Ultimele săptămâni – în care, pe lângă inventarierea și cartografierea multor variante și derivate ale numelor creștine vechi românești (și a corespondentelor lor din lumea romanică occidentală, cea dalmată și cea albaneză) și a celor rezultate de la antroponimul Țăran (de asemenea, cu multe corespondențe în lumea romanică vest-europeană), m-am ocupat, „printre picături”, și de evidențierea repartiției toponimelor de forma Ohaba – au prilejuit reconfigurări ale percepției legate de distribuția și rolul comunităților românești din afara hotarelor românești. Astfel, se pare că, chiar înaintea contribuțiilor românilor balcanici la crearea Țării Românești ori a celor de la nord de Nistru la nașterea statului medieval al Țării Moldovei, frâncii = românii alungați din Panonia, în secolul al X-lea, de maghiari, au avut o contribuție decisivă la crearea Voievodatului Ohabnicilor. De aici, din/după 1300, au trecut, la sud și est de Carpați, mulți români ardeleni, crișeni, bănățeni și maramureșeni, care au contribuit la dezvoltarea statelor românești extracarpatice.

Aceste state – Țara Românească și Moldova – s-au unit în 1859, iar la ele s-au adăugat, în 1918, românii din Basarabia, Bucovina și ținuturile intracarpatice. Mulți – și atunci, dar și din/după 1940, au rămas „pe dinafară”! Statul român este obligat, moral, să susțină aceste comunități românești, pentru ca membrii lor, să poată declara, în limba română, că sunt cetățeni ai Ungariei, Ucrainei, Bulgariei, Serbiei, Croației, Macedoniei de Nord, Albaniei și/sau Greciei!

Acum, rămân două întrebări: 1) avem stat sau „stat” român? și 2) dacă e valabilă prima ipoteză, ce a făcut/face, din/după 1989, acest stat, PENTRU, nu ÎMPOTRIVA cetățenilor români, în general, atât a celor din Țară, cât și a celor din afara ei?