Divertis – Sfârșitorul Miercuri, mai 27 2020 

Divertis – Vai de no Marți, mai 26 2020 

Divertis – Balada Shogunului Luni, mai 25 2020 

Eugen Doga – Valsul fluturilor Duminică, mai 24 2020 

Cum și-a pierdut o generație cultura comună* Sâmbătă, mai 23 2020 

Text preluat din Art Emis

Prof. univ. Patrick J. Deenen, S.U. 08 Decembrie 2019

Patrick Deneen


Studenții mei nu știu nimic. Ei sunt extrem de drăguți, agreabili, demni de încredere, în general onești, bine intenționați și cât se poate de cuviincioși. Dar creierul lor este în mare parte gol, lipsit de cunoștințe substanțiale care ar putea fi rodul unei educații moștenite sau un dar al generației anterioare. Ei sunt culminarea civilizației occidentale, o civilizație care a uitat aproape totul despre sine și care, în consecință, a ajuns la o indiferență aproape perfectă față de propria sa cultură.

Este greu să fii admis la universitățile unde am predat – Princeton, Georgetown și acum Notre Dame. Studenții de la aceste instituții au făcut ceea ce li s-a cerut: se pricep foarte bine să treacă un examen, știu exact ce este necesar pentru a obține nota maximă la fiecare materie (ceea ce înseamnă că rar devin pasionați de un subiect anume) și își construiesc C.V.-uri superbe. Ei sunt respectuoși și cordiali față de cei mai în vârstă, deși ușor indolenți și uneori chiar bădărani față de colegii lor. Ei respectă diversitatea (fără a avea nici cea mai mică idee despre ce este diversitatea) și sunt experți în arta de a nu judeca pe nimeni (cel puțin în public). Ei sunt crema generației lor, stăpânii universului, generația în așteptare care va conduce America și lumea.

Întrebări elementare despre civilizația pe care o vor moșteni musculițele efemere

Puneți-le câteva întrebări elementare despre civilizația pe care o vor moșteni și fiți pregătiți pentru priviri evazive sau chiar cuprinse de panică. Cine a luptat în războiul peloponesiac? Cine l-a învățat pe Platon și pe cine l-a școlit Platon? Cum a murit Socrate? Ridicați mâna dacă ați citit atât Iliada, cât și Odiseea. Povestirile din Canterbury? Paradisul pierdut? Infernul? Cine a fost Saul din Tarsus? Care au fost cele 95 de teze, cine le-a scris și care a fost efectul lor? De ce contează Magna Carta? Cum și unde a murit Thomas Becket? Cine a fost Guy Fawkes și de ce este o zi numită după el? Ce a spus Lincoln în al doilea discurs inaugural? În primul? Dar în al treilea discurs inaugural? Care sunt documentele federaliste?

Unii studenți, cel mai des datorită unei alegeri norocoase a materiilor pe care le-au studiat sau datorită unui profesor excentric de modă veche, ar putea cunoaște câteva dintre răspunsuri. Dar majoritatea studenților nu au fost educați să le cunoască. În cel mai bun caz au cunoștințe accidentale, dar în rest sunt stăpâni pe o ignoranță sistematică. Nu este „vina” lor faptul că posedă o ignoranță generalizată a istoriei, civilizației, politicii, artei și literaturii occidentale și americane. Ei au învățat exact ceea ce le-am cerut noi – să fie ca niște musculițe efemere, vii din întâmplare într-un prezent trecător. Ignoranța studenților noștri nu este un eșec al sistemului educațional – este încununarea sa. Eforturile mai multor generații de filozofi, reformatori și experți în politici publice – despre care studenții noștri (și cei mai mulți dintre noi) nu știu nimic – s-au combinat pentru a produce o generație de ignoranți. Ignoranța generalizată a studenților noștri nu este un simplu accident sau un rezultat nefericit, dar remediabil dacă angajăm profesori mai buni sau ameliorăm listele de lectură din liceu. Este consecința unui angajament al civilizației noastre de a se sinucide. Sfârșitul istoriei pentru studenții noștri semnalează sfârșitul istoriei pentru Occident.

Studenții noștri sunt întruparea angajamentui sistemic de a produce indivizi fără trecut pentru care viitorul este o țară străină, nişte nulități lipsite de cultură…

Lamentații cauzate de ignoranța studenților au fost pronunțate pe parcursul vieții mele, printre mulți alții, de oameni ca E. D. Hirsch, Allan Bloom, Mark Bauerlein și Jay Leno. Dar aceste lamentații au fost împletite cu speranța că un apel la partea noastră angelică (și a lor) ar putea întoarce din drum această tendință (apropos, aceasta este o aluzie la primul discurs inaugural al lui Lincoln). E. D. Hirsch chiar a elaborat un curriculum de autoajutorare, un ghid despre cum să devii educat din punct de vedere cultural insuflat, în tradiția spiritului american pragmatic, cu convingerea conform căreia pierderea facultăților culturale poate fi împiedicată de o listă bună de lectură menționată într-o anexă la materiile de studiu. Ceea ce lipsește în general este recunoașterea faptului că această ignoranță este consecința intenționată a sistemului nostru educațional, un semn al succesului și sănătății sale robuste.

