Faptul că, de un sfert de veac, n-am mai (prea) avut de-a face cu acest subiect s-a văzut… Dădeam, zilele trecute, un număr de peste 100 de nume de artere ale municipiului de pe Olt… Ieri am realizat un tabel cu „inventarul” tuturor hodonimelor de acest tip, pe perioade (ante 1700, 1701-1918, 1919-1945, 1946-1989, 1990-2021) și, pentru perioada actuală (din 1990 încoace) au ieșit mai puțin de 90. Restul, până la peste 100, se referă, probabil, la numele localității (administrativ, statutul de municipiu, sau cel de oraș, înainte de 1979, reprezintă o denumire, oficială, ca și cele de străzi!), la cele ale cartierelor – mai mult de 10, al coloniei Combinatului Chimic și altele.

Pe de altă parte, pe lângă tendința de dublare a numărului de astfel de nume, de la o perioadă la alta (până în cea comunistă, când, spre finalul intervalului, tendința a devenit una de stagnare), am reușit, în mare măsură, cu ajutorul tabelului menționat, să văd care au fost/sunt corespondențele între vechile nume de străzi și cele actuale. Pentru o mai bună localizare, va fi necesară realizarea unor fonduri de hartă succesive, cu evoluția teritorială a așezării, activitate deja începută. Primul fond de hartă, la nivel de străzi, este chiar cel actual, deja finalizat. Succesiv, pe măsură ce voi „înainta” – înapoi în timp – spre începuturile existenței orașului, din fondul de hartă actual se vor șterge sau/și redesena acele părți de localitate ce nu existau anterior. Fiecare fond de hartă va cuprinde, pe lângă rețeaua stradală, elemente de hidrografie (Oltul și principalii săi afluenți, dar și Lacul Cetății și Iazul Morii), zonele de agrement (apar din a doua parte a secolului al XIX-lea) și, de pe la 1900, calea ferată Sibiu-Brașov (hidrografia, parcurile și calea ferată vor figura, însă, pe un layer separat).

Probabil, periodizarea, atât a evoluției așezării, cât și a nomenclaturii stradale (de când apare ea în documente, surse statistico-onomastice, reprezentări cartografice, etc.), se va referi la: perioada vechii cetăți de pământ (secolele XI-XII), perioada de început a actualei așezări (secolele XIII-XV), perioada apartenenței la Principatul Transilvaniei (secolele XVI-XVII), perioada dependenței de Curtea de la Viena (1701-1918), perioada interbelică, incluzând și a doua conflagrație mondială (1919-1945), perioada comunistă (1946-1989) și perioada actuală (după 1989). Reconstituirea evoluției așezării este destul de sigură, începând cu veacul al XVII-lea, când apar și primele reprezentări cartografice, anterior, mai ales din secolele XVI-XVII, ne putem baza atât pe informațiile din înregistrările statistico-fiscale (urbarii), cât și pe cele din documente, mai problematice fiind reconstituirea vechiului nucleu al târgului, înainte de 1500 și, mai cu seamă, a fortificației inițiale din colțul nord-vestic al localității de azi.

În aceste cazuri, pe lângă informația cu caracter arheologico-istoric, de un real ajutor va fi și… toponimia. Prima fortificație locală se găsea în zona fostei fabrici de cărămidă, aproape de cursul Oltului, punctul respectiv fiind cunoscut, atât din izvoare medievale, cât și din tradiția locală, sub numele de Cetatea Veche sau La Cetate. De asemenea, localizarea limitelor așezării, anterior anului 1500, este semnalată tot de toponimie. Astfel, informațiile medievale vorbesc, spre sud-est, despre o strada Hotarului, în veacul al XVII-lea, dincolo de care, spre sfârșitul secolului a fost ctitorită, de către principele Constantin Brâncoveanu, Biserica Sfântul Nicolae. De asemenea, toponimul Vadkert = grădină de vânătoare, arată că, la est de Cetate, exista un areal nelocuit, probabil împădurit, deoarece numele cartierului apărut acolo (și al Mănăstirii Franciscane, catolice) este, în aceeași vreme, Ciuta. Dacă documentele medievale amintesc de faptul că principele Apaffi a aprobat colonizarea zonei cu populație catolică (germană, dar nu numai) și Ciuta/Vadkert apare ca un cartier (nou) al târgului, în veacul al XVII-lea, rezultă că zona a fost, anterior, nelocuită…

