În urmă cu mai bine de 3 ani am prezentat, la o conferință științifică, un material legat de primele „arii protejate” din spațiul românesc, atestate de toponime de forma Braniște. Prezentarea a devenit articol științific, publicat aici. Deoarece, până la momentul publicării nu reușisem să inventariez, integral, toate sursele documentare, textul de atunci va suferi actualizări. Dintre sursele documentare incomplet valorificate cităm, în primul rând, harta topografică românească interbelică, accesibilă aici, dar și harta topografică sovietică postbelică, ale cărei foi (câteva sute) erau, cândva accesibile în format electronic. Pe baza acestei documentări, din ultimii 2-3 ani, numărul total de toponime pentru spațiul românesc a crescut de la 87 la 121, iar pentru întregul spațiu carpato-balcanic – de la 92 la 131. Raportul dintre situația actuală și cea de acum câțiva ani este de cel puțin 1,4 și nu suntem siguri că am finalizat inventarierea acestor patronime. Probabil, această inventariere nu va fi finalizată „sută la sută” niciodată 🙂 , astfel încât putem să vorbim despre un „final provizoriu”…

Pe baza acestui „final provizoriu”, considerăm, totuși, că putem discuta în legătură cu frecvența (actualizată) a acestor toponime. Astfel, cea mai mare frecvență a numelor în spațiul românesc se regăsește în sudul țării – Țara Românească, reprezentată, de fapt, de Oltenia și Muntenia – cu 68 de ocurențe. Țara Moldovei (vechiul voievodat dintre Carpați și Nistru) urmează, pe poziția a doua – cu 37 de atestări, iar Transilvania (în sens larg) adună 16 mențiuni. Cea mai mare concentrare – pe baza coeficientului de distribuție spațială (calculat ca raportul dintre ponderea numelui, la nivel carpato-balcanic și procentul populației, la același nivel) – se regăsește în Oltenia. Deși cele mai vechi atestări documentare se regăsesc în sudul Transilvaniei (Țara Oltului) și centrul Moldovei (din veacul al XIV-lea), probabil, nucleul dezvoltării acestor „arii protejate” se află la convergența dintre spațiul românesc (actual) și cel slav balcanic. O dovedesc atât coeficientul cel mai mare al repartiției toponimelor de acest fel, cât și numărul însemnat al acestor ocurențe toponimice din vestul Bulgariei, continuat cu atestările din Serbia de azi (mai exact, din partea timoceană a acestei țări, populată, de secole, de o importantă comunitate de rumâni) și cu cele din partea slav(ofon)ă a Kosovo.

O asemenea arie inițială – dezvoltată de o parte și de alta a Dunării – „trădează” dezvoltarea braniștilor ca rezultat al conviețuirii româno-slave. Oarecum surprinzător (sau, poate nu?), cei mai buni „păstrători” ai acestei tradiții s-au dovedit a fi românii nord-dunăreni… Poate că o situație similară – sau cu o frecvență chiar mai mare! – ar fi fost observabilă și în spațiul slav(ofon) balcanic, dacă nu apăreau, pe la 1400, otomanii, care au (și) cucerit, ulterior, pentru câteva secole, o mare parte a Peninsulei Balcanice. Elitele slave balcanice (lideri statali, nobilime, cler creștin…) au fost (mai mult decât) „stânjenite” de noua administrație otomană în procesul de creare/dezvoltare a unor astfel de „arii protejate”… Oarecum similar cu presiunea Regatului maghiar asupra aceluiași proces în ținuturile românești de la Vest de Carpați, însă la o „scară” mult mai mare, atât ca dimensiuni, cât și ca interval de timp…

Probabil, „difuzia” modelului acestor „arii protejate” spre Ardeal (inclusiv spre partea sa nordică, dar și spre Crișana și Maramureș) și spre Moldova (inclusiv la est de Prut și în Bucovina), încă din perioada conviețuirii româno-slave, explică atât atestările documentare timpurii (de dinainte de 1400) din Țara Oltului și din bazinul mijlociu al Siretului, cât și (posibilele) prezențe ale acestora de dinainte de 1300, probabile atât în vestul ducatului făgărășean (Racovița?), cât, mai cu seamă, în bazinul Someșului (Dăbâca?), unde este atestat voievodatul lui Gelu Românul (cu reședința chiar în această așezare!), amintit în secolul al IX-lea.

Sunt (niște) considerații preliminare, dar care confirmă atât conviețuirea româno-slavă (începută, din secolele VI-VII și intensificată în veacurile IX-X), cât și unul din „rezultatele” acestuia (cel puțin pentru ținuturile de la nord de Dunăre): (pre)luarea a numeroase elemente de organizare românească de la slavi (inclusiv extensiunea braniștilor, ca „arii protejate”). este de discutat (și de analizat!) extensiunea organizării voievodale (voievodul „înlocuind”, ca termen, vechiul termen latino-bizantin duce/duca), cea a ohabelor (ca așezări scutite de dări, în faza inițială), localizate în Oltenia, Banat și sudul Transilvaniei, precum și a altor asemenea elemente…