Am căzut în obiceiul nociv și necontestat de a gândi că sistemul nostru educațional este defect, dar de fapt el funcționează perfect. Sistemul nostru educațional urmărește să producă amnezie culturală, lipsă de curiozitate generalizată, agenți liberi situați în afara realităților concret-istorice și obiective educaționale compuse din procese fără conținut și expresii preluate pe nemestecate, cum ar fi „gândirea critică”, „diversitatea”, „modalități de cunoaștere”, „dreptate socială „și „competență culturală”. Studenții noștri sunt întruparea unui angajament sistemic de a produce indivizi fără trecut pentru care viitorul este o țară străină, nulități lipsite de cultură care pot trăi oriunde și pot efectua orice fel de muncă fără a se interesa despre scopurile sale, instrumente perfecționate pentru un sistem economic care pune preț pe „flexibilitate” (geografică, interpersonală, etică).

Promovare „multiculturalismului” – devotament față de eviscerarea oricărei moșteniri culturale şi omogenizare prin des-culturalizare

A poseda o cultură într-o astfel de lume, o istorie, o moștenire, un angajament față de un anumit loc și anumite persoane, forme specifice de recunoștință și îndatorare (în loc de un angajament generalizat și dezrădăcinat față de „justiția socială”) și un set solid de norme etice și morale care stabilesc limite clare la ceea ce ar trebui și nu ar trebui să facem (în afară de a fi „excesiv de critic”) reprezintă un obstacol și un handicap. Indiferent de specialitate sau cursurile generale de studiu, obiectivul principal al educației moderne este de a șterge resturile oricărei specificități și identități culturale sau istorice care ar putea să se lipească de studenții noștri, de a-i transforma în angajați perfecți pentru economia și organizarea statală modernă, care penalizează atașamentele profunde. Eforturile de promovare a prețuirii „multiculturalismului” au semnalat devotamentul față de eviscerarea oricărei moșteniri culturale, în timp ce actuala poveste a „diversității” semnalează angajamentul ferm pentru omogenizare prin des-culturalizare.

Trebuie să cunoaștem… Ce?

Mai presus de toate lecția principală primită de studenți reprezintă scopul adevărat al educației: singura cunoaștere esențială este aceea că ne știm a fi radical autonomi în cadrul unui sistem global atotcuprinzător, legați de un angajament comun de indiferență reciprocă. Angajamentul nostru față de indiferența reciprocă este ceea ce ne leagă împreună ca popor global. Orice rămășiță a unei culturi comune ar interfera cu această primă directivă: o cultură comună ar implica faptul că împărtășim ceva mai dens, o moștenire pe care nu am creat-o noi și un set de angajamente care implică limite și un anumit devotament.

Creaturi perfect vidate, receptive și ascultătoare, fără obligații reale sau devotament

Filosofia și practica antică au lăudat, ca o formă excelentă de guvernare, acea res publica – devotamentul față de lucrurile publice, față de lucrurile pe care le împărtășim împreună. Noi în schimb am creat prima Res Idiotica din lume – din cuvântul grecesc idiotes, adică „individ privat”. Sistemul nostru educațional produce unități solipsiste, autonome, al căror unic angajament public este lipsa de angajament față de public, lipsa unei culturi sau istorii comune. Acestea sunt creaturi perfect vidate, receptive și ascultătoare, fără obligații reale sau devotament. Ei nu vor lupta împotriva nimănui, pentru că așa ceva nu se face, dar ei nu vor lupta în general pentru ceva sau cineva. Ei trăiesc într-un Truman Show permanent, o lume construită ieri care nu este altceva decât un decor pentru solipsismul lor, fără vreo istorie sau traiectorie anume.

Îmi iubesc studenții – fiecare dintre ei, ca orice ființă umană, are un potențial enorm și daruri minunate de oferit lumii. Însă îi deplâng pentru ceea ce le aparține de drept, dar nu le-a fost oferit. În zilele faste le disting setea de cunoaștere și suferința și știu că dorința lor naturală de a afla cine sunt, de unde au venit, încotro ar trebui să meargă și cum ar trebui să trăiască se vor afirma mereu. Dar chiar și în acele zile mai bune nutresc speranța că lumea pe care ei au moștenit-o – o lume fără patrimoniu dobândit prin succesiune, fără trecut, viitor sau afecțiuni profunde – se va nărui și că acest colaps ar putea fi adevăratul început al unei educații reale[1].

Notă – Patrick J. Deenen este profesor asociat de studii constituționale la universitatea americană „Notre Dame”, S.U.A. Subtitlurile aparţin redacţiei şi au fost extrase din text.

———————————–
[1] Original – https://www.mindingthecampus.org/2016/02/02/how-a-generation-lost-its-common-culture/

*Textul de mai sus a fost reprodus integral, fără nici o altă modificare.

Sărbătorirea împreună a zilelor de 21 și 22 Mai – propunere Vineri, mai 22 2020 

După ce am prezentat, din nou, ieri, pe larg, contribuția Sfinților Împărați Elena și Constantin la începuturile creștinării (prin romanizare) a strămoșilor noștri, traco-daci, azi ar trebui să marcăm o altă aniversare cu însemnătate deosebită în istoria neamului nostru. Mai întâi, la 10/22 Mai 1866, Carol I a depus jurământul în fața Corpurilor Legiuitoare ale Principatelor Unite (României), în calitate de domnitor. Apoi, în data de 10/22 Mai 1877, România a devenit Independentă. În fine, după proclamarea țării ca Regat – 14/26 Martie 1881, ziua de 10 Mai (stil vechi)/22 Mai (stil nou) a devenit Ziua Națională a țării, până în anul 1947, când regimul comunist l-a silit pe Regele Mihai să abdice, proclamând, la 30 decembrie, „republica populară”, fără nici o consultare a cetățenilor.

