Continuând introducerea în calculator a datelor electorale la nivel de țări și alte entități politice, am ajuns și la Noua Zeelandă. Țara de la Antipozi are vechime în acest domeniu: deși (încă) sub dominație britanică, neo-zeelandezii și-au ales reprezentanții în legislativ de aproape 170 de ani (din 1853). La puțin timp după, de prin anii 1860, au permis și autohtonilor maori să voteze, iar, din 1893, au devenit primii din lume care au acordat drept de vot femeilor. Culmea e că, și în Europa, prima națiune care a permis femeilor să voteze (în 1907) se afla (atunci) tot sub stăpânire străină: este vorba de Finlanda, la acea vreme, Mare Ducat în componența retrogradului Imperiu țarist… Pentru comparație, britanicii, canadienii și americanii au acordat drept de vot femeilor abia după Primul Război Mondial, Franța – abia după al doilea, iar Elveția – la multe decenii după același moment!…

Noua Zeelandă prezintă unele similitudini și cu peisajul electoral românesc… Astfel, după ce, în primele decenii, s-a desfășurat o competiție liberali-conservatori, de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea apar laburiștii (social-democrați)… În perioada interbelică (1935) apar primele voturi pentru comuniști (la noi au fost votați prima dată în 1931), care, deși în deceniile postbelice au avut mereu candidați, n-au reușit niciodată să obțină vreun mandat, dispărând după 1975, spre a mai (re)apărea, o singură dată, după 1990… Diferența este că, la noi, au avut mandate în 1931 (5 locuri), invalidate însă, la prima ședință a Adunării Deputaților, iar, după 1945, s-au impus, prin furt, șantaj și cu „sprijinul” Armatei Roșii, până în 1989… Mă rog, ulterior (mai exact, după 1996), n-au mai avut nici o însemnătate în peisajul electoral românesc…

Revenind la Noua Zeelandă, dacă în prima jumătate de veac (și chiar mai mult de atât) a fost evidentă competiția liberali-conservatori, ulterior liberalii au pierdut teren și a doua forță, în confruntarea cu formațiunea conservatoare au devenit, până azi, laburiștii. Astfel, peisajul electoral neo-zeelandez seamănă, foarte mult, cel puțin din acest punct de vedere, cu cel britanic. De fapt, prin specificul său, acesta are afinități și cu peisajul politico-electoral canadian, australian și, oarecum, cu cel american (există două partide mari, puternice, dar, spre deosebire de Statele Unite, și alte grupări reușesc să obțină voturi și mandate, oarecum similar cu ce se întâmplă în Australia și/sau Canada sau chiar în Regatul Unit). Probabil că, în fiecare din aceste cazuri – Canada, Australia, Noua Zeelandă – se „simte” foarte bine „amprenta” stăpânirii britanice.