Am avut dreptate, zilele trecute, să consider inventarierea toponimelor de forma Braniște ca având un „final provizoriu”… Între timp, încercând să văd, totuși, dacă nu există (și) forme ungurești (în Ungaria propriu-zisă și/sau în Secuimea majoritar maghiarofonă), am căutat pe Internat forma Branistye. Aceasta a returnat un număr de mai multe lucrări – 3, format .pdf și două, cu link dedicat, toate în limbile maghiară sau germană – care au făcut să crească numărul total al acestor toponime, dar nu unde căutasem eu, ci în Transilvania, în sens larg, care are, acum peste 30 de asemenea ocurențe (31, mai exact), cu cel puțin dublarea numărului lor total, pe regiuni, în Maramureș (de la două, la 4) și, mai ales, în Ardealul român(ofon) (de la 9 la 22).

Pe lângă faptul că aceste ocurențe se regăsesc, în principal, în județe vestice din arealul de dincolo de Carpați – Satul Mare, Cluj, Turda – și că, prin acestea și cele găsite și în centrul Ardealului (în Târnava Mică), peste munți se conturează un areal continuu, acum, din sudul zonei (județele Brașov, Făgăraș, Sibiu, Târnava Mare), până în nord-vestul țării (Sălaj, Satul Mare), concentrarea multora dintre cele nou găsite în două comune clujene (Vultureni, cu 6 ocurențe și Borșa – cu una), vecine cu… Dăbâca. Această concentrare servește drept cel mai puternic argument în favoarea unei legislații de protecție a fondului forestier, elaborată chiar de Gelu Românul, acoperind această arie vest-ardelenească. Important este faptul că, în două asemenea surse (maghiare), se menționează astfel de toponime (în aria comunei actuale Vultureni) încă din veacul al XVIII-lea, cu atestări din anii 1754 și 1799. Cum, la acea vreme, românii din zonă aveau un statut de țărani aserviți (iobagi), perioada în care, fie nobilimea românească, fie chiar niște lideri locali (voievozi, cnezi) români ar mai fi putut „implementa” o asemenea „legislație” este de dinaintea jumătății secolului al XIV-lea, deoarece, după 1366, prin acel Unio trium nationum, românii (ortodocși) au devenit doar tolerați în Transilvania.  Deci și toponimele apărute pe baza existenței acestor „arii protejate” sunt, cel puțin, tot din acea vreme, dacă nu mai vechi, fiind păstrate, ulterior, până când au fost consemnate, în sursele maghiare și germane, în veacurile XVIII-XIX.

În acest fel, acestei opinii, tendențioase, căreia i s-a dat răspuns, i se dă, acum, o replică și mai clară, pe care am mai afirmat-o, într-un cadru mai restrâns. Dacă opinia autorilor maghiari amintiți, potrivi căreia toponimul „slav” Braniște de la Dăbâca a fost preluat, la venirea lor în Transilvania de maghiari, cum se face că, în Secuimea maghiarofonă și în Ungaria NU ÎNTÂLNIM DELOC ASEMENEA NUME, în vreme ce majoritatea celor din spațiul carpato-balcanic – 137 din 146 (adică 93,8%) – SE REGĂSESC ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC, INCLUSIV ÎN ZONELE MAJORITAR ROMÂNEȘTI DIN ARDEAL, SECUIME, MARAMUREȘ, CRIȘANA ȘI BANAT?

Astfel, așa cum am amintit deja, acum, la nivelul întregului spațiu carpato-balcanic, inventarul toponimelor de forma Braniște a crescut la 146, din care 137 se regăsesc în spațiul românesc. Pe mari regiuni românești, Transilvania (cu Banatul) numără, acum 31 de ocurențe, Moldova (în sens larg) – 37, iar Țara Românească – 69, adică mai mult decât jumătate din totalul întregului spațiu românesc. Marile modificări s-au produs peste Carpați, unde Ardealul – cu 22 ocurențe – se menține pe poziția a patra, dar mult mai aproape de primele trei (Oltenia, Muntenia și Moldova), iar Maramureșul – cu 4 atestări – se află la egalitate cu Bucovina.