Având în vedere faptul că ar trebui să avem și noi o regulă clară în ceea ce privește aniversarea momentelor importante din istoria modernă a României (din perioada 1859-1918), și această celebrare ar trebui să se fixeze la data de 22 Mai, pe stil nou (pentru „iubitorii” zilei de 10 Mai, pe stil vechi, precizez că, în acest caz, și Ziua Națională actuală a României ar trebui „mutată”, tot pe stil vechi, la 18 Noiembrie, dar, în acest caz, este necesară schimbarea Constituției!). Astfel încât, așa cum am opinat și anul trecut, ținând cont de importanța ambelor zile pentru neamul nostru – 21 Mai, sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena – și 22 Mai – începutul domniei lui Carol I (1866), proclamarea Independenței (1877) și Ziua Regatului (1881-1947), aceste două zile ar putea fi declarate sărbători și să fie libere, spre a mai avea românii un prilej de aniversare și relaxare, într-o perioadă mai călduroasă a anului (că tot s-au plâns unii că Ziua Națională este în sezonul rece)! Nu e prima dată când avansăm o asemenea opinie! în 28 noiembrie 2008, am lansat o propunere: „De aceea, ţinând cont de legătura strânsă între cele două date, prin acest „proiect”, sunt de părere că, alături de 1 Decembrie, şi Ziua Sfântului Andrei ar trebui declarată zi de sărbătoare. Doar am „zis”/”scris”, „n-am dat cu parul”…”

De câțiva ani, alături de Ziua Națională – 1 Decembrie – și sărbătoarea Sfântului Andrei – 30 Noiembrie – este zi liberă!

Importanța Sfinților împărați Elena și Constantin în cadrul creștinării strămoșilor noștri… Joi, mai 21 2020 

Astăzi, în ziua în care sunt prăznuiți Sfinții Împărați Constantin și Elena, venim cu… hai să-i spunem, o poveste, despre influența, hotărâtoare, credem noi, a acestora în procesul de creștinare prin romanizare – sau romanizare prin creștinare – a traco-dacilor

O mică parte a acestora devenise creștină încă din vremea Sfântului Apostol Andrei, Cel Dintâi Chemat… Stă mărturie pentru asta numele vechi, Îndrea, pentru luna decembrie, cea care urmează după Ziua Sfântului Andrei, 30 Noiembrie. Cu un alt prilej, am constatat că, nu doar că această formă a supraviețuit, dar a creat mai multe variante și derivate, semn al utilizării sale onomastice…

Revenind la perioada de început a celui de-al patrulea secol, aceasta îl surprinde pe împăratul Constantin pregătindu-se de bătălia cu concurentul Maxentiu… Înaintea bătăliei, lui Constantin îi apare, pe cer, o cruce și inscripția In hoc signo vinces, iar în noaptea următoare îi apare chiar Iisus Hristos, cu mesajul de a pune pe steagurile oștii sale această cruce… Ceea ce Constantin face, lucru care îi asigură victoria… Era anul 312, toamna: la începutul anului următor, apare vestitul Edict de la Mediolanum (azi, Milano), prin care creștinismul capătă recunoaștere oficială… Ulterior, Constantin merge pe linia consolidării statutului creștinismului în Imperiu, în vremea domniei sale având loc și Primul Conciliu Ecumenic, la Niceea, în anul 325.

Înaintea acestui eveniment, important pentru nou-recunoscutul cult, s-a petrecut, însă, un alt eveniment, care nu este menționat nici în inscripții, nici în documente: discuția (probabilă) a împăratului cu marii preoți traco-daci ai lui Zamolxe. Această posibilă discuție, va fi avut loc cândva, între anii 313 – anul Edictului sus-amintit – și 318 – anul când se produce ultimul atac al carpilor asupra Imperiului roman (și, cu care prilej, a fost consemnată și ultima lor mențiune istorică).

Astfel, într-o zi, împăratul s-a întâlnit cu Marele Preot al lui Zamolxe din Capitala Imperiului, Roma (exista un asemenea Mare Preot deoarece, atât faptul că Imperiul stăpânea ținuturi locuite de strămoșii noștri, cât și prezența lor la Roma, fie ca militari în armata romană, ori ca lucrători, comercianți, etc. erau realități incontestabile). Împăratul i-a solicitat acestuia să încerce să adune cât mai mulți din marii preoți traco-daci, dacă se putea și dintre cei de la nord de Dunăre, dintr-o zonă care nu se mai găsea sub stăpânirea imperială. Marele Preot a acceptat, a trimis veste la ceilalți prelați și, când aceștia s-au adunat, l-a anunțat pe împărat.

Acesta i-a chemat într-o sală și, între altele, le va fi zis ceva în felul următor:

Cinstiți părinți, știți probabil că, zeci de ani, de când eram mic, împreună cu mama mea, împărăteasa Elena, mergeam, frecvent, la Templul Marelui Zamolxe din orașul natal, Naissus (azi, Niș, în Serbia – n.ns.) și țineam toate rânduielile păstrate, de secole, din moși-strămoși. Știți, însă, la fel de bine că, de curând, un semn divin, din partea creștină, m-a convins de faptul că viitorul este al acestui cult. Așa că, cu vorba bună – eu sunt om de stat, nu preot, și n-aș putea să vă impun așa ceva, iar celor care vin de peste Dunăre, și să vreau nu le pot impune ceva! – deci, cu vorba bună, vă zic că viitorul este al creștinismului. Astfel încât, există două posibilități: fie să rămâneți barbari și păgâni, fie să deveniți romani și creștini...

