Ipocrizie, incompetență, indolență, imbecilitate? Sau (de) toate?…

Încep acest material cu precizarea că, în conformitate cu Constituția României și, mai ales, cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, dreptul la liberă exprimare este garantat. La fel – și respectul față de orice ființă umană! În virtutea acestor considerente, să trecem la evidențierea ideilor de mai la vale…

Sunt în curs de desfășurare, zilele astea, atât o „consultare” a membrilor de sindicat din sectorul educațional, cât și o „ievaluare” a cadrelor didactice… În fiecare caz, m-a uimit, m-a lăsat „interzis”, „concursul” dat de cei „consultați”/„ievaluați” la două inițiative care ar fi trebuit ignorate, cel puțin, ca să nu zic mai mult. De ce? Să le luăm pe rând…

Acea „consultare”, legată de eventuala declanșare (sau nu) a unei greve, pleacă de la premisa, complet eronată, că, în pregătirea grevei (sau după declanșarea ei) angajații din Educație vor negocia punctele de vedere avansate către cei în drept… Serios? Păi, cu cine vrea onor Sindicatul să negocieze??? Cu autorul acelui pogrom „prezidențial” numit „România handicapată”, pardon, „România meditată”, sau cum s-o mai chema el, sau care și-a susținut (re)alegerea din 2014 și 2019 cu o campanie anti-ciuma roșie, ca să-i aducă, acum câteva luni, chiar pe acești ciumați la guvernare??? Cu un așa-zis „premier” („pensionat” special!) plagiator??? Cu un sinistru, că „ministru” nu-i pot spune, numit, până și de elevi, Tâmpeanu, de ani de zile – mare protector de plagiatori și, pe de-asupra, traseist politic??? Din punctul meu de vedere, atunci când vrei să negociezi cu cineva, te uiți, mai întâi, dacă respectivul co-negociator este de bună-credință! Prin ce au demonstrat, vreodată, cei ante-menționați, că ar fi de bună-credință???…

Trecând la „ievaluarea” în desfășurare, din capul locului trebuie să susțin că ea este abuzivă, tendențioasă, rău-voitoare și arbitrară. Iată de ce: mai întâi, se cere ca fiecare cadru didactic să se (auto)„ievalueze”, „sub semnătură” (proprie și personală!) după criteriile așa-zisei „comisii de științele vieții și pământului”…. Care „comisie”??? Aceea care, după ce a elaborat niște „criterii” mai mult decât „super-galactice”, pe care nu le-ar îndeplini nici celebrități științifice din afara țării, a „tras scara” după ea, ca (aproape) nimeni din „pălmașii” din cercetare să nu mai poată „urca”, științific, profesional, etc?… Nu mai zic că respectivele „criterii” au fost elaborate fără consultarea membrilor comunității academice din centrele universitare și/sau institutele de cercetare de profil, iar când au „mimat” un (așa-zis) „dialog”, el a fost, mai degrabă un „monolog dialogat” al membrilor comisiei și al acoliților lor, în care cei de acolo și-au expus punctele de vedere, iar cine a încercat să le conteste, a pus întrebări sau a insistat în direcția unui dialog real (ca subsemnatul), i s-a pus „pumnul în gură” (fiind o ședință online, s-a închis microfonul, pur și simplu), nemaifiind „invitat” la următoarea „întâlnire monologată”!…

Pe de altă parte, chiar cei care „inventariază”, „însumează”, „cuantifică”, la nivel internațional, rezultatele cercetării științifice sunt susținuți „din spate”, mai mult sau mai puțin discret, de către comunismul chinezesc!… S-au constatat extrem de mari similitudini în atitudini, discurs, comportament, între sistemul comunist (pe care noi l-am cunoscut până acum vreo trei decenii) și cel corporatist (care se urmărește a fi „extins” și în domeniul didactico-științific)… De fapt, pe de altă parte, publicațiile științifice „cu relevanță”, citările și chiar „raportările” au devenit o adevărată „industrie”, cu interese și scopuri nu tocmai oneste, ba dimpotrivă, ca să nu spunem mai mult!…

