În realizarea acestei întreprinderi, extrem de migăloase și anevoioase, a fost necesar să apelăm la o mare diversitate de surse. Pentru antichitate, cele mai utile sunt inscripțiile, deși, cel puțin pentru partea finală a acesteia (cel puțin în ceea ce-i privește pe prelații creștini – episcopi, arhiepiscopi, mitropoliți, patriarhi), extrem de folositoare este și lucrarea lui Michel Le Quien (1740), Oriens christianus… Din Evul Mediu, dispunem de lucrări valoroase, adevărate repertorii atât ale demnitarilor din Dieta Transilvaniei – Trócsányi Zsolt (1980), Erdély központi kormányzata 1540-1690, Akadémiai Kiadó, Budapest , cât și ale celor din Sfatul Domnesc din principatele extracarpatice – N. Stoicescu (1971), Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova (secolele XIV-XVII), Editura Enciclopedică Română, București.

Începând din secolul al XIX-lea, din vremea Regulamentului Organic, listele cu parlamentari apar, de regulă, împreună cu statistica electorală legată de alegerile legislative. Pentru perioada de până la Unirea Principatelor, de un real folos sunt atât volumele din colecția Acte și documente relative la istoria renascerei României, vol. V-VII, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, apărută în anii 1890-1900, cât și cele din corpusul Analele Parlamentare ale României, tom I-XVII, Imprimeria Națională, București, publicat în intervalul 1890-1914. După Unirea din 1859, în Monitorul Oficial s-au publicat atât rezultatele alegerilor, cât și listele cu parlamentarii aleși, până la alegerile din 1939. Perioada comunistă s-a caracterizat, și din acest punct de vedere, prin precumpănirea Partidului (comunist) asupra statului, toate rezultatele electorale, de orice tip (dar și listele cu deputații aleși) fiind publicate nu în jurnalul oficial, ci în oficiosul de partid, Scînteia.

În fine, după 1989, datele se regăsesc pe site-urile Camerei Deputaților și Senatului. La fel stau lucrurile și în R. Moldova, unde informația poate fi accesată, fie pe site-ul Comisiei Electorale Centrale de la Chișinău, fie pe cel al Parlamentului.

Cu toate eforturile noastre, documentarea este (încă) incompletă. Acest lucru nu este valabil doar pentru epocile mai vechi (antichitate, epoca medievală), ci chiar și pentru ultimele două secole: nu am inclus, deocamdată și parlamentarii ce au ocupat locurile rămase libere – fie pentru că, din diferite motive, un parlamentar s-a retras, fie deoarece, în special înainte de 1945, un candidat putea câștiga două sau mai multe mandate, chiar și în județe diferite, și, după ce opta pentru unul, erau completate, de regulă, prin noi alegeri (parțiale), mandatele rămase disponibile. Acest lucru presupune o inventariere detaliată a surselor documentare – mai ales a Monitorului Oficial – lucru pentru care este nevoie de un imens „buget” de timp… Nu avem intenția de a renunța la acest demers, mai ales în condițiile în care, în alte țări – este drept, cu secole de democrație parlamentară (Regatul Unit, Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă, etc.) – există o asemenea evidență, care este deja în format electronic și se actualizează permanent.

Ajungem, însă, din nou, din păcate, la lipsa de interes a autorităților „statului” român, ilustrată, din „belșug”, nu doar prin absența oricărui răspuns la mesajele legate de Educație (transmise Președintelui țării și la ministerul de resort, chiar către doi miniștri!), ci chiar prin ignorarea propunerilor venite din partea subsemnatului, în 2011 și 2016, la aniversarea a 180, respectiv 185 de ani de viață politică parlamentară românească! Poate, demersul din acest an – când se sărbătoresc 190 de ani de la primele alegeri legislative (și locale) românești – să aibă (mai mult) efect!…