Nu deținem mărturii concrete despre o asemenea discuție, dar faptele de astăzi, care nu puteau avea drept început decât perioada aceea, stau ca mărturie a existenței sale. Iată faptele:

1.Cuvintele din vocabularul creștin de bază sunt de origine latină: Dumnezeu/Dumnidzălu, cruce, creștin, biserică/băsearică, preot/preftu, botez, duminică/dumirecă, cuminecare, Paște, Crăciun/Cârciun, păresimi/păreasimi și altele;

2.Peste 80% din cuvintele din două texte creștine fundamentale – Tatăl Nostru și Crezul – sunt de origine latină, atât în varianta ortodoxă, cât și în cea catolică;

3.Păstrarea a numeroase nume vechi creștine, datând din secolele I-VI (răspândite, cele mai multe, începând cu secolele III-IV, adică exact vremea în care au trăit și au activat Sfinții Împărați Constantin și Elena): Crăciun, Cristu, Ziane/Sânziane, Sâmpietru/Pietru, Îndrea, Giorzu/Sângiorzu/Somdzordz, Văsâi/Sânvăsâi, Nicoară/Sânnicoară, Toader/Sântoader, Medru/Sâmedru/Sumedru, Elie/Sântelie, Înton, Sântămărie, Marin/Sumarin. Aceste nume, ca și cel al împăratului – Constantin – se află, continuu, de la sfârșitul antichității, printre cele mai răspândire patronime în cadrul neamului nostru și cu o extensiune spațială considerabilă, în spațiul carpato-balcanic. Mai mult, datorită importanței sale în calendarul pastoral, întreaga lună octombrie, când, după Sâmedru/Sumedru, turmele încep să coboare spre locurile de iernat, i-a făcut pe aromâni să denumească, în calendarul popular, întreagă această lună Sumedru;

4.Tribul carpilor nu a dispărut, așa cum lasă să se întrevadă absența știrilor despre ei după anul 318, ci s-au dat romani!… Nu și-au uitat rădăcinile, transformând vechiul nume de trib în patronim, pe filiera nume de botez-nume de familie: din Evul Mediu (secolele XIV-XV) până azi, numele Carp are cea mai mare frecvență în Moldova dintre Carpați și Nistru, adică exact acolo unde era atestat tribul carpilor în antichitate. Că este așa o probează, chiar cu trei veacuri mai devreme, prezența în ținuturile balcano-dunărene, a unui episcop Carpus, ucenic al Sfântului Apostol Andrei. Pe lângă aceasta, vechiul Kogaionon, muntele sfânt al lui Zamolxe a devenit Ceahlăul de mai târziu, până azi, munte sfânt al românilor creștini, unde toponimia creștină abundă: Toaca, Panaghia, Pârâul Călugărilor, Schit, Poiana Maicilor și altele;

5.Luând numele romanus, odată cu christianus, traco-dacii, care au învățat latina, au devenit români/ar(u)mâni/rumoni/rumări/rămăni… Numele neamului – și, după Unirea Principatelor – și al țării locuite de acesta, România, trimite, clar, la Roma și la romani (A. Armbruster, 1993).

6.Mențiunile unor episcopi creștini, traco-daco-romani, precum Betranion, la Tomis, în secolul al IV-lea, ale unor descoperiri arheologice de la nord de Dunăre, ca donariul paleocreștin de la Biertan, cu text în limba latină – Ego Zenovius votum posui -, crucea paleocreștină de la Napoca/Cluj, martiriul lui Sava Gotul, înecat în apa Buzăului și altele.

7.Păstrarea culorilor de pe steagul de război al traco-dacilor, balaurul cu cap de lup, pictat, cu vopseluri naturale, în roșu, galben și albastru, în culorile folosite, din Evul Mediu, de toți românii – aromâni, meglenoromâni, români timoceni, moravi, istroromâni, românii din Bacea, ca și de cei din România și R. Moldova…

8.Metamorfoza, în viața creștină, a imaginii cavalerului trac – un cult războinic, militar, al strămoșilor noștri în icoana Sfântului Gheorghe omorând balaurul, unde Sfântul Gheorghe a rămas, din epoca medievală, până azi, protectorul Armatei.

9. Păstrarea, chiar și după romanizare, a mai multor nume de triburi traco-dace: pe lângă numele carpilor, singurul care pare a fi dăinuit, la nord de Dunăre, s-au păstrat mai multe asemenea nume în Balcani: moesi, dardani, serdi, migdoni;

10.Păstrarea a numeroase tradiții cu caracter politico-administrativ, moștenite de la traco-daci – obștea țărănească, având în frunte Sfatul bătrânilor, ales de comunitate – și de la romani: jude, județ, duca/duce, domn, primicer. Dăinuirea organizării comunitare în obști țărănești constituite din mari familii patriarhale, având în frunte un moș întemeietor este confirmată și de numeroasele așezări din spațiul carpato-balcanic cu nume formate cu sufixul -ești, evoluat din traco-dacicul -isc/-isk. De asemenea, importanța și continuitatea acestor instituții străvechi este probată și de distribuția spațială a antroponimelor Moș și Bătrân, nu doar în spațiul românesc actual, ci la nivelul întregului spațiu carpato-balcanic.