Deci, în aceste condiții, cu o „fundamentare” extrem de discutabilă, ca să nu zic „strâmbă” a „criteriilor” de cuantificare a realizărilor științifice, despre ce „ievaluare” (mai) este vorba??? Ce „se ascunde” în spatele acesteia??? Este ea obiectivă, onestă, de bună-credință??? Sau urmărește, cum deja „a scăpat” în spațiul public”, acum câteva luni, „punerea la zid” a unor oameni, pe criterii arbitrare, așa cum s-a făcut și cu (aproape) clandestina „listă a rușinii” de astă-toamnă??? Nu cumva, decidenții în cauză, „prețuiesc” mai mult „hârtia”, vor să fie „acoperiți”, în caz că…, de „hârtii” ca „să se justifice”, și desconsideră OMUL, creator de plus-valoare, și teoretică, și profesional-științifică și practică și, mai ales, creator și modelator de CARACTERE??? Cei care au dispus această „ievaluare” s-au gândit la semnificația expresiei străvechi „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”???

De bun-simț, ÎNAINTEA oricărei cuantificări a activității cadrelor didactice, ar fi fost următorii pași:

1.Convocarea, în consultări publice, a comunității academice, pentru elaborarea unor criterii obiective, posibil de atins, la nivelul fiecărui grad didactico-științific. După ce, prin consultări, se va ajunge la un acord în legătură cu noile criterii, acestea să intre în vigoare și, într-un interval rezonabil, de 3-5 ani, să zicem, fiecare membru al comunității academice să depună eforturi spre a se încadra în aceste limite. Orice nouă schimbare a criteriilor, care trebuie să rămână în vigoare măcar câțiva ani (nu ca acum și în trecut, când „se schimba modificarea deja schimbată a altei modificări prin schimbare!”), să se realizeze tot DUPĂ o altă consultare a comunității academice. De ce? Păi se face, în primul rând, PENTRU EA, nu pentru extratereștri, cum își închipuie membrii actualei (și fostelor!) comisii!… Nu contest deloc necesitatea „alinierii” standardelor profesional-științifice românești la cele internaționale, dar, pe lângă a privi de unde am plecat, de la subfinanțarea cronică a cercetării (gen „zero virgulă nimic” din bugetul țării!), este necesar ca oamenii să aibă parte de predictibilitate, de un „orizont” (cât de cât) stabil pentru câțiva ani, în care să se pregătească pentru avansare!

2.Fără a cere „separarea” Geografiei Umane de Geografie, în general, este necesară o sub-comisie, cu criterii adaptate la specificul acestei ramuri, mai apropiată de științele sociale și umaniste! Vorbesc din experiența proprie, deoarece, în 2020, am participat la o competiție de proiecte de cercetare. Proiectul a fost încadrat la Științe Umaniste, dar directorul (subsemnatul) a fost respins, deoarece nu îndeplinea criteriile comisiei de „științele vieții și pământului” (aia „super-galactică”!)… Cu alte cuvinte, deși proiectul era încadrat la o comisie (pentru că acolo se încadra tema!), coordonatorul a fost „judecat” (și respins) după „calapodul” alteia! Halucinant!…

De asemenea, să se înlăture, din organizarea competițiilor de proiecte, orice fel de discriminări – de genul „nu pot participa cei care au X ani de la susținerea doctoratului”, sau „au împlinit Y ani”, etc, șamd… – în urma cărora, personal, în anii 2008-2020, am putut să mă înscriu doar de 3 ori la asemenea competiții: în 2008, 2014 și 2020!… Nu mai vorbesc de faptul că, în urma crizei economice de după 2008, au fost și ani în care nu s-a organizat DELOC competiție de proiecte!… Și-atunci, cum să devii „director de proiect” (unul dintre criteriile pentru avansare), dacă nici nu poți participa (fiindcă ești discriminat) sau chiar n-ai unde să te înscrii (deoarece nu se organizează competiții de proiecte)??? În altă ordine de idei, pe plan internațional, este ilustrativ, grăitor, în acest sens, și faptul că, în urmă cu vreo jumătate de an, am chestionat, via e-mail, ERC (European Research Council), dacă există competiții în care să se încadreze proiectele de cercetare de care mă ocup. Încă aștept răspuns, că n-am primit vreunul!… Dacă nu cumva și tăcerea e un „răspuns”!…

