Astăzi, de ziua Înălțării Sfintei Cruci, vom vorbi despre numele derivate de la termenul cruce. Termenul este preluat în română din latină, din crux/crucis, făcând parte din grupul de cuvinte moștenite, prin creștinare, de urmașii traco-dacilor romanizați. Ca patronime întâlnim formele: Cruce, Crucian/Crucean, atestate, în epoca medievală, mai ales în Moldova și în Transilvania.

Numele Cruceru și Cruceriu se referă la meșteșugari care confecționau cruci. Prima formă, cu peste 5000 de ocurențe, apare, în sudul și centrul țării, în Dolj, Gorj, Vâlcea, București, Dâmbovița, Prahova, Constanța, Olt, Mehedinți, Argeș, Brașov, Timiș, Sibiu, Buzău, Teleorman, Hunedoara, Călărași, Caraș-Severin, Ilfov, Ialomița, Bihor, Alba, Cluj, Giurgiu, Iași, etc. în vreme ce a doua – cu peste 150 de purtători – este consemnată mai ales în jumătatea sudică a țării, în Dolj, București, Buzău, Constanța, Covasna, Olt și altele. Am notat și forma Crucer, întâlnită mai ales în nordul Bucovinei, în Bugeac și în Transnistria (cu câteva zeci de purtători), la care se adaugă Crucerescu. Această ultimă formă – cu peste 200 de consemnări – apare mai ales în Basarabia (inclusiv în Bugeac), dar și în Transnistria, sudul Bucovinei, Crișana și în Capitală. Atestarea acestei ultime forme – cu sufixul românesc -escu – mai ales în Basarabia este încă o dovadă a caracterului românesc al regiunii dintre Prut și Nistru.

În ceea ce privește toponimia, am notat sate cu numele Crucea, în Moldova, Dobrogea, Crucea de Piatră – în Muntenia, Crucea de Jos, Crucea de Sus și Cruceanu – în Moldova, Cruceni – în Banat.