Înrâurirea romană asupra strămoșilor noștri – în special în secolele IV-VI – este probată de numeroasele efective de militari traco-daci înrolați în armata romană, dintre care nu puțini au ajuns ofițeri, chiar generali – ca Belisarius sau Priscus – consuli ai Imperiului, senatori (cum a fost chiar Constantin cel Mare) și, mai mult, în această epocă, 17 dintre împărați au fost traco-daci… Cine privește Arcul lui Constantin de lângă Colosseumul din Roma, va vedea că, pe frontispiciul acestuia sunt sculptate chipuri de… daci, ca și cum SPP-ul împăratului era format din militari de un neam cu împăratul (care era trac)! Între 235 și 580, nu doar că traco-dacii au dat Imperiului numeroși împărați, dar, adesea, s-au succedat împărați din aceeași familie, traco-dacă: Maximinus Trax îi lasă tronul fiului său, Basiliscus, după Constantius Chlorus, urmează Constantin, care lasă tronul fiului său Constantius. Justinian este urmat de fiul său, Justin… Toată această enumerare de militari, generali, consuli, senatori, împărați, arată nu doar că romanizarea a avut efect asupra strămoșilor noștri traco-daci, ci că aceștia au considerat Imperiul ca fiind AL LOR, dându-i atâtea cadre, atât armatei, cât și administrației imperiale.

Încă un amănunt: mulți neagă puterea romanizării asupra strămoșilor noștri, deoarece se limitează la cei 165 de ani de stăpânire romană la nord de Dunăre, în Dacia traiană… Uită însă, aceiași, că, la fel de locuite de strămoși de-ai noștri erau și Moesia Inferior, Moesia Superior, Dardania, Thracia, Macedonia… care au stat sub romani, nu 165 de ani ci peste 6 secole!… Între aceste ținuturi se află și Dobrogea, parte a Moesiei Inferior, pentru care este documentată, inclusiv epigrafic, o foarte bogată viață romană și creștină, înainte de anul 602, când frontiera dunăreană a Imperiului s-a prăbușit, sub loviturile avarilor și slavilor… În plus, în aceste regiuni balcanice locuiesc, și azi, ramurile sud-dunărene ale românității: românii timoceni, aromânii, meglenoromânii și istroromânii, mult mai importanți – și numeric și procentual – în secolele anterioare, vitalitatea lor fiind capabilă să dea pe un Niculiță, conducător român al Tesaliei, în veacul al X-lea (viitoarea Vlahie Mare, independentă până în secolul al XIV-lea și, apoi, acceptând, ca și Țările Române nord-dunărene să plătească tribut Înaltei Porți), sau dinastia – probabil meglenoromână -, a Asăneștilor, care a condus, între 1185 și 1280, Țaratul Româno-Bulgar…

Și a mai fost ceva: traco-romanul Justinian, care a reconstituit, pe locul acelei Megali Eklesia (ridicată, după legendă, chiar de Constantin cel Mare), viitoarea catedrală Sfânta Sofia (în veacul al VI-lea), a înființat, pe meleagurile natale Episcopia Justiniana Prima, pe care a subordonat-o nu Patriarhiei din Constantinopol – deja în curs de grecizare – ci Romei, la fel cum s-a întâmplat și cu eparhia de la Salonic, Săruna aromânilor! Abia în secolul al VIII-lea, Patriarhia a preluat controlul asupra acestei eparhii. Nu e greu de bănuit ce limbă liturgică se folosea în cuprinsul episcopiei, în secolele VI-VIII: latina! Așa se explică mai bine de ce, în veacul al VIII-lea, un episcop din ținuturile balcano-dunărene, participant la Conciliul de la Niceea (787) se numea Ursus. Era un traco-roman, sau, poate, chiar un (stră)român!… Tot în acea vreme, unul din conducătorii primului țarat bulgar a fost Sabin (aflat la conducere în anii 765-766)…

Tocmai asemenea fapte ne fac să credem că abia în secolele IX-X, după creștinarea slavilor – a bulgarilor slavofoni, mai ales – și după ce Regatul Ungariei, cu tendințe expansionist-asimilaționiste se creștinează, sub influența papalității, românii au acceptat să rămână sub tutela Constantinopolului grecofon: o spune, primul, Menumorut, ducele de la Biharea (azi, în Crișana), prin secolul al IX-lea, când le specifică trimișilor ducelui maghiar, Arpad, că datorează supunere împăratului de la Constantinopol… Și tot de legăturile cu Bizanțul, cu Cetatea Cezarilor vorbește, sub influență slavă, și binecunoscutul vers al unei corinde maramureșene: În poartă la Țarigrad… Și scrisul românesc a schimbat, probabil, tot pe atunci, alfabetul, din cel latinesc, în cel chirilic

La final, câteva vorbe și despre mama împăratului, Sfânta Împărăteasă Elena: se pare că, în multe situații, probabil și în ce privește oficializarea creștinismului, mama împăratului a avut o înrâurire decisivă asupra lui Constantin… Adăugăm faptul că, pe lângă că era o credincioasă pioasă, aparținea tot neamului traco-dacic, fiind născută în Bithynia, în nord-vestul Asiei Mici…

