Precizăm că această desprindere nu a fost (tocmai) benevolă, ci determinată de circumstanțele crono-spațiale de moment/loc, din secolele VIII-XIII…

Astfel, primul semnal a fost preluarea, de către Constantinopol (733) a episcopiilor de Justiniana Prima (Ohrid) și Salonic, puse din secolul al VI-lea de împăratul traco-roman Justinian, sub jurisdicția Romei… Împăratul era convins că grecii din Capitala imperiului vor elimina curând latina (s-a întâmplat în anul 580) și a vrut să se asigure că (traco-)romanii din Balcani vor rămâne, pe mai departe, sub ocrotirea Romei…

Unele zone de la nord de Dunăre au intrat – poate, mai mult nominal – sub influența Constantinopolului, așa cum o confirmă declarația voievodului crișean Menumorut, în secolul al IX-lea, că datorează supunere împăratului de la Bizanț… Altele par să fi rămas, în aceeași epocă (secolele IX-XI), sub ocrotirea Romei, așa cum par să fi procedat acele arii unde apar Ohabele, dar și alte elemente, catalogate de Silviu Dragomir (1921), ca fiind de influență occidentală (francă), transmise fie de slavi (prin intermediul croaților panonici), fie de români (frâncii alungați de maghiari din vechea marcă panonică francă/carolingiană). Intermediarul (sârbo-)croat a dat, pentru marchizi/marc-grafi, termenul bani, iar pentru marcă – banatul/bănia, prezente în sud-vestul României, în Banat și Oltenia. În plus, în Țara Oltului, antroponimul Greavu pare a vorbi tocmai despre acești marc-grafi…

După anul 1000, prin creștinarea maghiarilor sub Voicu/Szent Istvan, situația românilor ardeleano-bănățeni s-a complicat: ungurii au primit protecția Romei, astfel încât, românii de la vest de munți au căutat protecția Bizanțului… Unii au trecut la sud și est de Carpați (cu Negru Vodă sau/și Bogdan Vodă), așa explicându-se numeroasele atestări de nume Frâncu și/sau Cârlea/Cârloman în regiunile extracarpatice, dar, cel puțin până în secolul al XIII-lea (care a debutat cu ocuparea Constantinopolului de către „latini”, în 1204), nu a existat o orientarea clară, decisivă, spre Bizanț… Așa se poate explica, de pildă, atât prezența unor sate Păulești (în Prahova și Putna, zone majoritar ortodoxe), cât și faptul că, în Moldova, comunitățile romano-catolice sunt constituite, adesea, din români, nu din maghiari, polonezi, italieni, etc… În plus, aceleași comunități catolice moldave au, frecvent, numele Frâncu… Nehotărârea poate fi explicată (și) de acceptul lui Ioniță cel Frumos, cel mai mare conducător al Țaratului româno-bulgar, de a primi un episcop catolic… Conflictul țaratului cu „latinii” va (re)aduce împărăția balcanică la alianța cu bizantinii, „pecetluind”, după invazia tătară, reorientarea majorității românilor spre lumea slavo-greacă (ortodoxă).

Afirmarea, după 1300, a statelor românești medievale independente (Țara Românească și Moldova – care, la începuturile lor, au „cochetat” și ele cu lumea catolică – Vlaicu Vodă, în sud, Lațcu Vodă – în est!), i-a determinat pe cârmuitorii Regatului maghiar să apeleze la unio trium nationum (1366), prin care românii (ortodocși) erau excluși de la trebile politice ale Ardealului, dacă nu deveneau catolici…

Astfel, după ce, din secolele XI-XII, românii au renunțat, treptat, la alfabetul latin (P. P. Panaitescu afirmă, în Biruința scrisului la români, că strămoșii noștri au folosit acest alfabet până în veacul al X-lea!), înlocuit cu cel chirilic, s-au văzut nevoiți să caute ocrotirea Bizanțului, spre a evita maghiarizarea (începând cu elementul românesc din Transilvania). Așadar, românii nord-dunăreni, primind, din veacul al XIV-lea, mitropoliți „unși” la Constantinopol, s-au „salvat”, dar s-au slavizat/grecizat, o mare parte din cei balcanici… Cum, din acest secol, „centrul de greutate” al românității se mutase, deja, la nord de Dunăre, și pentru că cei sud-dunăreni nu mai aveau elite proprii, se pare că argumentul propriilor state independente a „cântărit” în mod decisiv…