3.Deși e al treilea, cu acest punct trebuia început: este necesar ca, atât în privința criteriilor comisiei de profil, cât și legat de competițiile de proiecte, să existe bună-credință, respect reciproc, onestitate și predictibilitate, de ambele părți! Și, deși e „la mintea cocoșului” – o finanțare, corespunzătoare, predictibilă, anuală, a cercetării! Și a Educației, dealtfel, că, după știința mea, de când există Legea care prevede 6% din PIB pentru Educație, ea nu s-a aplicat NICIODATĂ!…

Probabil, și aceste opinii vor fi „degeaba”, cum s-a mai întâmplat, în ultimii mai bine de 10 ani, de cel puțin câteva ori… Prima dată când am fost „beștelit”, fără motiv, s-a întâmplat în decembrie 2009, între cele două tururi ale alegerilor prezidențiale. La o întâlnire la care participau mai mulți membri ai comunității academice ieșene, se discuta, pro și contra, despre cei doi candidați „calificați” în al doilea tur al prezidențialelor. Unii susțineau un candidat, alții – pe celălalt. N-am avut ce face și am intervenit, afirmând că-i voi ștampila pe amândoi, nu fiindcă ambii mi-au cerut votul, ci pentru că-i consider pe ambii la fel de puțin pregătiți să conducă țara… Atât le-a trebuit celorlalți: uitând de divergențele dintre ei, au „sărit” cu gura pe mine, că nu e bine, că greșesc, că trebuie să „votez obligatoriu” cu unul dintre cei doi, etc… I-am făcut „comuniști”, care merg pe principiul „cine nu e cu noi, e împotriva noastră!”… Le-am explicat, cu trimitere la Constituția României și la legislația electorală în vigoare, că există nu două, ci 5 (CINCI) opțiuni la vot, perfect justificate fiecare și prin care oricine o folosește pe una dintre ele, nu lezează, în nici un fel, opțiunea nimănui dintre ceilalți cetățeni: 1) votul cu candidatul A, b) votul cu candidatul B, c) votul alb (neștampilarea nici unui candidat), d) votul cu amândoi (ceea ce urma să fac eu) și e) neparticiparea la vot! Din câte știu, nici una dintre aceste opțiuni nu este interzisă, cum nu era nici atunci!… Am încheiat apărarea punctului meu de vedere cu un exemplu… geografic: Cetățeanul 1 coboară pe Copou, iar cetățeanul 2 urcă, deci merge contra lui 1. Eu mă opresc la semafor, în fața Corpului B al Universității și, la culoarea verde, traversez strada spre Corpul A. Împotriva căruia dintre cetățenii 1 sau 2 merg??? Am doar ALTĂ DIRECȚIE! A FI DIFERIT NU ÎNSEAMNĂ SĂ FII CONTRA!… După căderea regimului comunist, mi-a luat ani de zile să învăț această regulă, dar, odată învățată, am aplicat-o mereu!

În „paranteză” fie spus, nu eram, deloc, la prima „ispravă” de acest gen: în 1991, văzând că noua versiune a Constituției nu cuprindea nici un fel de referire la garantarea proprietății private și, mai ales, fiindcă, înaintea respectivului referendum nu se organizase unul pentru a se stabili noua formă de guvernământ a țării, am refuzat să merg la vot, făcând la fel și în 2003! De asemenea, la prezidențialele din anul 2000, după ce m-au „bătut la cap” câțiva colegi să merg în turul al doilea și să votez cu ilisecu, deși mi-am susținut, argumentat, refuzul de a merge la vot, au tot insistat, până când, enervat de cicăleala lor, le-am declarat că merg și votez cu „tribunul” vc tudor… Au insistat chiar ei să nu mai votez, ceea ce am și făcut!…

Legat de Constituție, pentru că, bănuiesc, se vor găsi politicoși ipocriți să mă „acuze” de faptul că n-am votat-o, pe principiul că „minoritatea se supune majorității”, dacă majoritatea cetățenilor cu drept de vot s-au dus să voteze și au aprobat-o, trebuie să o respect și eu! Tot lor li se adresează și precizarea că majoritatea trebuie să respecte și drepturile minorității, din care, în acest caz, fac și eu parte!… Astea sunt regulile democrației, „inventată” de vechii greci, la Atena, acum mai bine de 2000 de ani!