Cum am votat (dacă am votat) în ultimii 30 de ani… Miercuri, mai 20 2020 

Azi se împlinesc trei decenii de la primele alegeri multipartite din istoria recentă a României. Pentru mine, scrutinul din Duminica Orbului a fost și primul la care am avut drept de vot… Prezența la vot a fost ridicată, îmi amintesc că am stat la coadă ca să votez… Lipsit de experiență politică – după decenii de îndoctrinare comunistă – am votat… cum am votat: cu Ion Iliescu la prezidențiale (Radu Câmpeanu nu inspira încredere, iar discursul lui Ion Rațiu, pe care, cu mintea de mai târziu, l-aș fi votat, era adaptat unui electorat occidental, nu celui de atunci din România), cu PSDR – la Camera Deputaților și cu Sergiu Nicolaescu (independent) – la Senat… A funcționat, în cazul răposatului realizator de filme, amintirea din toamna lui 1985, când, la filmările din poligonul de la Bucium, am avut ocazia de a schimba câteva vorbe și chiar de a face o fotografie împreună… Ca o paranteză, e drept că votul meu s-a „dus” tot la FSN (unde a intrat proaspătul senator „independent”), dar, la fel aș putea să spun și că PSDR a fuzionat, după anul 2000, cu PDSR, devenind actualul PSD… Să zicem, însă, că, la cei 20 de ani ai mei de atunci, proaspăt (re)angajat în Combinatul Chimic din urbea de pe Olt, era normal să susțin social-democrația muncitorească, cu tradiție, nu doar în Vechiul Regat, ci și în Ardealul de dinainte de Unire… Bine a zis și Petre Țuțea: Dacă nu ești de stânga când ești tânăr – n-ai inimă, dacă ești de stânga la bătrânețe – n-ai minte!…

Următorul moment electoral s-a consumat spre sfârșitul anului 1991. Deja devenisem student, la Iași și acolo ar fi trebuit să votez, la referendumul pentru aprobarea Constituției… Am spus, atunci, din start, că nu votez și motivele erau cel puțin două: 1) nu se făcuse referendum pentru forma de guvernământ („republica” s-a proclamat, în 30 decembrie, de către comuniști, fără nici o consultare populară și ar fi fost normal să se facă o asemenea consultare, după 1989!); 2) noua lege fundamentală stipula că proprietatea privată este „ocrotită de stat”, nu „garantată” – și, fiindcă foștii(?) comuniști erau la putere, știam, de atunci, cum puteau ei „ocroti” proprietatea privată: „naționalizând-o”, ca în 1948!

În februarie 1992 au fost organizate primele alegeri locale. Am votat la Făgăraș, nu doar pentru că aveam domiciliul acolo, dar mi s-a oferit ocazia de a mă și plimba, gratis, cu trenul (pe baza unor foi de drum). De data asta, nu doar că am votat cu Convenția Democrată, dar, alături de sora cea mare – studentă și ea, la Brașov – am făcut campanie anti-FSN spre a-i convinge și pe părinți să voteze ca noi: a funcționat, așa cum a funcționat și la următoarele scrutine! 🙂

Normal, și la alegerile generale – legislative și prezidențiale – din septembrie 1992, am votat tot cu Convenția Democrată și tot la Făgăraș (eram, încă, în vacanță). Al doilea tur al prezidențialelor m-a „prins”, însă, în Iași, unde am mers la vot în Sala Pașilor Pierduți a Universității… Votul meu pentru candidatul Convenției Democrate – Emil Constantinescu – n-a (prea) contat, fiindcă au fost mai mulți români care l-au votat (tot) pe Iliescu…

În primăvara anului 1993, după decesul prematur al primul primar ales postdecembrist al Iașilor – Emil Alexandrescu – s-a invit ocazia de a vota, pentru noul primar, în dulșili târg… A câștigat tot candidatul Convenției (pe atunci), Constantin Simirad… Acesta ne-a „întors” votul (studenților), participând la mitingul de la Universitate, din vremea grevei studențești din octombrie 1995…

Și a venit anul 1996… La alegerile locale n-am participat, nu doar fiindcă, având viză de flotant (ca și până atunci, de fapt), nu puteam vota (se schimbaseră regulile…), ci, mai ales, fiindcă eram „prins” cu examenele de licență – au fost trei și foarte grele (mai ales primul!) – și redactarea lucrării, care mi-a luat trei săptămâni!… În toamnă, însă, proaspăt absolvent, cadru didactic (dar și masterand), am votat tot în Iași… Deja, însă, după o întâlnire cu candidatul CDR, din Aula „Mihai Eminescu” a Universității (toamna anului 1994), același Constantinescu – la care respectivul nu m-a convins – am votat, nu pentru candidatul CDR, ci împotriva lui Iliescu. CDR și Constantinescu au câștigat, dar „cei 15000 de specialiști” n-au apărut niciodată… De notat că, la turul al doilea al prezidențialelor, am votat – alături de câțiva din elevii mei seraliști – la Băile Tușnad, unde eram, în prima excursie cu copiii organizată singur…

Peregrinările mediului preuniversitar – unde, într-o primă fază (3 ani) am fost doar suplinitor, la mai multe unități școlare ieșene – m-au adus, în anii 1999-2001, în comuna Victoria, de pe malul Prutului, unde, prin concurs, am devenit titular… Așa că, la localele din 2000, am votat acolo, cu PNL (n-a câștigat), ispravă repetată și la localele din 2004 (când PNL a câștigat)… În Iași, însă, n-am putut vota la alegerile locale, nici în 2000, nici în 2004 (mă refer la al doilea tur pentru alegerea primarului)… În schimb, la alegerile din toamnă – din nou, cuplate, prezidențialele cu legislativele – am fost la primul tur, când am votat, pe linie, cu CDR2000 (inclusiv cu candidatul independent, susținut de această formațiune, Mugur Isărescu), dar, la al doilea, am stat acasă!… Eforturile colegilor de la facultate – unde eram, deja, cadru didactic, din toamna lui 2000 – de a mă convinge să merg să votez cu Iliescu n-au dat roade: când, exasperat de insistențele lor, i-am amenințat că merg și votez cu Vadim, m-au rugat să stau acasă!… 🙂 Și nu regret nici azi că n-am votat: doar nu era să aleg între dracul (Vadim) și taică-său (Iliescu)???

