După ce, acum câteva zile (vreo două-trei) am reușit să depășesc pragul „psihologic” de 50% din datele finale prelucrate (legate de demnitari), ieri am ajuns și la „jumătatea” alfabetului, reprezentat de litera M. Aseară am trecut de numele derivate de la Matei, exact în ziua în care a fost prăznuit Sfântul Apostol, atât în calendarul ortodox, cât și în cel greco-catolic.

Sunt de făcut, mai întâi, câteva precizări legate de „organizarea” datelor. Inițial, acum vreo 6 ani, a fost elaborat un fișier cu toți parlamentarii care au servit, ca deputați, în toate Adunările legislative din spațiul românesc, de la 1831-1832 spre zilele noastre. Pe lângă actualizarea continuă a datelor (cu cele de la alegerile parlamentare din 2016 și 2020, dar și de la europarlamentarele din 2019), au fost adăugate informațiile legate atât de senatori (începând cu 1864), cât și de Adunările legislative din ținuturile care s-au unit cu România în 1918 (Basarabia, Bucovina, Transilvania), plus cele referitoare la Parlamentul R. Moldova, începând cu cel care a proclamat Independența acestui stat, la 27 August 1991. Pe de altă parte, a început și s-a definitivat (în linii mari) documentarea referitoare la demnitarii care au fost membri în legislativele statelor traco-dace, a traco-daco-romanilor din Senatul roman ori a demnitiarilor din ținuturi locuite de români în perioada 601-1400, nu doar în spațiul românesc actual, ci și în regiuni balcanice care au aparținut Imperiului bizantin sau Țaratului româno-bulgar. De asemenea, după constituirea voievodatelor medievale – Transilvania, Țara Românească, Moldova – am adăugat și membrii Dietei ardelene ori ai Sfaturilor domnești muntean și/sau moldovean, anterior anului 1831. Având, pe de altă parte, de vreo 4-5 ani, și un fișier cu episcopii, arhiepiscopii, mitropoliții și patriarhii ce au fost în funcții eclesiastice în aceeași arie, am adăugat de acolo și datele referitoare la acești prelați care au fost și membri în Adunările medievale și/sau moderne din spațiul românesc.

Finalizând (oarecum) această activitate, în vara anului trecut a urmat „concatenarea” datelor. Dacă demnitarii de dinainte de 1831 sunt menționați, în general, o singură dată (excepțiile, destul de rare, se referă la episcopi/mitropoliți ce au slujit în două scaune religioase sau, foarte rar, chiar în trei!), parlamentarii apar, adesea, de mai multe ori. În plus, la aceștia, pe lângă unitatea administrativă în care au fost aleși, anul alegerii, tipul de adunare, apare și „afilierea” politică. În plus, destul de frecvent, existența uneia sau a mai multor persoane cu același nume a ridicat probleme, legate de „lungimea”, în timp, a prezenței (eventuale) a aceluiași demnitar în viața legislativă românească.

Dacă datele referitoare la demnitari sunt extrem de rare înainte de anul 1400 (de pildă, în Sfatul Regal al Daciei au fost incluși atât Marele Preot Deceneu, contemporan cu Burebista ori Marele Preot Vezina/Avezina, contemporan cu Decebal, dar și Acornion, ori, în perioada apartenenței ținuturilor carpato-balcanice la Imperiul roman apar și 3 traco-daco-romani deveniți senatori), cele care se referă la membrii Adunărilor din Țările Române sunt mult mai numeroase, ducând, în fiecare din cele 3 state medievale, numărul demnitarilor la vreo câteva sute. Totuși, toată perioada de dinainte de 1831 (întinsă pe un interval de peste două milenii!) „adună” cam 3000 de demnitari, reprezentând doar 10% din toată lista inițială.