Și, legat de asemenea exemple, nici acestea nu erau primele situații în care m-am comportat altfel: pe la 9 ani (în toamna anului 1979), am plecat, din proprie inițiativă, de la o sindrofie organizată de prim-secretarul de partid local în foaierul Casei de Cultură, iar manifestarea pentru prima dată a libertății de exprimare s-a produs pe la 15 ani, în toamna anului 1985… În ianuarie 1989, cu câteva zile înainte de plecarea în armată, am decis să iau bilet la spectacolul susținut de un ansamblu folcloric din Secuime, la aceeași Casă Municipală de Cultură din Făgăraș, fiind (probabil) singurul etnic român din sală… După căderea regimului comunist, la Crăciunul din 1989, deși în jurul unității unde eram militar (undeva, în nordul Bucureștilor) se trăgea intens, eu scriam poezii și planificam pașii pentru susținerea examenului de admitere la Geografie, după finalizarea stagiului militar… Dacă, înainte de 1989, m-a cam derutat, uneori, faptul că eram altfel decât ceilalți din jurul meu, că aveam reacții și preocupări pe care ceilalți nu le aveau, ulterior m-am obișnuit cu ideea, și încă foarte bine! 🙂 Iar, legat de exprimarea liberă, pentru prima dată, a opiniilor personale la 15 ani, dacă e să fac un „joc de cifre”, aceleași se regăsesc și în vârsta de acuma, doar că așezate invers (51)!… Și cine își închipuie că pot fi „redus la tăcere” la 51 de ani, când am avut curajul de a vorbi la 15 (în plin comunism!), a uitat complet de vechea vorbă strămoșească: „Calul bătrân nu se mai pune la ham!”…

Pe de altă parte, să-mi fie iertate prea multele exemple personale. Știu și eu, de multe decenii, că „Lauda de sine nu miroase bine!” și am disprețuit, mereu, slava deșartă! Constatând, de ceva vreme, însă, că dintre cei din jurul tău, nu doar că nu (prea) se găsesc oameni să te susțină, dar, mai mult, mai grav, după „principiul” strămoșesc „Să moară capra vecinului!”, unii sunt interesați „să-ți dea una-n cap”, ca „să te afunzi mai bine”, am decis să schimb abordarea, cu regretul de a lăsa impresia că am devenit „lăudăros”!… Așa că, vorba reto-romanilor, ”Iartats de ce am fat!”…

Revenind, la perioada de după 2009, când s-a vorbit despre așa-zisa „lege a salarizării unitare”, am insistat, în van, ca această salarizare să se facă pe principiul, de bun-simț, ca la vechime și pregătire școlară similară, salariați din domenii diferite (Sănătate, Justiție, Armată, Educație…) să aibă, dacă nu venituri identice, măcar apropiate!… De ce să existe „privilegiați” și „fraieri”?… Am vorbit degeaba!… Urmarea? Există salariați cu pregătire preuniversitară cu salarii mai mari decât ale unor absolvenți de învățământ universitar (și chiar post-universitar – master), care lucrează în Educație! De ce? Să răspundă toți cei care m-au ignorat de când am vorbit despre principiul de mai sus!…