În toamna anului 2003, electoratul a fost chemat, din nou, la urne, pentru aprobarea Constituției revizuite: acum scria că proprietatea privată este garantată, dar, tot nu s-a făcut consultare populară pentru forma de guvernământ, așa că n-am votat! Am avut chiar și un schimb de e-mail-uri cu pesedistul Vasile Dîncu, însărcinat cu organizarea referendumului, care era cât pe-aci să mă convingă să merg la vot, dar n-a reușit! 🙂

În 2004, în toamnă, am mers, însă… La primul tur am votat cu PNȚCD și cu candidatul acestuia, Gheorghe Ciuhandu… De nevoie – nu-l simpatizam deloc, considerându-l „groparul” primei guvernări a CDR, din iarna 1998 – am stat la coadă, la Gara Nicolina (unde puteau vota cei care aveau viză de flotant pe Iași), ca să votez, la al doilea tur al prezidențialelor, cu candidatul Alianței (m)DA, Traian Băsescu… Asta, fiindcă dacă ieșea „bombo, emigram în Congo!”… 🙂 Ca și în cazul lui Iliescu, a fost singura dată când l-am votat!…

Sau a mai fost o dată, dacă se „pune” și votul contra demiterii sale din mai 2007… Atunci, însă, m-a deranjat, ca și în 2012, schimbarea regulilor în timpul jocului, de către un executiv și un legislativ în care PNL și PSD începeau, foarte toxic, „să-și dea mâna”, pregătind apariția USL din anii următori… Am participat și la primele alegeri europarlamentare din toamna lui 2007 – când am votat cu ecologiștii (n-am găsit altceva, iar cu UDMR sau cu extremiștii n-am votat niciodată!), dar am refuzat să votez la referendumul lui Băsescu, pentru uninominal…

La alegerile locale din 2008, nu mai rețin dacă am participat la primul tur, dar știu că la al doilea l-am susținut pe fostul rector al Universității, Dumitru Oprea… N-a ieșit… Dacă la locale am putut vota (reușisem, de câțiva ani, să-mi fac și eu carte de identitate pe Iași), guvernul PNL nu m-a lăsat să votez la parlamentare… Eram în Belgia, într-un stagiu postdoctoral, la Bruxelles și, mergând la Ambasadă, am fost împiedicat să votez, pe motiv că nu aveam viza de reședință… Le-am mulțumit celor de acolo pentru ocazia de a face o plimbare prin oraș și apoi i-am reclamat la Human Right Watch…

La primele alegeri prezidențiale organizate separat de scrutinul parlamentar – cele din 2009 – a fost prima dată când am „activat” votul pentru NIMENI… De fapt, afirmând că voi merge să-i ștampilez, pe același buletin de vot, pe ambii candidați – fiindcă mi-au cerut votul – nu fiindcă merită, ci pentru că ambii sunt la fel de proști, m-am trezit „atacat” de colegi, atât de cei care ar fi votat cu Băsescu, cât și de cei care-l susțineau pe Geoană… I-am liniștit, explicându-le că, după legislația electorală în vigoare în România, existau nu două, ci 5 (cinci!) posibilități de vot care nu „insultau” în vreun fel altă opțiune: a) cu Băsescu; b) cu Geoană; c) ștampilat ambii candidați (opțiunea mea); d) vot alb (introdus buletinul de vot neștampilat în urnă); e) stat acasă!… Ca să nu mai vorbim de exemplul, mai mult decât… geografic, cu cetățenii A, B și C. Cetățeanul A coboară Copoul, dinspre Universitate spre Fundație. Cetățeanul B urcă, spre Universitate, deci merge contra lui A, dar cetățeanul C, care vrea să treacă strada, la semafor, dinspre Corpul B, spre Corpul A al Universității, împotriva cărora dintre A și B merge??? Adică, pe „limba” tuturor, a fi altfel nu însemnă să fii contra cuiva sau a ceva!…

Era să uit: am refuzat să votez și la referendumul pentru reducerea numărului de parlamentari la 300, deoarece NU sunt de acord cu desființarea Senatului, pe care l-au mai „lichidat” doar legionarii – în 1940, când au desființat viața parlamentară românească, neîntreruptă din 1831! – și comuniștii care au permis, în 1946, doar (re)apariția Adunării Deputaților… Decât așa „companie”, mai bine lipsă!… Am demonstrat, încă de dinainte de acel referendum, că se putea păstra foarte bine structura bicamerală a Parlamentului – cu vreo 70 de senatori și 230-240 de deputați (cu tot cu reprezentanții minorităților) – și cu atribuții complementare pentru Senat (care ar fi preluat integral atribuțiile dezvoltării regionale, ca „releu” între structurile regionale românești – ce se pot înființa! – și politica regională a Uniunii Europene)!…

Am votat, totuși, la europarlamentare, din nou, cu ecologiștii! 🙂

În anul 2012, am votat cu NIMENI, atât la locale, cât și la legislative… Practic, intrat în cabina de vot, am desenat cu pixul un dreptunghi, am scris în interiorul lui NIMENI, am aplicat ștampila pe acest NIMENI și așa am introdus buletinele de vot în urnă!… Clasa politică românească – nu doar nereformată, ci, mai grav, continuatoarea politrucilor comuniști din perioada 1946-1989 – nu oferă alternative viabile, credibile, iar de votat împotriva cuiva mă săturasem…

