După ce au anunțat – prin discursul ținut de Alexandru Vaida-Voevod, în Parlamentul de la Budapesta – că se separă de Ungaria, liderii români ardeleni – atât din Partidul Național Român (PNR), cât și din cel social-democrat, reuniți în Consiliul Național Român Central (CNRC), la Arad, au decis convocarea de alegeri, în a doua parte a lunii noiembrie, pentru Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care, la 1 Decembrie 1918, urma să decidă viitorul Ardealului, Banatului, Sătmarului, Maramureșului și părților ungurene (Crișana de mai târziu). Fiecare cerc electoral urma să aleagă, prin vot universal, direct și secret, cu participarea atât a bărbaților, cât și a femeilor cu drept de vot, câte 6 delegați, la aceștia adăugându-se reprezentanți ai învățământului (superior și preuniversitar), ai cultelor și ai diferitelor asociații și organizații. În total, urmau să ajungă la Alba Iulia 1228 de deputați. La 1 Decembrie, întruniți în localul Casinei din oraș (actualul Muzeu al Unirii), cei 1228 de membri ai Marii Adunări Naționale au proclamat, în unanimitate, Unirea cu România, în aplauzele și uralele celor peste 100 de mii de cetățeni veniți pentru acest moment sărbătoresc din toate colțurile ținuturilor de peste munți.

Zilele astea, alternativ, pe lângă multe alte activități, lucrez și la așezarea, în ordine alfabetică și cronologică a tuturor demnitarilor ce au fost membri în diferitele adunări legislative, în cei peste 3000 de ani de istorie a traco-dacilor romanizați, deveniți români. În (mega) fișierul cu aceste date există o foaie de lucru cu sortarea alfabetică a acestora. Am ajuns cu verificările la litera H, unde apare un cetățean numit Andrei Horvath. Acesta este unul dintre cei 1228 de delegați prezenți la Alba Iulia, ca unul dintre reprezentanții comitatului (pe atunci) Bihor, fiind consemnat ca membru al PNR. Toate bune și frumoase, numai că, un an mai târziu, la primele alegeri legislative din România Mare, acesta apare ca ales la Senat, dar ca… ungur!… Ulterior, a mai fost ales în legislativ, tot ca senator, în 1926, dar pe listele Partidului Poporului… De fiecare dată, a reprezentat același județ – Bihor.

Identitatea – probată atât prin nume și prenume, cât și prin reprezentarea aceleiași unități administrative (Bihorul) – pare să indice una și aceeași persoană. Ținând cont, apoi, atât de politica agresivă de maghiarizare dusă de Budapesta în Transilvania, până în 1918, este posibil ca, înainte de alegerile convocate de CNRC în noiembrie 1918, acest cetățean să fi avut o „tresărire” de românitate, candidând ca reprezentant al comitatului său, iar ulterior, la primele alegeri parlamentare interbelice să fi revenit la etnia declarată (poate, de nevoie) înainte de Unire… Oscilarea în a se declara „român” sau „ungur” putea fi dată și de incertitudinea legată de deciziile viitoare ale Conferinței de Pace de la Paris, care putea acorda (sau nu!) Bihorul României (l-a acordat, dar nu în întregime!)… Dacă, nu cumva, totuși, este o eroare de înregistrare în Monitorul Oficial din noiembrie 1919?!…

Așa încât, se nasc niște întrebări: 1. Este acest Andrei Horvath una și aceeași persoană, în 1918, 1919 și 1926? 2.Dacă da, putea fi, alternativ, „român” sau „ungur”? 3. Nu cumva, în consemnările oficiale din 1919 s-a strecurat o greșeală?

Să „trecem” în revistă contextul ultimului secol, cel puțin în regiunile de peste Carpați. În lucrarea lui Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru Întregirea României, este relatată bucuria cu care, la Paștele din 1919, cetățenii orădeni, majoritatea etnici maghiari, au primit Armata Română, care îi apăra, astfel, de bandele (parțial bolșevizate și dezorganizate) din „armata” maghiară… În 1940, după anunțarea Diktatului de la Viena, în zonele care urmau să fie ocupate de Ungaria, au avut loc proteste, la care au participat și etnici maghiari – de pildă, la Cluj. În perioada interbelică, mai ales la primele scrutine, mulți etnici maghiari au candidat și au fost aleși în Parlament, pe listele unor partide românești – mai ales în cadrul Partidului Poporului, condus de Alexandru Averescu (așa cum a făcut și Andrei Horvath, în 1926!)… Dacă despre perioada comunistă, după alianța cu PCR/PMR a Uniunii Populare Maghiare (Madosz), din 1946-1948, nu prea putem vorbi, deoarece, ulterior, toți candidații aleși în legislativ erau înscriși pe listele „frontului unic”, „indiferent de naționalitate”, din 1990 încoace, aceste colaborări româno-maghiare au reapărut. Astfel, Csibi Magor, etnic maghiar, a candidat și a fost ales în Parlamentul European, în noiembrie 2007, pe listele PNL, partid românesc și, mai mult, Furo Iuliu a fost ales, continuu, din 1992, până în 2008, pe listele PRM, formațiune extremistă, cu un puternic discurs anti-maghiar!… Așa că, bănuim noi, întocmai cum, înainte de 1918, au existat destui deputați etnici români aleși, în Transilvania, ca independenți, pe listele partidelor ungurești, este posibil ca, după Unire, să fi avut de-a face cu un fenomen invers. Acesta s-ar explica, în bună măsură, și prin îndelungata conviețuire interetnică și interconfesională, care a dus, la nivel local, nu doar la înțelegere, ci și la cooperare între cetățenii comunității, indiferent de apartenența etnică.

Toate aceste elemente, enumerate mai sus (și nu sunt toate!) ar pleda pentru această alternanță de apartenență etnică și politică a lui Andrei Horvath, în anii 1918-1926… Totuși, enigma și întrebările rămân, cel puțin până la o documentare, detaliată, la fața locului!…