După ce, acum vreo trei săptămâni, anunțam despre ultimele actualizări, zilele trecute am avut ocazia de a face altele noi, dar despre perioade mai vechi! După un „principiu” vechi – Unde dai și unde crapă! 🙂 – căutând una-alta, pe net, am dat peste date legate atât de Sovnarkom (=Sovietul Cominsarilor Narodnici, sau, în „traducere” românească – Sovietul de Miniștri, cum s-a chemat din 1945) din RASS Moldovenească (1924-1940) și RSS Moldovenească (1940-1941, 1944-1990).

Informațiile găsite mai anțărț erau mai mult decât sumare, dar, atunci, mi-am zis că e suficient, că e mai mult decât nimic. Dacă datele interbelice erau extrem de modeste, cuprinzând, practic (aproape) toți liderii acestui organism, dar nici un alt comisar, șef al vreunui resort (minister), după a doua conflagrație mondială aveam ceva, dar, după completările făcute în ultimele zile, acest „ceva” ar reprezenta, acum, cam un sfert din datele finale. În total, este vorba despre mai mult de 190 de noi demnitari de acest tip, două treimi dintre ei acoperind întreaga perioadă comunistă postbelică a fostei RSS Moldovenești. Cealaltă treime cuprinde peste 50 de nume, cu trimitere, mai cu seamă, la conducătorii RASS Moldovenești, continuată, din 1940, după ocuparea Basarabiei și a nordului Bucovinei, de fosta republică sovietică antemenționată.

Datele în cauză „acoperă” exclusiv Basarabia și Transnistria, regiuni peste care, cel puțin parțial, se și suprapune, până azi (prin R. Moldova), teritoriul fostei republici sovietice, apărute la 12 octombrie 1924. Butada care circula la Chișinău, în perioada sovietică – Dacă vrei să fii ministru / Tre’ să fii de peste Nistru! – are acoperire faptică, atât pentru perioada interbelică, cât și pentru anii celei de-a doua conflagrații mondiale, dar nu se reflectă, în plan statistic, în anii sovietici postbelici. Astfel, în perioada interbelică, din 36 miniștri, câte 10 au fost basarabeni, respectiv transnistreni (dintre ei și un comisar care conducea Sovnarkom-ul), dar la cei de la est de Nistru se adaugă alți 17 originari din „măreața Uniune”: mai ales ruși, mai rar – ucraineni… Anii de război (aproximativ 1939/1940-1945) includ, între cei 17 comisari, doar 4 basarabeni, pe lângă 6 transnistreni și 7 alogeni, iarăși – mai ales ruși și/sau ucraineni…

Aici se cuvine să precizăm că, dacă la crearea RASS Moldovenești, la est de Nistru (dar cu scopul de a fi „cap de pod” al viitoarei ocupări/anexări a Basarabiei) au contribuit și comuniști din România Mare (atât basarabeni, cât și români din restul țării, fugiți după 1918 la Moscova), regimul bolșevic (atât de la nivel central, cât și conducerea bolșevică a Ucrainei, pe teritoriul căreia s-a creat „republica autonomă”) nu a permis să intre, ca lideri ai acestei entități, nici unui român, cu excepția basarabenilor (considerați, de fapt, „moldoveni”, ca și cei din Transnistria). Asta, cu toate că, printre inițiatorii propunerii s-au aflat și comuniști de la vest de Prut!… Povestea merită detaliată, dar nu este locul ei acum și aici…

În al doilea rând, numărul covârșitor de comisari de la est de Nistru, prezenți și în executivul de la Chișinău, din/după 1940 până în 1945, se explică și prin „lipsa de expertiză” sovieto-bolșevică a basarabenilor. Raportul de comisari este 6-4, în favoarea celor din Transnistria, la care se mai adaugă și șefii executivului (încă 4, dintre care 3 transnistreni și un basarabean!)… Dacă mai adăugăm și pe cei 7 alogeni din restul Uniunii Sovietice, constatăm că, după ce a fost „moșită”, direct în biroul tovarășului Stalin, pe 2 august 1940 (este singura republică sovietică în care nu s-au organizat „alegeri”, fie ele și simulacru! – care să „ceară” apoi, prin vocea „aleșilor”, „alipirea la URSS!), RSS Moldovenească s-a creat, preponderent pe teritoriul basarabean (aproape 90% din teritoriu și populație!), dar (aproape) fără basarabeni!… Probabil, deși au clamat, în toată perioada interbelică, „atașamentul” basarabenilor la viața în cadrul URSS, conducătorii bolșevici au considerat că, după 22 de ani, localnicii erau „contaminați” de regimul „burghezo-moșieresc” al capitaliștilor și oligarhilor „ocupanți” români!…

În perioada sovietică postbelică situația se schimbă, net, în favoarea basarabenilor… Totuși, accesul mai larg al băștinașilor pruto-nistreni la funcții ministeriale s-a produs abia în anii de relativă deschidere a regimului sovietic și, cu toate astea, raportul premierilor a rămas favorabil transnistrenilor, cu 3 președinți ai „Sovietului/Consiliului de Miniștri”, față de 2 basarabeni… La miniștri, per total, basarabenii sunt, însă, în avantaj net: 99, față de doar 43 de transnistreni, la care se mai adaugă și 24 de originari din restul Uniunii Sovietice, din nou, cu o frecvență mai mare a rușilor, urmați de ucraineni…

Dacă detaliem datele la nivelul județelor (interbelice), din perioada 1946-1990, Lăpușna (cu Chișinăul) începe să iasă în prim-plan la numărul de miniștri și prim-miniștri (aproape 40% din cei dați de Basarabia), fiind urmată de județele Tighina, Soroca, Bălți și Orhei (cu cel puțin 10 demnitari). Din Transnistria au ieșit în evidență (și înainte de 1945), fostele județe Tiraspol, Dubăsari și Râbnița, primele două dând miniștri și după 1990 (actuala șefă a guvernului de la Chișinău e din fostul județ Dubăsari). Având, însă, o imagine (mai) completă a evoluției interbelice și postbelice a demnitarilor de acest tip, înțelegem mai bine că actualul raport, de după 1990, net favorabil basarabenilor (cu un total de 235 de miniștri, inclusiv premieri, față de doar 13 transnistreni!) este urmarea unui trend început din primii ani postbelici. Mai adăugăm și că, ieșirea unei mari părți a Transnistriei de sub jurisdicția Chișinăului (teritoriul controlat de separatiștii de la Tiraspol), a contribuit și ea la acest raport favorabil părții pruto-nistrene a R. Moldova. De fapt, Dubăsarii – cu 8 demnitari (față de doar 5 tiraspoleni) – au o asemenea preeminență printre puținii miniștri transnistreni și pentru că un sector din raionul Dubăsari se află, continuu, după 1992, sub controlul Chișinăului.

Și, către încheiere, fiindcă veni vorba de capitala R. Moldova, privind la raportul dintre miniștrii din Lăpușna (39 din 99, adică 39,4%) în perioada 1945-1990 și comparându-l cu cel de după 1990 (89 din 235 – 37,9%), înțelegem mai bine faptul că tendința Chișinăului de a deveni „al doilea București” în spațiul românesc (fie și doar pentru cel de la est de Prut!), este mai veche și are, deja, aproape 8 decenii!… La butada din perioada sovietică, putem replica, azi, cu una compusă ad-hoc: Dacă vrei guvernul tău / Tre’ să fii din Chișinău! 🙂

Publicitate