Aceasta înseamnă că demnitarii (parlamentarii) din ultimele (aproape) două secole „acoperă”, numeric, procentual, circa 90%. După „comasarea” a (mai mult de) jumătate din aceste date procentul datelor de după 1831 va mai scădea. Astfel, dacă totalul inițial se situa pe la 30900 și ceva, acum, lista (provizorie) s-a „scurtat” la puțin peste 23500, deci, păstrând același ritm de „comasare” a datelor și pentru (ma puțin de) jumătatea rămasă de prelucrat, probabil, totalul demnitarilor se va situa, la final, pe la vreo 16 mii și ceva. Procentul liniilor rămase din cele inițiale este pe la 57-58%. Aceasta va însemna că informațiile ce „acoperă” anii de dinainte de 1831 ar reprezenta (aproape) o cincime din total. Există câteva explicații ce fac credibil acest (aparent) „dezechilibru”, legat de o perioadă de mii de ani cu doar câteva mii de demnitari, versus ultimele două secole, cu peste zece mii sau chiar zeci de mii de parlamentari…

Mai întâi, chiar epoca medievală (și ea, cu unele „goluri”) reprezintă mai mult de jumătate din totalul celor peste 3000 de demnitari… Datele referitoare la existența adunărilor legislative din antichitate sunt și mai incomplete sau, adesea, lipsesc cu desăvârșire, „golurile” fiind „suplinite”, în mare măsură, de referințele la fețele bisericești din primele secole creștine și de demnitarii de la Curtea Bizantină, ori de la cea de la Veliko Tărnovo… Apoi, pentru comparație, un demnitar cu activitate în Dieta Transilvaniei sau în Sfatul domnesc de la Târgoviște/București, ori de la Suceava/Iași putea sta în diferite funcții un număr însemnat de ani, chiar decenii bune, un exemplu în acest sens fiind al vestitului boier Moțoc, care a „schimbat” mai mulți domnitori ai Moldovei… În schimb, din/după 1831, chiar dacă au existat parlamentari ce au avut mai multe mandate, lungimea acestora a fost limitată în timp – de regulă, 4-5 ani pentru un mandat – și, frecvent, legislatura în cauză a fost mai scurtă, de doar 1-2 ani sau de numai câteva luni… Din 1864 până în 1940 și, din nou, din 1990 până în prezent, la Adunarea din acea vreme (ce-i includea pe deputați) s-a adăugat și Senatul, astfel încât, într-o singură legislatură, se regăseau, în aceeași vreme, sute de demnitari, dintre care, mulți, nu-și continuau activitatea și în legislatura următoare, fiind înlocuiți de alții. Adăugăm și cele câteva Adunări obștești extraordinare (convocate, în ambele principate, în anii 1831-1832 pentru redactarea și votarea Regulamentului Organic și, în Țara Românească – și în 1842, pentru alegerea unui nou domnitor), ori Adunările ad-hoc din 1857 (în Moldova au fost chiar două, deoarece prima, aleasă în iulie, s-a bazat pe falsuri și corupție!), plus Sfatul Țării de la Chișinău, Congresul General al Bucovinei de la Cernăuți și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (ultima având peste 1200 de delegați și alegând și un „legislativ” regional al Transilvaniei, Marele Sfat Național Român, cu alte câteva sute de membri), avem o imagine a numărului foarte mare de demnitari ce au deținut un loc, o vreme, în una din aceste Adunări, oricât de scurt îi va fi fost mandatul…

Pe lângă includerea și a membrilor Consiliului Frontului Salvării Naționale (decembrie 1989-februarie 1990) și a Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (februarie-mai 1990), tot din 1990, numărul de Adunări nu s-a dublat, ci chiar s-a triplat! Astfel, pe lângă Camera Deputaților și Senatul de la București, apare și legislativul de la Chișinău, toate acestea însumând (cel puțin) 600 de membri, în același timp, în cele două state român(ofon)e!… Mai mult, din 2007, România trimite la Strasbourg o delegație de câteva zeci de europarlamentari, care au fost adăugați și ei la această listă. Astfel, pentru comparație, dacă Dieta Transilvaniei și/sau Sfatul domnesc includeau doar câteva zeci de membri și chiar Adunările obștești de la București și Iași aveau, în anii 1831-1848, tot câteva zeci de deputați, după Unirea Principatelor numai Adunarea Electivă/Adunarea Deputaților a depășit 100 și chiar 150 de deputați, apropiindu-se, în preajma primei conflagrații mondiale, de 200 de membri, la care se adăugau alți peste 100 de senatori… Ca să ne putem face o idee despre ce însemna „reprezentativitatea”, dacă în Evul Mediu, ținuturi/județe/comitate întregi nu erau deloc reprezentate în Adunările medievale, din secolul al XIX-lea, orice unitate administrativă, oricât de mică, a avut măcar un deputat, iar în perioada interbelică, cele mai mici județe aveau cel puțin 3 demnitari (doi deputați și un senator), „norma de reprezentare” fiind, azi, chiar mai generoasă: cele mai mici județe actuale au cel puțin 6 delegați (4 deputați și doi senatori)!

