Astăzi, cu prilejul marii sărbători a Sfinților Apostoli Petru și Pavel, ne-am propus să vorbim puțin despre numele românesc vechi al acestei zile, purtat de cel puțin câteva sute de consângeni de-ai noștri, pe ambele maluri ale Dunării.
Astfel, la aromâni, inclusiv sărbătoarea se cheamă Sum-Chetru, formă asemănătoare cu cea (populară) dacoromână Sânchetru, notată și ca Sănchitru, Sănchetriu, Sinchetriu și, probabil, alterat fonetic, de transcrierea în alte limbi – Senchetru, Sinchetru și chiar Sinketru, Synketru. În ambele cazuri, formele amintite s-au conservat de mai bine de un mileniu, lucru firesc, dat fiind faptul că, dacă armânii s-au separat (nu din voia lor) de dacoromâni de dinainte de anul 1000 (lipsesc cuvintele de origine maghiară din dialectul macedoromân), modificarea fonetică Sânpietru>Sănchetriu/Sum-Chetru nu se putea produce, concomitent, pe ambele maluri ale Dunării decât înainte de separarea menționată. Ultima formă, Sum-Chetru apare consemnată în nordul Greciei de azi, în Tesalia, unde, mult timp, în Evul Mediu, s-a manifestat o puternică entitate politică românească, Vlahia Mare. Celelalte sunt amintite, continuu, documentar, în Moldova și Basarabia, mai rar – în Ardeal, de unde, probabil prin colonizări realizate de migranți români, purtători ai acestor nume au ajuns și în vestul Ucrainei de azi, în Zitomyrs’ka oblast’și Rivnes’ka oblast’.
Probabil, această modificare fonetică, veche, s-a conturat și a circulat cu varianta din care a rezultat – Sâmpietru/Sâmpetru -, alături de care a circulat, printre români, atât la sud, cât și la nord de Dunăre. Astfel, Sâmpietru este atestată atât în Balcani, în sud-vestul Bulgariei de azi (în vechea Țară a Șopilor) și în Macedonia de Nord și Albania actuală, fiind atestată, inițial și în nordul Greciei de azi, în paralel cu forma derivată – Sum-Chetriu. De fapt, și la nord de Dunăre, formele originare – Sâmpietru/Sâmpetru sunt atestate – în Basarabia, Moldova și Ardeal, în paralel cu Sănchitru, Sănchetriu. Ulterior, bănuim noi, atât ținuturile aromânești tesaliene, cât și Ardealul, Moldova și, mai ales, Basarabia, au funcționat ca arii lingvistice românești marginale, periferice, care au conservat acest fonetism străvechi. Astfel, în lipsa protecției unei entități politice autohtone, românești, din Evul Mediu încoace, la sud de Dunăre forma Sâmpietru a dispărut (iar Sum-Chetru a devenit izolată), în timp ce, la nord de fluviu, Sâmpetru, apare mai ales în Oltenia, Muntenia și Dobrogea, circulând în paralel cu cealaltă formă și în Moldova, dar nu și la est de Prut. Ca și la aromâni, în Basarabia s-a conservat, după 1800, doar forma modificată – Sânchetriu. Așa se face că, astăzi, formele Sînpietru/Sâmpetru, cu aproape 800 de purtători, dețin preponderența în regiunile românești actuale, localizându-se, mai ales în Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Ardeal, în vreme ce Sinchetriu/Sinchetru se localizează, preponderent, în Basarabia istorică, inclusiv în Bugeac, totalizând aproape 300 de ocurențe. Notăm că dispariția formei Sâmpietru nu s-a produs doar în Balcani, ci, după 1800 – și în Oltenia, unde anterior apar variante ca Sămpietru sau Sănpătru…
Este posibil ca, la vest de Prut, în actuala Românie, să fi intervenit și o re-literalizare (oficială) a formelor Sâmchetriu/Sâmchetru, prin apropierea cu numele Petru, folosit și oficial, lucru care, dată fiind situarea Basarabiei sub ocupație străină în (aproape) ultimele două secole, nu s-a întâmplat…
P.S. Două observații, oarecum, „legate” între ele: 1. Popular, ziua de azi „trimite” doar la Sfântul Petru, celălalt celebrat, Sfântul Pavel/Paul nefiind amintit!… Lucru cel puțin curios…