Exemplele ar putea continua, însă, din analiza de până acum, reiese că, exceptând partea nordică, târgul s-a dezvoltat concentric, până după Al Doilea Război Mondial. Înaintarea spre nord a fost oprită, de timpuriu, de prezența Oltului, foarte meandrat în Evul Mediu, comparativ cu situația actuală. Se pare că administrația habsburgică a inițiat lucrări de regularizare a cursului râului, extrem de năbădăios și atunci, dar chiar și mai târziu (de ultima sa inundație, din 1975, îmi amintesc și eu!), deoarece, după cum se vede pe hărțile topografice și/sau planurile orașului, după 1850, cele mai multe meandre au dispărut. În schimb, până după 1970, au dăinuit, secole la rând, atât cursul vechi al Berivoiului, ce traversa, pe la vest, zona centrală a orașului, cât și o derivație antropică a sa, folosită pentru punerea în mișcare a morilor de apă, amplasate în amonte de localitate, spre sud. De fapt, această activitate a dus și la păstrarea celui mai vechi nume de stradă descoperit până acum. Sub numele de Malom utcza = strada Morii, o monografie în limba maghiară, de la 1892, menționează întâia dată, acest toponim, la 1595. Strada amintită există și astăzi, în partea central-sudică a municipiului! Regimul comunist a „scos” Berivoiul pe la vest de oraș (producea și el inundații!), iar pe vechiul loc al derivației sale a apărut o stradă, numită, deloc întâmplător, Iazul Morii, după vechiul nume al cursului de apă.

Dificultățile legate de reconstituirea vechii configurații a așezării sunt amplificate și de faptul că, exceptând Cetatea – ridicată de mai bine de 7 veacuri – în oraș nu există nici o clădire mai veche decât finalul secolului al XVII-lea ori începutul celui următor. Ar intra aici, de fapt, doar câteva edificii: Biserica Sf. Nicolae, Casa Ioan Inocenție Micu Klein (folosită de acesta drept casă parohială, cât a fost episcop greco-catolic de Făgăraș), Mănăstirea Franciscană și Biserica Reformată. Restul clădirilor sunt mai noi, această realitate fiind rezultatul multor invazii, năvăliri (inclusiv ale turcilor), care puteau distruge târgul, neprotejat de nici un zid de apărare. Singură, doar Cetatea dispunea de așa ceva!

Pe de altă parte, colecțiile de documente (mai ales pentru veacurile XIV-XVI) și, după 1600, izvoarele statistico-fiscale (urbarii și conscripții) ne ajută să descifrăm atât gruparea meșteșugarilor și comercianților în diferitele părți ale târgului, cât și coloratura etnică a acestora. Aceasta a păstrat, secole la rând, o mare stabilitate, până în perioada interbelică, inclusiv, lucru remarcat, pe la 1906, și de istoricul Nicolae Iorga. Așa se explică dăinuirea, până după a doua conflagrație mondială, a caracterului multi-etnic și multi-confesional al localității, specific pe care l-am mai „apucat” și eu, în vremea copilăriei, când, frecvent, auzeam, în jurul meu, nu doar românește, ci și vorbe ungurești, săsești sau evreiești… Treptat, evreii au dispărut de tot, sașii – la fel, iar puținii maghiari din urbe au acceptat, lucru curios, singuri, acum câțiva ani, ca secția maghiară de la școala nr. 1 să se desființeze… A „supraviețuit” doar secția germană, de la fosta școală nr. 6 (azi, Colegiul Național „Doamna Stanca”), dar nu pentru sași, ci pentru că așa vor copiii românilor, care se înscriu acolo!…

Ținând cont de bogatul material ce poate fi evidențiat, mă „bate” gândul ca, din toate aceste elemente, să „scot” nu unul, ci chiar două articole. „Muniție” este, din belșug!… Și când te gândești că toată cercetarea, trecută, pe scurt, „în revistă”, mai sus, a „plecat” de la o constatare, fără legătură cu orașul, găsită în lucrarea de licență, în timp de reluasem operațiunea de tehnoredactare a ei… Din nou, „unde dai și unde crapă!” 🙂