După 2014, de când dictatorul de la Kremlin practică „turismul cu tancul la vecini”, am atras atenția, atât asupra asemănărilor extrem de mari între cum a procedat dictatorul hitlerist în 1938-1939 și felul cum a înțeles Moscova să invadeze Ucraina și să ocupe (prin „omuleții verzi” interpuși) părți din acest stat independent, cât și asupra (cvasi-)absenței din pregătirea viitorilor noștri specialiști a unor elemente politico-geografice, cu bază istorico-geografică… Iarăși am vorbit degeaba! În 2014, putler l-a… plagiat pe hitler (scuzați minusculele, dar doar nu-mi va cere cineva, rogu-vă, să scriu cu majuscule numele unor personUlități!)!… Ce a a făcut dictatorul nazist: 1. DUPĂ Olimpiada de la Berlin (1936), a ocupat Austria, în martie 1938, unde, după ce tancurile germane „mișunau” pe străzi, a „chemat” poporul ca, prin „plebiscit” să „recunoască” această „unire” a Austriei cu Germania: plebiscitul a fost „câștigat” cu 90 și ceva la sută! 2. În toamna anului 1938 a anexat regiunea sudetă de la Cehoslovacia (cu „binecuvântarea” Vestului – Franța și Regatul Unit); „Replica” lui putler: 1. DUPĂ Olimpiada de la Soci, a ocupat Crimeea (martie 2014) și, ulterior, cu tancurile rusești pe străzi, a „chemat” poporul „să se unească”, prin „referendum” cu Rusia: 90 și ceva la sută au votat „pentru”! 2. A „creat” așa-zisele „republici populare” din regiunile est-ucrainene Luhansk și Donețk (echivalentul regiunii sudete). De atunci, întrebarea e(ra): cine va fi în rolul Poloniei din septembrie 1939: Polonia (din nou!), țările baltice, România sau (iar!) Ucraina? Acum,, din nou, invazia în Ucraina, „bate la ușă”!… Totul, cu „complicitatea” Vestului, din nou!… Și, mai grav, nu știm, când va începe, dacă se va opri (doar) în Ucraina!… În popor există, de secole, o vorbă: „deșteptul învață și din greșelile altuia, prostul nu învață nici din ale lui!”…

Și ar mai fi și alte exemple… Cu ani în urmă, să tot fie vreo 4-5, am întrebat un coleg cine are grijă de cetățenii care merg la muncă, își cresc copiii, își plătesc conștiincios taxele și impozitele și respectă legile și regulamentele. A replicat că „își poartă singuri de grijă”!… Deci, sunt „ai nimănui”!!!!… Anul trecut am întrebat un alt coleg ce legătură este între „reziliență” (un concept „la modă”) și bun-simț? N-am primit (încă) un răspuns!… Pe de altă parte, există oameni care „se mândresc” cu așa-zisul „primar”, traseist politic, anchetat în mai multe dosare, că ar fi „șef de promoție” la Geologie, sau cu așa-zisul „șef” de CJ, plagiator și vizat și el în niște dosare de către Justiție, că e absolvent „de-al nostru”!… Și… așa mai departe, și celelalte, etc!… A devenit o… „modă”, atât contorsionarea „coloanei” (cauciucate) vertebrale, în funcție de „cum bate vântul” interesului personal, sau întorsul capului în altă parte pe motiv că „nu e treaba mea, nu mă privește!”… În aceste cazuri, respectivul abordează un zâmbet politicos-ipocrit, insistă să vorbești doar despre „starea de bine”, în timp ce, pe la spate, te „carotează”, iar dacă reacționezi, aducând în discuție probleme reale ale societății de azi, ești „taxat” că folosești un „discurs al urii”!… Nu degeaba au strămoșii noștri proverbul: „Apără-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă apăr singur!”… De fapt, la clivajele găsite în celebra lucrare a lui Lipset și Rokkan, ar mai trebui adăugat unul, foarte răspândit astăzi, nu doar trans-partinic, ci general, în societate, și la noi și aiurea, în Lume: ipocrizie, fățărnicie, minciună, oportunism, versus onestitate, sinceritate, adevăr, corectitudine!…

Există și o altă categorie, oarecum opusă celor de mai sus, a defetiștilor. Aceștia te descurajeajă cu „formulări (de)mobilizatoare” de tipul: „Asta e, trebuie să ne obișnuim cu asta!” sau „N-ai ce să faci, nu poți lupta contra lor!”, etc… Iarăși, o atitudine păguboasă, căreia nu pot să-i opun decât vorbele Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea, în plin comunism, în fața a 1 milion de polonezi, strânși în jurul Monumentului Eroului Necunoscut: „Nu vă temeți!” Este nevoie de curaj, de coeziune între cei care mai vor să se opună minciunii, hoției, ipocriziei și corupției și de acțiune, nu de lamentări defetiste!