2. Păstrarea formelor Sâmpietru/Sâmchetriu/Sum-Chetru, asemănătoare cu formele italiene San Pietro/Sanpietro, „trădează” o veche și puternică „pecete” a Romei, al cărei prim episcop a și fost Apostolul Petru, „piatra” de temelie a Bisericii lui Christos… Chiar Biserica Creștină (de limbă latină), din secolele IV-VI (poate, și VII-VIII, deoarece împăratul traco-roman Justinian a subordonat teritoriile traco-romane ale episcopiei Justiniana Prima, Romei, nu Constantinopolului, până înspre finalul veacului al VIII-lea!) a contribuit la răspândirea formelor cu sanctus ale numelui Apostolului, Petrus. Intrat într-un „con de umbră”, în aceeași vreme, celălalt episcop – al vechiului Byzantion – Andreas, fratele lui Petrus, și-a conservat amintirea în forma populară (moștenită din primul secol creștin, din vremea persecuțiilor) fără sanctus, devenit Îndrea/Andreu. De fapt, prezența unor sate cu numele Păulești în regiuni românești extracarpatice, majoritar ortodoxe (în vechile județe Prahova sau Putna), derivate din Paul (ca formă românească evoluată din latinescul Paulus), e posibil să nu se datoreze campaniei agresive catolice a Regatului maghiar (din secolele XII-XIII, când a funcționat, la curbura Carpaților, acea episcopie a Cumaniei), ci unei influențe latin(ofon)e a Bisericii romane, mai vechi, de dinaintea secolului al IX-lea…
Poianetu' lui Iocan 
Tara Sopilor nu e in Bulgaria de sud-vest, acolo e asa-numita Macedonie Pirin (numita dupa muntii Pirin), adica Macedonia bulgara. Shopluk-ul e diferit de Macedonia Pirin. Nu va mai bagati unde nu va pricepeti.
Apropo: cum explicati ca nu exista niciun toponim mostenit din latina in „Dobrogea” (Darstor etc. provin din latina prin intermediul limbii bulgare) romanii au locuit dintotdeauna acolo pana la 1940 (si f. putini chiar si acum) dar in aromana („dialect roman”) toponimul grecesc Thessaloniki a fost mostenit din latina (forma latina prescurtata Soluna) „Saruna” desi la stabilirea aromanilor acolo slavii locuiau compact satele de langa Salonic. Adica pastori aromani (desi nomazi, ne-sedentari) au pastrat forma Salona mostenita direct din latina dar locuitorii romani sedentari din si dimprejurul Harsovei si Darstor-ului care deja locuiau acolo la stabilirea slavilor dar si de atunci pana in ziua de azi au preluat toponimele prin intermediul limbii bulgare si nu direct din latina?
Ce logica mai e si asta?
Răspunsul la opinia dumneavoastră necesită nu un comentariu, ci chiar o întreagă postare, cu care voi reveni, sper, în zilele următoare.
Câteva precizări, pe scurt: sud-vestul Bulgariei se referă la unitatea de nivel NUTS 2, care include și capitala bulgară, dar și fostul județ Blagoevgrad/Giumaia, adică Macedonia-Pirin. Țara Șopilor se extindea dinspre zona Sofiei, peste sud-estul extrem al Serbiei și extremitatea nordică a Republicii Macedonia de Nord actuale. În toate analizele (crono-)spațiale m-am referit la actualul decupaj regional al spațiului carpato-balcanic (NUTS 2 sau echivalent – vezi Serbia, Ucraina, Bielorusia, etc.), strict convențional, pentru comparabilitatea datelor!
Apoi, dumneavoastră faceți niște confuzii! În primul rând, aromânii NU au preluat toponimul grecesc Thessaloniki, ci, ca urmași ai tracilor balcanici romanizați, au utilizat, întotdeauna, forma latină, Salona, care, prin rotacizare, a dat Sărună! Apoi, confundați transhumanța – un păstorit pendulatoriu între munte (vara) și mare (iarna) – cu „nomadismul! Aromânii, ca și ceilalți păstori români (dacoromâni, meglenoromâni și/sau instroromâni) au practicat transhumanța, tipul caracteristic de păstorit european, prezent în jurul tuturor munților din sudul Europei, din Pirinei și Alpi, trecând prin Apenini, Munții Dinarici, Munții Pindului, Munții Balcani, Carpați, până în Caucaz! De fapt, ca o dovadă a acestei transhumanță, aromânii folosesc numele românesc, de origine latină, legat de cele două sărbători religios-pastorale – Sângiordz, cu forma Giurgia (un sat din Pind) și Sumedru (nu doar ziua Sfântului Dumitru este numită așa, ci toată luna octombrie!). De asemenea, în lungul Mării Egee, în estul Macedoniei (grecești) și în Tracia egeană, am găsit, pe harta topografică sovietică de prin 1973-75, o grămadă de toponime, grecizate, Valtos, derivate din românescul Baltă, cu sensul de „loc de iernat”, exact ca la dacoromâni, unde apar asemenea toponime ca Balta Dunării, Balta Jijiei, Bălți (în Basarabia), Balta (în Transnistria0, Băltoniu (forma românească de la care a derivat numele unguresc Balaton) și altele… Mai mult, pe aceleași hărți sovietice, în goful Salonic, un „micro-golf” se cheamă Cavura, o formă românească locală, derivată din latinescul cavula, din care a rezultat, în românește forma „gaură”. Pluralul lui cavura aromân l-a găsit geograful Ion Conea în Munții Retezatului, în forma Găvuri!
