Acest material se „suprapune” peste sărbătorile naționale ale celor două țări: azi se celebrează Ziua Independenței Statelor Unite, prin cei 245 de ani de la Declarația de Independență, adoptată la 4 Iulie 1776, în vreme ce, alaltăieri, Canada a sărbătorit actul de fondare a acestui stat, proclamat la 2 Iulie 1867.

În cazul Statelor Unite, părinții fondatori au imaginat un sistem politic bazat pe principiul checks and balances. Astfel, puterea legislativă este reprezentată de Congres, alcătuit din două camere: Camera Reprezentanților este a poporului, fiind aleasă de cetățenii cu drept de vot și având un număr de deputați proporțional cu populația fiecărui stat. Camera superioară, Senatul, reprezintă statele Uniunii americane, în mod egal (câte doi pentru fiecare stat). Președintele Senatului este și vice-președintele țării, asigurând, astfel, atât cunoașterea de către șeful statului a agendei legislativului, cât și continuitatea puterii în caz de imposibilitate, pentru președinte, de a-și îndeplini îndatoririle constituționale (vice-președintele preia puterea în asemenea situații). În plus, pentru ca președintele să nu „monopolizeze” puterea (beneficiind și de un legislativ dominat de propriul partid), alegerile pentru camera inferioară (Camera Reprezentanților) se desfășoară din doi în doi ani, astfel încât, la jumătatea mandatului prezidențial (care este de 4 ani), șeful executivului se poate trezi cu un legislativ mai degrabă potrivnic. Nu e un sistem perfect, dar a asigurat, de dinainte de 1790, o succesiune de guverne și legislaturi fără lovituri de stat, dictaturi (civile sau militare) și chiar… fără alegeri anticipate, cum se întâmplă, frecvent, chiar în democrații cu veche funcționalitate (cea britanică, de pildă).

Și Canada are părinți fondatori ai Confederației, apărute atât ca urmare a inițiativei puterii britanice, cât și a opiniilor exprimate de diverși lideri locali din British America de a reuni într-o singură entitate – numită Canada – numeroasele provincii nord-americane supuse Imperiului britanic. Ca urmare, trei colonii dintre acestea – Canada (împărțită în două Ontario și Quebec), Nova Scotia și New Brunswick – au semnat actul de naștere a noului dominion, devenit, ulterior, Canada independentă (care, ca și Statele Unite) s-a extins teritorial, mai ales spre Vest. Chiar dacă democrația canadiană a mai cunoscut „căderi” ale guvernelor, chiar crize politice – și două referendumuri asupra independenței Quebecului (eșuate) – sistemul politic canadian, departe de a fi, și el, perfect, s-a dovedit viabil, reușind să mențină în cadrele democrației parlamentare federale și tendințele (uneori centrifuge) ale francofonilor canadieni.

Să sperăm că, în fața unor extremisme tot mai evidente azi, ambele sisteme politice – care au asigurat atât stabilitate, cât și o dezvoltare economică deosebită – se vor dovedi capabile să asigure ambelor țări – și, în primul rând, cetățenilor onești, muncitori – liniște, stabilitate, democrație și prosperitate.