O altă diferență între anii de dinainte de 1831 și cele două secole de după acest an este dată de caracterul desemnării demnitarilor. Dacă anterior Regulamentului Organic desemnarea se făcea prin numire sau, îngeneral, prin orice mod, mai puțin în urma unui vot, după acest moment regula (nu exclusivă!) a devenit desemnarea prin alegeri. Astfel, succesivele Adunări, alese – începând cu Adunările obștești (1831-1848), continuând cu Adunările ad-hoc (iulie și septembrie 1857), Adunările Elective (1858-aprilie 1866), Adunarea Deputaților (noiembrie 1866-1946), Marea Adunare Națională (1948-1985), Camera Deputaților (din 1990), în spațiul românesc au avut cel puțin 60 de scrutinuri la baza lor. Se adaugă încă 44 de scrutinuri senatoriale, alte 3 momente de desemnare a Adunărilor ce au votat Unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei și, din 1990, alte 10 momente electorale de alegere a Parlamentului R. Moldova (ultimul, în iulie 2021). Deci, un total de 117 momente electorale, la care, dacă adăugăm și Adunările numite sau desemnate prin alte proceduri decât prin vot – alte 6 (1831-1832, 1842, 1848-1849, 1989-1990) – se adună 123 de astfel de organisme cu rol legislativ.

Socotind că, în cea mai mare parte a istoriei sale politico-legislative, spațiul românesc a avut, în ultimii (aproape) 200 de ani, cel puțin 60 de legislaturi (bicamerale), rezultă un termen mediu de 3 ani și un pic pe o legislatură. Cei vreo 12-13 mii de demnitari ar trebui să dea o medie de peste 200 de parlamentari pe fiecare legislatură, dacă ei s-ar schimba de fiecare dată. Cum, destul de des, unii stau și două sau chiar mai multe legislaturi, deși există și demnitari aleși o singură dată (nu puțini!), o medie de vreo 400-500 de legislatori ar fi mai potrivită, aceștia schimbându-se la câțiva ani – să zicem, cam la 8-10 ani. Probabil, și în Evul Mediu, cele câteva sute de demnitari ce revin, în medie, câte unui secol, se schimbau, tot în medie, o dată la cam 10 ani, considerând un total de membri ai amintitelor Adunări medievale (Dietă+Sfaturile domnești) de câteva zeci. Poate, totuși, durata medie a „mandatului” unui demnitar medieval era mai lungă, putând depăși și 15 sau 20 de ani…

Lăsată o vreme „pe pauză” (de câteva luni) activitatea de „comasare” a demnitarilor s-a reluat zilele trecute. Ritmul zilnic de „înaintare” a ajuns la 3/4%, astfel încât, în circa două săptămâni, dacă se menține acest ritm, ar trebui ca toată treaba să fie definitivată. Nu intenționez „să-mi fac planul ca țiganul!”, dar, cu tot programul „plin” și cu alte activități, cred că, undeva prin decembrie curent, activitatea amintită poate fi încheiată. Nu va fi, însă, acesta „finalul”! 🙂 După ce se va face și „rearondarea” deputaților și senatorilor de după 1989 pe vechile județe interbelice (înainte de 1989 se poate face, chiar și în perioada comunistă, deoarece deputații din MAN erau aleși pe circumscripții ce poartă numele localității celei mai importante: de pildă, un deputat ales în actualul județ Iași, la Răducăneni, se va aronda fostului județ Fălciu, la fel și unul ales în orașul Victoria, în loc de județul Brașov, va fi alocat fostului județ Făgăraș și altele…), va urma „sortarea” lor pe intervale istorice (înainte de Unirea Principatelor, apoi, de la Unirea din 1859, la Independență și Proclamarea Regatului, ulterior, de la aceste momente până la Unirea din 1918, apoi – pe perioadele interbelică, comunistă și cea de după 1989…) și „arondarea”, numerică, pe județe interbelice și provincii istorice. La final, aceste date se vor adăuga la cele pe județe și provincii cuprinzând datele de dinainte de 1831 și apoi… vom mai vorbi! 🙂

Știu, pe „hârtie”, „sună” simplu și pare a se săvârși iute, dar aiastă treabă va mai dur(e)a cel puțin „un pic”! 🙂

Publicitate