Pe de alt parte, dacă nu cumva, ținând cont de autoritatea (slavă) în Dobrogea, formele „bulgare” nu au fost, inițial impuse de autoritățile slavofone și au „reintrat” în românește, prin bulgarii care au devenit românofoni, prin asimilarea lor de către românii dobrogeni? Cum vă explicați, de pildă, forma Perșani, derivată din cea ungurească Persany, maghiarizare a uneia românești, mai vechi, Pârșani? La fel, în aceeași zonă – Țara Oltului – până în perioada interbelică (românească deja) satul Hârseni a avut forma Herseni, inclusiv sub administrație românească, forma corectă revenind abia după 1945! Similar, de la traco-dacicul Paloda, la venirea slavilor, din termenul „berlo” = „mlăștinos”, slavii au „tradus” Paloda în Bârlad, numele actual atât al râului, cât și al principalului oraș de pe acest curs de apă! Probabil, ca și la Dârstor și Hârșova, niște slavi românizați au (re)adus în română niște forme slave. La fel, în Panonia, maghiarizarea acelor „blachi ac pastores romanorum” de care vorbește Anonymus în secolul IX, a dus, după creștinarea ungurilor (după anul 1000) la preluarea atât a numelui Băltoniu/Balaton, cât și a altora: Strigoniu/Esztergom, Nougrad (hibrid româno-slav = „cetatea nouă”)/Nograd, cât și a unor antroponime creștine: Crăciun/Karacson, Toader/Tivadar, Dumitru/Demeter!
La Sărună (plus Cavura, și chiar Dzardzaros – toponim notat tot pe harta sovietică!) este vorba de conservarea, chiar mai mult timp a unor forme romanice, pre-românești și pentru că, de la Justinian, împărat de origine traco-romană, atât noua episcopie Justiniana Prima, cât și cea a Salonicului, au fost puse, vreo două secole (până în a doua parte a secolului VIII) sub autoritatea religioasă a Episcopului Romei, astfel încât s-ar putea explica păstrarea mai îndelungată a unor forme de acest fel în sudul Peninsulei Balcanice.
În consecință, situațiile fiind diferite, și evoluțiile au fost deosebite, de la un loc la altul, de aceea nu pot fi generalizate. Situațiile trebuie tratate individual, sau, cel mult, grupând arii geografice cu evoluții similare (Dobrogea pare a fi evoluat, sub influența slavilor, din secolul VII, mai aproape de evoluția, sub aceiași slavi, a daco-romanilor/românilor nord-dunăreni, dovadă fiind și evoluția fonetică a numelui Lacului Oltina, din Altinum, exact ca acelea ale Someșului, Moreșului/Mureșului, Oltului, Lomului, Timocului, Osămului, din traco-daco-romanele Samus, Marisus/Marisia, Aluta/Alutus, Almus, Timacus, Asamus). Exact aceeași evoluție se vede din preluarea, de către slavi a formei latine Salona, devenită Solun, într-o vreme în care aromânii o transformau, prin rotacizarea lui „l” în Sărună; dovada că este așa este numele aromân al Țaratului Bulgar: Vârgaria (iarăși, rotacizat!)!
Sunt mult mai multe de spus, dar sper să mă fi făcut înțeles! Nu spun că ideile de mai sus trebuie absolutizate, dar e bine să se analizeze cu prudență, cu circumspecție, utilizarea, ca argumentație, într-o „direcție” sau alta, a onomasticii (toponime, antroponime)!…
Si de ce toate hidronimele, toponimele antice sunt preluate din bulgara (deci indirect din latina care pe unele le imprumutase din daca) si nu direct din latina, deoarece
1. romana e o limba romanica
2. romanii au locuit acolo ca populatie sedentara dinaintea slavilor si pana azi (in cele mai multe cazuri asta insemnand „si dupa disparitia slavilor”)
De ce Mures, Somes, Olt nu provine direct din latina, ci din slava?
La fel, la sudul Dunarii, de ce Harsova, Darstor nu au fost mostenite din latina ci imprumutate din slava?
Vargaria e un imprumut din greaca. Nu e vorba de rotacism.
