Așa cum am menționat acum câteva zile, astăzi vom spune câteva cuvinte despre ziua de 22 Mai… Aceasta ar trebui să fie Ziua Independenței României, proclamată, în 1877, la data de 10 Mai, stil vechi. Dacă sărbătorile noastre se vor alinia, vreodată, la unul din cele două stiluri – vechi sau nou – (și, normal ar fi ca acesta să fie cel nou!), data celebrării Independenței de Stat ar rămâne 22 Mai! Nu se poate să rămână, toate sărbătorile pe stil vechi, deoarece, în acest caz, și Ziua Națională – legată de Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu Țara – ar trebui „mutată” pe 18 Noiembrie! Pentru acest lucru, însă, este necesară modificarea Constituției!

Deci, cum facem, ca popor, ca țară, să ajungem la o singură regulă – nu aceea care zice că, „în România, singura regulă e să n-avem nici o regulă!” – în privința sărbătorilor? Le punem PE TOATE ori pe stil vechi, ori pe stil nou, sau nu? Iar dacă da, cum ar fi normal, putem decreta zilele de 21 Mai – Sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena – și 22 Mai – Ziua Independenței – ca zile libere! Prima are legătură cu împăratul Constantin cel Mare, care, probabil, i-a convins, acum 1700 de ani, pe traco-daci să se romanizeze învățând Tatăl nostru și Crezul în latină. Așa ar fi două zile, calde, numai bune de ieșit la iarbă verde, că tot s-au plâns unii cârcotași că de Ziua Națională (1 Decembrie) nu se poate ieși „la grătar”, că e prea frig!…

Mă rog, eu scriu cele de mai sus (și am mai scris și altădată) în ideea – naivă, poate! – că România mai este o țară, că are un popor între granițele sale (și nu o turmă!), care popor dorește să se comporte și să acționeze normal!… S-ar putea să mă înșel!…