Ce se urmărește azi, de către cei care vor să profite, este ca, printr-o pregătire școlar-profesională cât mai „diluată” (spre zero!), sub „pretextul” așa-numitei „descongestionări a programei/materiei” și al „acordării de mai mult timp liber învățăceilor” și prin diminuarea, tot spre zero a oricăror referințe la reperele morale valabile de secole și milenii, să poată fi manipulată o cât mai mare masă de oameni. În același timp, se „promovează” o falsă „agendă”, care „să umple” timpul și preocupările oamenilor… Profitorii – pe care nu-i mai poate „trage de mânecă” (aproape) nimeni că încalcă, prin minciuni, corupție, ipocrizie, demagogie, furt – își văd nestingheriți de „treabă”, după ei „se iau” și alții – de regulă, oportuniști, „fini observatori” ai „direcției” în care bate „vântul intereselor personale”, iar restul – pre(a)spălat pe creier – face ce apucă sau ce (mai) poate!… Să luăm, de pildă, mișcarea belemistă: după adepții ei, ar trebui ca albii, creștini să fie persecutați, oriunde în lume, ca „răsplată” pentru că (unii) albi, creștini, au avut, secole la rând, sclavi, negri, mulatri, metiși, etc, pe care i-au exploatat!… În acest caz, ca replică, reiau răspunsul dat, în engleză, acum mai multe luni, unei universități americane care promova mișcarea belemistă: noi, ca români, albi și creștini, de ce să fim exploatați??? Asta în condițiile în care, o parte a acestui popor – românii din Ardeal, Banat și celelalte ținuturi de peste munți, inclusiv generații de strămoși de-ai mei! – a fost exploatată și doar „tolerată”, secole la rând, numai pentru că era parte a românilor ortodocși „schismatici”!… Sau, mulți dintre noi, inclusiv subsemnatul, am avut de îndurat, decenii la rând, privațiunile create de dictatura comunistă!… La mesajul respectiv, universitarii americani menționați n-au răspuns nici până în ziua de azi!…

Precizez, răspicat, că nu sunt rasist, n-am fost niciodată, așa după cum detest orice formă de extremism, fie el de „dreapta” sau de „stânga”! Însă, nu voi accepta NICICÂND, ca, sub pretextul eliminării discriminării, persecuțiilor la adresa unui om/a unor oameni, să fie discriminați alții, mai ales când, printre cei discriminați mă voi afla și eu, fără absolut nici un motiv! Tocmai de aceea nu am acceptat și nu voi accepta ca țiganii să fie numiți cu un termen care insultă poporul român! Nu am nimic cu ei, dimpotrivă, poate îmi explică cineva, argumentat, de ce doar 40% dintre ei își cunosc limba? – dar nu pot fi de acord ca eliminarea unui epitet considerat discriminator pentru un neam să ducă la folosirea altuia ce jignește pe altcineva!… Educația din familie – acei „cei șapte ani de acasă”, bunul simț, respectul reciproc față de toți oamenii, m-au învățat să nu disprețuiesc pe nimeni, dar nici să accept să fiu „călcat în picioare” de nimeni, indiferent de motiv! Nu cer decât ca exact atât cât respect eu fiecare ființă umană, exact atâta respect să mi se acorde și mie, ca OM, pe bază de reciprocitate, nici mai mult, dar nici mai puțin!

Toate aceste elemente, la care se adaugă absența din discursul public, atât în societate, în general, cât și în comunitatea academică, în special, a oricăror referințe la moralitatea creștină, la bun-simț, la „cei șapte ani de acasă”, la respect reciproc, la onestitate, la caracter, la verticalitate morală, la conștiință și multe altele asemenea, explică degringolada în care ne aflăm, ca specialiști, în sens restrâns, și ca locuitori ai țării, în ansamblu! Pentru că, după spusele lui Titu Maiorescu, la fel de actuale și azi, „Nu de inteligență duce românul lipsă, ci de caracter!”! Vorbe care „se completează” foarte bine cu o opinie, de acum circa trei secole, avansată de Edmund Burke: „Pentru ca răul să triumfe este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic!” În această idee, am conștiința împăcată, pentru că, măcar, am luat atitudine: știu că e puțin și-atât, dar restul lumii ce a făcut și ce face??? Mă rog, poate că asta nu e treaba mea: e bine să fiu atent la ce fac eu… Însă, acum, la finalul acestei expuneri, le doresc tuturor să le dea Dumnezeu exact atâta bine cât au făcut și fac și ei celorlalți, după vechea vorbă românească „După faptă și răsplată!”

În aceste condiții, revenim, totuși, la… întrebarea/întrebările (din) titlu: Ipocrizie, incompetență, indolență, imbecilitate? Sau (de) toate?…