășcu, Pășco, Pășcălat, Pâșcu, Pâșca.

De la substantivul pască au derivat forme ca Pasc, Pasca, Pască, Pascul, Pasci – atestate în Ardeal, dar și Păsculescu, de la care a derivat și forma toponimică Păsculești. Cu derivate se amintesc forme ca Pascotă – în Muntenia, Oltenia, Moldova -, Pascoi – atestat în sudul țării, ca și Paschiia – prezent în Oltenia, Păscul – în Muntenia, Păscan – atestat în Moldova, Muntenia, în vreme ce, în vestul Ardealului și în Banat apare forma Păsconi. Tot în vestul țării – mai exact, în Țara Moților – apar formele Păscoiu, Păscuiu, Păscuț, în vreme ce Păscău, Păscăescu circulă în Oltenia. De asemenea, în nordul țării apare, ca formă toponimică, Păscăuți.

Dintr-o formă neogreacă au rezultat Pashalie – în Ardeal, Pashale – în Muntenia, Pashul – în Oltenia, dar și forme apropiate de cea italiană Pasquale: Pascal, Pascalina, Pascalie, Pascale – atestate în Ardeal, Moldova, Muntenia, Dobrogea, Păscăloniu – în Oltenia (Mehedinți), Păscălina – în Moldova și Dobrogea.

Frecventa utilizare a acestor nume a făcut ca, de la o poziție în apropierea locului 200 în Evul Mediu (locul 186 în Țara Oltului), patronimele de acest fel să urce în ierarhie, în prezent fiind atestate, în spațiul românesc, pe locurile 83 în România și pe 87 – în R. Moldova.

Pagina următoare »