Totuși, a reapărut speranța… Nu în 2014, când am votat, și la europarlamentare – cu Monica Macovei – și la prezidențiale, nu pentru nenea Klaus Iohannis, ci împotriva candidatului PSD (vestitul mitoman plagiator Ponta)…, ci în 2016… Deja, un licăr de speranță apăruse, la localele din 2012, la București, când candidatul independent (din partea Uniunii Salvați Bucureștii), Nicușor Dan, a fost ales în Consiliul General al Capitalei… Teama că acest exemplu, unic, singular, poate deveni „molipsitor”, i-a făcut pe consilierii celorlalte partide să-i invalideze mandatul… Doar că, în 2016, la nivel local, au apărut și alte mișcări locale: Partidul Oamenilor Liberi – la Codlea, Mișcarea pentru Iași – în vechea capitală a Moldovei, USB – la București și altele. Am votat cu candidatul Mișcării pentru Iași, Andrei Postolache – obligat să candideze ca independent, în urma mizeriilor PNL, care au împiedicat legalizarea la Tribunal a Mișcării – care a ieșit pe un onorant loc trei!… Să mai adaug că mizeriile PNL, orchestrate de Bodea, au dus la alocarea celor 3-4 (potențiale) locuri în Consiliul Local către Mișcarea pentru Iași, spre PSD, care a câștigat, astfel, majoritatea în legislativul local!… Păi, nu-i așa? – USL trăiește!…

Până în toamnă, mișcările locale, de la Codlea, Târgul Mureș, Iași, București și din alte localități, au fuzionat, apărând USR, care a reușit, la parlamentare, să urce direct pe poziția a treia, atât ca număr de voturi, cât și ca număr de mandate în legislativ… Din păcate, ca urmare a absenteismului masiv, dar și a faptului că o parte din electorat s-a lăsat mințită de PSD, acesta, și acoliții, au format majoritatea parlamentară, obligând cetățenii la săptămâni și luni de proteste – ianuarie 2017-august 2019 – în apărarea independenței justiției, a statului de drept, a libertăților cetățenești și a drepturilor politice… Nici nu mai știu de câte ori, în această perioadă, am luat drumul Pieței Unirii, la proteste…

Mobilizarea n-a fost în zadar: la europarlamentare, USR, aliat cu PLUS, a obținut aproape același număr de voturi cu mamutul PSD, consolidându-și poziția a treia, pe eșichierul electoral românesc, loc păstrat și în toamnă, la prezidențiale… Când, iarăși, a fost nevoie să ies la vot, împotriva PSD… Nu mi-a făcut nici o plăcere și asta ar trebuie să o știe atât „locatarul” de la Cotroceni, cât și PNL, care, prin modul cum s-a făcut că „elimină” pensiile speciale – pe care putea, foarte bine, să le reducă la valoarea pensiei minime – dovedește, și aflat la guvernare, că principalul său aliat e tot PSD, ceea ce însemnă că, și azi, USL trăiește!…

Nu știu dacă are rost să vorbesc despre referendumul pentru „familia tradițională”, că nici la acesta n-am participat: așa zisa „Coaliție pentru Familie” „miroase” bine a kaghebism kremlinist, NIMENI dintre susținătorii „familiei tradiționale” – nici măcar BOR – n-a specificat ce se întâmplă cu fetele minore care ajung, fără voia lor, să fie mame și nu puteam să susțin o măsură, alături de „modele” de „familiști”, precum Dragnea – cu „consoartă” mai tânără ca fiul! – sau Tăriceanu (penta-însurat)!… Respectivii și partidele ai căror lideri erau, ar fi urmat, apoi, să se „împăuneze” cu rezultatul favorabil al consultării, ca și cum lumea i-ar fi susținut pe ei și găștile lor!… În plus, asta era singura problemă stresantă și presantă într-o Românie fără spitale suficiente și, mai ales, corespunzătoare, cu o treime din gospodării și sute de școli cu wc în fundul curții, fără autostrăzi în multe zone, cu sute de mii de români (inclusiv copii) sub pragul de sărăcie și altele???

Un cuvânt pentru USR (cu sau fără PLUS, care a „deraiat” rău, când cu declarațiile privind „proprietatea colectivă”) și liderul său, Dan Barna: dacă va mai continua cu erorile – de genul celei legate de recunoașterea „căsătoriilor” între persoane de același sex -, sau cu atitudinea arogantă (chiar cu refuzul de a recunoaște greșelile, cum s-a întâmplat după prezidențialele din toamnă), are un vot(ant) pierdut, cu siguranță! Eu am alternativa votului pentru NIMENI, pe care am mai folosit-o și o voi mai folosi!…

„Crenguța de liliac”… în folclorul românesc… Marți, mai 19 2020 

Azi vom face o mică incursiune floristico-folcloristică, încercând să evidențiem, cu ajutorul câtorva cântece populare românești, prezența liliacului… O primă piesă vine din Banat, fiind interpretată de Bebe Dragomir:

Aproape de Banat, Oltenia vine și ea cu o contribuție folclorică, în interpretarea Marianei Ionescu Căpitănescu:

O a treia interpretare, cu care încheiem „mini-periplul” folcloric de azi, este din Basarabia: o melodie cântată de Mihai Ciobanu, pe care am auzit-o prima dată acum 35 de ani, în vremea când, cu mare greutate, „prindeam” din mijlocul țării, pe unde medii, Radio Chișinău, cu al său Concert de muzică moldovenească

Mirabela Dauer – Veniți, privighetoarea cântă Luni, mai 18 2020 

« Pagina anterioarăPagina următoare »