În cursul de Geografie istorică, publicat în 2019, la Editura Universității ieșene, am analizat, într-un capitol amplu, particularitățile istorico-geografice ale păstoritului, nu doar în spațiul românesc, sau, la un nivel superior, în cel carpato-balcanic, ci incluzând în analiză și evoluțiile din spațiul romanic (vest-)european. La acest nivel, limbile romanice au moștenit, cu intensități diferite, formele pecorarius și berbecarius, de la care au rezultat diferite nume. În cazul celui de-al doilea, am presupus că, la un moment dat, probabil, începând cu veacul al IV-lea d. Hr., în latina populară, s-a trecut la o formă mai scurtă – *bercarius, care a dat pe Bergeiro – în portugheză, Bergar – în spaniolă și catalană, Bergier – în occitană, Berger – în franceză, Bercaro – în italiană și Bercar – în română.

Ca urmare a faptului că, spre finalul secolului al III-lea, mai exact în anii 271-275 d. Hr., armata și administrația romană s-au retras din Dacia nord-dunăreană, arealul fostei provincii n-a participat la această inovație lingvistică, păstrând un derivat de la forma lungă, berbecarius – și anume, pe Berbecar. Româna este, astfel, singura limbă romanică în care s-au conservat atât această formă, mai veche – Berbecar, cât și cea scurtă, apărută după inovația amintită – Bercar. Cel mai bun argument în acest sens este dat de hărțile repartiției celor două forme în spațiul carpato-balcanic, publicate în cursul amintit, la p. 209 (pentru Berbecar, cu varianta Berbecaș) și la p. 210 (pentru Bercar). Astfel, majoritatea regiunilor românești – inclusiv Basarabia și Transnistria, precum și Dobrogea – au coeficienți mai mari ca 1 (superiori mediei carpato-balcanice), frecvența mai mare a acestui nume la nord de Dunăre (inclusiv în sudul Ungariei!) putând fi explicată prin conservarea formei derivate din cea latinească mai veche (berbecarius), în vreme ce forma mai scurtă (evoluată din *bercarius) se regăsește mai ales în vecinătatea arealului pontic (Dobrogea, sudul Basarabiei și al Transnistriei, Crimeea), în arii ce au aparținut și după secolul al III-lea Imperiului roman. Atestarea acestei ultime forme și în Muntenia, Moldova, părțile centrală și nordică ale Basarabiei și Transnistriei se poate explica prin migrarea, ulterioară, dinspre zona pontică a unor purtători ai numelui Bercar.

Cum spațiul românesc este singurul care conservă și varianta mai veche – devenită Berbecar în română -, probabil, aceasta a fost păstrată, în fosta provincie romană Dacia (la nord de Dunăre), după retragerea aureliană, de daco-romanii rămași pe loc! Deși ideea este amintită mai mult cu caracter de ipoteză (urmând să vedem, prin consultarea surselor onomastice mai vechi, care a fost difuzia anterioară a celor două forme în spațiul românesc), este demnă de luat în seamă!…