Reluăm, sub titlul Povestea (câte unei) vorbe, un serial mai vechi, cu multe episoade în perioada de început a blogului (2008-2009), urmând să grăim astăzi despre diferite forme de salut, moștenite de români de la strămoși.

Primul este chiar salutul, păstrat din latină (de fapt, mai degrabă, reintrat în limbă în ultimele două secole). Forma veche, rezultată din salutus – o urare de sănătate, este sărutul, deoarece, când se întâlneau, romanii obișnuiau să se îmbrățișeze și să se sărute pe obraji. Acest sărut respectă și legile fonetice de evoluție a românei din latină, în care l intervocalic a evoluat spre r (binecunoscutul rotacism).

Un alt salut, de origine latină, (re)luat de ardeleni în ultimele două secole (sau chiar mai mult) este Servus! Semnificația termenului este că „îți doresc să-ți fie ziua atât de bună, încât, pentru asta, sunt servitorul tău!” Servus dat, în română, pe șerb, iar de la un derivat al său, servatoria a rezultat și termenul sărbătoare. Revenind la servus-ul ardelenilor, apar diferențieri între modul de utilizare al celor din nord (clujenii spun Servus oricui), față de cei din sud (sibienii, făgărășenii și brașovenii salută astfel, dacă sunt băieți tineri, fetele, care răspund la fel).

Și, dacă tot am vorbit despre ardeleni, o urare de (foarte mult) bine folosită în Apuseni, printre moți, este a mulți-ăni, adică a ura (cuiva care te-a ajutat, ți-a făcut un bine) LA MULȚI ANI! Din acest a mulți-ăni s-a dezvoltat bine-cunoscutul mulțumsc, prin forma mulți-ănesc, apoi mulțămesc!

Prilej de a mulți-ăni și noi, urând României, tuturor românilor, tuturor cetățenilor Țării, LA MULȚI ANI!