E vorba de asimilare consonantica, „l” devine „r” sub influenta celui de-al doilea „r”
https://dexonline.ro/definitie/rotacism
ROTACÍSM, (2) rotacisme, s. n. 1. Fenomen fonetic care constă în transformarea unei consoane intervocalice în „r”. 2. Transformarea în limba română a lui „n” intervocalic în „r”, la cuvintele moștenite din limba latină. – Din fr. rhotacisme.
Cum ar fi putut Taratele bulgare sa le impuna romanilor sa-si uite toponimele, hidronimele si sa le pastreze numai pe cele in forma slavizata? Prin ce mijloace?
Dumneavoastră ați auzit de CONVIEȚUIRE??? În lingvistică – în general și în cea românească (în cazul de față) se vorbește, frecvent de substrat, suprastrat și adstrat. Substratul, incomplet, insuficient cunoscut – cel traco-dacic, în cazul românei – este, oricum, extrem de modest reprezentat. Suprastratul se leagă de ceea ce am moștenit din latină, iar adstratul – de ceea ce am (pre)luat din slavă. Elita, clasa dominantă, a fost, multe secole, atât la nord, cât și, mai ales, la sud de Dunăre, de origine slavă (apoi, chiar cumană). În aceste cazuri, dacă ne uităm la ce s-a întâmplat în româna nord-dunăreană (și, parțial, chiar și în cea balcanică), avem o mulțime de români, „neaoși” care poartă antroponime de origine slavă: Mircea, Bogdan, Radu, Stan, Drag, Dobru/Dobre și altele, multe dintre acestea fiind purtate și de elita domnitoare românească medievală! Pe Bogdan, atât de frecvent l-am folosit, ca români, încât bulgarii, care-l „pierduseră”, la un moment dat l-au (re)preluat de la noi, zicând că e „românesc”!… Iar statistica, oferită de siteul forebears.io, arată că Bogdan e pe locul 21 între antroponimele românești, iar Bogdanov/Bogdanova – pe 22 între cele bulgare (asta – la o populație bulgară de cam o treime, ca număr din cea românească!)… O situație similară întâlnim și la sud de Dunăre, printre conducătorii aromânilor medievali întâlnind și purtători de nume slave, ca Berivoi, Slavotă și altele… Într-un studiu foarte bun, slavistul Emil Petrovici (român bănățean, născut în Banatul sârbesc, ajuns ulterior, profesor universitar la Cluj, unul dintre cei mai buni, dacă nu cel mai bun slavist de la noi), folosește sintagma „românii creatori de toponimie slavă”, iar geograful Gheorghe Dragu, de la București are un articol în care constată, extrem de interesant, că, dacă toponime de forma Bistra, Bistreț, Bistrița, au origine slavă, acestea se regăsesc, nu întotdeauna, în zone locuite de slavi, dar apar mai cu seamă în zone în care au locuit și mai locuiesc și azi, grupuri de români, așa cum e Bistrițța tesaliană, ortografiată, sub influență greacă, Vistrița (deși grecii îi spun Aliakmon)!
Nu am pretenția că „le știu pe toate”, dar evit, întotdeauna, abordările „simpliste”, care mi se par ori superficiale, ori având un scop ascuns, adesea părtinitor!… Și, mai ales, lipsit de bună-credință și onestitate, de probitate științifică! Putem să ne înțelegem că nu ne-am înțeles, dar într-un mod civilizat, cu argumente, în primul rând și, eventual, chiar cu trimitere la literatura de specialitate, din fericire, extrem de bogată în acest domeniu, extrem de sensibil și azi (sau, mai ales, azi!)!
Două observații: 1) hidronimele (în general) deși nu exclusiv, au suferit, după opinia mea, în română transformarea din „a” în „o”, care se regăsește și la termeni precum „corindă”, din „calendae” latin sau „doină” din traco-dacicul „daina” (= „cântec de jale”, prezent și la baltici, în exact aceeași formă!). Poate și Dochia (atât toponim, cât și antroponim, provine din pronunția, de influență greacă, a numelui Daciei, ca Dachia), dar această idee o expun cu rezerve…
2) văd că știți anumite lucruri, aveți opinii interesante, dar, poate, vă străduiți să folosiți și semnele diacritice ale limbii române, atât pentru că, altfel, nu ar trebui să „ghicesc” că, în textul „romana e o limba romanica” e vorba de română, ca limbă romanică, cât și pentru că, exprimarea corectă în limba maternă (care, bănuiesc, e tot româna!) e și o formă de respect a noastră, ca români, față de un element cultural care ne reprezintă – limba! Respectul se câștigă, nu se cerșește, iar câștigarea sa – în ochii altuia, adesea, străin – se face prin modul cum acel altul observă că ne respectăm noi elementele care ne fac să fim români!